Mereu îmi voi aminti de el…

Cu regretul că nu l-am cunoscut mai bine. Că nu i-am vorbit mai mult. Că nu l-am întrebat despre vremurile trăite cîndva. Cîte oare puteam afla despre  lumea pe care timpul nepăsător a acoperit-o cu trecerea sa?…
Imaginea lui va fi mereu scăldată în lumină. Una blîndă, avînd căldura de toamnă tîrzie de octombrie, cînd n-a mai plouat de luni întregi. Cînd poți gusta dulceața strugurilor, în nări purtînd mirosul de praf nobil de pe frunzele de viță, acoperind belșugul din boabe.
El era mereu la CASA DE CULTURĂ, cu alura ei de castel din timpuri străvechi, avînd mare nevoie de un străjer care s-o apere.
– „CASA ori CULTURA?…”
– „Ambele, dacă se poate…”

El era STRĂJERUL, mișcîndu-se liniștit pe coridoarele pustii. Niciodată nu  se grăbea, părînd a nu avea de ajuns undeva.

El ERA, pur și simplu…

„Casa și omul sînt asemenea culorilor din slava dimineții. Cine știe care va supraviețui cui?…”, scria Kamo CHOMEI pe la 1200.
KOCSOR BACSI scria afișe cu litere enorme cu scrisul său uniform, ca de calculator. Înalt de vreo doi metri, cu părul înspicat, lung, cu barbă și mustăți, cu ochii mereu sclipind oarecum șăgalnic… Ce actor plin de succes – și BANI !  – ar fi fost în filmele cu uriași de la Hollywood!….
Îmi dispărea mîna într-a sa cînd ni le strîngeam, la salut. Era o liniște, o pace, în acea strînsoare a unui bărbat care, cu siguranță, avusese parte de  trecere la viața lui! Chiar atunci, la o vîrstă înaintată dar imposibil de stabilit, se vedea vigoarea unui trunchi de stejar…
Era mereu îmbrăcat cu aceleași haine modeste, iarna cu un palton lung și niște bocanci care mi se păreau imenși. Nu știu unde locuia. Poate în debaraua din spatele sălii de balet unde noi ne antrenam. Înclinam să cred că așa era. Mereu apărea de acolo, pășind liniștit.

Oare la ce se gîndea cînd ne vedea?
El, atît de singur…

Se mai zicea că iubise o femeie frumoasă, cîndva în tinerețe. Care dispăruse cumva din viața lui, lăsînd în loc golul pustiu al nimicului…

Nu a mai iubit pe nimeni, niciodată, așa se mai zicea.

Sau c-ar fi fost călău în timpul IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR, prestînd acea muncă grozavnică. Eu nu credeam asta. Mai ales după stînsoarea sa de mînă, avînd în ea bunătatea bunicului pentru nepot.

Vorbesc oamenii… ca să se afle-n treabă!…
Dar nefăcînd nimic niciodată…
Treburile rămînînd nefăcute… cum e obiceiul…

Eram nesăbuit în tinerețea mea, fiind preocupat cu seriozitatea a tot ceea ce făceam. Sînt sigur că au fost destule hohote de rîs în spatele meu, zguduind pereții, perfect motivate de responsabilitatea parcă fără noimă în marasmul general, cu care mă angrenam total în ceea ce făceam.
Abia în ultimii ani am înțeles cuvintele știute de peste cinci decenii, citite pe piatra de mormînt a unui doctor, piatră aflată în cimitirul din ORĂȘTIE, un cimitir care are „o viață aparte” (!). Ele sună astfel:

NIMIC NU E VREDNIC DE PREA MULTĂ SÎRGUINȚĂ…

Nu știu cum și cînd a dispărut KOCSOR BACSI. Sau ce s-o fi ales de el. Știu doar că de cîte ori mi-l amintesc, îi văd ochii blînzi, mîna plină de pace și de bunătate și îi aud vocea care aducea liniște cînd, foarte rar, vorbea… Atunci îi aprind cîte o lumînare…

Oare și-l mai amintește cineva?…

Nicolae RĂDOI

În perioada 23 – 27 mai 2024 în Cluj – Napoca se vor desfășura „Conferințele Tribuna”.
Vineri, 24 mai 2024, ora 12:00, sigheteanul prof. dr. Nicolae Iuga va susține conferința cu tema „Fenomenul sinuciderii abordat din perspectiva antropologiei culturale!

Credem că problema sinuciderii nu ar trebui exclusă din preocupările noastre cotidiene nicidecum, nici în virtutea unei false pudori religioase față de discutarea în public a principiului și nici din cauza caracterului macabru al faptului profan, brut și brutal ca atare. Ba chiar din contră, privind lucrurile din unghiul lui Albert Camus, s-ar putea ca problema să devină mai importantă, în tot cazul mai importantă decât orice problemă abstractă, atâta timp cât noi ar trebui să ne răspundem nouă înșine, în mod onest, la întrebarea dacă viața merită durerea de a fi trăită sau nu.

Sinuciderea, chiar dacă este un fapt marginal al vieții, provoacă de fiecare dată un puternic impact emoțional, psihologic și social. Învățăturile religioase precum și principiile de deontologie medicală dezaprobă mai mult sau mai puțin ferm acest fapt, în numele unor argumente de ordin creaționist. Pe de altă parte însă, în dezbaterile de bioetică câștigă tot mai mult teren ideea dreptului persoanei umane de a muri cu demnitate și fără suferință, ideea aceeptării eutanasiei, în numele unor argumente raționaliste. La polul opus față de învățăturile religioase se află reflecțiile filosofice, care justifică sinuciderea ca manifestare a libertății omului de a decide el însuși cu privire la propria sa viață. În eseul de față noi vom prezenta alternativ cele două seturi de argumente contradictorii.

