Poveste de viață pe tărâm… sighetean (autor, Arina HARANGUȘ)

Închid ochii și retrăiesc cu aproape aceeași intensitate emoția dată de primii mei pași pe pământ sighetean, în gara tristă și rece (nu că s-ar fi schimbat ceva în cei 15 ani și jumătate scurși de atunci), așa cum o percepeam atunci, într-o zi de 7 iulie.

Eram curioasă și în același timp speriată de ceea ce va să fie. Mi se părea că trăiesc un vis. Era un început important de capitol al vieții mele. Urma să deschid cel mai faimos hotel din oraș la acea vreme, un adevărat simbol, încărcat de istorie și multe povești frumoase.

Încet încet am început să pășesc mai hotărât și pe zi ce trecea pașii mei erau mai apăsați și mai siguri. Da, era un tărâm mult visat în care rădăcinile se pot prinde ușor. Așa am crezut atunci. Mi-am transferat fiica aici la școală, în Sighet, în clasa a V-a, și am început cu multă speranță călătoria. Eram, pe zi ce trecea, impresionată de bogăția spirituală a locului. Mă simțeam într-o altă lume. Deja locurile de unde veneam mi se păreau îndepărtate și fără esență. Mi-am spus într-o zi, „în sfârșit mi-am găsit locul”. Eram fascinată de oamenii primitori și cu frica de Dumnezeu, oameni loiali și cu sufletul curat. Locuri minunate, cu valoare turistică și spirituală, nevăzute în alte părți, m-au făcut să înțeleg potențialul turistic fantastic al zonei. Eram sigură că aici se poate aplica cu maximă eficiență ceea ce învățasem teorectic și practic până în acel moment.

Am început o muncă asiduă, pentru antingerea obiectivului. Nimic nu mi se părea prea greu, pentru că echipa cu care am lucrat la momentul ăla era o echipă extrem de bună, cu oameni frumoși. Satisfacțiile veneau zi după zi, și greul nu părea atât de greu în acele conditii… dar orice vis frumos se sfârșește uneori… într-o frumoasă zi de vară, când dintr-o banală discuție cu o clientă care nu avea un comportament adecvat locului, am auzit pe un ton ridicat: „Ce? Ai venit tu de acolo de la Brașov să ne înveți pe noi ce să facem? Până la urma ești o „zinitură” și așa o să rămâi!”
Nu cred că voi uita niciodată aceste cuvinte și, din acel moment, am început să văd și fața ascunsă a lucrurilor.

M-am luptata cu îndârjire cu orgoliul nemăsurat, trufia și frustrările unui bărbat cu mare putere de decizie, care credea că totul se poate cumpăra cu bani. M-am luptat cu îndârjire pentru un final de capitol curat și pentru începutul altuia. Încă pe vremea aceea, acum 10 ani, tărâmul acesta pe care eu îl credeam minunat mai avea licăriri de speranță pentru reușită, prin oamenii și valorile locale de la acel moment. Dar încetul cu încetul, prin percepția mea de persoană „din afară”, lucrurile au început să piardă din esența și farmecul care m-au atras și m-au ținut aici.

Treptat am început să conștientizez că AICI, de multe ori  imaginea este mai importanată decât valoarea, am început să văd că dacă nu ai „cunoștințe” e greu să răzbești, că dacă nu ești  pe „una din liste”  este ca și cum nu ai exista.

Am avut câteva experiențe foarte triste în această urbe:
La deschiderea celei de-a doua locații de când sunt în Sighet, la inaugurare,  un „domn” al locului, s-a exprimat către un client: „De ce te duci tu la aia care nu este de-a noastră? Sunt atâtea locații conduse de ai noștri!”. Am simțit atunci că oricât de bine aș face orice, oricâtă valoare aș oferi, va lipsi întotdeauna ceva.
Apoi, un alt eveniment, stabilit în detaliu, a fost anulat pentru că sponsorizarea dată de către primărie era condiționată de desfășurarea evenimentului într-un… alt local.

Locația pe care încerc să o mențin de 10 ani este situată pe o stradă mică, nu mai mare de 100 m, strada pe care își desfășoară activitatea cel puțin 6 agenți comerciali care plătesc taxe și impozite (două Spălătorii, o Pepinieră cu magazin cu plante, un Spațiu de joacă pentru copii, o Pensiune restaurant și o Firmă de instalații), dar în cei 10 ani de când am redeschis pensiunea, pe această stradă nu s-a întâmplat nimic în sensul unei asfaltări, dezvoltări, modernizări a străzii.

Clienții care vin la pensiune sunt speriați când intră pe stradă crezând că au greșit drumul. Strada care a fost de trei ori săpată la schimbarea rețelei de apă și canal și la introducerea gazului, a rămas peticită și neîngrijită. Din când în când se trece și se mai pune câte un petec la petec la petecul din asfalt. Trotuarele, dacă se pot numi așa, sunt vai de ele.

Cu câțiva ani în urmă am încercat, cu ajutorul Primăriei, să adun într-o asociație non profit oamenii de turism din zonă, mi-am oferit cunoștintele și aportul voluntar, având la bază un proiect, notat cu nota 10, în cadrul Școlii Hoteliere de la Lausane – Elveția. Din păcate, intenția și dorința mea s-au izbit de o mare indiferență și nepăsare. Chiar dacă primarul de atunci a părut încântat de idee, totul a rămas „în aer”.

Și, în acest fel, încerc de atâția ani să dezvolt o afacere în această zonă în care lucrurile se întâmplă doar după interese, în care turismul nu este ridicat la nivelul la care ar trebui, în care la orele de vârf sau în zilele de sărbătoare e o adevărată Aventură să circuli cu mașina prin oraș, în care gropile în ceea ce se numea cândva asfalt sunt peste tot. Un oraș frumos cândva, ale cărui clădiri istorice au rămas în paragină, în care atracțiile turistice în loc să fie promovate sunt marginalizate,  în care festivalurile organizate de primărie au niște costuri exorbitante. Oraș în care proiectele europene care ar putea atrage fonduri pentru dezvoltarea și promovarea Turismului sunt ca și inexistente.

Orașul atât de drag mie, care m-a cucerit cu 16 ani în urmă, mă dezamăgește total. Aș vrea să reușesc să fac ceva, dar din păcate, de unii singuri nu putem lupta cu un sistem cu mentalități învechite și cu oamenii de la putere, conduși doar de interese.

Oare când va conta în primul rând interesul Sighetului?…

Arina HARANGUȘ

 




2024, anul scadenţei în politică! (autor, Horia Picu)

Adică anul în care promisiunile trebuie onorate… Scadenţa a venit şi la Sighetu Marmaţiei. Când situaţia devine presantă, se fac noi „împrumuturi”, adică se fac noi promisiuni, doar-doar o trece şi anul alegerilor şi cei noi vor fi… tot cei vechi.

Omul care se împrumută de bani de la o bancă dacă nu poate onora scadenţa se împrumută din altă parte şi tot aşa o „cârpeşte” de azi pe mâine. În viaţa politică e altă abordare… Ştii (sau ţi se spune!) că n-ai făcut (mai) nimic în trei ani, atunci te apuci de lucru şi prezinţi desene cu proiecte care se vor metamorfoza în realitate în viitor.

