Dacă nu ați participat la emoționantul Concert de colinde al Corului Bisericii Greco-Catolice „Cristos Regele Universului” din Sighetu Marmatiei, dirijor prof. Rodica Gheorghiu, care a avut loc Duminică, 17 Decembrie 2023, puteți viziona mai jos o parte din evenimentul religios – cultural care a avut loc în orașul nostru:

Foto & video: I. Mariș

Deși luna noiembrie 2023 a fost mult mai săracă în fonduri destinate asiguraților din sistemul național de sănătate (fonduri gestionate de CAS), cauza fiind și lipsa rectificării bugetare, în luna decembrie se pare că a avut loc o majorare semnificativă a acestora.

Am fost astfel informați (am solicitat informații de la clinica Santa Vita) că sărbătorile aduc vești bune și „promoții” pentru cetățenii cărora le sunt stabilite analize medicale. Până la sfârșitul acestui an Santa Vita dispune de fonduri suficiente pentru analize medicale gratuite, prin urmare bolnavii pot beneficia de această „suplimentare” pentru a evita nedoritele limitări de fonduri care pot apărea în cursul anului viitor.

Fondurile neconsumate pe parcursul lunii nu se reportează astfel că pentru cei pentru care evaluările medicale sunt importante și/sau vitale este un moment oportun de-a profita de acest neașteptat… excedent.

Salut, Sighet!

Azi, 8 decembrie 2023, pe la 17:30, eu şi soţia mea am avut parte de o întâmplare care trebuie cunoscută de toţi care pot face dar nu fac, de toţi cei care tac şi n-ar trebui să tacă, de toţi cei care înghit orice şi n-ar trebui să înghită (chiar) orice.

Întâmplarea  a început în staţia de taxi din dreptul mult prea renumitului parc din zona librăriei „George Coşbuc”. Aveam de mers la o adresă pe strada Corbului. Fiind ceva de moment, am zis să mergem cu taxiul. Ne-am urcat în maşină, am spus unde vrem să ajungem şi taximetristul a zis că acolo nu ne duce, fiindcă nu-i bun drumul, e neasfaltat, plin de gropi!

Ne-am supărat, ne-am indignat şi ne-am dat jos din maşină. La maşina din spate am avut noroc. Şoferul ne-a luat (doar fiindcă ne cunoştea!!!) şi pe drum ne-a spus de ce am fost refuzaţi de prima maşină. Pentru că, oameni buni, pe strada „Corbului”, pe strada „Locu Târgului”, care-i tot pe-acolo, zici că eşti în Evul Mediu Întunecat!!

Ne-am convins că refuzul primului taximetrist a fost întemeiat. Multe maşini au avut nevoie  de serioase reparaţii după ce-au făcut o incursiune în „muzeul” în aer liber dintr-un Ev Mediu (cum spuneam), pe nişte drumuri unde acum 4-500 de ani căruţele ar fi rămas fără roţi şi călăreţii fără pălării.

Articolul de faţă are dublu scop. Cel mai important, e acela de a ne cere scuze faţă de taximetristul care ne-a refuzat. Am ieşit bombănind din maşina omului. Nu ştiam ce ne aşteaptă pe o stradă cu un nume de pasăre care-i atât de bine pusă în prim-plan în valoraoase fabule. Mai bine strada s-ar numi strada „Denivelărilor Cu Surprize”, sau strada „Gropilor Fără Sfârşit”, sau strada „Până Aici V-a Fost”, strada „Pa, Maşină”, poate strada „Unde Mi-s Pantofii”.

Taximetriştii refuză să meargă prin astfel de locuri şi au dreptate! E ceva de nedescris ce calvar au de îndurat oamenii care stau pe-acolo. De ce trebuie să fie ignoraţi de vremelnicele autorităţi cu care ne-am pricopsit? Oamenii de pe stăzile „Corbului” şi „Locu Târgului” plătesc impozite, la fel ca orice cetăţean al oraşului. Le plătesc degeaba…

Urcaţi în maşini, stimaţi reprezentanţi ai Administraţiei locale şi, la lumina becurilor pâlpâinde de pe stâlpi, mergeţi pe străzile despre care scriu acum! Daţi-vă jos din maşini şi mergeţi şi pe jos! Nu uitaţi să vă luaţi cizme de cauciuc. Când veniţi în constatare la faţa locului, opriţi maşinile unde se termină asfaltul şi puneţi-vă cizmele de cauciuc, dacă vreţi să mergeţi să vorbiţi cu oamenii care stau acolo!