Cititorul nu va găsi în această carte nici condamnarea sinuciderii cu argumente religioase, dar nici aprobarea ei cu argumente filosofice. Cartea de față nu este o colecție de predici găunoase împotriva sinuciderii, o sermonizare care sună fals, o edificare ratată și o retorică goală de conținut. Pe de altă parte, cititorul nu va găsi aici nici apologia sinuciderii, chiar dacă argumentele unor filosofi prezintă exaltat acest ultim gest funest al omului ca pe o formă de manifestare supremă a libertății ființei umane.

Cel mai frumos dintre suflete

Când pariezi pe singurătatea ce respiră
cu plămânii celor mai adânci dintre vise iar norii își varsă împărăția
peste trupurile celor visați în somnul izvoarelor
crești în Dumnezeul pe care nu l-ai văzut niciodată dar undeva înlăuntrul tău știi că trebuie
să există o frumusețe mult mai mare decât spuma zilelor

că toate mamele din lume au fost inventate înaintea vieții
sânii lor curg cea mai vulnerabilă dragoste
de pe pământ și din stele
cum ar fi singura iubire căreia i s-au anulat granițele din jurul tuturor granițelor
dacă ar fi să rămân doar o fotografie în memoria unei fotografii
cerul ar șchiopăta precum un câine bătrân când se duce departe în întunericul copleșitor

totul este despre minunea ce nu poate fi văzută cu ochii deschiși atunci când îți ciugulește din palmă

cât afară e încă noapte iar buzele tale mai pot fi îmblânzite.

Antonia Luiza Dubovici

…adică Sighetu Marmaţiei. Doar la noi se poate turna un asfalt format din pietricele unite temporar cu smoală şi cine mai ştie ce „ingredinte”, pe câte o jumătate de stradă (de-a lungul ei), lucrare care arată deja că la anul autorităţile cele noi, care pot fi tot cele vechi, vor trece iar în buget cheltuieli cu reabilitarea unor străzi pe care asfaltul, pur şi simplu, refuză an de an să stea lipit de drum. Se tot foieşte, se ondulează, se dispersează în părţile componente, adică pietricelele (acţiune vizibilă de pe acum), până când revine la starea initială de drum periculos pentru cauciucurile maşinilor.

Drumuri proaste am avut ş-om ave, noi păcăliţi cu promisiuni am fo ş-om si, dar măcar să fim găzdoaie bune, cum se zice pe la noi. Ne lăudăm că maramureşeanul e ospitalier, gospodar şi turiştii se simt cel mai bine pe-aici, inclusiv în Sighetu Marmaţiei. Trec peste aspectul trotuarelor şi străzilor şi să ne imaginăm că vine turistul din te miri unde să vadă ce e de văzut prin Sighet.

Vine, vizitează, dar i se face şi foame. Eu nu sunt turist în Sighetu Marmaţiei, dar ceea ce mi s-a întâmplat mie în seara de 10 mai 2024, se poate întâmpla oricui, iar întâmplarea arată că aici e „Localitatea tuturor posibilităţilor. Rele”.

Azi, mie şi unei foarte bune prietene, ni s-a făcut poftă de o ciorbă la restaurant. La ora 18:00 eram deja acolo. Nu spun unde, dar locul cu pricina are şi terasă, vremea era prielnică pentru o mâncare bună şi o discuţie amicală. Ne-am dus acolo şi după 12 minute, timp în care n-a venit nimeni să ne întrebe ce vrem, după ce m-am dus să întreb dacă ne bagă cineva în seamă, a apărut în sfărşit cineva din personalul de servire.

Era ora 18:00, oră la care să mănânci o ciorbă acolo e înterzis! Încă de la ora 17:00! Scrie în cartea de meniuri. Ne-a arătat asta „găzdoaia”! Până acum, în anii trecuţi, de foarte multe ori mi s-a întâmplat să fiu rugat de turişti, în toiul verii, să le recomand un loc bun unde se poate mânca bine. Eu, invariabil, le spuneam unde să meargă, dându-le şi repere de orientare, adică acolo unde azi am aflat că e interzis la ciorbă după ora 17:00.

Dacă la vară voi fi întrebat, voi recomanda insisitent unde să NU meargă lumea, adică acolo unde de la ora 17:00 nu mai poţi mânca ciorbă, că aşa scrie în cartea de meniuri. Prietena cu care am fost zicea că recomandările ar putea continua, de exemplu să nu se mai servească peşte la lăsarea întunericului că poate rămane un os în gâtul clientului.

Am plecat de-acolo şi m-am gândit cine dracu i-a învăţat pe ăştia să nu dea omului o ciorbă, care nu trebuia atunci de făcut, ci doar de încălzit.

Am mers în altă parte, la un alt local, tot în aer liber. Aici serveau ciorbe, n-aveau probleme că timpul cirorbei trecuse. În schimb, cine ne-a luat comanda părea un client care venise acolo la socializare. N-avea nici un fel de element de îmbrăcăminte care să arate că e persoana căreia i te poţi adresa. Era îmbrăcată (era o domnişoară) ca şi cum ar fi mers la plimbare. De altfel, stătea la masă cu alte domnişoare, râdeau şi povesteau. Greu era să distingă cineva venit acolo cu gând de a mânca ceva cui trebuie să se adreseze. Lângă masa noastră, era altă pereche, care aştepta deja de 30 minute să vină pizza, care nu mai venea. Ba, a venit când domnul a făcut puţină vâlvă, întrebând cât mai trebuie să aştepte. Interesant, miraculos aş zice, dupa faza asta, pizza a apărut imediat.