Pe 17 noiembrie 2022 se putea citi pe eMaramures: „Se extinde rețeaua de gaze naturale pe 26 de străzi din municipiul Sighetu Marmației”. Străzile din proiectul de extindere a conductelor prin care urma să circule gazul metan:  Făget, Simion Bărnuțiu, Valea Hotarului, Mocăniței, Gheorghe Doja, Mihai Tompa, Lazu Șesului, Avram Iancu, Primăverii, Unirii, Izei, Dragoș Vodă, Crișan, Câmpu Negru, Independenței, Cloșca, Doboieș, Tractorului, Eroilor, Alexandru Ivasiuc, Căprioarei, Corbului, Horea, 22 Decembrie 1918, Zimbrului și Balc Vodă. Sursa: https://www.emaramures.ro/se-extinde-reteaua-de-gaze-naturale-pe-26-de-strazi-din-municipiul-sighetu-marmatiei/

Cheltuiala pentru lucrare era estimată la 8.584.785 lei fără TVA.

Câte din cele 26 de străzi din lista din 2022 au acum sub ele conductele de gaz? Cineva din Valea Hotarului întreabă pe facebook când va fi pusă conducta şi pe-acolo. Din moment ce întreabă, înseamnă că acum, în februarie 2024, nu e!

Deci vremea scadenţei a sosit…

Omul, când vede că nu-i ajung banii pentru scadenţa de la bancă, ziceam că se împrumută la altă bancă, poate-poate o va scoate la capăt cumva. Dacă nu merge nici aşa, încearcă să facă rost de bani muncind suplimentar, în alt loc de muncă. Omul din exemplul meu e – după cum se vede –  cinstit. Câştigă bani în plus doar din muncă, nu face inginerii financiare suspecte.

În politică, dacă nu ajung banii pentru un proiect, se aşteaptă orice oportunitate oferită pentru alte proiecte de finanţare.

„Începutul de an a venit cu vești mari pentru Maramureș și pentru maramureșeni. Guvernul României condus de Marcel Ciolacu a alocat, prin Programul Național „Anghel Saligny”, suma de 175 de milioane de lei pentru înființarea și extinderea sistemului de distribuție a gazelor în județul nostru”. Scria pe 10 ianuarie 2024 în www.sighet247.ro.

Citez din aceeaşi sursă: „Acest lucru a fost posibil datorită muncii pe care primarii harnici din Maramureș au depus-o, datorită echipelor alături de care au lucrat, au scris proiectele, le-au depus și ulterior au primit finanțarea din partea MDRAP”.

Pe lista cu cei 175 de milioane de lei de care dispune Maramureşul pentru înfiinţare/ extindere conducte de gaz, văd Baia Mare cu 4 milioane lei primiţi, Baia Sprie cu aceeaşi sumă, etc.
Baia Mare are gaz metan de pe vremea când Sighetul nici nu visa la aşa ceva şi totuşi, în capitala judeţului, e nevoie de un supliment de bani pentru extindere conducte.
Sighetul n-are nevoie?!  Sau nu ştie că are nevoie?! Trebuia făcut oare un proiect pentru a primi banii?

Cine trebuia să scrie proiectul pentru finanţare nu s-a putut hotărî  în ce calitate s-o facă, de „arhitect, specialist în domeniul urbanisticii, sociolog” ? (sursa: https://www.salutsighet.ro/piata-cea-noua-stop-cadru-comentat-la-filmul-de-prezentare-autor-horia-picu/)

Un ultim pas după scadenţa neplătită e executarea silită, dacă ne referim la împrumuturi bancare. În politică, ultimul pas al scadenţei a sosit.

Se face în spate, cu reverenţă pentru alţii, care vor şi pot!

Horia PICU




Valentine’s Day (autor, Ionița Năneștean)

Este ziua când se vând cele mai multe flori și se „cumpără” cele mai multe suflete. Ziua când aștepți ca iubitul sau iubita ta să-ți arate puțină afecțiune și interes, ziua când în sfârșit poate ai norocul să ai parte de cea mai romantică seară sau noapte de dragoste, nu-i așa? Ziua când te coafezi, te pregătești de zor, îți pui cea mai frumoasă rochie pe care o ai, roșie de cele mai multe ori, utilizezi parfumul cel mai suav… ziua când iubirea plutește în jur…dar… să dăm un pic timpul înapoi și să ne amintim, noi cei mai „de demult”, cum au fost odată primele noastre experiențe romantice și ce sentimente și emoții ne-au adus atunci, pe vremea când nu aveam acces la prea multă informație, din cauza sistemului comunist sau al obiceiurilor și autocenzurii de atunci.

Primele povești de dragoste pe care le-am văzut sau mai bine zis am auzit de ele au fost poveștile nemuritoare citite în biblioteca școlii generale, pentru cea mai mare parte a generației în care am crescut. De câte ori aveam ocazia mergeam la bibliotecă și citeam ore în șir. Citeam tot ce îmi pica în mână, de la Alba ca zăpada și cei șapte pitici până la Cenușăreasa și Frumoasa din pădurea adormită… Erau povești ce îmi aduceau o stare de bine, un fel de euforie… cartea era „drogul” meu preferat, mă purta către alte lumi și către noi senzații și sentimente pe care începeam să le descopăr încet – încet la acea vârstă, aveam 12 sau 13 ani. Aceste povești mă duceau în lumea visurilor, mai târziu în lumea iluziei iubirii, exact ca în… poveștile nemuritoare.

Pe atunci, nimeni nu vorbea despre povești de dragoste, era un subiect tabu cred, la fel de periculos ca și politica, era către sfârșitul anilor ‘80 în cazul meu. Toată educația în domeniul iubirii și al dragostei era învăluită în ceață. Era chiar rușinos ca un cuplu să se sărute sau îmbrățișeze pe stradă. Ne căsătoream în general tineri, primul iubit ne devenea primul soț. Ne căsătoream pentru că eram îndrăgostiți lulea, și nu pentru că iubeam, nu-i așa? Cred că este la fel și acum, de cele mai multe ori nu deosebim îndrăgostitul și iubirea, sunt două emoții diferite. Deci, am crescut neștiind de fapt ce înseamnă cu adevărat iubirea și dragostea. Am crescut neavând nicio cunoștință despre ce înseamnă emoțiile și sentimentele, cum să le definim să le analizăm sau să le exprimăm. Odată ce ai întâlnit fata sau băiatul care te făcea să te simți că plutești, ne ziceam, asta e… suntem îndrăgostiți nebunește, iubim! Dar adevărul este că am învățat și învățăm mult mai târziu ce înseamnă de fapt dragostea adevărată.

