A.D. 1962. Anul școlar era pe terminate. „Treceam” cu brio și clasa a II-a, ca proaspăt pionier. Tovarășa învățătoare, așezată la catedră, sub portretul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, încheia medii și situații. Noi, școlarii, aplecați în bănci pe caietele „cu linii”, ne străduiam să scriem o ultimă „lucrare de control”, mai trăgînd cu coada ochiului la caietul colegului de bancă ori șușotind discret. La un moment dat, tovarășa a ridicat ochii de pe hîrtiile pe care le tot aranja și a întrebat dacă a terminat cineva lucrarea. Am ridicat mîna și, simultan, am spus foarte mîndru de mine: eu, tovarășa! „Bravo”! – a spus învățătoarea. „Uite, ia leul ăsta și dă o fugă pînă la debitul din colț și cumpără zece coli ministeriale. Și ai grijă să nu le îndoiești.” Am rămas pironit, în picioare, lîngă bancă spre uimirea tovarășei. Abia am bîiguit, confuz: „ce să cumpăr?” „Coli ministeriale, foi de scris, albe…” a venit răspunsul, iar ca să fie mai clar mi-a fluturat în față o foaie albă, pe care azi o numim A4. „Ai înțeles?” „Da, acum da.”

Am luat bancnota de un leu și am zbughit-o afară din clasă, din școală, din curte. Debitul era o tutungerie, nu departe de școală, care vindea pe lîngă țigări, chibrituri și timbre, plicuri, foi albe de scris, creioane, caiete vocabular, piuneze precum și alte mărunțișuri. Pe drum am tot repetat în gînd coală ministerială – foaie albă de scris. Odată ajuns în fața debitului, am urcat cele două trepte de la intrare, direct din stradă și, cu o mină radioasă, am „recitat”: „Zece coaie ministeriale, vă rog!”

Vînzătoarea, o femeie mai degrabă în vîrstă, îmbrăcată într-un halat de culoarea tutunului, s-a făcut roșie la față și după o clipă de consternare m-a întrebat tunător și tremurînd de furie cine m-a trimis. La rîndul meu, speriat pentru că nu înțelegeam ce anume făcusem să provoc această reacție, i-am spus stins că tovarășa…

„Bine – a zis vînzătoarea – hai cu mine la tovarășa ta, să vedem dacă așa te-a învățat ea să vorbești cu o văduvă de război și de ilegalist… mai ai și cravată roșie de pionier… ” A luat zece foi albe, a băgat leul sub tejghea, într-un sertar și după ce a închis „prăvălia” am pornit-o înapoi, spre școală.

Nu pot să descriu surpriza învățătoarei și rumoarea celorlalți colegi cînd în ușa clasei am apărut, adus de mînecă de cineva străin… Nici măcar o cît de mică gaură nu era în parchet, să mă pot ascunde… N-am mai înțeles aproape nimic din ceea ce a urmat… atîta obrăznicie… de la un pionier… văduvă de război… soțul ilegalist… educație… măsuri… partidul… școala… steagul roșu… Și printre: o scăpare… fără intenție… vă asigurăm… cinste eroilor… se va prelucra… detașamentul de pionieri... noi nu… Capul îmi vîjîia și nu puteam să scot nici un sunet.

După un timp, care mi s-a părut o eternitate, am descifrat, totuși, din vocea învățătoarei ceea ce părea să fie concluzia acestui intempestiv „proces”:
„Acum, îți ceri iertare de la tovarășa văduvă de război și, ca pedeapsă vei mătura timp de o sptămînă trotuarul din fața debitului, în fiecare dimineață. Ne-am înțeles?” Cred că am mormăit un da, care a părut să fie suficient pentru că reclamanta s-a retras mormăind, copiii de azi…, iar eu am trecut în bancă petrecut de privirile acuzatoare, sau doar distrate, ale colegilor.

O săptămînă, începînd de a doua zi, în fiecare dimineață plecam cu o jumătate de oră mai devreme spre școală (i-am explicat mamei, care s-a mirat, că sînt „elev de serviciu”) și, oprindu-mă la debit, spuneam „Bună dimineața tovarășa Văduva, am venit să mătur trotuarul”, după care primeam un măturoi de nuiele și treceam rapid la treabă, să termin înainte de a începe să treacă și ceilalți elevi spre școală. Dar nu am mai fost „prelucrat” în ședința detașamentului de pionieri…

Epilog tîrziu
Tovarășa „văduvă de război și de ilegalist”, cum nici învățătoarea mea, nu auziseră de Freud, n-aveau cum să știe ceva despre tedescul „Fehlleistung”, în engleză „faulty act” sau, în franceză „acte manqué”. În românește, ar fi un act (de comunicare sau acțiune) ratat. Dar simțise ascunsă în expresia mea buclucașă insinuarea unei lipse de respect care, deși evident involuntară și inocentă, trebuia imediat corectată și amendată. A reușit, însă, prin ceea ce a urmat, să-i dea dreptate (tot fără să știe), lui Lacan, care a spus „tout acte manqué est un discours réussi ”.
Astfel, după mulți ani, dar cu atît mai mare satisfacție, m-am simțit „răzbunat”!

Vasile Gogea

La vară ne alegem localii şi pe cel mai mare dintre toţi. Ne facem visuri, sau avem doar vise frumoase? Visurile ni le fabricăm singuri, închipuindu-ne cum ar fi, dac-ar fi. Visele ne vin când dormim. Le avem şi nu le putem controla. Pot fi frumoase, sau urâte.