Perechea de lângă noi n-a avut şerveţele la masă. Tot domnul s-a dus să ceară şi s-a rezolvat. Nici noi n-am avut şerveţele, dar am avut batiste şi am rezolvat problema.

Mă întreb, oare localurile astea primesc aviz de funcţionare oricum, nu merge nimeni în vizită de serviciu dintre cei care dau acordul, prefăcându-se în clienţi doritori de ciorbe după ora 18:00, sau de clienţi nemaipomenit de simandicoşi care vor şerveţele la masă?

Turistul, când ajunge undeva, vrea să vadă ce-i de văzut acolo şi să mănânce ceva din ce-i trecut în cartea de meniuri. Lucruri mărunte, cea mai bună invitaţie de a reveni.

La noi, loc al tuturor posibilităţilor rele (n-am terminat-o, lista e mai lungă…), cred că turistul pleacă bucuros de pe-aici.

Bucuros, şi cu pofta-n cui! În el, încap multe pofte. Cuiu-i mare. Ştie o ţară întreagă cum arată…

Horia Picu

Sighetenilor – de acasă și din diaspora – și tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/
Сігетцям – на батьківщині та в діаспорі – і всім тим, хто сьогодні святкує Великдень, наша редакція вітає/
Στους Σιγκετιανούς -στο σπίτι και στη διασπορά- και σε όλους όσους γιορτάζουν σήμερα το Πάσχα, η συντακτική μας ομάδα τους εύχεται/
A quelli di Sighet – da casa e dalla diaspora – ma anche a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione augura/
Pour les personnes du Sighet – chez eux et dans la diaspora – et tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/
To the Sighet citizens – from home and from the diaspora – and to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes/
A la gente de Sighet – de casa y de la diaspora – y a todos los que celebran hoy la Pascua, nuestro equipo editorial les desea/
Den Menschen in Sighet – aus der Heimat und aus der Diaspora – und allen, die heute Ostern feiern, wünscht unsere Redaktion:

Paște Fericit!
Щасливого Великодня!
Καλό Πάσχα!
Buona Paqua!
Joyeuses Pâques!
Happy Easter!
Felices Pascuas!
Frohe Ostern!

Salut, Sighet!

Florii

Era o vreme dulce cu aburi pe zăvoaie
Şi dangăte de clopot în turlele de fer,
Cântau în prag cucoşii prevestitor a ploaie
Cu gâturile-ntinse spre apele din cer.

Pe măgurile negre cu poalele jilave
Mijea un fir de sate răznite de la drum,
Ieşeau pe brânci din iarnă cătunele buhave
Şi îşi scoteau la soare căciulile de fum.

Departe pe pârloage, băjenărind uitate,
Un pâlc de capre albe îngenunchea umil;
Suind spre grinduri, cârduri de vite-ngândurate
Păşeau ascultătoare de-un câine şi-un copil.

O paşnică tristeţe punea fără de ştire
În orice coş de piepturi un suflet ne-ncăput;
Lumina sta pe uliţi, râdea prin cimitire,
Dar se sfia să intre în casele de lut!

Pe Domnul primăverii îl aştepta pământul,
Iisus venea cu iarba. Şi sălciile-n vad
Din bumbi de muguri proaspeţi îşi descheiau vestmântul
Şi-n cale ploconite i-l aşterneau, plocad.

(Vasile Voiculescu)

Creștinilor care azi sărbătoresc Floriile, o sărbătoare care ne amintește de intrarea Domnului Isus Cristos în Ierusalim, celor care-și sărbătoresc onomastica, tuturor le dorim o Duminică liniștită, cu gânduri și fapte bune!

Salut, Sighet!

O remarcă banală, dintr-un context lipsit de importanță, din mass-media, m-a pus pe gînduri și m-a făcut s-o focusez cu starea de fapt din jurul nostru atît de zbuciumată în perioadă de alegeri.
Pînă și cuvîntul „alegeri” nu e deloc lipsit de esență în remarca de care aduc vorbire, și anume:
„De ce un măr putred poate strica un coș întreg de mere bune, dar un măr bun, sănătos, nu poate repara merele stricate?”
De aici ar trebui să reiasă că puterea răului e mai mare decît puterea binelui?” Că trebuie să avem mare grijă în selectarea și „alegerea” nu atît a merelor cît și a oamenilor!

Multe mere (și oameni) par frumoși pe dinafară dar sunt găunoși pe dinăuntru.
E drept, n-ai cum să știi atunci cînd așezi în lădițe merele, despre istoricul lor: cum au fost recoltate, dacă culegătorul a fost conștiincios, le-a cules cu mîna, nu le-a lovit, dacă a observat vicii de suprafață dar s-a făcut că nu observă, el urmărind doar cîștigul din numărul cît mai mare de lădițe culese.
Numai că în timp mărul rău, nescos la timp, poate compromite o întreagă recoltă de mere, aducînd pagube producătorului.
Aici mă refeream doar în cazul merelor.

În cazul oamenilor, cîte un putregai găunos, poate distruge o societate pe zeci de ani! Degeaba apare pe ici pe colo cîte un măr sănătos, e prea puțin într-un coș  plin cu mere găunoase. El va fi înghițit în scurt timp! „Ori ești ca noi, ori n-ai ce căuta în coș!!
Ar trebui atunci să renunțăm în a mai alege și așeza mere în panere? Eu zic că nu!
Doar că trebuie să avem mare grijă să le întoarcem pe toate părțile să le urmărim starea tot mereu și la primul semn de viciere să le îndepărtăm.
Dacă la mere s-ar putea, oare la oameni nu ar fi posibil?
Toți vor în PANER! Dacă se poate pe rîndul  de sus!  Mare grijă însă, că s-ar putea ca mărul de la fund să le răstoarne panerul. Trebuie o colectare selectivă făcută nu de mîntuială, cu aplecare și determinare.
Viermele din mărul găunos este pregătit să-și arunce putreziciunea în miezul cărnos precum corupția, ticăloșia și lipsa de scrupule din politică.
Niciodată nu vor fi mere perfect sănătoase, dar selectate la timp se pot salva cele bune.