De-a lungul timpului am avut ocazia să văd și să analizez multe „povești” de dragoste, de la cele ale părinților mei, vecini, neamuri, cunoștințe, colege de muncă inclusiv cele pe care le-am trăit eu și am constatat că nu am întâlnit niciodată un cuplu care se iubește sincer. Sper totuși că există!! Tot ce am văzut sunt cupluri care depind unul de altul emoțional, financiar și social… De ce? Pentru că oamenii trăiesc iubirea condiționată și pentru că nu știu să iubească cu adevărat, dar cum să știe, nu au cum, trebuie să trăim mai multe povești de dragoste ca să învățăm. Dar nu trebuie să ne învinovățim pentru eșecurile amoroase, trăim și experimentăm ca să învățăm. Ne unim în cuplu exact din acest motiv, pentru a învăța ce este dragostea veritabilă pentru a o trăi cu adevărat când momentul va veni. Și va veni, mai repede sau mai târziu pentru fiecare dintre noi. De aceea se zice că dragostea este răbdătoare, nu că trebuie să fii răbdător cu partenerul tău sau cu partenera ta, nu asta vrea să zică. Dragostea este răbdătoare pentru că va veni la momentul potrivit, odată ce am învățat ce este cu adevărat.

Cât despre mine, în sfârșit am înțeles ce este dragostea adevărată, și mi-aș dori să vă împărtășesc ce am învățat, dar ar fi ca și cum aș dezvălui misterul căii către iubirea veritabilă, așa că vă las să o descoperiți fiecare în parte. Trăiți-vă experiențele proprii de cuplu sau în afara lui, trăiți iubirea așa cum o înțelegeți la momentul actual, experimentați fiecare emoție și sentiment, este absolut minunat, veți acumula amintiri plăcute sau mai puțin plăcute. Știu că de multe ori vă poate lăsa un gust amar odată simțită sau trăită acea emoție și acel sentiment, dar veți trece peste, mai repede sau mai târziu. Veți învăța!

Ce pot să dezvălui totuși, celor ce încă nu au învățat ce este dragostea adevărată, din ceea ce am văzut, analizat și trăit până acum, am ajuns la concluzia că… prima și ultima iubire pe care o trăim în viață este cea veritabilă, pentru că numai aceste două iubiri sunt și vor rămâne pentru totdeauna necondiționate.

Apreciați florile și cutiile de ciocolată oferite de iubiții/ partenerii/ soții voștri de Sfântul Valentin, flori și ciocolată care știu sigur că sunt oferite cu cea mai bună intenție. Deși nu fac decât să urmeze obiceiul pe care societatea l-a impus încă o dată. Așa cum a fost pe vremea când comunismul și autocenzura ne-au dictat viitorul .

Happy Valentine’s Day everyone!

Ionița Năneștean
(Québec, Canada)

 




Orașul scorojit (autor, Gheorghe Mihăiescu)

Din ce în ce mai rar ajung în orașul care m-a găzduit peste treizeci de ani. Sunt nerăbdător să văd ce s-a mai întâmplat și pătrund în Sighet dinspre granița nordică; o bună bucată de traseu admir râul Tisa ce-și curge învolburat necazul abătut asupra vecinului din dreapta. Sunt decis să-l străbat de la Tisa până la Ronișoara, profitând de traficul ceva mai lejer. Rulez la ralanti tocmai să văd distributiv orașul pe care l-am iubit si-l iubesc, să observ clădirile, drumul și trotuarele pe care m-am plimbat odinioară, poate observ pe cineva cunoscut. Dar, cu cât mă apropii de zona centrală simt o undă de tristețe. Mi se părea că acum-acum se prăbușește peste mine. Clădirile emblematice, excepție Primăria și poate ceva clădiri de pe margini, sunt cotropite de igrasie, scorojite, parcă gata să-mi sară înaintea roților – în semn de strigăt – bucăți din pereții încărcați de istorie.

Am avut noroc că gropile din șosea erau goale ceea ce m-a făcut șă nu am grija că o să-i stropesc pe cei de pe trotuar, dar țineam bine de volan să nu cumva să-l scap din mână.

Viteza mi-a permis să urmăresc și oamenii de pe trotuare ce se deplasau având diverse griji și probleme, fără să observ vreun zâmbet, mulți concentrați pe telefoane, poate-poate primesc vreun mesaj. Era cât p-aci să opresc în dreptul Primăriei unde, pe trotuarul din stânga, l-am recunoscut pe întâiul meu director de la Fabrica de Șuruburi, acolo unde mi-am început activitatea profesională. Se deplasa vioi într-o ținută de iarnă ce-mi amintea de acei ani, „alaindelonul” clasic și căciula ce părea tot de atunci, cu un zâmbet optimist în ideea că poate-poate o să i se ivească cineva cunoscut, ceva șurubar din vremea directoratului lui. L-am pierdut în oglinda retrovizoare la câțiva metri de zidurile scorojite ale clădirii muzeului din centru.

Îmi continui traseul cu ochii țintă în asfalt, ocolesc cât pot gropile și poposesc în punctul meu de interes. Îmi fac o retrospecție a parcursului pe care l-am avut în Sighetul meu, pe care l-am părăsit fizic dar nu și spiritual. Am lăsat aici primii mei ani sigheteni unde mi-am exercitat profesia, „sejurul” de peste treizeci de ani cu de toate. Cu cozi de trei zile la butelii, cu deșteptarea la trei-patru dimineața să fiu cât mai în față la coadă la lapte, la cozi la pâine și hârtie igienică și aveam grijă ca după ce am avut „privilegiul” să pot renunța la bolțarul cu rezistență pe care încălzeam apa și fierbeam laptele pentru cel mic și am instalat soba pe lemne racordată la aerisirea pe coloană a apartamentelor, să îmi asigur necesarul de lemne pe care le-am depozitat în balcon.

După 1990 parcă lucrurile s-au mai relaxat, însă dupa 2009 am părăsit Sighetul care mi-a fost gazdă, orașul care, trebuie să recunosc, m-a propulsat și artistic. În cei paisprezece ani cât am activat în emblematicul Ansamblu folcloric MARA s-au obținut cele mai mari performanțe artistice, inclusiv marele premiu european. Să fii primul în Europa și asta să nu însemne nimic pentru autoritățile locale de atunci, parcă îți lasă un gust amar.

De curând am asistat la modul cum câștigătorul de la Australian Open a fost omagiat la cel mai înalt nivel statal. Cred că ține de educație, de cultura celor ce își apreciază valorile.

Nu doresc să dezvolt subiectul cultural, dar Sighetul își urmează cursul șchiopătând, cu grija trecătorului să nu cumva să-i cadă în cap vreo bucată din zidurile pe lângă care trece, atenționându-l că aici GRIJA VALORILOR probabil că nu există.

Apăs accelerația și părăsesc orașul scorojit ce m-a găzduit ani mulți, cu gândul la zile mai bune!
La revedere, Sighet!

Gheorghe Mihăiescu




Scrisoare deschisă adresată sighetenilor (autor, Ionița Năneștean)

Sunt deja mai mult de 18 ani de când am părăsit Sighetul, dar, ca orice sighetean mă gândesc acasă în fiecare zi și citesc publicația online „Salut, Sighet!” la fel de des.