De fapt, ce să vorbiţi cu ei?? Să le promiteţi iar că veţi face, dar trebuie întâi un alt plan de fezabilitate că cel vechi e expirat, să stea cuminţi în aşteptarea asfaltatorilor care vor trece şi pe lângă  porţile lor? Că nu-s bani deocamdată, dar să creadă în viitorul luminos al oraşului şi în bunele intenţii ale conducătorilor lui?

Cititorii vor comenta, desigur, şi vor împrospăta dorinţa de realegere a tuturor celor care pot face, dar nu fac, prin alte exemple la fel de „oropsite”. Unul dintre ele este „Bobâlna”. N-am mai fost de multă vreme pe-acolo. Dacă s-a schimbat ceva în bine, rog locuitorii din zonă să ne anunţe, ca să ne bucurăm şi noi de măreţele realizări locale.

Nu pot încheia consemnarea de faţă fără să fac o invitaţie la (re)citirea câtorva fabule cu corbi de La Fontaine. Renumitul fabulist francez scria în „Păţania corbului care voia să imite un vultur”: „Habar n-avea croncanul cel trufaş/ Că e mai greu berbecul decât un boţ de caş/
Şi nici nu bănuia c-o să rămână/ Cumva, zălog în încâlcita-i lână”.

Horia Picu

Tribunalul București a admis marți, 05 decembrie 2023, cererea de înregistrare a unui nou partid, „născut” pe plaiuri maramureșene. Partidul Renașterii și Dezvoltării Maramureșului (PRDM) este înființat de un grup de cinci membri fondatori, toți sigheteni, toți activi până acum în societatea civilă, dornici să aducă schimbarea necesară și așteptată la nivelul politicii locale și județene. Pe lângă grupul fondator activează un număr important de membri care se vor implica concret și constant pentru „renașterea și dezvoltarea” Maramureșului, acționând sub sloganul „ascultăm, gândim, acționăm”.

Membrii fondatori sunt: Ticu Bogdan – președinte interimar (manager la Global Assistance Broker, agenția Sighet), Daniel – Marian Demeter (pensionar, fost șef serviciu la Poliția de Frontieră Sighet), Horia – Emil Picu (pensionar, profesor de fizică), Arina – Gabriela Haranguș (manager al Pensiunii – restaurant Flamingo din Sighet), Iulia Picu (muzeograf, Muzeul Maramureșean Sighet).

Cu alte informații, statut, program politic etc. vom reveni zilele următoare.

Mult succes noului „actor” în lumea dezechilibrată și dură a politicii! Viață lungă și… sustenabilă!

Salut, Sighet

NR: Partidul Renașterii și Dezvoltării Maramureșului (PRDM) mulțumește unui extraordinar sighetean, Attila Cosovan, performer în comunicare și design… pe alte meleaguri, care a dat – voluntar – o mână de ajutor la crearea siglei formațiunii politice.

Ajunul sărbătoririi „Moșului” Nicolae din anul 2016 ne-a oferit ocazia de-a intra virtual în casele sighetenilor (și nu numai) cu publicația noastră online „Salut, Sighet!”.

Sunt 7 ani de când încercăm să fim atenți la viața de zi cu zi a comunității noastre. Ne-am dorit să evidențiem mai mult părțile și „întîmplările” pozitive, evenimentele culturale, conexiunile importante cu/ pentru orașul nostru. Poate am reușit, poate am și neglijat unele aspecte dar… am fost „înarmați” cu bune intenții.

Mulțumim celor care ne citesc, ne apreciază sau chiar ne critică, mulțumim celor care sunt constant alături de noi! Tot ceea ce facem este strict pe baze voluntare, nu ne dorim avantaje materiale, de aceea nu acceptăm „avalanșa” reclamelor. Vom continua să vă informăm prompt și corect, vom continua să fim în slujba cetății noastre!

Ne dorim să fim și în viitor mulți ani împreună, echipă de redacție și cititori, să ne „auzim” în condiții onorabile – zi de zi – și în special – sperăm! – să vă oferim cât mai multe informații/ articole corecte, pozitive… sustenabile.

La mulți ani colaboratorilor noștri!… cadouri cât mai multe și (ne)așteptate celor care (le) „merită” și… mulți ani celor care mâine își sărbătoresc ziua onomastică!

Să auzim doar de bine!

Echipa „Salut, Sighet!”