Asa și în politică. Putregaiurile trebuie izolate și aruncate la coșul istoriei. Să-i lase pe aceia care chiar vor să însănătoșească și să regenereze societatea.
La asta însă trebuie să lucrăm cu toții, ca adevărați culegători de poame bune, să fim selectivi și să nu amestecăm merele frumoase și sănătoase cu putregaiurile!

Ileana PISUC

Cred că eram prin clasa a IV-a. Anul era 1964. Sfîrșitul lui aprilie. Se apropia 1 Mai Muncitoresc. Începuseră pregătirile pentru „defilarea” tradițională prilejuită de această sărbătoare internațională a celor ce muncesc. Și în detașamentul nostru de pionieri au început niște repetiții, mai ales pentru toboșari și trompetiști. Fusesem ales toboșar, și urma să rămînem după cursuri, încă o oră să învățăm să batem toba într-un anumit ritm. Toba semăna cu o sită de cernut făina, doar că în loc de sită avea o piele uscată, bine întinsă de cîine. Nu m-a etuziasmat deloc această alegere (îmi cam încurca programul, pentru că după amiaza aveam antrenament, o zi la fotbal, o zi la volei) dar n-aveam ce face. Cu trompeta nu mă descurcam deloc. Și nici stegar nu voiam să fiu…

La prima repetiție, instructorul ne-a explicat ritmul: tam/ta-ram/ta-ra-ram-tam. Adică: unu, doi, patru. Simplu! Cu ambele bețe odată. Am dat și eu cu bețele în pielea de cîine a tobei scandînd în gînd tam-tara-tara-ram-tam… dar, se pare că intructorului nu i-a plăcut cum bat eu toba. „Prea moale! Parcă ai fi xilofonist! Mai cu putere, cu mîndrie de pionier! N-aud!” N-am înțeles ce poate fi un xilofonist, nu auzisem încă de xilofon, am dedus însă că ar fi ceva rușinos… pe aproape de sclifosit... ceea ce m-a cam înfuriat…

Am reluat ritmul și, energizat de îndemnul înălțător al instructorului, am lovit timpanul tobei cu toată forța, astfel încît pielea aceea uscată, de cîine a crepat și s-a făcut fîșii… „Mă, derbedeule, ți-am spus să lovești toba cu mîndrie, nu cu ură!” – a țipat „dirijorul” de entuziasm. „Să vină tac’tu mîine la școală! Să plătească toba!”

Tatăl meu a fost a doua zi la școală. A vorbit cu directorul. A plătit toba. Nu m-a pedepsit în nici un fel. Eu am scăpast de repetiții… După cîteva zile, tata, crezînd că sufăr din această pricină, mi-a spus:
„Mă băiete, tu să te faci dobaș la ăștia cînd or avea și ceteraș!”

Vasile Gogea

Orice om onest și cu scaun la cap își dă seama că a treia sursă de nenorociri pentru prezent și viitor o constituie școala în derivă și educația în mare suferință pe aceste meleaguri. Nici nu-i cu putință altminteri, când impertinența, indisciplina, nesârguința și lipsa de respect a majorității școlarilor (față de educatori și colegi) a mers atât de departe, încât în tot mai multe școli postdecembriste se petrec grozăvii de genul următor: (a) Agresiune premeditată din partea unui licean, care – înarmat cu un cuțit – atacă și rănește profesoara ce a îndrăznit (sic!) să dea un test neanunțat din timp (de parcă testele cunoscute ar avea vreo relevanță); (b) Un elev drogat din Târgu Mureș își bate măr diriginta și nu-și regretă oribila faptă, ci – dimpotrivă – îi spune cu bădărănie directoarei: „Și așa nu aveți ce să-mi faceți…”; (c) Un alt licean îl înjură pe portar pentru că, respectând acesta regulamentul de ordine interioară, nu-l lasă să intre după începerea cursurilor, iar părinții huliganului, înștiințați de director, explodează cu năduf: „Păi pentru un portar se face atâta zarvă?!…”; (d) Elevi și eleve care fug de la ore, se bat între ei/ele și-i sfidează  pe profesori, ba chiar le strigă în față: „Lasă că vine taică-meu la școală și vă arată el vouă”.
Adică, nici pomeneală de o strânsă și fecundă colaborare între educatori și părinți, proces la care-i recomandat să participe și psihologul (cu toții urmărind necontenit să descopere aptitudinile elevului și să-l îndrume întru maxima lor valorificare), atâta timp cât cei mai mulți dintre întreținători înțeleg să nu-și supere odraslele cu vorba sau cu fapta, pentru ca să-i poată acuza doar pe dascăli de toate neîmplinirile intelectuale și derapajele comportamentale ale acestora: dezinteres la învățătură, aroganță, mitocănie, anturaje dubioase, țigări, băutură, droguri, încăierări, probleme cu oamenii legii. Că, de, părinții de soiul ăsta înțeleg să-i pună beizadelei totul pe tavă (țoale de firmă, bani de buzunar, cea mai performantă aparatură electronică, mașină luxoasă), ca el să constate că neșcolații descurcăreți sunt putrezi de bogați…
Ce-i de făcut ca școala să nu mai fie un loc de distracție contraproductivă pentru elevi și unul de coșmar pentru educatori? În primul rând o lege prin care să se reîntroneze disciplina și respectul față de semeni (profesori, colegi, părinți, cunoscuți și necunoscuți, prioritar față de bătrâni și persoanele de sex feminin). Căci pretutindeni și tot timpul este mare nevoie de așa ceva într-o comunitate ce se pretinde civilizată: în familie, pe stradă, la școală, în vizită la cineva, la viitorul loc de muncă. Bunăoară, o armată indisciplinată nu mai poate fi numită armată în sensul clasic al acestui cuvânt, ci eventual hoardă sau gloată, sortită nimicirii la prima confruntare cu vrăjmașii disciplinați.