Asta s-a întâmplat și zilele trecute, când am citit articolul d-lui Horia Picu, articol ce m-a adus într-o stare de nostalgie a timpului trecut, tristețe a timpului prezent și la conștientizarea că orașul nostru se „prăbușește” la propriu. Mi-a dat o stare de neputință în a face ceva să ajut într-un fel la reclădirea lui, aflându-mă la 8000 km distanță…

Dar, citind diversele articole „avertisment”, speranța a reînviat, și mi-am zis… bineînțeles că pot să fac ceva, pot să fac tot ce vreau și doresc, eu am puterea de decizie și acțiune chiar dacă sunt departe. Am să folosesc cuvintele, deoarece cuvintele au putere și, în cazul meu, este ceea ce am la îndemână.

Deci, iată mesajul pe care îl am pentru tine, drag sighetean/a… orice post ai deține în Sighet sau funcție publică și civilă, pentru că nu contează ce post ai, toți sunteți în aceași oală cum se zice, toți suntem cetățeni ai Sighetului, deși recunosc că cei mai sus puși în ierarhia orașului au o putere de decizie și acțiune mai însemnată. Dar asta nu înseamnă că tu, cetățean de rând, nu ai putere. Ai putere dar nu ești conștient de ea, fiecare din noi are putere, numai că trebuie să conștientizezi și să o pui în aplicare.

Nu am să te învinovățesc pe tine, funcționar public pentru că nu faci nimic sau mult prea puțin în a contribui la creșterea și dezvoltarea orașului, nu te învinovățesc pe tine, cetățean al orașului Sighet pentru că aștepți ca aleșii locali să facă ceva, este normal să aștepți, au un contract social cu voi, cetățenii Sighetului. Nu te învinovățesc pentru că nu îți faci datoria de cetățean, în a-ți cere drepturile, în a acționa, în a fi ferm, decis și motivat, sigur pe tine, așa cum mulți au făcut în Decembrie 1989.

Deși toată lumea arată cu degetul, eu nu am să fac acest lucru. Probabil nu știi că ai drepturi de cetățean și că funcționarul public, oricare ar fi el, lucrează în interesul tău și pentru tine. În Constituția României este scris negru pe alb în capitolul II, de la articolul 22 până la articolul 53, sunt enumerate toate drepturile pe care le ai ca cetățean român. Toată lumea în acest moment are acces la informare, te invit să accesezi site-ul Constituției Române pe internet și citește-ți drepturile. Conform Constituției României ai drepturi câștigate la naștere, iar cei străini câștigate la obținerea cetățeniei. Funcționarul public care nu își îndeplinește obligațiile postului pe care îl deține, trebuie pedepsit prin lege dacă nu își respectă mandatul. Dar sunt conștientă de felul cum legea se aplică în România, și cei vinovați de nerespectarea drepturilor cetățenilor scapă de lege; cea pământească bineînțeles, dar să nu uităm că există justiție divină, justiția divină îi va pedepsi cu siguranță pe cei vinovați. Și când vorbesc de justiția divină nu zic că se va întâmpla o minune sau un miracol, vorbesc de echilibrul Universului, ce dai aia primești sau răul la rău trage, fiți fără grijă. Și nu este nimic magic în ceea ce zic, este pură fizică, energia faptei rele va atrage alta după ea tot atât de rea dacă nu și mai rea. Efectul bumerang, va lovi când nici nu te aștepți.

Acum, am să îți spun ceva ce poate nu știai despre tine, în afară de drepturile pe care țara în care te-ai născut ți le-a dat, este dreptul divin în a face bine sau rău, pe care l-ai dobândit tot la naștere. Cu toții cunoaștem binele și răul, nu-i așa?… și poate credeți că, atunci când faceți rău dacă nu află nimeni sunteți protejați… vă înșelați amarnic. Conștiința ta știe și emoția resimțită în acel moment se transmite la cer.

Unde vreau să ajung cu asta, veți descoperi în rândurile următoare.

Ai simțit vreodată atâta iubire în tine până acolo încât ai perceput conexiunea pe care o ai cu Universul și Creatorul nostru? Pentru cei ce au simțit foarte bine, știți ce înseamnă iubirea adevărată, dar pentru cei ce nu au simțit vă invit să închideți ochii și să vă imaginați această conexiune pe care o aveți cu divinitatea, oricare ar fi crezul vostru, în Dumnezeu, Univers, natură sau alt profet sau îndrumător spiritual … când vei ajunge în acel stadiu de iubire deplină, lacrimile îți vor curge pe față fără măcar să îți dai seama. Te vei simți în al nouălea cer. Această iubire cu care te naști este încă acolo în interiorul tău, numai că trebuie răscolită. O pierdem cu timpul, imitând societatea, suferind și învinovățind pe cei din jur pentru asta, sau soarta, dar nu ei sunt de vină pentru că am pierdut iubirea ce era în noi, și nici soarta, „soarta” este ce decizi tu să fi sau să faci. Noi înșine nu mai credem în iubire, din cauza decepțiilor suferite de-a lungul vieții, și a eșecurilor și atunci când ne pierdem iubirea și încrederea în noi înșine și Dumnezeu ne abandonează.
La fel se află și ura, ca și iubirea, lăcomia, invidia, orgoliul, frica toate aceste sentimente și emoții se află în noi înșine… Este absolut omenesc să simțim ce simțim. Sentimentul și emoția ce o hrănești cu gândurile tale va fi exact ceea ce vei deveni. Când hrănești gândurile pozitive speranța învie, când hrănești emoțiile negative, speranța moare. Tu ești creatorul a tot ce ești și devii, ești creatorul a tot ce te înconjoară. Tot ce fac cei din jur nu contează, tot ce faci și simți tu însuți este tot ce contează. Pentru că tot ce faci și simți se va întoarce la tine într-un fel sau altul. Ai încredere.
Dar când vei simți acea iubire de care vorbeam mai sus, iubirea pentru  tine însuți, pentru divinitate și pentru univers, absolut nimic din ce este în jurul tău nu îți va aduce fericire. Nimic. Tot ce este în jur îți va aduce confort dar nu fericire. Banii îți vor aduce confortul zi de zi dar nu fericire, să bei o sticlă de vin bun îți va aduce plăcere, dar nu fericire, o mașină frumoasă îți va aduce satisfacție dar nu fericire, când câștigi un examen sau o competiție înseamnă mândrie, nicidecum fericire, când mergi la un concert înseamnă entuziasm dar nu fericire. Toate aceste lucruri sunt superbe, dar dacă totuși cauți fericirea, nu o vei găsi niciodată în aceste lucruri. Adevărata fericire te face să descoperi, iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, frumusețea, fidelitatea, acceptarea, cumpătarea, blândețea, bunătatea. Adevărata fericire nu este în a poseda sau controla, adevărata fericire nu este în a părea cineva cine nu ești, este în a fi tu însuți. Adevărata fericire nu este în bogăție materială ci în cea sufletească.

Tot ce se întâmplă în Sighet, in Romania și pe planeta întreagă la ora actuală, la nivel de guvern, administrație publică, este pentru că omul care se află în acea funcție nu a găsit fericirea și iubirea și merită toată compasiunea și iubirea noastră. Este singur și nefericit și știe asta… când este singur cu el însuși. Unde nu există iubire, nu există nimic, totul se distruge și moare.

Iubește-ți orașul, reconstruiește-l, până și cel mai mic gest contează. Cu pași mici și siguri Sighetul se poate reclădi.