La visuri e altceva. Ne facem speranţe şi credem că dacă până acum n-a fost bine, simpla promisiune de altceva a aceloraşi, care-şi schimbă doar trambulina care să-i ducă mai aproape de fotoliul nr 1, visurile noastre (în cazul de faţă năzuinţele noastre de sigheteni sătui de minciuni electorale!) se transformă în realitate.

Deocamdată, constat că cetăţeanul nu contează în ochii a cel puţin 7 (şapte) consilieri locali. Sau… poate n-au fost deranjaţi cu o asemenea bagatelă de cerere făcută de un cetăţean al Uniunii Europene care are drepturi (se zicea asta pe la televiziuni cu obstinaţie, cândva).

Desfăşurarea evenimentelor, în rândurile de mai jos.

Pe 19 septembrie 2023 am trimis pe adresa de poṣtă electronică a Primăriei o cerere oficială în care solicitam (mă citez): „vă rog să-mi trimiteţi la adresa mea de email (–) motivarea scrisă a celor 7 consilieri locali pentru demiterea actualului viceprimar Dana Oniţa Ivaṣcu. Menţionez că am nevoie de acest document pentru a scrie un comentariu în care îmi voi păstra imparţialitatea faţă de cele două părţi aflate în conflict. Sighetenii trebuie să ṣtie. Dacă aprobaţi, documentul prin care se aduc acuzaţii viceprimarului va fi publicat, astfel încât toţi cei interesaţi să-l cunoască″.

Primăria mi-a răspuns:
„Stimate domnule Horia Picu, referitor la e-mail-ul transmis de d-voastră, înregistrat la Primăria Sighetu Marmației în data de 20 septembrie cu nr. –, vă comunicăm faptul că am solicitat și suntem în așteptarea acordului celor șapte consilieri locali pentru a vă pune la dispoziție motivarea la care faceți referire. De îndată ce-l vom obține, vă vom transmite documentul solicitat″.

Nu ṣtiu dacă cei ṣapte consilieri au fost informaţi despre cererea trimisă de mine. Poate n-au fost, poate au fost ṣi nu le-a permis timpul, prea ocupaţi fiind cu adoptarea celor mai bune hotărâri pentru oraṣ (a se vedea apa ṣi gunoiul).

Şi uitaţi aṣa a apărut încă un vis în noianul de visuri pe care-l port în mine zi de zi. M-am gândit că voi primi motivarea cerută. Trecut-au cele 30 de zile în care ar fi trebuit să primesc un răspuns. Au treut peste 6 luni de la trimiterea cererii. Niciun răspuns… Ceva de genul: nu se poate, nu vrem, nu ne permite legea cutare, articolul cutare.

Am publicat în 31 martie 2023 pe www.salutsiget.ro un articol pe această temă, căruia i-am zis

„Visuri pentru sigheteni? Nu… Doar vise!…” şi de-acolo m-am citat pentru prezentarea mersului evenimentelor. Acum a trecut un an, se vede cât de mult contează cetăteanul în ochii celor şapte sau ai responsabililor cu rezolvarea cererilor sighetenilor, care au dreptul de a fi informaţi.

Ce poate declanşa o schimbare de atitudine a acelora care până acum n-au făcut ce aveau de făcut şi dintr-o dată ni se arată harnici şi evlavioşi, apropiaţi de popor, zâmbitori şi compătimitori pentru sighetenii care oftează degeaba după zilele mai bune ale oraşului?

Doar campania electorală poate fi răspunsul…

Se zice că dacă cineva te-a păcălit o dată, să-i fie lui ruşine. Dar dacă te-a păcălit a doua oară, să-ţi fie ţie ruşine.

Din patru în patru ani, tot uităm asta… Şi când vin turiştii şi ne văd clădirile ni se face iar ruşine. Când primăvara sigheteană înseamnă în afară de ghiocei şi gropi pe străzi, când mergi pe trotuarele amărâte şi greu de asfaltat, ni se face iar ruşine şi atunci ne exprimăm vehement nemulţumirea DOAR pe diferite căi electronice.

Ce-ar fi dacă sighetenii ar încerca la vară altceva? Am visuri că se poate mai bine pentru Sighet şi sigheteni. Am visuri şi, încrezător că se vor realiza, semnez aici pentru ele!

Horia Picu

În clasa a V-a curs de zi, el era entuziasmat de cîte cunoșteau profesorii săi, mulți fiind în pragul pensionării prea multă vreme întîrziate, deși ar fi trebuit de mult să se „ejecteze” anticipat, scutindu-se pe ei de penibil și făcîndu-i pe „beneficiarii” serviciilor oferite să răsufle ușurați, văzînd că speranța n-a murit și că mai există o șansă în viitor…

Ajungînd nițeluș mai mărișor și adăugînd ani de școală (profesională!) pregătirii sale, punea la îndoială trăirile imature avute cîndva. Ba chiar „realiză”, (fără a face nimic!), penibilul din puerilitatea lui incipientă. La un moment dat văzuse  cu certitudine găunoșenia celor mai mulți dintre foștii săi profesori, atît de adulați de toți colegii săi. Profi care aveau o cunoaștere parțială și o viziune tulbure asupra esențelor vieții, fiind „limitați” (!) și limitîndu-se doar la domeniul lor de definiție, atît de precar deservit…

Grăbiți să „se salte” din mediocritatea în care băltiseră întreaga lor viață, făcuseră o școală, acoperind lipsa de viziune asupra a orice prin aroganță; sau printr-o infatuare agresivă; uneori prin ambele… Dar ce nu face omul…

Lucrul devenise o certitudine imposibil de contestat la întîlnirea de 50 de ani de la absolvirea liceului de cultură generală, devenit acum „colegiu”, (!) în care se trag toți de brăcinar pe la mesele întinse de părinții sponsorizînd generos proasta creștere a progeniturilor obraznice și agresive.