Indiscutabil că în prima linie a acestei legi, precum în licee de prestigiu de pe alte meridiane (Japonia, Franța, Germania etc.), trebuie să stea uniforma și interzicerea telefoanelor în incinta tuturor unităților de învățământ preuniversitar: uniforma va elimina discrepanțele exterioare și va stimula dezvoltarea mult necesarelor însușiri lăuntrice (decența, modestia, cumpătarea, simplitatea, altruismul), iar neutilizarea telefoanelor câteva ore în fiecare zi, va contribui în chip miraculos la însănătoșirea moral-spirituală a copiilor și adolescenților, deschizându-le pofta de-a ști (prin citit, empatie, socializare și discuții cu miez), în dauna celei de-a avea (în tot mai multe cazuri fără efort) și de-a butona sculele electronice.
Totodată, în respectiva lege trebuie repuse în drepturi mijloacele firești de disciplinare a școlarilor turbulenți (avertisment, scăderea notei la purtare, exmatriculare) și de îmboldire la instruirea competitivă (reintroducerea tezelor, corigență, repetenție). Cu acest temei legal, învățământul postdecembrist are șansa de-a redeveni din ce în ce mai performant prin calitate (nicidecum prin actuala cantitate dătătoare de analfabeți funcționali), lucru realizabil prin triada: flexibilizarea programei (aplicarea ei în funcție de potențialul elevilor și specificul clasei), renunțarea la manualele alternative (de altminteri, pline de erori gramaticale și logice, ba chiar științifice), transformarea în școli profesionale a tuturor liceelor tehnice cu zero promovați la bacalaureat.

Intens preocupat de starea deplorabilă a învățământului românesc postdecembrist (poate datorită faptului că am făcut cândva parte din sistem), iată câteva dintre concluziile trase de mine în articolul Japonia – țara contrastelor și a progresului (15 nov. 2010): „După cum ne avertizează adevăraţii specialişti ai istoriei şi proceselor specific nipone, aşa numitul «miracol japonez» îşi are propriile sale explicaţii. Prima dintre aceste explicaţii priveşte gradul de instruire al japonezilor din vremea shogunatului, dată la care Japonia era mult mai alfabetizată decât Franţa celui de-al doilea imperiu în aceeaşi epocă! Iar o asemenea afirmaţie tranşantă n-ai cum să n-o iei în seamă, îndeosebi atunci când afli că ea vine din partea specialistului francez Augustin Berque…

Tot aşa, Mason şi Craiger, doi istorici de origine engleză, notează că pe la 1800 toţi membrii clasei samurailor erau nişte oameni cultivaţi, că în ultima parte a epocii Tokugawa rata de alfabetizare a întregii populaţii ajunsese la 30% (peste 50% dacă se ia în considerare numai populaţia masculină), ceea ce – concluzionează ei – «este cu totul extraordinar pentru o societate premodernă» şi că «aspectele de masă ale educaţiei Tokugawa au ajutat în mod cert modelarea viitorului ţării după 1868».
Învăţământul japonez actual cuprinde trei trepte:
1. Învăţământul obligatoriu include şcoala elementară, cu o durată de şase ani (începând de la vârsta de 6 ani) şi prima treaptă sau primul ciclu al şcolii liceale, cu o durată de trei ani. Această treaptă este absolvită de peste 99% dintre copiii japonezi de vârstă şcolară;
2. High school este al doilea ciclu al învăţământului liceal (teoretic sau tehnic), pe care de regulă îl absolvă circa 90-93 % dintre copiii japonezi cu vârste cuprinse între 15-18 ani. Această treaptă îi uimeşte pe specialiştii americani atât prin proporţia de absolvire, cât şi prin cantitatea şi diversitatea cunoştinţelor acumulate. Căci, în medie, elevii şi studenţii japonezi cunosc mult mai bine decât elevii şi studenţii occidentali istoria mondială şi evenimentele curente. Tot aşa, tineretul nipon îl depăşeşte pe cel din ţările vestice nu doar la capacitatea artistică, muzică şi agilitate fizică, ci şi în domeniul ştiinţelor şi matematicilor, singurele domenii în care există o posibilitate demnă de încredere pentru comparaţii internaţionale de cunoştinţe;
3. Cea de-a treia treaptă o reprezintă învăţământul superior, în care intră circa 38-39% dintre tinerii japonezi. Demn de reţinut este următorul lucru: Deşi numărul instituţiilor de învăţământ superior din Japonia este mare (peste 400 universităţi şi peste 500 colegii universitare, majoritatea particulare), rolul central în sistemul de învăţământ superior revine, ne informează Costin Murgescu în cartea Japonia în economia mondială (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985), «celor 87 de universităţi naţionale şi 33 de universităţi publice, la care intrarea este posibilă numai în cazul în care candidatul reuşeşte să dobândească un loc, după ce trece de barajul a două examene de admitere (subl. mea, G.P.): primul, cu caracter preliminar, uniform organizat de Centrul Naţional de Examene pentru Admitere la Universitate; al doilea, organizat de fiecare universitate în parte, care duce la clasificarea candidaţilor în raport cu capacităţile şi aptitudinile specifice pentru specialitatea aleasă».