Așadar vă urez curaj tuturor, pentru a lua cele mai bune decizii, a face ceea ce este corect și just pentru oraș, pentru a acționa, pentru a da tot ce e mai bun, pentru că tot ceea ce faceți vi se va întoarce amplificat. Un oraș frumos, dezvoltat și întreținut, atrage bogăție. Faceți din el cel mai frumos oraș din Maramureș!

Ionița Năneștean
(Québec, Canada)




Sighetul este mereu vizibil la… ȘAH!

Joi, 25 ianuarie 2024, la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet s-a desfășurat Olimpiada Națională a Sportului Școlar (ONSS) – disciplina Șah, ZONA SIGHET – Maramureșul Voievodal.
Au participat fete și băieți la două categorii, gimnaziu și liceu. S-au jucat câte cinci runde, șah rapid.

S-au calificat – cu rezultate foarte bune – la faza județeană următorii tineri șahiști:

Gimnaziu Fete:
1. MOLDOVAN ALINA (CSM Sighet)
2. MUNTEAN ANDREEA MARIA (CS SIG-MAR Sighet)
3. RUS MARIA (CS SIG-MAR Sighet)
4. LENGHEL MARA (CS SIG-MAR Sighet)
5. NEMES AMALIA (CS SIG-MAR Sighet)
6. SIDAU SOFIA (CS CS SIG-MAR Sighet)

Gimnaziu Băieți:
1. SOFINETI DAVID (CS SIG-MAR Sighet)
2. SOFINETI ALEXANDRU (CS SIG-MAR Sighet)
3. CODREA TUDOR (CS SIG-MAR Sighet)
4. KRAUS IVAN (CS SIG-MAR Sighet)
5. IERIMA STEFAN (CS SIG-MAR Sighet)
6. VIȘOVAN GIORGIO (CNP „Regele Ferdinand”)

Liceu fete:
1. ROȘU ALEXIA (CN „Dragoș – Vodă”)
2. ULICI NARCISA (Lic. Tehnologic Marmația)
3. BERINDEA IONELA (CNP „Regele Ferdinand)

Liceu băieți:
1. MUSCALI VIOREL
2. MARIȘ ANDREI
3. FLOREA PAUL

Succes dragi elevi șahiști în următoarele etape ale ONSS!

Salut, Sighet!




Trecătorule grăbit, ştii tu pe lângă cine treci? (autor, Horia Picu)

Prea mult ocupaţi cu mărunţişurile zilei, trecem pe lângă două busturi aşezate la stânga şi la dreapta de intrarea bisericii greco-catolice din Sighetu Marmaţiei fără a ne gândi că dacă n-am fi avut oameni ca cei reprezentaţi acolo, istoria noastră ar fi fost alta, ţara ar fi arătat altfel, noi am fi fost şi mai fără de speranţă faţă de cum suntem azi. Tit Bud şi Victor Mihályi de Apşa – pentru că despre ei  este momentul să ne aducem aminte – au luptat pentru neamul nostru şi rândurile care urmează sunt dedicate memoriei lor, cu preţuire pentru modul cum şi-au construit viaţa.

Am găsit informaţii interesante pe https://adt.arcanum.com, despre subiectul pe care vreau să-l abordez aici. Presa vremilor trecute a vorbit mult despre cele două personalităţi.

Despre Tit Bud, „vrednicul vicar al Maramureşului”.

În „Ilustraţiunea Română” din anul 1937 apărea articolul: „În 1871, românii ardeleni au înfiinţat o societate pentru strângerea fondurilor necesare creării unui teatru românesc. Societatea îşi ţinea adunările anuale în diferite oraşe din regiunile româneşti. Pentru anul 1882, la 7, 8, 9 August adunarea „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru” era fixată la Sighetul Marmaţiei. La 26 Iulie, prefectul ungur comunică ministerului de interne teama că fruntaşii adunaţi acolo vor face agitaţii patriotice. Apoi, la 9 August 1882, cu adresa No.432, acelaş prefect dă relaţii asupra modului cum a decurs adunarea. Totul s’a desfăşurat în ordine. Numai la banchetul pentru familiile Mihali şi Tuca, preotul unit din Sigetag, Tit Bud, a spus, că nu e om cinstit cine nu urmează exemplul lor şi nu îndrăzneşte a se numi cu mândrie român. S’a ridicat atunci Vincenţiu Babeş, şi deşi se afla de faţă reprezentantul Budapestei, a avut nemaipomenita îndrăzneală să adăuge că nimeni nu trebue să se teamă de numele de daco-român”.

„Revista Fundaţiilor Regale” din ianuarie-martie 1934, sublinia în articolul „Societatea pentru crearea unui fond de teatru” din Sighet: „Prefectul accentuează că adunarea de la Sighet are o mare importanţă,fiindcă de aci înainte, va avea şi Maramureşul un partid, care se va numi pe faţă partid daco-român”.

Acum, în secolul XXI, ni se pare normal ca Maramureşul să fie plin de pomi fructiferi. Lucrurile n-au stat întotdeauna aşa, iar cel care a schimbat atitudinea maramureşenilor despre „pomărit” a fost Tit Bud.

În revista „Foaia poporului”din anul 1904, apărea  articolul „Folosul pomăritului”:  „Foile ungurești scriu, că Românii din comitatul Maramurășului fac venit foarte bun, an de an, din pomărit. Sânt mulț economi, cari pe un juger sau un juger și jumătate de grădină, plantată cu pomi nobili și bine îngrijiți, au venit de câte 1600—2000 coroane pe an. Şi prăsirea de pomi nu este de mult introdusă în Maramureş. Meritul introducerii pomăritului în popor este al vrednicului vicar al Maramureşului Tit Bud, care a întemeiat o şcoală minunată de pomărie şi ca un apostol a propoveduit lucrarea de pomărie între credincioşii sei, dăruind la mulţi altoi nobili. Astfel s’a răspândit pomăritul, care şi anul trecut a adus milioane de coroane poporului. Dacă aceasta, la îndemnul apostolic al dlui Tit Bud, s’a făcut în Maramureş, întrebăm, că nu s’ar putea face şi în alte părţi locuite de Români?”.

Ziarul „Curentul”, din august 1944, îl evoca sub alt aspect pe Tit Bud: „[…] a tipărit la Bucureşti poezii populare din Maramureş. În 1897 a tipărit Viaţa Sfinţilor, singura colecţie complectă de vieţi ale sfinţilor tipărită în biserica noastră, cu litere latine. S’au tipărit vieţi de sfinţi, dar colecţie care să cuprindă pe toţi sfinţii nu s’a tipărit din secolul al XVlII-lea, de când au început învăţaţii călugări de la Blaj, să tipărească cu slove vechi slavoneşti. Pe lângă cărţile pomenite Tit Bud a mai scris multe lucruri de suflet prin toate foile bisericeşti din vremea sa”.

Despre Victor Mihályi de Apșa, „bărbatul doririlor”, „cap al bisericei greco-catolice române din Transilvania şi Ungaria”.