Având în vedere cele ce se petrec pe meleagurile noastre de peste trei decenii (nemuncă, minciună, tâlhărie, imbecilizare în masă, ruină economică și socială, depopulare de ordinul milioanelor, spor continuu la datoria externă, impostură, infracționalitate pe rupte), nu poți să nu te întrebi cam care va fi locul acestei nefericite perioade (pentru grosul cetățenilor) atât în judecata generațiilor viitoare, cât și în manualele de istorie națională. Desigur, dacă omenirea nu-și va frânge complet gâtul după căderea de pe creanga existențială, pe care ea singură și-o taie prin absurdități politico-globalizante, lăcomie, risipă, poluare și războaie devastatoare, respectiv dacă va mai fi în uz sintagma „istorie națională”, după actuala răfuială a globaliștilor cu noțiuni precum: mamă, tată, familie tradițional-creștină, credință strămoșească, patrie, națiune, patriotism, naționalism etc. Căci prezentul ultramaterialist și satanist, adică sterp și strâmb pentru esența moral-spirituală a omenirii din totdeauna (a nu se uita nicicând, ne face cunoscut Genesa 1/27, că „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu”!), prezentul ultramaterialist, deci, nu promite nimic încurajator, cu atât mai puțin liniștitor-izbăvitor, pentru omul ahtiat doar după bogății pieritoare.

Totuși, imi spun eu în chip consolator, nici în viitorul globalizat și informatizat, omul dresat și desăvârșit sclavizat nu va putea fi ferit în totalitate de atotumana influență a emoțiilor și amintirilor, chiar în varianta că istoria va deveni o componentă a folclorului hipermașinist. De ce? Deoarece și atunci vor fi pui de mame-surogat și din cei „in vitro”, care – aidoma celor din trecut („anacronicii” născuți de mame firești) – n-o să adoarmă până când nu vor auzi de la părintele 1 sau 2 povești adevărate despre „zmeii” mioritici, de exemplu, mereu în luptă cu păgânii și jecmănitorii, întru apărarea meleagului străbun, implicit a ființei naționale, limbii, tradițiilor și valorilor înveșnicie de dor.

Astfel stând lucrurile, încredințarea mea este că ticăloasa și păgubitoarea perioadă postdecembristă va fi plasată în distorsionata istorie a generațiilor viitoare la subsolul acesteia, eventual cu rol de avertisment: Un atare dezastruos experiment (cică revoluție și încă televizată) niciodată să nu se mai repete, dacă România și locuitorii ce i-au mai rămas doresc să aibă un demn parcurs cronologic!…

Revenind la ale noastre (tema anunțată în titlu), indiscutabil că trebuie să ofer cititorilor câteva exemple concludente, care – din păcate – nu îngrijorează pe aproape nimeni și scandalizează pe foarte puțini, dovadă certă că astfel de fapte reprobabile s-au banalizat prin frecvența în timpul nelegiuiților și prin marea lor densitate în spațiul tuturor posibilităților necușere, doar rareori și, deci, total nesemnificativ pentru sănătatea corpusului social (sunt accidentale sau numai de ochii lumii?!), ele fiind sancționate de legile făcute de hoți pentru hoți și/sau cu nerușinată dedicație.

În primul rând noncalitatea morală și politică a nenumăraților aleși (președinți de țară, miniștri, parlamentari, edili, consilieri), arătați cu degetul de presă și opinia publică pentru inepuizabila lor necinste și pentru elocventa îndârjire cu care practică traseismul, mulți dintre aceștia cu acte doveditoare (incompatibilități, neconcordanțe în declarațiile de avere, dosare pe rol, arestări) într-ale traficului de influență și jafului de proporții din banul public. Faimos la acest rușinos capitol general uman și creștinesc (a opta poruncă din Decalogul mozaic și creștin este identică și categorică: „Să nu furi”!), se prezintă în continuare Cătălin Cherecheș (mucaliții îi spun Cerecheș), primarul grețos de năbădăios al municipiului Baia Mare.
De ce spun „în continuare”? Pentru că în urmă cu un mandat a câștigat alegerile (băimărenii care l-au votat aveau orbul găinilor?) și pesemne că a ajuns descătușat în sediul Primăriei, ca să poată jura cu mâna pe Biblie că va respecta cu sfințenie legile în vigoare, totodată că se va pune cu întrega lui capacitate în slujba cetățenilor. Tot cam atunci, acuzat fiind de jaf și luare de mită în formă continuată, cacofonica doamnă Viorica Cherecheș (deja deputat liberal) a sărit în ajutorul fiului „năpăstuit” de invidioși și răuvoitori cu următoarea declarație publică: „Nu-i adevărat că fiul meu a luat mită! Păi n-avea nevoie, întrucât eu însămi i-am dat un milion de euro”…