Cât se poate de elocvent, în condiţiile în care la noi grosul facultăţilor (avem peste 100 de universităţi, dar nici una nu figurează între primele 500 ale lumii!), deci grosul facultăţilor aleargă după cursanţi (a se citi după bani), prin urmare nici pomeneală de examene de admitere…

Şi încă ceva. Întrebat un profesor universitar japonez ce urmăreşte să afle când examinează un student, acesta a răspuns: «Cantitatea de cunoştinţe acumulate este foarte importantă, este baza culturii lui de specialitate. Dar nu este singurul aspect. Astăzi cunoştinţele se reînnoiesc repede. Mă preocupă foarte mult să văd dacă a învăţat să înveţe şi să judece singur problemele pe care le discutăm. Asta îl va ajuta toată viaţa».
Nota 1: Desluşim în răspunsul profesorului două chestiuni esenţiale, care au dispărut aproape cu totul de pe meleagurile noastre în deceniile de scremut reforme postdecembriste:
a) Preocuparea constantă a dascălilor japonezi de a scoate cadre nu doar bine pregătite, ci mai ales însetate de dorinţa de a şti;
b) Dacă scopul imediat (dictat ba de puţina ştiinţă şi conştiinţă, ba de interesele materiale) al dascălilor români este de a nota studentul la examene pentru ceea ce acesta nu ştie, scopul cu bătaie lungă al dascălilor niponi este de a-i învăţa pe studenţii lor să înveţe şi de a-i răplăti cu o notă corespunzătoare pentru ceea ce ştiu…
Revenind, să precizăm că răspunsul profesorului japonez seamănă foarte mult cu celebra parabolă a unui învăţat chinez din antichitate, parabolă pe care o citează cu satisfacţie reputatul economist Saburo Okita în cartea sa Cu faţa spre secolul 21 (Editura AGER-Economistul, București, 1992), atunci când ne oferă o altă explicaţie a miracolului japonez – Planurile economice: «Dacă vei da un peşte unui om, el îl va mânca pe loc. Dar dacă îl vei învăţa să pescuiască, va mânca peşte tot restul vieţii lui»”.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, trebuie să avem în vedere modestele avantaje ale mașinismului (deplasare rapidă, comodă, confortabilă) și colosalele dezavantaje ale acestuia: hiperpoluare de toate tipurile (aer, apă, sol), mulțimea accidentaților și morților (îndeosebi în transporturile rutiere), alarmanta creștere a numărului de canceroși, cardiaci și diabetici, plus sporul supraponderalilor și obezilor, majoritatea acestora fiind mașiniști atât de înrăiți/îndobitociți, încât nu mai depun niciun efort fizic, nici măcar într-o plimbare pe distanțe scurte ori după ce s-au îndopat (atenție, siesta sănătoasă nu se face în fotoliu sau în pat!).

Marele bai este că alde ăștia își cresc progeniturile potrivit stilului lor dezastruos de viață: cât sunt mici, realmente îi îndoapă cu diverse otrăvuri (dulciuri, lichide carbogazoase, cartofi prăjiți, fripturi cancerigene) și le inoculează disprețul pentru efortul fizic și intelectual (nici sport, nici autentice preocupări culturale de felul cititului, cântatului, dansatului și povestitului, ci doar zgâitul la tembelizor și pe telefonul mobil), iar după ce ajung școlari, de bunăvoie se transformă în taximetriștii odraslelor, chiar dacă sunt numai câteva sute de metri până la școală și o plimbare le-ar prinde bine amândurora.

Și iac-așa ne iese la toți pe nas blestematul ăsta de mașinism (de sărbători când se circulă bară la bară, dimineața cu mersul părinților la slujbă și dusul urmașilor la cursuri, la amiază cu drumul în sens invers, seara și noaptea cu răhățoasele raliuri ale teribiliștilor): poliția rutieră nu este aproape niciodată pe fază (cea locală nici pe-atâta), cu excepția controalelor organizate pentru a-și face planul la amenzi, periferiile localităților te dezgustă cu cimitirele lor de rable (la sate tot a zecea casă dacă mai are câte o vită, însă în fiecare curte se lăfăie 2-3 mașini), iar părinții îngâmfați și nemintoși se miră că pruncii lor, cărora pretind că „nu le-a lipsit nimic” (în afară de mișcare și modelele vrednice, adaug eu), în scurt timp devin supraponderali, leneși, mofturoși și plictisiți.

Principala vină pentru această stare deplorabilă de lucruri din orașele noastre (Bucureștiul, fără centura verde de odinioară, deține tristul record de cea mai poluată capitală europeană) nu este a cetățenilor de rând, ci revine cârmuitorilor centrali și locali. Centralii, prin actele normative de rang național, se fac vinovați de următoarele ticăloșii: (1) Din interes și/sau prostie, au pus pe butuci cele mai rentabile transporturi de mărfuri (în întregime transportul maritim și fluvial, parțial cel feroviar), mutându-l pe niște drumuri supraaglomerate și care rapid se deteriorează (e drept, își spune cuvântul și calitatea acestora) din pricina numărului mare de automărfare; (2) Din aceleași motive, au desființat taxa de poluare, astfel făcând din România patria tuturor vechiturilor europene. Vina edililor (a celor sigheteni, de pildă) constă în aceea că (a) nu s-au construit moderne parcări subterane și supraterane (din când în când se mai fură din puținul spațiu verde al urbei pentru niscaiva parcări terane) și (b) nu toate localitățile sufocate (îmi spunea un polițist că în Sighetu Marmației este una din cele mai mari densități mașiniste din țară!) au parte de mult trebuincioasa șosea de centură.