Revista „ Familia” în  6.11.1894, publica articolul (l-am retranscris cu ortografia originală): „Cu o şcire care va umplé de bucurie toté inimele româneșci deschidem acuma colónele revistei  nóstre. Notiţa publicată de noi în nr. trecut s’a adeverit. Majestatea Sa a numit archiepiscop şi mitropolit la Blaş pe bărbatul doririlor, pe ilustrul episcop de la Lugoş dr.Victor Mihályi de Apşa, care în sinodul electoral ţinut la Blaş în 1893 în dumineca Tomei, a obţinut cele mai multe voturi. Această numire se va publica ȡilele aceste şi in ȡiarul oficial, apoi vor urmá obicǐnuitele formalităţi, după cari se va ţiné instalaţiunea nou alesului şi numitului cap al bisericei gr. c. române din Transilvania şi Ungaria”.

Apoi, tot în revista „Familia”, „şcirea” continuă cu prezentarea CV-ul (cum pretenţios zicem noi azi), biografia (cum ziceam când preţuiam limba română) lui Victor Mihályi de Apşa:

„De o parte, dorind să contribuim şi noi la bucuria generală; de alta, pentru ca şi cu ocasiunea acésta să aducem omagiul nostru distinsului prelat, grăbim să ilustrăm pagina de frunte cu portretul său. Acesta îl înfăţoşază în timpul când a fost numit episcop la Lugoş, cu alurele unei tinereţi viguróse. În curȇnd şi anume la instalare vom publicá un portret nou, care ni-l va representá în etatea actuală. Deocamdată notăm numai următorele date biografice: S’a născut la 1841, 19 maiu, în comuna Iod în Maramureş; părintele seu a fost Gavril Mihályi de Apşa, fost vice-comite, deputat şi’n urmă jude la Curia regească din Budapesta. A studiat gimnasiul în Sighetul-Marmaţiei, Oradea-mare, Tȇrnavia şi Caşovia, iar cursul teologic la Roma. Reîntors în patrie la 1864, a fost numit prefect de studii la seminarul teologic din Gherla, de la 1865-69, totodată şi profesor de istoria şi dreptul bisericesc. Vancea, episcopul de atunci al Gherlei, ales şi numit archiepiscop şi mitropolit la Blaş, duse pe tinerul Mihályi, la 1869, cu sine, în calitate de secretar mitropolitan, post ce ocupà până la 1884, când fu numit episcop la Lugoş, unde prin atitudinea-i corectă ş-a atras stima generală, care îl petrece și în scaunul mitropolitan”.

În revista „Familia” din 22 ianuarie 1895 apărea portretul mamei mitropolitului greco-catolic dr. Victor Mihályi de Apşa, Iulia Mihályi născută Man (1813—1881): „Mama noului mitropolit din Blaş, Iulia Mihályi de Apşa[…], al cărei portret decorază pagina aceasta, s’a născut la anul 1813 în comuna Sarasău, comitatul Maramureş”.

Revista „Familia”, pe 21 mai 1895, în comentariul despre „Instalarea mitropolitului Mihályi”: „Vineri […], mitropolitul dr. Victor Mihályi de Apşa a ţinut cea din urmă liturghie în Lugoş, la care au luat parte toţi românii de acolo, fără deosebire de confesiune. La sfârşit s-a luat remas bun cu lacrime în ochi. […] Sâmbătă la 25 mai, a pornit pe linia Arad-Teiuş spre Blaş, fiind întâmpinat la toate staţiunile […] dintre cari cea mai imposantă a fost cea dela Radna-Lipova, unde oratorul a fost de advocat dr. George Popescu. […] De la Teiuş şi până la Blaş, la toate staţiunile şi haltele a fost aclamat de mulţime de popor, în frunte cu preoţii. La Blaş a fost întâmpinat de vr’o zece mii de omeni cu cel mai mare enthusiasm”.

Desigur că „opoziţia” trebuia să-şi facă şi ea simţită prezenţa la emoţionantul traseu feroviar al lui Victor Mihályi de Apşa. „Telegraful Român” comenta: „Gherla. O tristă împregiurare este de remarcat și de astădată. Funcționarii dela tren în timpul vorbirilor de întâmpinare și în timpul răspunsurilor puneau mașinele dela trenuri în mișcare apărând astfel cu publicul aglomerat, încât putea să se întâmple și nenorociri. La Jibou, precum se spune, I. P. Sa era să rămână pe jos, dacă nu întrerupea vorbirea și alerga să se urce în tren”.

Mitropolitul s-a luptat pentru drepturile românilor. Citez un fragment din „Revista „Tribuna” din 17 martie 1988: „Unchiul meu Victor Mihályi, care era Mitropolit de Alba Iulia și Făgăraș, a făcut trei drumuri la Viena pentru a interveni în vederea grațierii și eliberării memorandiștilor. De fiecare dată audiența la împărat i-a fost respinsă de primul ministru al imperiului…” (fragment din „Dialog cu fiica luptătorului și cărturarului patriot Ioan Mihályi de Apşa”)

În acelaşi registru, „Amicul Poporului” din 1901 consemna: „Ca archiepiscop I.P.S. Sa a ţinut două sinoade archidiecesane, la 1896 şi 1899, dintre cari cel din urmă este de o importanţă deosebită prin faptul, că acel sinod a luat o posiţie demnă şi hotărâtă în contra tendenţelor catolicilor maghiari din Ungaria de a contopi biserica română unită în organismul autonomic ce este proiectat pentru biserica catolică latină din Ungaria”.

Numele „cărturarului patriot” apare în revista „Transilvania” din 1915, în lista membrilor  „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român”, alături de alte nume ilustre, din care nu pomenesc aici decât unul singur: Titu Maiorescu.

A fost un om de mare valoare, recunoscut de marii scriitori români care i-au fost contemporani. Drept urmare, numele său apare în numărul jubiliar (a XXV-a aniversare) al revistei „Familia” din 1890, alături de: George Bariţiu, V. Alecsandri, Titu Maiorescu, B. P. Haşdeu, Duiliu Zamfirescu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol, Petre Dulfu, dr.Victor Babeş şi Iosif Vulcan.

Tit Bud şi Victor Mihalyi de Apşa, doi oameni extrem de importanţi pentru ţara noastră, care au avut legături cu Sighetul. Azi, trecem pe lângă busturile lor şi ni se pare normal ca ţara în care locuim să fie România şi slujbele religioase să fie ţinute în limba română. Să nu uităm că şi lor le datorăm aceste împliniri ale neamului.

Când treceţi pe langă busturile lor, aruncaţi-le o privire şi trimiteţi-le un gând bun! Cei doi despre care am scris aici au contribuit la făurirea istoriei noastre!

Foto & text: Horia Picu




Ziua Culturii Maghiare la Sighet

Maghiarii sărbătoresc în fiecare an, în 22 ianuarie, Ziua Culturii Maghiare și oficializarea imnului național al Ungariei.
Sâmbătă, 20 ianuarie 2024, la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighet a avut loc evenimentul dedicat Zilei Culturii Maghiare și decernarea distincțiilor Hollósy Simon (înființate de organizația județeană UDMR Maramureș).