Colegii de odinioară, acum pensionați, depănau amintiri prăfuite din anii de liceu, fiind extaziați de amintirea profesorilor pe care el îi știa prea bine cît valorează.

Nu poți înțelege ce înseamnă INCOMPETENȚA decît atunci cînd ai vectorul-suport, INCOMPETENTUL, rămas în puerilitatea imatură deși a procreat copios (după unii, „inconștient”!…) și promovînd, în epoca transplanturilor și a nanotehnologiei, jocul dezvoltator de creier mic, atît de îndrăgit de învățătoarele din anii ‘50 ai mileniului trecut dar încă exersat copios prin 2010 după spusele unor elevi în preajma bacalaureatului: „Zboară, zboară!” sau „Aș mînca o portocală…”

Ați remarcat că niciodată nu vine vreunul să ceară: „Transplant de creier, vă rog!” Pentru nimic în lume n-ar dori creierul unui „ratat”, gen NIKOLA TESLA…

Lipsindu-i vectorul-portant, adică  IMATURUL, indiferent de vîrstă, IMATURITATEA devine mai „absconxă” decît posesorii de ștaif prăfuit, adică doctoratul de cumetrie, luat prin universități renumite prin graba acordării nemeritate a acestui titlu. Universități tare precaute atunci cînd vine vorba de lepădarea ca de Satana de progeniturile unor potentați ai prezentului, debitînd la drăcovenii de se luminează la față pînă și ÎNTUNECIMEA SA, LUCIFER…

Nicolae Rădoi

Foto: Ion Mariș

Tare plângăcioși au ajuns românii. Îndeosebi de la Decembriadă încoace, de când toate s-au dus pe sfârlă și de muncitori și țărani nu mai are nimeni trebuință după ce fabricile s-au închis, iar supermarketuri s-au tot deschis unde cu gândul nu gândești, de lumea-ntreagă la români privește și-nvață cum totuși consumul poate fi mărit printr-o justă corelare a trebuințelor celor mulți cu sporul disponibilizărilor și al impozitelor, a activului devenit pasiv cu pasivul ajuns catastrofal, a pozitivului aproape inexistent cu negativul omniprezent și omnipotent.
Firește, o asemenea performanță nu este la îndemâna oricui. Ea este opera descurcăreților, acea pestriță și-ntinsă tagmă, care a luat locul defunctelor clase, marea mândrie și masă de manevră pentru regimul bolșevic, și în care intră cam tot ce mișcă-n țara asta – de la vlădică până la opincă, de la ales până la boschetar.
Caracteristica fundamentală a descurcăreților este eminamente reflexivă, căci unii ca aceștia se dau de ceasul morții să se descurce pe ei și ai lor și nici prin cap nu le trece să descurce ceea ce-i cu putință, ori ceea ce scrie-n fișa postului (am în vedere factorii cu putere legislativă, executivă și judecătorească), ci – dimpotrivă – mai tare să-ncurce lucrurile, întrucât ei știu din instinct, din propria experiență și din cea a înaintașilor că mult mai lesne se pescuiește în apele tulburi.
Privite de pe pozițiile moralei, toate sensurile atribuite verbului a se descurca tind cu insistență înspre zona generoasă a nelegiuirii, deoarece toate au foarte puțin din străduințele oneste și foarte mult din îndeletnicirile care merg mână-n mână cu minciuna, impostura, trădarea și hoția.
Dar, chiar dacă fac parte din aceeași familie, poate fi băgat descurcărețul-găinar, cu măruntul lui scop de-a supraviețui prin nemuncă și ciordeală, în aceeași oală cu descurcărețul-ștab, cel care-i oricând pregătit să strângă de gât mii și mii de semeni, doar pentru ca neam de neamul lui să poată huzuri?
Cu toate astea, adică în pofida distanței ca de la cer la pământ dintre cei doi, în cele mai multe cazuri descurcărețul-găinar va fi mult mai lesne dibuit și mai strașnic pedepsit decât banditul cu pretenții și blazon.
E limpede de ce. Pentru că înșiși legiuitorii (apărătorii și împărțitorii dreptății) caută să se descurce cât mai abil și mai profitabil, adică ferindu-se ca de foc să se pună rău cu potentații zilei. De unde decurge cu necesitate concluzia: Ei nu sunt nici pe departe veghetorii și apărătorii dreptății, ci ai impresiei create (de teamă pentru cei mulți și nevoiași, de satisfacție pentru îmbuibați) prin severitatea pedepselor aplicate găinarilor perseverenți.
Ba și mai și. Surprinși de iuțeala cu care unii s-au îmbogățit (practic la întuneric și peste noapte) și de blândețea cu care acționează legile în cazul lor, românii – funcție de capacitatea lor moral-intelectuală – în formulări alegorice de tipul Hoțul neprins e om cinstit, își exprimă fie admirația față de asemenea lichele, fie dezamăgirea vizavi de ineficiența justiției noastre.
…De precizat că substantivul/ adjectivul descurcăreț și verbul a se descurca au făcut o strălucită carieră pe plaiurile noastre, astfel că mereu în pas cu nevoile și năravurile locuitorilor, aceste cuvinte se constituie într-un veritabil etalon al mentalității românești.
Sigur că da, din totdeauna au existat descurcăreți (istoria colcăie de ei), adică aventurieri și impostori de mare calibru, care, înzestrați de la natură și/sau împinși de la spate de noroc, au căutat să exploateze la maximum șansa ridicării în angrenajul social, pe culoarele create prin lărgirea fisurilor din corpusul social.
Unii dintre ei, precum celebrul aventurier Iacob Basilic Despotul, au reușit să se cațere până la vârful piramidei sociale. Mai exact, grecul de care se face vorbire, a ajuns domnul Moldovei cu numele de Despot Vodă, după alungarea lui Alexandru Lăpușneanu cu ajutorul polonezilor.
Dar iată alte două memorabile exemple de acest gen din istoria noastră, cu consecințe devastatoare pentru țară și popor: bolșevicii (mulți dintre ei nevorbitori de limba română, dar aduși la putere de tancurile rusești) și fripturiștii lui Ion Iliescu, de data asta bolșevici cunoscători ai limbii nostre, dar și ei susținuți de străini.