Tocmai de aceea, în articolul Sighetu Marmației, un oraș de graniță geografică și economică (12 iunie 2022), încerc din nou marea cu degetul: „Iată de ce, încă din perioada când eram consilierul personal al primarului Filipciuc, am propus ca centrul vechi să fie închis pe timpul zilei pentru toate autovehiculele (exact asta se face pe perioada de desfășurare a tuturor festivalurilor) și, în vederea decongestionării lui, să se facă demersurile (astăzi se dau bani de la Uniunea Europeană pentru asemenea proiecte) de construire a unui tunel subteran, care ar rezolva în bună măsură și problema parcărilor”.

 George  PETROVAI

Foto: I. Mariș (lucrarea „Cubul roșu” de Marcel Stanciu)

Peste puțin timp majoritatea românilor vor sărbători Paștile – prilej de bucurie și petrecere motivată religios, întâlnire fericită (și foarte justificată) a familiilor și a prietenilor, tradiții vestimentare și culinare mai vechi și mai noi, diverse obiceiuri laice sau spirituale (cu origine  creștină sau cărora li s-a dat mai târziu o semnificație creștină)… într-un cuvânt, un moment al anului important pentru foarte mulți dintre noi. Fără îndoială și primăvara are rolul ei benefic, înnoirea naturii completând fericit atmosfera din suflete.

Dar… oare pentru câți dintre noi Învierea lui Isus Cristos este un adevăr fundamental, o convingere profundă care ne structurează viața și gândirea și nu doar un pretext pentru  toate manifestările exterioare citate mai sus? Manifestări care nu sunt rele în sine, în majoritatea cazurilor ele sunt acceptabile, sunt haina exterioară a credinței dar nu țin loc de aceasta. Salutul creștin „Cristos a înviat”  împreună cu răspunsul de confirmare va fi pe buzele tuturor (sau aproape), dar oare nu e de multe ori rostit convențional, ca un înlocuitor provizoriu al lui „bună ziua” sau în cel mai bun caz o formă de respect pentru părinții și bunicii care ne-au învățat și a căror amintire dorim să o ducem mai departe? Credem cu adevărat în Învierea lui Isus?

În realitate, frumosul nostru salut pascal este un act de mărturisire publică care ne angajează și ne responsabilizează. Nimic banal, formal sau convențional nu ar trebui să fie în cuvintele nostre ci emoția sinceră a unui adevăr pe care îl scoatem din suflet cu bucuria de a-l oferi, și celor dragi cu care probabil îl împărtășim dar și altora cărora îl vestim! Să ne imaginăm bucuria cu care Maria Magdalena l-a anunțat apostolilor în acea dimineață sfântă sau pe cei doi ucenici fericiți care se întorc din Emaus să împărtășească întâlnirea cu Cel înviat celor rămași în Ierusalim!

Anchetele sociologice făcute pe teren în diferite țări europene în ultimele decenii  arată că un procent mare de persoane chestionate (inclusiv un procent important de membri ai unor confesiuni creștine) nu cred în Înviere, nu cred nici în alte adevăruri revelate, iar unii (nu puțini) pun la îndoială și existența istorică a lui Isus Cristos. România nu face excepție, chiar dacă la noi delimitările între credincioși și necredincioși sunt mai greu de făcut, religiozitatea încă destul de generală fiind confundată cu credința iar statisticile urmăresc mai mult nivelul de practică religioasă, mai ușor de cuantificat. Atmosfera de scepticism a influențat mult cultura oficială din Europa de la Revoluția Franceză încoace, culminând cu regimurile ateiste din secolul XX unde religia era interzisă sau cu greu tolerată la marginea societății (și noi am trăit din plin această experiență tristă). Acum când vorbim libertatea de a crede există (sau s-a redobândit) dar indiferența și relativismul sunt dominante. Este realitatea în care trăim, nu o putem ignora.

Dar oare numai omul modern are îndoieli? Să citim cu atenție sfintele Evanghelii și vom vedea că Învierea lui Isus a fost chiar de la început un eveniment controversat, contestat nu doar de autoritățile care l-au condamnat pe Isus (și care au răspândit versiunea subțire cu furtul cadavrului) dar greu de crezut chiar de către apostoli, care îl vor accepta doar prin impunerea evidenței, prin aparițiile repetate ale lui Isus înviat, care le dă toate ocaziile să verifice vorbind cu ei, mâncând cu ei și chiar invitându-i să-l atingă! Doar așa au fost depășite ezitările, și ele aveau o argumentație foarte „modernă”, „nu cred în înviere pentru că… nu e posibilă !”, sau „nu cred până nu văd”, „nu cred până nu ating cu mâna mea”! Apostolul Toma pare convins că ceilalți zece sunt victimele unei halucinații sau confuzii colective și doar el știe să pună corect problema, ca un specialist în criminalistică!  Dacă totuși Isus apare direct apostolilor și unui grup de ucenici (pentru că ei vor trebui să meargă până la capătul lumii și să-și dea viața pentru această convingere), nouă celorlalți, de atunci și de azi, nu ni se dă acest privilegiu dar ni se promite răsplata încrederii: „Fericiți cei care nu au văzut dar au crezut!”