În ce mă privește, am rămas foarte nedumerit atât de afirmația doamnei în chestie (de unde a scos acest milion, știut fiind faptul că locul eligibil pe listele șparlamentare îl costă nu glumă pe catindat?), cât și de lipsa de reacție a organelor în drept (polițiști, procurori), care aveau obligația profesională să se autosesizeze și s-o ia la întrebări: „Stimată doamnă, cum ați făcut rost de acest purcoi de euro?”

Deși proaspăt căsătorit și cu socrii în egală măsură iubitori (!), avuți și înfigăreți (au încercat să mituiască o judecătoare de la Curtea de Apel Cluj ca să-și scoată ginerele basma curată), situația edilului, maestru în tergiversări până la prescrierea faptelor penale (carevasăzică, lamentabil de inapt să-și demonstreze cu bărbăție nevinovăția), continuă să fie albastră: Sărbătoarea castanelor a fost anulată în acest an din pricina marilor nereguli descoperite de experți în finanțele instituției, tentativa de influențare a procesului a eșuat, șansele de amânare s-au diminuat simțitor, iar primarul aude în somn și în stare de veghe clinchetul cătușelor.

Al doilea set de dovezi în ceea ce privește progresele lor postdecembriste (nicidecum ale noastre, cei mulți și umiliți), le este oferit românilor (și nu numai) de uriașa clică a ipocriților și impostorilor cu aere de patri(h)oți atotștiutori (în realitate niște semidocți puși pe căpătuială). Da, căci ăștia sunt capabili de orice infamie (minciună, nedreptate, furt material și/sau intelectual, trădare de neam și țară) pentru a dobândi funcții, titluri și onoruri nemeritate, respectiv pentru a se menține cât mai mult timp în atenția publicului credul, astfel beneficiind din plin de pe urma naivității acestuia.

De pildă, un fost milițian din zonă (făcut polițist…de uniformă) s-a dat peste cap să-și rostuiască două doftorate la plesneală (unul în istorie, celălalt în filosofie), deși el doar tangentează din când în când cu istoria militară, iar priceperea sa se situează la ani lumină de filosofia consistentă.

Un altul, tot fiu de pomină al zonei, a terminat în perioada antedecembristă ingineria minieră (este știut că aici se oploșeau numai elevii slabi și cei căzuți la facultăți cu ștaif), pentru ca după închiderea grosului minelor din țară, să intre în atotnevrednica politică postdecembristă.  Aici nu numai că, aidoma atâtor descurcăreți cu pretenții, s-a pus realmente pe picioare cu banii contribuabililor și cu relațiile sus-puse, dar și-a procurat și două doftorate: unul în economia noastră, pusă de el și tovarășii lui pe butuci (cu siguranță pentru faptul că-și făcea drum destul de des pe lângă Academia de Studii Economice, că de studii nu avea trebuință), celălalt în știința mineritului fără obiect de activitate, pentru cine știe cât timp de-acu încolo.

În ceea ce privește patalamaua insului în economie, cred că ea nu îndeplinește nici măcar cele trei penibile condiții, pe care N. Grigorie-Lăcrița le menționează în textul Despre cauzele și neajunsurile învățământului superior românesc, condiții necesare și suficiente în cazul „studenților” la, precizează autorul, „universitățile particulare de tip SRL”: „1) înscrierea la facultate; 2) plata taxelor; 3) prezența fizică la examen”.

Chestia cu rostuirea doctoratului, fără a avea la bază studii de economie sau măcar preocupări remarcate de specialiști, seamănă tare mult cu ceea ce i s-a întâmplat unui alt tip descurcăreț, întâmplare care dovedește o dată în plus că realitatea de la noi „bate” orice ficțiune: O instituție postdecembristă scoate la concurs formal un post de economist. Ipochimenul nostru (ăla cu întâmplarea, nu acela cu doctoratul) își depune și el dosarul. După câtva timp primește de la instituție un telefon: „Noi am scos la concurs un post de economist și dumneavostră ați depus la dosar diplomă de jurist”. „Fir-ar al dracului”, răbufnește acesta, „eu le-am comandat diplomă de econnomist și ei mi-au trimis una de jurist”…

George  PETROVAI

Foto: lucrare de Annamaria Antal

Circulă pe internet un text din care reiese că musulmanii n-au avut nicio contribuţie (sau a fost una nesemnificativă) în medicină, în ştiinţă. Aceasta este o ştire absolut falsă! În lumea musulmană s-au făcut descoperiri esenţiale pentru dezvoltarea şi sănătatea omenirii, cu multe secole înaintea europenilor sau americani(zaţi)lor despre care am învăţat în şcoală.