Premiile – a căror decernare a demarat anul trecut – sunt acordate pentru cinci categorii unor  personalități/ organizații din Maramureș care contribuie la păstrarea culturii și identității maghiarilor de pretutindeni.

În acest an distincțiile au fost acordate următoarelor personalități/ organizații: Zolopcsuk Róbert (Sighet) –artă, Molnár Judit (Dămăcușeni) – educație, Clubul de Seniori (Ocna Șugatag)- organizare socială, Nagy Lajos (Mânău) – cultură, Várady Csongor (Baia Mare) – tineret.

Decernarea premiilor a fost urmată de un concert extraordinar susținut de binecunoscuții artişti maghiari Sebestyén Márta (muzică folk), artistă populară laureată cu premiul UNESCO, cunoscută printre altele pentru colaborarea sa cu formația Deep Forest și pentru colaborarea la coloana sonoră a filmului Pacientul englez (The English Patient, Judit Andrejszki, interpretă de muzică veche și Szerényi Béla Jr., muzician popular.

Evenimentul de la Sighet a fost organizat de UDMR Maramureș.

Salut, Sighet!

 

Foto: Gringo Pictures




Primele lecții ale studenției (autor, Antonia Ilaria Ștețiu)

O să încep prin a spune „bine v-am regăsit” după o pauză… destul de lungă din cauza schimbărilor majore ce au avut loc în viața mea după terminarea liceului (CNDV Sighet). Din fericire, m-am întors și am o mulțime de lucruri de comunicat, mai ales persoanelor de vârsta mea sau apropiate de vârsta mea. Dar pentru început am o micuță „lecție” ce cred că se potivește tuturor, indiferent de vârstă: fiecare moment fericit este suficient, iar „excesul” nu duce niciodată la lucruri mai bune. Doar se îngrămădește și se îngrămădește peste lucrurile care sunt deja din belșug în fața noastră, cum ar fi respiratul, dansul, certurile, râsul și țipatul din toți rărunchii pe melodii naive de dragoste.

Două dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat până acum au fost că dacă nu sângerezi, nu vei crește niciodată (mulțumesc, Taylor Swift!). Al doilea în schimb… e dintr-un film care m-a marcat de prima dată când l-am văzut și a devenit unul dintre filmele care mereu îmi aduc zâmbetul pe buze și îmi oferă o stare de familiaritate, mai exact momentul din „Mamma mia” când Dona spune „viața e scurtă, lumea e mare… iar eu vreau să creez niște amintiri”. Nimeni nu crește rămânând în zona de confort… și recunosc… e cel mai greu lucru să pleci și să te rupi de tot, asta până o faci. După aceea vei realiza că este cea mai bună decizie și vei avea un sentiment de eliberare ca și cum ai întreaga lume la picioare (Și ghici ce? Chiar o ai!)

Am aproape 20 de ani, m-am mutat în celălat capăt al țării, undeva departe de părinți, bunici, prieteni. Nu cred că aș fi putut lua o decizie mai bună. Am avut o groază de momente la început în care, atunci când încercam să adorm, mă întrebam Oare am luat decizia cea bună? Oare nu mai bine mergeam la Cluj, mai aproape de casă și, mai ales, în același oraș cu prietenii mei? Cu toate acestea, în timp, am realizat că am găsit locul unde îmi doresc să fiu și pe care îl descopăr în fiecare zi… puțin câte puțin.
Cea mai mare frică a mea în momentul în care m-am mutat într-un oraș imens nu a fost traficul (deși mă sperie și mă va speria posibil încă mult și bine), ci teama că nu îmi voi face prieteni. Și, Doamne, cât am greșit! Odată ajunsă la facultate am realizat că toți colegii mei erau în aceeași situație ca mine și toți ne doream două chestii care merg mână-n mână: să ne facem un grup de prieteni cu care să ne putem distra și să profităm împreună de anii studenției. Când am realizat asta, totul a devenit ușor și am găsit niște persoane pe care nu le-aș schimba pentru nimic în lume și pe care le iubesc din suflet. Nu zic nu, puteți găsi toate tipurile de persoane, unele mai bune, altele mai puțin bune. Dar pe cei potriviți îi puteți recunoaște imediat. Ca să descriu altcumva… e exact ca atunci când eram la grădiniță și ne împrieteneam foarte ușor cu toți. Da, nu se mai folosește întrebarea „Vrei să fim prieteni?”, dar e la fel de ușor ca atunci. Nu gândi prea mult și doar… go with the flow.

Alt sfat pe care l-aș putea da, în oricare oraș ai merge, important este să… ieși. Ieși și profită de acești ani care nu se mai întorc (chiar dacă testele, colocviile și mai ales sesiunea vor fi și ele un stres). Ia-ți prietenii care îți acceptă toate nebuniile și planificați măcar o mică chestie în fiecare lună. O să vezi că așa viața va deveni mai palpitantă și mai frumoasă și vei fi mult mai fericit/ă.

Spre exemplu, eu și o prietenă am mers la un concert la Hard Rock Cafe zilele trecute și chiar dacă a fost o decizie destul de impulsivă (și îi mulțumesc, în caz că citește acest articol că a mers cu mine la cafenea cu 2 ore înainte de concert, ca să ne asigurăm că prindem loc în primul rând și m-a ascultat „țipând” toate piesele) a fost unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am avut în ultima perioadă și pe care, sincer, nu îl voi uita prea repede. Iar după concert, târziu în noapte, am mâncat burgeri în mașină și am povestit cum a fost concertul, chit că urma să ne trezim în câteva ore pentru că aveam curs de la 7:30 dimineața. Deci, cum ziceam… ieși și creează-ți amintiri. Și în caz că prietenii tăi nu vor să iasă sau nu au chef în acel moment de concerte/ cafele/ explorat orașul… fă-o tu pe cont propriu. Du-te și profită de fiecare ocazie să cunoști oameni noi, niciodată nu ai de unde să știi pe cine vei întâlni și cum îți va schimba viața.
Cum am afirmat și la început… viața e scurtă, lumea e mare… du-te și fă-ți amintiri. Pentru că atunci când vei ajunge la o vârstă mai înaintată și vei privi înapoi la momentele astea nu-ți vei aminti că plângeai din vina lui X sau Y, nici definițiile învățate în liceu, ci îți vei aminti de momentele când ai simțit că ai trăit. Fericirea e o „opțiune” și e decizia noastră dacă vrem să fim fericiți sau nu. Așa că, de ce să lăsăm viața să treacă pe lângă noi, nu?

Dacă ești de-o vârstă cu mine și ai momente în care te gândești ce faci cu viața ta, sfatul meu e să respiri și să realizezi că ești acolo unde trebuie. Poate că perioada asta este despre momentele când ai o mini criză existențială și decizi într-un mod foarte impulsiv să-ți vopsești părul acasă, să plănuiești cu prietenii călătorii în care probabil nu veți merge prea repede, rețete eșuate, să fii rănit/ă în moduri în care nu vei mai permite nimănui să te rănească vreodată, să te separi de persoanele de care ai crezut că vor fi acolo pentru totdeauna, să te îndrăgostești atunci când crezi că nu o vei mai face vreodată, să plângi și să dansezi ca și cum nu te-ar vedea nimeni (chiar dacă poate cineva o face). Poate vârsta asta e despre încercarea de a înțelege viața, doar ca să realizezi că viața nu a fost niciodată vreun rebus pe care trebuie să îl rezolvi, ci doar un caleidoscop de experiențe pe care ești obligat/ă să le trăiești.