Revenind la termenul descurcăreț (substantiv sau adjectiv), trebuie puse în evidență cele două însușiri esențiale ale acestui termen:
1) Așa cum spuneam mai sus, prima însușire se raportează la sfera sa și la numeroasele conotații care i-au fost atribuite. Un cuvânt obișnuit, care inițial avea sensul bine precizat de a desluși calea justă, altfel spus de a afla soluția corectă într-o chestiune încâlcită, iată că prin denaturarea sa a dobândit sensuri noi, cu iz voit imprecis și derutant și cu un conținut ce înclină înspre etica (sic!) incorectitudinii.
Toată lumea știe în clipa de față că cele două fețe ale verbului în discuție, redate prin diateza activă și reflexivă (a descurca, respectiv a se descurca), își îndreaptă eforturile lămuritoare pe direcția: a ieși basma curată, a ajuta pe cineva să nu se înece (evident, la figurat), a-l scoate pe cel înhățat din ghearele justiției.
Căci, lucru la fel de bine știut de noi toți, cu cât cineva dovedește mai multă nerușinare și cu cât se bucură de mai multă protecție din partea mai-marilor zilei atunci când nu toate capcanele pot fi ocolite (Ex.: Victor Ponta hoț dovedit și mincinos înrăit și cu toate astea prim-ministru, Relu Fenechiu cu dosar penal și totuși ministru, Adrian Năstase pușcariaș și făcut de ciracii săi martir, poate chiar erou etc.), cu atât are parte de mai multă apreciere în ochii confraților săi și despre el se va spune că s-a descurcat ori că știe de minune să se descurce.
2) Substantivul descurcăreț are un destin foarte asemănător cu englezescul gentleman. Întrucât a fost deturnat de la sensul său consacrat (fie acela de șmecher, abil, viclean, lunecos, isteț, fie acela de hoț, pungaș sau escroc), atunci când într-o discuție oarecare se utilizează cuvântul în cauză, cei care sunt mai puțin familiarizați cu frecventele camuflaje din lumea interlopă, se văd nevoiți să ceară lămuriri suplimentare pentru a ști în care grupă să-l așeze.

Este clar că termenul are o încărcătură preponderent peiorativă și de regulă se încadrează în cea de-a doua grupă. Însă se recurge cu obstinație la acest camuflaj, deoarece în consens cu starea psiho-morală a românilor obijduiți, se caută prin trucuri și artificii ieftine ca atenția lor să fie abătută de la sărăcia care-i aduce la disperare și de la cancerul corupției care le macină societatea.
Cum se prezintă lucrurile cu termenul gentleman? La început prin el era desemnat un membru al societății care poseda un blazon și o anumită proprietate funciară. Avea, adică, un anumit rang social și se bucura de respectul semenilor. Pe atunci, când spuneai despre cineva că este gentleman, nu-i făceai un compliment, ci doar afirmai un fapt. Tot așa, dacă afirmai despre cineva că nu-i gentleman, nu era o insultă, ci o informație. Și, după cum menționează adorabilul C.S.Lewis în cartea sa Creștinismul redus la esențe, „nu era nici o contradicție în a spune că John este mincinos și gentleman”…
Mai târziu, prin gentleman – și nu doar pe teritoriul Marii Britanii! – a fost desemnat omul distins, manierat, curtenitor cu femeile. Dar a numi pe cineva cu acest sens nou și rafinat al cuvântului, nu mai înseamnă a da informații despre el, ci este o modalitate de a-l lăuda. Tot așa, a nega că cineva este gentleman în noua accepțiune a termenului, înseamnă pur și simplu a-l insulta!
Când un cuvânt, opinează cu justețe C.S.Lewis, încetează să mai fie descriptiv și devine unul laudativ, el nu mai comunică un fapt despre obiect, ci transmite doar atitudinea vorbitorului despre acel obiect.
După ce a fost astfel rafinat comparativ cu sensul său brut și concret, cuvântul gentleman nu mai înseamnă decât că persoana vizată prin el este agreată de vorbitor.
Dar, conchide C.S.Lewis, cuvântul gentleman de după rafinare a devenit complet inutil, și asta deoarece în orice limbă există suficiente cuvinte care să exprime admirația noastră față de ținuta și comportamentul cuiva.
Se subînțelege că pentru atâta lucru nu era nevoie de un cuvânt în plus…

George PETROVAI

Echipa AUR Maramureș și-a lansat miercuri, 20 martie 2024, candidatul pentru Primăria Sighetu Marmației. Adriana Curmei va candida pentru funcția de primar al municipiului Sighetu Marmației.
Adriana Curmei, actualmente consilier local al municipiului Sighetu Marmației, și-a anunțat formal candidatura pentru Primăria Sighetu Marmației din partea echipei AUR Maramureș.