Textul sintetizează poziţia adoptată astfel: „Pe scurt, musulmanii buni și loiali ar trebui să rămână în mod corespunzător afectați de sifilis, gonoree, boli de inimă, dureri de cap, tifos, diabet, boli mintale, convulsii de poliomielită și tuberculoză, și să fie mândri să se supună boicotului islamic.”

Se face o comparaţie între numărul de premii Nobel obţinute de evrei şi de musulmani, şi se termină cu întrebarea: „Ce contribuție medicală au adus musulmanii în lume?”

Comparaţia cu premiile cele mai râvnite din lume e absolut jenantă, din moment ce acum 1000 de ani asemenea premii nu existau, dar de invenţiile, descoperirile acelor timpuri, făcute de musulmani, au putut să se folosească alţii, peste câteva sute (!!!) de ani şi să devină laureaţi Nobel.

Mai departe am sintetizat câteva invenţii şi descoperiri musulmane, pentru că adevărul şi raţiunea trebuie să ne călăuzească în tot ce facem. Pun aici o listă (incompletă!) de musulmani cărora omenirea trebuie să le fie recunoscătoare:

Alhazen (Abu Ali al-Hasan Ibn Al-Haytham) (965 – 1039)
„A dezvoltat metoda ştiinţifică cu 200 de ani înainte de acceptarea ei de către oamenii de ştiinţă ai epocii Renaşterii, este considerat ca fiind unul din cei mai influenţi oameni de ştiinţă din toate timpurile. Cunoscut ca părintele fizicii experimentale, a opticii moderne şi a metodologiei ştiinţifice, el a adus contribuţii semnificative la principiile opticii, astronomiei, matematicii, meteorologiei şi percepţiei vizuale” (sursa: https://inbors.com/15-realizari-incredibile-din-lumea-musulmana/). Alhazen „Sistematizează capitolele Secțiuni conice și Teoria numerelor, se ocupă și de geometria analitică și de conexiunile dintre algebră și geometrie. Lucrările sale matematice au influențat geometria lui René Descartes și calculul infinitezimal al lui Isaac Newton. Dezvoltă geometria analitică, stabilind astfel legătura dintre geometrie și algebră. De asemenea, a descoperit formula sumei primelor 100 de numere naturale. Face una din primele încercări de a demonstra axioma paralelelor a lui Euclid utilizând metoda reducerii la absurd. Ca recunoaștere, unii autori denumesc patrulaterul Lambert ca fiind patrulaterul Lambert–Al-Hazen. Cea mai celebră lucrare a lui Alhazen, („Carte de optică”), scrisă în perioada 1011 – 1021 și care poate fi considerat, precum cartea lui Isaac Newton, „Philosophiae Naturalis Principia Mathematica”, ca fiind una din cărțile cu cel mai puternic impact asupra evoluției fizicii,”
(sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alhazen)

Al-Jahiz (781-869)
„Primul biolog musulman care a propus şi a dezvoltat o teorie a evoluţiei, a scris despre efectele mediului asupra probabilităţii supraveţuirii unui animal şi pentru prima oară a descris aşa numitul proces natural, lupta pentru existenţă. Al-Jahiz a fost, de asemenea, primul care a cugetat despre lanţurile trofice şi de asemenea a fost un adept timpuriu al determinismului geografic, argumentând că mediul poate determina caracteristicile fizice ale locuitorilor unei anumite comunităţi şi că culoarea diferită a pielii umane este rezultatul mediului”.
(sursa: https://www.wikiwand.com/ro/Al-Jahiz)

Al Zahrawi (a trăit în jurul anului 1000)
Cunoscut pentru intervenţiile chirurgicale şi instrumentele chirurgicale pe care le-a inventat. A publicat o enciclopedie de chirurgie ilustrată de 1500 de pagini, care a fost folosită în Europa ca referinţă medicală pentru următorii 500 de ani. Are în enciclopedia sa capitole despre chirurgia ochiului, urechii, gâtului, polipilor nazali. A folosit cauterizarea pentru înlăturarea tumorilor de piele sau a abceselor deschise. A folosit aţa chirurgicală cu 500 de ani înaintea medicului militar francez Ambroise Pare (1510-1590), primul european care a executat suturi ale operaţiilor chirurgicale. Întreaga sa gamă de descoperiri în medicină poate fi consultată pe: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6077085/