Așa că dragilor, poate v-am mai spus-o, bucurați-vă de tot. Bucurați-vă de fluturașii pe care îi aveți în stomac, bucurați-vă de naivitatea pură pe care o aveți în voi. Bucurați-vă de emoție și de presiune. Bucurați-vă de procesul de maturizare și vă garantez că veți găsi niște persoane minunate pe… drum. Înconjurați-vă de oameni de care vă pasă și pe care îi iubiți și se bucură să fie lângă voi pe drumul pe care mergeți. Petreceți timpul cu oamenii care vă iubesc. Profitați de fiecare oportunitate ce vi se arată și să nu vă pese ce au alții de „povestit” despre voi.

Ștețiu Antonia Ilaria
Studentă, anul I
Academia de Studii Economice București
Relații economice internaționale




Dragul meu Sighet… (autor, Horia Picu)

Dragul meu  Sighet,

Dac-ai fi om, te-aş invita undeva, la o cafea, la un ceai, un vin, sau orice ţi-ar plăcea ţie, să bem şi să stăm de vorbă şi să-mi povesteşti cum e să fii o aşezare multietnică, multiconfesională, cum te-ai simţit când s-au construit bisericile, sinagogile, monumentele, blocurile, casele, mai apoi garajele improvizate, cum a fost când ţi s-a pietruit prima stradă, cum a fost prima asfaltare. Poate mi-ai povesti şi despre iluminatul public, cum a fost la început, cum ţi se pare acum…

Fac un exerciţiu de imaginaţie şi mă gândesc cum m-aş simţi dacă ar trebui să te privesc în ochi şi să răspund dojenilor tale adresate mie, şi prin mine, tuturor sighetenilor…

Să ştii că sunt un tip orgolios şi simt în mine patriotismul local revoltându-se! Vreau să arăţi şi tu, dragul meu Sighet, la fel de înnoit ca alte oraşe de mărimea ta sau mult mai mici decât tine! Mi-ar plăcea când vine cineva pe la mine, care locuieşte în altă parte, să te admire pe tine ce mândru şi frumos eşti şi pe mine să mă invidieze că locuiesc aici!

Deocamdată, suferi tu, sufăr eu, suferă mulţi sigheteni. Dacă te-ai putea transforma într-un bătrânel şi te-ai plimba pe propriile-ţi străzi, ai fi dezamăgit, ai vedea ce periculoase sunt. Au denivelări pentru că pe ele se tot toarnă asfalt, dar fundaţia a rămas aceeaşi de zeci de ani. Unele au gropi, pe altele nu merg taxiurile că ar rămâne împotmolite.

Îţi mărturisesc că nu credeam că mă voi adresa unui oraş, pentru că tu, dragul meu Sighet, asta eşti, un oraş cu privilegii care ţi-au fost acordate încă din secolul XIV. Şi de-atunci, o duci când mai bine, când mai rău. Te apropii de 700 de ani de existenţă şi multe trebuie să fi văzut în viaţa ta…

… şi de-asta mi-am permis să mi te imaginez „bătrânel”, dar afecţiunea şi respectul pe care le am pentru tine cred că le simţi de fiecare dată când, la plimbare sau cu treabă prin urbe, mă gândesc la tine şi câteodată oftez pentru că şi eu, ca mulţi sigheteni, sunt îngrijorat de modul cum arăţi… Ți se jupoaie tencuiala de pe clădiri…, eşti plin de gropi, te-ai umplut prin centru de mici pete albe care câteodată se lipesc de talpa pantofului, ţi-au crescut nişte cocioabe improvizate pe tot corpul, dar pentru toate astea nu cred că vârsta ta să fie cauza!

Ştiu că nu te simţi bine şi-ai vrea să fii altfel.

Am uitat să-ţi spun că acum avem maşini, prea multe la îngustimea străzilor. Circulaţia se face după nişte reguli. Lumea s-a modernizat, să ştii, s-au inventat semafoarele pentru maşini şi pietoni. Sunt câteva, dar nu funcţionează. Se zvoneşte că vor apărea şi altele.

Stai puţin! Încă nu te bucura! La noi, de la vorbă la faptă, e distanţă mare… Nu mai e ca pe vremea când cine locuia în Sighetu Marmaţiei era invidiat de alţii, nenorocoşi. În alte vremuri, promisiunea era rapid transformată în fapt. Azi, se mai face o licitaţie, se contestă, se mai amână un termen, ba vin banii, ba nu vin banii, şi tot aşa, până când lumea uită, se plictiseşte sau i se face lehamite.

Avem trotuare, dragul meu Sighet, pe unde poţi merge ferit de maşini. Eşti ferit de maşini, că ele au treabă pe stradă, dar asta nu înseamnă că tu poţi merge pe trotuar fără să vezi pe unde calci! Sunt şi pe-aici denivelări, gropi şi gropiţe.

Te-aş sfătui să priveşti şi-n sus, nu numai în jos. Când erai tu mai tânăr, s-au construit tot felul de edificii. Proprietarii au murit de mult şi să ştii că nici măcar n-au murit în casele lor! Au fost alungaţi din ele. Lumea, în secole, aşa cum e viaţa ta măsurată, a trecut prin mai multe orânduiri sociale, şi de-aici au apărut şi beneficii, şi dezamăgiri. Unora le-a mers din bine, în rău. Altora, le-a mers din rău, în bine. Desigur, unora le-a mers din bine în mai bine, iar alţii, din rău au ajuns şi mai rău…

Spuneam că trebuie să priveşti şi sus, adică să fii atent să nu-ţi cadă ceva tencuială, cărămidă, sau alt material de construcţie în cap, pentru că multe clădiri cu care s-ar mândri orice oraş din lume sunt abandonate sau neîngrijite.

Sunt sigheteni cărora le pasă ce se-ntâmplă cu clădirile tale, oraşule multisecular! Nu ştiu dacă sunt mulţi sau puţini. Ştiu doar că cei care ar putea să te salveze, n-o fac!

Cum era iluminatul public pe vremea tinereţii tale, dragă Sighet? Acum, avem iluminat electric, dar cei care iau decizii pe-aici au pus nişte becuri care au însuşirea fundamentală că sunt văzute, nu că se vede la lumina lor.

Îmi imaginez că mă plimb la braţ cu tine, Sighetul meu de suflet, şi-ţi simt dezamăgirea că nu mai eşti ca o piatră preţioasă dorită de lume.

Lacrima pe care mi-o imaginez curgându-ţi pe obrazul multisecular, pe obrazul meu chiar curge…

Ştii foarte bine că noi, oamenii, avem ceva „treabă” prin viaţă, apoi ne ducem „dincolo”. Tu, vei rămâne! Mie şi multora ca mine nu ne e indiferent modul cum te vom lăsa, pentru că vrem să fii veşnic şi mândru de modul cum arăţi!

Horia Picu