Lansarea candidaturii a avut loc în prezența deputatului Darius Pop, candidatul AUR pentru președinția Consiliului Județean Maramureș, a doamnei Monica Iagar, candidată pe listele AUR la alegerile europarlamentare, și a doamnei Gabriela Hofer, președinta Organizației de Femei AUR Maramureș.

Ramona Ioana Bruynseels, președinta Organizației de Femei AUR, Conf. dr. Avram Fițiu și principele Șerban Dimitrie Sturdza, candidați AUR la alegerile europarlamentare, au transmis mesaje video de susținere pentru Adriana Curmei.

Salut, Sighet!

Cam câte rânduri de campanii electorale și de alegeri demo(no)cratice au avut loc în postdecembrism, mai exact din 20 mai 1990 (Duminica Orbului) până în 2024, an cu de toate (europarlamentarele comasate cu localele, pe urmă prezidențialele și parlamentarele)? Dacă se iau în calcul și referendumurile (pentru trecerea la parlament unicameral cu maximum 300 de membri, pentru demiterea lui Traian Băsescu din funcția de primul om în stat, pentru modificarea neesențială a Constituției), toate având darul să ilustreze că nu voința poporului este supremul argument politico-social în originala noastră făcătură, atunci cu certitudine că mulți dintre îndârjiții noștri concetățeni (cei pentru care prezența la urne este în primul rând o obligație și abia pe urmă un drept raționabil și amendabil) pot să fie mândri că, prin participarea la toate scrutinele, au intrat de zeci de ori în cabina de vot.

Evident, cu rezultatele arhiștiute pentru România și grosul cetățenilor, lucruri care nu-i pun pe gânduri și nu le slăbesc nicicât elanul nătâng:
(1) În pofida imenselor resurse ale solului și subsolului, precum și a redutabilului potențial economico-social din Decembrie 1989 (nu numai fără un cent datorie externă, ci și având de încasat creanțe de ordinul miliardelor de dolari), țara a fost secătuită și statornic așezată de politrucii postdecembriști în coada statelor din Uniunea Europeană (UE), la absolut toți indicatorii care reflectă nivelul general de trai și de educație;
(2) În trei decenii și ceva, România crucificată a ajuns la uriașa datorie externă de peste 150 miliarde euro;
(3)Prin neîntreruptul exod (unii sociologi îi spun dezțărare) din toată perioada postdecembristă (cel mai mare din mult încercata noastră istorie și din orice țară fără conflicte militare), s-a creat un gol populațional de circa șase milioane suflete, proces greu de stopat (cine naiba crede în cacealmaua repatrierii celor stabiliți de ani și ani în străinătate cu întreaga familie?!) după ce însuși președintele Băsescu-Petrov încuraja plecarea incomozilor („Cui nu-i place aici, n-are decât să plece!) și după ce toți cârmuitorii mari și mici n-au realizat mai nimic din ceea ce promiseseră în zecile de campanii (investiții, noi locuri de muncă, trai decent, reducerea birocrației, eliminarea flagrantelor inechități sociale și salariale) întru reținerea în țară a multora dintre cei mai valoroși români: specialiști (cadre medicale, cercetători, profesori, ingineri, economiști, oameni de cultură), meșteri și muncitori harnici, studenți înzestrați;
(4) „Legile făcute de hoți pentru hoți” (T. Băsescu) au impulsionat infracționalitatea de toate vârstele și gradele (de la elevi și până la aleși, de la găinari și până la criminalii în serie), au adâncit până în vecinătatea catastrofalului decalajele dintre îmbuibații fără obraz (politruci, ciocoi, magistrați, ghinărari de doi bani) și imensa masă a sărăntocilor nedescurcăreți (sic!), au devitalizat învățământul și au distorsionat planul moral-spiritual al locuitorilor de pe aceste meleaguri (locul binelui a fost luat de binele discutabil sau chiar de răul sadea, al adevărului de minciună, al respectului de impertinență și mojicie), toate astea contribuind la actuala brambureală politico-socială: cârmuitori necalificați și puși pe căpătuială (de pildă, parlamentari și miniștri certați cu legea, edili de teapa lui Cătălin Cherecheș), indivizi găunoși și cu ifose, relații interumane încordate și nesincere, instituții supraponderale și exasperant de indolente/ineficiente pentru oamenii de rând.

Aceasta fiind detestabila stare de lucruri din România democratizată în stil iliescian, băsescian și globalisto-iohannian, tot ea ne oferă răspunsul (firește, indirect) la sâcâitoarea întrebare: Pe când mult promisa digitalizare generalizată? Mă rog, chestiunea pare a fi rezolvată de cârmuitorii de dreapta și de stânga (mai nou de dreapta-stânga) aidoma atâtor „grandioase” proiecte… pe hârtie: „România lucrului bine făcut”, „România educată”, „România în Schengen”, „Intrarea românilor fără vize în Statele Unite”, votul electronic (promis de Iohannis românilor în campania din 2014), dublarea alocației de stat pentru copii (promisiune făcută în urmă cu trei ani și, desigur, neonorată de primul aflător în treabă din statul nostru aparent și eșuat) etc.