Cei 4 evangheliști (și toată literatura creștină pe urma lor) nu sunt foarte „abili” în prezentarea faptelor… Afirmând că primii martori ai Învierii au fost niște femei ei ratează din start o parte importantă a publicului – țintă, într-o societate (cea greco-romană dar cu atât mai mult cea iudaică) în care femeia avea un statut net inferior, cuvântul ei neavând valoare în justiție! Dar scopul lor a fost să consemneze adevărul, nu să îl cosmetizeze, ca „să dea bine”. Faptul că Isus nu s-a arătat tuturor oamenilor ci doar celor apropiați (cu disponibilitate pentru a-L recunoaște ) precum și starea diferită a trupului său după Înviere („trup glorificat” în limbaj teologic ) ridică dificultăți suplimentare, nu ușor de surmontat.

Așadar, evenimentul Învierii nu a fost nici atunci și nici mai târziu ușor de acceptat, dar curajul cu care apostolii l-au mărturisit apoi în fața autorităților a impresionat și a impus respect (marele învățat evreu Gamaliel nu devine creștin dar îndeamnă la prudență și nu încurajează persecutarea acestora), comunități creștine formându-se în tot spațiul mediteranean încă pe timpul vieții apostolilor (dar în fața filosofilor din Atena, Pavel – deși e ascultat – nu are succes când vorbește despre Înviere). Răspândirea religiei creștine este atât de rapidă și suprinzătoare (în ciuda ostilității cvasiunanime cu care este întâmpinată) încât oricât ar fi de sceptic un istoric cu greu ar putea-o considera doar rezultatul minciunilor unor pescari din Galilea.

Atunci ca și acum, raportarea la Înviere nu duce nicăieri dacă o considerăm un eveniment izolat (real sau fals, posibil sau imposibil, după concluzia fiecăruia). Esențial este să raspundem sincer și coerent la întrebarea: Cine este Isus Cristos pentru mine? Cred în cuvântul Evangheliilor și în mărturia constantă de 2.000 de ani a creștinilor ? (catolici, ortodocși, protestanți, etc care cu toate conflictele și divizările cunoscute au păstrat categoric convingerea comună a Învierii lui Isus). Contestarea în bloc a tuturor dovezilor creștine e o posibilitate teoretică (și  nu puțini contemporani se poziționează așa) dar ea ridică mai multe întrebări decât rezolvă.

Dacă însă credem în veridicitatea Evangheliilor, să ne punem  în locul apostolilor. L-am cunoscut pe Isus timp de 3 ani, i-am ascultat predicile și i-am văzut minunile, atunci avem două concluzii categorice : 1. Isus este perfect coerent în afirmații – tot ce spune are logică, nu se contrazice, tot ce promite se împlinește (nu înșeală și nu se înșeală niciodată ). 2. Isus a dovedit în mod repetat că are puterea de a împlini tot ceea ce promite (având autoritate suverană asupra trupurilor și sufletelor, asupra naturii și asupra diavolului, singura limită fiind respectarea libertății omului, nu vrea să fie urmat cu forța).  Prin urmare, afirmația sa repetată că după moarte „a treia zi va învia” sau minunatul citat de la Ioan 10, 18: „Eu am puterea să-mi dau viața și am puterea să mi-o iau iarăși înapoi” duc la concluzia că Învierea Domnului, cu toată dificultatea acceptării inițiale (este ceva ce depășește puterea minții umane) este singurul final logic, singura variantă care corespunde cu felul în care Isus a trăit, a vorbit și a acționat până atunci!

Dacă filosofii antici sau scepticii moderni au îndoieli cu privire la Înviere, atunci să fie la fel de critici și speculativi și cu ipoteza opusă. Dacă Isus nu a înviat, unde se află trupul său? Îl putea cineva fura de sub paza soldaților romani înarmați fără ca nimeni să observe și mai ales ce motiv ar fi avut apostolii să o facă, ei fiind ascunși, înspăimântați și lipsiți de perspective? Și unde să îl ducă, ce șanse aveau să nu fie prinși? E o mare disproporție între efect și riscuri… Cum se explică mai târziu mărturiile practic identice ale apostolilor în locuri atât de îndepărtate și la zeci de ani distanță și mai ales cum au avut motivația să riște totul pentru o minciună? Cum se explică faptul că niciunul din martiri nu a recunoscut înșelăciunea nici chiar sub amenințarea morții? Dacă cu Isus viu și prezent cu ei apostolii au avut atâtea ezitări, cum de au devenit atât de curajoși cu Isus mort? Cum se explică convertirea lui Pavel, până atunci aprig persecutor și ferm convins că Învierea lui Isus este o minciună revoltătoare? Cum se explică la primii creștini (care proveneau din evrei) mutarea zilei de sărbătoare de la sâmbătă la duminică decât prin existența unui eveniment dumnezeiesc în ziua de duminică care să înalțe o zi obișnuită a săptămânii la o demnitate superioară sabatului din legea veche?

Acceptarea intelectuală a Învierii lui Isus este așadar logică, dar ea nu e suficientă, e nevoie de trăirea ei în faptele de fiecare zi. Dacă Domnul meu e viu, Evanghelia sa trebuie să fie legea și programul vieții mele, bucuria mea și idealul meu! Amin.

Dar Învierea lui Isus transmite și un mesaj mai larg, care depășește strict cadrul dogmei creștine și în care s-ar putea regăsi orice om sincer care caută să dea un sens vieții. Acela că lumina nu poate fi cuprinsă de întuneric, că minciuna (cât de dominantă ar părea la un moment dat) nu e veșnică, că oricâte drame și nedreptăți ar avea loc în lume și în istorie, răul nu are ultimul cuvânt!

Om al secolului XXI, cu frământările și năzuințele tale, Învierea lui Isus îți poate da și ție o speranță și o motivație. Accepți provocarea?

Preot prof. Marius Vișovan

Foto: I. Mariș