Fatima Al-Firhi (800-880)
A fondat prima universitate din lume în 859 în Fes, Maroc. Sora ei, Miriam, a fondat o moschee adiacentă. Complexul a primit denumirea de Moscheea şi Universitatea al-Qarawiyyin. Universitatea al-Qarawiyyin, a fost înscrisă în Cartea Recordurilor Guinness ca fiind cea mai veche universitate care a există şi a funcţionează până în zilele noastre.
(sursa: https://inbors.com/15-realizari-incredibile-din-lumea-musulmana/)

Ibn al-Haitham (965-1039)
„În jurul anului 1000 a demonstrat că oamenii văd obiectele datorită luminii care reflectă de la ele şi intră în ochi, combătând astfel teoriile lui Euclid şi Ptolemeu, conform cărora lumina este emisă de ochi”. (sursa: https://ro.truth-seeker.info/7-inventii-ale-musulmanilor/)

Al-Jazari (1136-1206)
A descoperit, în secolul XII, mecanismul bielă-manivelă (transformarea mişcării de rotaţie în una liniară) necesar pentru ca maşinile să se poată deplasa.

Geber (721-815)
A trăit în secolul IX şi este considerat pionierul chimiei, pentru introducerea unei metode experimentale, precum şi pentru inventarea alambicului, o instalaţie utilizată pentru distilarea lichidelor. (sursa: https://ro.truth-seeker.info/7-inventii-ale-musulmanilor/). I se atribuie descoperirea unor procedee și procese chimice ca: distilarea, cristalizarea. A descoprit mai multe substanțe chimice, printre care: acidul clorhidric, acidul azotic, acidul citric, apa regală (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Geber)

Al-Khwarizmi (780-850)
A pus pentru prima oară în evidență metodic și sistematic algebra și a fost primul care a folosit cifra zero în matematică. Pe lângă matematică, acesta a studiat și geografia și astronomia.

Akșemsettin (s-a născut în 1389 la Damasc)
Cu 400 de ani înaintea lui Pasteur (!!!) a declarat că bolile apar prin intermediul microbilor.

Al-Kindi (801 – 873)
A acordat o atenţie deosebită geometriei sferice, care îi era necesară la calcule astronomice. Un loc deosebit l-a ocupat și studiul dreptelor paralele. A fost primul care a încercat să determine științific dozele în care trebuie administrate medicamentele.
(sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Al-Kindi)

Avicenna (980 – 1037)
„Ibn Sina (sau latinizat Avicenna) a fost filosof, scriitor, medic și cercetător al naturii, șiit de origine tadjică. A fost interesat de mai multe domenii: astronomia, alchimia, chimia, psihologia.
Tratatele lui Avicena au influențat gânditorii musulmani de mai târziu în multe domenii, inclusiv teologie, filologie, matematică, astronomie, fizică și muzică. Cele mai faimoase lucrări ale sale sunt „Cartea vindecării” și „Canonul medicinii”. În Iranul actual, Afganistan și Tadjikistan, Avicenna este considerat o icoană națională și este adesea considerat printre cele mai mari personalități ale lumii”. (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Avicenna)

Avenzoar (Abumeron sau Ibn-Zohr) (1091 – 1162)
A fost medic, farmacist, chirurg, savant și profesor arab de confesiune islamică. În anul 1121, a finalizat o carte despre diverse boli, terapeutica și igiena, conținând, în introducere, un tratat asupra relației psihologie-sănătate. Textul principal conținea șapte secțiuni, fiecare fiind dedicată unor boli ale: limbii și gurii, ochilor, urechilor, nasului, scalpului și feței, gâtului, creierului, brațelor, subrațului și degetelor, feselor, scabiei, furuncului și tumorilor, febrei, frisoanelor, miopatiei și edemelor.