Dar eu spun că treaba asta (mare) cu digitalizarea nu se va rezolva nici curând și nici integral, ci – la fel ca secularul proiect maramureșean cu tunelul pe sub Gutin (în mai puțin de un veac, cam câte megatuneluri s-au construit în Japonia sau Germania, două țări culcate la pământ de al doilea război mondial?) – mulți ani de-acu înainte va fi un inepuizabil subiect de campanii electorale, chit că în momentul de față există total inutilul Minister al Digitalizării (și nu numai), în frunte cu „înzestratul” Bogdan-Gruia Ivan. Din următoarele două motive nu se va face mai nimic concret la acest capitol:
a) Motivul fizic: în România secolului 21 încă mai există câteva sute (poate chiar mii) de cătune și zone mărginașe neelectrificate, situație în care neghiobul proiect, dacă va fi realizat cândva în atari condiții anapoda, ar fi totuna cu așezarea căruței înaintea boilor;
b) Motivul politico-ideologic al tuturor cârmuitorilor din statul la vedere și din cel paralel: ăștia nu doresc ca, printr-o reală digitalizare, tot omul curios sau interesat de pe aceste meleaguri să cunoască harababura din finanțele țării, județelor și primăriilor, cu colosalele cheltuieli ale instituțiilor statului (în mod deosebit ale celor centrale), cu frecventele și sterilele deplasări în străinătate ale ștabilor (președinte, parlamentari, miniștri, alți mulți băgători de seamă) și cu nesimțitele venituri, poreclite „confidențiale”, ale acelora care, indiferent de culoarea cârmuirii, mereu se situează deasupra legilor morale (aleși, magistrați, mulțimea generalilor și chestorilor, sforari nedetronabili ca Isărescu-Manole și Raed Arafat, șefi de felurite comisii, servicii, comitete și comiții).
E clar, scopul acestor ridicoli și păgubitori luptători (cu gura) pe murdarele baricade ale politicii noastre de haram nu este acela de-a veni în ajutorul concetățenilor nevoiași (fac asta fie atunci când primesc ordin de la Bruxelles, fie în anii electorali), ci de-a se înfrupta cu toții (familie, gașcă, partid) din resursele financiare și materiale ale acestei țări, pusă pe butuci de ei și ai lor prin furturi directe (majorarea în regim de urgență a nemeritatelor lor venituri) și/sau indirecte (trafic de influență, privatizări frauduloase).
Prin urmare, la nivel central (președinte, parlament, guvern, agenții, servicii, comisii, autorități etc.) bătălia se dă pentru înșfăcarea sărmanului nostru buget (unul din puținele bunuri naționale neînstrăinate), știut fiind faptul că cei de la butoanele puterii iau partea leului pentru ei și ortacii lor.
„Bine, bine”, vor spune unii, „o fi așa cum spui la nivel central, de unde se face redistribuirea preferențială a banilor publici și a grosului fondurilor europene. Dar la nivel local, ce anume îi îndeamnă pe catindați să se încaiere pentru cele mai cu moț funcții publice (președinte și vicepreședinte de consiliu județean, primar și viceprimar, consilier județean, municipal, orășenesc sau comunal), mai ceva ca hienele flămânde pe un hoit? Că aici toate sunt la scară redusă și la mâna grangurilor centrali: putere, fonduri, lefuri și avantaje materiale. Nu cumva măcar pe ăștia îi mână la lupta politică bunul gând de-a veni, după puterile conferite de lege, în ajutorul comunității din care fac parte?”
Haideți să le luăm pe rând. Sigur că la nivel local, mult mai lesne ca la cel central (aici atitudinile curajoase și discordante nu doar că sunt rău văzute, dar chiar exemplar pedepsite), există aleși care se dovedesc vrednici prin aceea că, pe perioada mandatului, onorează/ concretizează cam toate promisiunile făcute alegătorilor în campania electorală, prin extensie tuturor membrilor comunității. Alde ăștia (precum primarul comunei Ciugud, județul Alba, sau unii din primarii marilor orașe vestice – Oradea, Cluj-Napoca, Arad, Timișoara) sunt rari nu fiindcă fac minuni (mă rog, realizările lor, îndeosebi cu fondurile europene atrase, par minuni în comparație cu crasa nevrednicie a majorității edililor postdecembriști!), ci pentru că s-au devotat trebuințelor localității și cetățenilor ei, promisiunile din campania electorală și problemele locuitorilor constituind fișa postului său de cârmuitor local.

Nota 1: În ce mă privește, eu cred că foarte necesară într-o fragedă și originală democrație, precum cea de la noi, ar fi introducerea/ deschiderea la consilii județene și primării a unor carte, în care să fie înscrise promisiunile președinților, primarilor și consilierilor din campania electorală, ăștia din urmă fie că sunt independenți, fie că sunt membri de partid (se subînțelege, promisiunile formațiunilor politice din teritoriu sunt automat preluate de toți membrii lor cu funcții publice). Pe parcursul mandatului, toate aceste carte să poată fi consultate periodic (să zicem din șase în șase luni) de reprezentanții organizațiilor nonguvernamentale și/ sau de delegații ale comunității, astfel încât toți aleșii să fie verificați, sancționați atunci când se dovedesc ineficienți sau rău intenționați (de pildă, sistematic și fără argumente temeinice boicotează propunerile constructive venite din partea adversarilor politici), iar în ultima instanță chiar să fie demiși fie pentru dezinteres, fie pentru rele practici.
Mai departe. Alegerile locale au avantajele lor, care cu siguranță că-i atrag pe descurcăreții fără scrupule: lefuri consistente, mașină la scară, plimbări în țară și străinătate, relații cu duiumul, trafic de influență, comisioane grase din licitații aranjate. Nu în ultimul rând, funcțiile publice constituie pentru cei mai „destoinici” aleși locali (a se citi „cei mai nedemni și nepricepuți, însă impecabili în raporturile cu șefii politici”) rampa de lansare spre parlament, ministere, diplomație sau parlamentul european.
Nota 2: Nu de puține ori, aleșii locali (în speță consilierii) procedează și votează/ nu votează exact ca șparlamentarii. Cine, mă rog, să-i ia la refec și să-i sancționeze, când însuși liderul județean al partidului le ordonă să nu se prezinte la ședințele care-i dezavantajează? Taman asta s-a întâmplat cu ceva timp în urmă la Sighetu Marmației, unde primarul este pesedist și viceprimărița penelistă, iar relațiile la cuțite dintre ei s-au răsfrâns în mod jalnic asupra urbei și locuitorilor.

George PETROVAI

Am primit de la organizatorii competițiilor șahiste, desfășurate în ultimul weekend, clasamentele omologate în urma desfășurării partidelor programate, ierarhii pe care vi le prezentăm în continuare.

CUPA „GEORGE POP DE BĂSEȘTI”, ediția a III-a, Sighetu Marmației, 16-17 martie 2024

Turneul A, copii și juniori legitimați, U16 (22 jucători, 7 runde)
Clasamentul general:
1. ȘOFINEȚI David-Andrei, 6,5 puncte;
2. CODREA Tudor-Ioan, 6 puncte;
3. ANANIE Cosmin-Dacian, 5 puncte.

Clasamentul pe categorii de vârstă:
8 ani, băieți:
1. PERȚA Antonie-Ioan
8 ani, fete:
1. SLIVCA Gabriela-Andreea (Săcălășeni)
2. MOȘNEAGU Raluca-Daciana
10 ani, băieți:
1. CODREA Tudor-Ioan
2. TSIPLE Maksymilian-Ivan
3. SIDĂU Rareș-Casian.
10 ani, fete:
1. LENGHEL Sonia-Mara
2. MUNTEAN Andreea-Maria
3. ACZBERGER Sarah-Maria
12 ani, băieți:
1. ȘOFINEȚI Alexandru Mihai
2. PERȚA Eduard
12 ani, fete:
1. SIDĂU Sofia-Ioana
2. MOȘNEAGU Iulia-Maria
14 ani, băieți:
1. ȘOFINEȚI David-Andrei
2. ANANIE Cosmin-Dacian
3. COMAN Alexandru
16 ani, fete:
1. MOLDOVAN Alina-Cristina

Au mai primit diplomă și medalie: NEMEȘ Amalia-Ioana, CHINDRIȘ Alexandru-Tudor, ȚIPLE Darius, URSA Dacian-Simeon, IERIMA Ștefan.

Turneul B, jucători nelegitimați, U18 (18 jucători, 6 runde)
1. GLODAN Alin-Andrei, 6 puncte, Liceul George Pop de Băsești Baia Mare, clasa a IX-a A,
2. PAPP Eric-Anton, 5 puncte, Liceul George Pop de Băsești Baia Mare, clasa a X-a A,
3. OȘAN David, 4 puncte, Liceul George Pop de Băsești Ulmeni, clasa a XI-a A

CUPA TISA, ediția a VI-a, copii nelegitimați (12 jucători, 5 runde)
1. MERCEA Dominic, 5 puncte, Baia Mare
2. IONESCU Ioan, 4 puncte, Baia Mare
3. TRINȚALIN Oliver, 3 puncte, Sighetu Marmației

Felicitări participanților, felicitări învingătorilor!

Salut, Sighet!

De mult eram pornită să abordez un subiect pe care, observ, mulți îl evită, se fac că nu-i intereseaza, dar sunt sigură că-i deranjează. A trebuit ca o poză din media să mă facă să mă hotărăsc, să reacționez și să-mi spun: Gata, pînă aici! Lăsați țăranul în pace!
Nu vă jucați cu imaginea lui, nu i-o pervertiți, nu o transformați cu orice preț în afacere particulară, după interese comerciale, care în ultima vreme au cam dat pe de lături.
Se poluează tot: politică, educație, cultură, aer, apă, mîncare.
Toate se trag unele pe altele ca într-un carusel, de te ia cu amețeală, însă nimeni nu se dezmeticește să zică: Destul! Ne-a ajuns!

Pentru mine, picătura care a umplut paharul a fost cînd am constatat, cum, pe centrul orașului în plin vad comercial, dispar anumite magazine de profil și în locul lor apar ca ciupercile după ploaie ,,emanațiile” în materie de Fashion în îmbrăcămintea tradițională, țărănească.
Luat la pas, orașul este înțesat de aceste ,,buticuri”, create împotriva bunei tradiții și a bunului-gust al țăranului și care reinterpretează portul adevărat cu kitsch-uri ce se vor autohtone.
Sumne și pînzături, cămeși, toate trase pe calculator, pentru iubitorii de artă „pură”! Purul chinezesc, combinat cu cel turcesc, vor să dea împreună portul nostru strămoșesc.
De ce oare atîta înverșunare în a „reinventa” portul țărănesc, de care se fugea în trecut? Nu că ar fi ceva de blamat, dar nu oricum! Mai demult nu trebuia mai mare insultă decît ca cineva să te facă țăran! Toți se vroiau domni! Oricum!
Se pedalează acerb pe promovarea unei industrii de modă îndoielnice, din păcate cu asta defilăm, exact ca și cuiul din capul Pietonalei. Astea să ne fie brandurile din oraș? Turiștii care nimeresc în urbea noastră le iau de bune și-și fac o părere: aceasta să fie oare mult trîmbițata noastră artă maramureșeană?
Chiar nu există în cadrul Primăriei o persoană competentă desemnată să urmărească aspectul orașului și a ceea ce se promovează sub ochii lor?
Oare ce interese se ascund în spatele acestor buticuri care cuceresc orașul? Pe ce criterii se dau?
O fi asemeni cu Piața de alimente, cu mărfuri aduse de oriunde, numai de la producătorii locali nu, iar necăjiții, cu cîteva produse din propria gospodărie se pitesc pe trotuare pe lîngă Big, sau printre blocuri, vînați de cei din Pol. locală și amendați. Pentru că ei nu au acces la piața publică, acolo fiind o castă greu de spart!
Așa și cu produsele non-alimentare dar de bun-gust, în conformitate cu un oraș care s-ar vrea oraș, dar trebuie să se retragă în fața „emanaților” tradiționali, ancestrali, naturali țărani!