Nasir al-Din al-Tusi (1201-1274)
„În 1259, a construit la Maragheh un observator astronomic, care a devenit unul dintre cele mai celebre din Evul Mediu. A considerat trigonometria ca un domeniu separat al matematicii, a utilizat funcțiile trigonometrice, a demonstrat teorema sinusurilor și a tangentelor, a sistematizat noțiunile fundamentale ale trigonometriei liniare și sferice. A studiat patrulaterul Saccheri și istoricul teoriei paralelelor efectuând o analiză critică și expunând propriile sale teorii, astfel că poate fi considerat precursor al geometriei neeuclidiane. Al-Tusi susține, că, indiferent de procesul prin care trece, materia se transformă, dar nu dispare niciodată, prin aceasta prefigurând legea conservării masei, care avea să fie formulată multe secole mai târziu. A studiat și gravitația. În domeniul biologiei, a avut concepții progresiste pentru acea epocă. Susținea că universul este compus din elemente de bază, prin combinarea cărora se formează mineralele, plantele și animalele. De asemenea, a subliniat rolul eredității în evoluția ființelor vii dar și mecanismele de adaptare ale acestora la mediu. Mai mult, Al-Tusi a susținut că omul a evoluat dintr-un strămoș al maimuțelor antropoide actulale, fiind deci un precursor al teoriei evoluționiste. (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nasir_al-Din_al-Tusi)

Abbas ibn Firnas (810 – 887)
„…se spune că ar fi fost Leonardo da Vinci al arabilor. Există chiar şi un crater de pe Lună numit după el. Cea mai cunoscută invenţie a sa este un aparat zburător, nişte aripi imense confecţionate din mătase şi din pene de vultur, prinse pe o structură din lemn uşor. Abbas a reuşit o singură demonstraţie a invenţiei sale, la vârsta de 70 de ani. După ce şi-a luat zborul de pe o stâncă, inventatorul a reuşit să rămână în aer timp de zece minute înainte de a se prăbuşi la aterizare, când şi-a fisurat coloana vertebrală. Sute de ani mai târziu, invenţiile sale au devenit o importantă sursă de inspiraţie pentru da Vinci”.
(https://adevarul.ro/stil-de-viata/cele-mai-utile-inventii-arabe-2014097.html#google_vignette)

Ibn Nafis (1213-1288)
A descoperit şi a schiţat cum are loc circulaţia sângelui în corpul uman.
(sursa: https://adevarul.ro/stil-de-viata/cele-mai-utile-inventii-arabe-2014097.html)

Musulmanilor din mileniul I sau de la începutul celui de-al doilea al Erei noastre le mai datorăm:
Ritualul îmbăierii
„În timp ce europenii evitau igiena personală, considerând că spălatul face rău sănătăţii, în lumea musulmană îmbăierea făcea parte din ritualurile zilnice. Tot arabii au inventat şi săpunul. Conform unor documente, invenţia acestuia a fost o consecinţă directă a mirosului urât emanat de Cavalerii Templieri. Soldaţii musulmani le-ar fi oferit călugărilor militari catolici săpun, obţinut din extract de plante şi din grăsime animală, pentru a-şi curăţa pielea şi hainele”.
(sursa: https://adevarul.ro/stil-de-viata/cele-mai-utile-inventii-arabe-2014097.html)

Primul spital
„Spitalele, aşa cum le cunoaştem astăzi, cu saloane şi cu săli de tratament, îşi au originea în Egipt, în secolul al IX-lea. Primul centru medical a fost Ahmad ibn Tulun, fondat în anul 872, în Cairo. Urmând principiul musulman conform căruia cei sănătoşi trebuie să-i îngrijească pe cei bolnavi, spitalul oferea tratamente şi îngrijire gratuit, oricărei persoane suferinde.
(sursa: https://adevarul.ro/stil-de-viata/cele-mai-utile-inventii-arabe-2014097.html)

Periuţa de dinţi
„Se zice că Profetul Mahomed a fost primul om care a folosit o periuţă de dinţi. El obişnuia să rupă mici crenguţe dintr-un arbore specific regiunii Arabiei, „Miswak“, pe care le cresta în fâşii subţiri la un capăt şi le folosea pentru a-şi curăţa dinţii după ce mânca. Anticele periuţe de dinţi se mai vând şi astăzi prin pieţele ţărilor arabe”.
(sursa: https://adevarul.ro/stil-de-viata/cele-mai-utile-inventii-arabe-2014097.html)

Lista musulmanilor care au făcut descoperiri ştiinţifice e mult mai lungă. Nimeni nu trebuie să ia în derâdere altă rasă umană, aparţinătorii altei religii. Sigur, condiţiile actuale în care a ajuns omenirea, îi pot împinge pe unii să-i denigreze pe alţii.
Adevărul şi raţiunea trebuie să fie deasupra tuturor relelor pământene, din moment ce soarele e acelaşi pentru toţi şi toţi suntem „în trecere” pe-aici…
Să sperăm că tot ce se întâmplă acum este doar „A momentary lapse of reason” (Pink Floyd).