Iubesc țăranul, sunt parte din ei, mi-e drag pîna la lacrimi țăranul (născut iar nu făcut!). De aceea mai zic o dată: lăsați-l în pace, luați mîna de pe el, nu-i pervertiți imaginea, nu i-o folosiți pentru interesele voastre comerciale!
Țăranul adevărat, cu portul lui adevărat, reprezintă un brand de țară, dar nu oricum! Portul țărănesc adevărat are o sobrietate a culorilor, o noblețe a materialelor folosite care, împreună, dau autenticitate celui care îl poartă.
Niciodată nu voi recunoaște o țărancă trasă pe sticlă sau o cămeșa trasă pe calculator sau o pînzătură și o sumnă „învechite” pe loc și trase în sute de exemplare, făcîndu-le „unicate”!

După toată această tiradă adusă în apărarea țăranului meu drag revin iar și iar la această poză și titlul sugerat de ea nu mi se pare nicidecum exagerat! Dumneavoastră hotărîți!

Ileana PISUC

„Trec doar o singură dată prin viață. Tocmai de aceea orice lucru bun pe care îl pot face trebuie să-l fac acum. Pentru că nu voi mai trece din nou pe aici” (Maica Tereza)

Timpul trece cu repeziciune și ne dăm seama că au dispărut, odată cu trecerea lui, bunătatea, omenia, dragostea față de aproapele nostru, sensibilitatea… Cu cât înaintăm în vârstă… devenim  mai reci, mai insensibili la ce se petrece în jurul nostru, lacomi, mai ursuzi. Uităm esența vieții și faptul că viața pe pământ este limitată.
Strângem averi și devenim individualiști, indiferenți. Avem grijă doar de noi și prea puțin de ceilalţi, uităm de copiii noștri si strângem averi, convinşi că o facem pentru ei.

Când ne dăm seama că este momentul să devenim mai buni? Când spunem stop lăcomiei și urii care ne-au cuprins odată cu bogăția? Unde au dispărut toate calitățile noastre şi când vom putea din nou să ne bucurăm să facem bine, fară să asteptăm nerăbdători răsplata?
Trebuie ca fiecare dintre noi să ne punem întrebarea: Unde s-a ascuns bunătatea, unde au dispărut fratele, omul care făcea totul din credință și dragoste pentru semenul său?
„Nu piroanele l-au răstignit pe Cristos, ci Iubirea!” (F.M. Dostoievski)

Au apărut alte gene, au dispărut genele care ne fac mai buni? Sau doar s-au ascuns, așteptând să reapară?
Cred cu tărie că bunătatea este în fiecare dintre noi, trebuie doar să ne aducem aminte de ea și să o reactivăm!
Nu trebuie să uităm de cei care nu au fost atât de norocoși ca noi! „Încrede-te în Domnul și fă binele, locuiește pământul și păstrează-ți credința!” (Psalmul 37, vv 3.8 – 11)
Fiecare dintre noi avem ceva ce ne face unici și împreună putem face o lume mai bună pentru noi înşine şi pentru generaţiile care urmează.
Aceasta este moștenirea noastră și aceasta trebuie să o lăsăm în urmă, când ne despărțim de trup.
„Nu vă adunați comori pe pământ unde molimă si rugină le strică și unde furii le sapă și le fură.” (Matei 6.19.21)
Toate ne îndeamnă să facem bine, să ajutăm pe cel ce nu are sau nu poate. Ajută când poți și încearcă să poți cât de des!
„Nu contează cât dăruiești, ci cât de multă dragoste pui în ceea ce dăruiești!” (Maica Tereza)

Desen & text: Dana Izabella BACS – BALEA

Asociația Valea Verde – Editura Valea Verde Sighet și Radio România Sighet vă invită la un vernisaj… trans-primăvăratic.

Mihai GODJA expune pictură pe sticlă, vernisajul fiind programat marți, 19 martie 2024, ora 14:00, la Sala Radio – Radio România Sighet (str. Plevnei, nr. 8, Sighetu Marmației), ora 14:00.

Godja Mihai s-a născut la 21 iunie 1955 în comuna Bârsana. Este pensionar dar, de-a lungul timpului și-a desăvârșit pasiunea picturii pe sticlă, fiind autorul și posesorul unei masive colecții de icoane dar și de lucrări cu caracter istoric.
A „ucenicit” la Mănăstirea Căldărușani și la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în atelierul de pictură al arhimandritului Timotei Tohăneanu.

A fost prezent cu lucrări în expoziții de grup dar și în expoziții personale (Sighetu Marmației).

Salut, Sighet!