Horia Picu

Respirând inconștient, neștiind trăind, adunând suferință, crescând nesiguranță, așa am trăit o bună parte a vieții mele până într-o zi… eram cea mai naivă persoană pe care o cunoscusem, cred, din jurul meu, credeam în oameni și în bunătatea lor, nu vedeam și nu cunoșteam răutatea, viclenia, invidia, gelozia… nici o emoție negativă… Credeam că toată lumea în jur este ca mine. Aveam 33 de ani, când am început să mă trezesc încet, așa ca Frumoasa din  Pădurea Adormită… :)) interesant, 33 de ani a avut și Isus când s-a botezat… se zice că este vârsta înțelepciunii… „Vânătoarea” înțelepciunii în cazul meu a început la 33 de ani. Îmi părăsesc primul soț, nu am de ales, nu pot înainta cu el alături, lui îi plăcea unde era în stadiul său de viață iar mie, deloc. Om posesiv, gelos, căruia nu îi plăcea deloc ca soția lui să facă prea multă școală… modele de oameni asemeni lui au fost la tot pasul, la începutul anilor ‘90 și înainte cu miile. Drumurile noastre se despart. Era în 2010.

Tot în căutarea sensului vieții, a fericirii și luminii, de atunci încoace mă avânt pe drumuri necunoscute, din nou cu o naivitate incredibilă sau, mai bine zis, cu o încredere oarbă în viață și în oameni, din nou, crezând că de data asta voi reuși, voi găsi fericirea și împlinirea, voi găsi iubirea adevărată și lumina în calea mea. Cariera perfectă, familia perfectă. Mă dedic muncii și încep noi proiecte de viață, ca toată lumea…  alături de un soț nou, casă nouă, țară nouă… numai că, un proiect de viață trebuie etalat pe aproape 30 de ani iar eu nu am avut decât 10 la dispoziție… deci eram în întârziere ca nimeni altcineva…  interesant, dacă mă gândesc bine am fost în întârziere pe tot locul pe unde am trecut în viață… oare de ce mă întrebam atunci, acum nu mă mai întreb pentru că știu deja răspunsul.

Ajung în Canada în noiembrie 2012 și încep totul de la capăt, reîntoarcerea la studii, într-o altă limbă, în plus, copiii, casă nouă, carieră nouă… off… fără pauză, nu e o idee pre bună. Eram ca un robot, făceam totul mecanic, fără să fiu într-adevăr conștientă de fiecare acțiune sau fiecare gând, emoție, pe care le trăiam.

La începutul anului 2019 încep să mă simt rău, din ce în ce mai rău. Medicul de familie îmi prescrie să fac toate analizele posibile, încearcă să deslușească de unde vin și ce cauzează durerile mele în corp și starea de rău. Fără succes… toate analizele de sânge și IRM arată că sunt sănătoasă tun… deci…cum se poate?…

În final, am înțeles: sufletul meu era bolnav și nici măcar nu credeam că este posibil să mă afecteze fizic, dar, e posibil… mă îndrept către medicina tradițională chinezească și mă pune pe picioare în mai puțin de 6 săptămâni. Încep să fac yoga și meditație, mă ajută enorm.

Revin la viață, energia revine, starea de bine la fel, totuși, parcă lipsea ceva încă. Îmi continui cercetările pe partea spirituală, pe cea terestră și a doctorilor am încercat-o deja, deci mă întorc către credință. Este singura și ultima mea șansă să mă ajute să îmi revin cu totul.

Declanșarea pandemiei și tot ceea ce a adus la scară planetară, socială, familială și individuală a fost pentru mine vârful icebergului, picătura care a umplut paharul, și cred că nu numai pentru mine. Cu sănătatea încă fragilă am fost martora urii, fricii, răutății oamenilor, lucru ce m-a afectat enorm, îmi era pur și simplu frică de frica oamenilor. Oamenilor când le este frică își pierd rațiunea, nu mai gândesc clar. Nu îmi era teamă de virusul „ucigător”, dar de oamenii încărcați cu frică, da… eram martora lipsei de iubire între oameni, în familie, între iubiți, între soți, colegi de muncă, a fost ceva ce nu am văzut niciodată… era trist ce se întâmpla, foarte trist. Până și premierul Canadei a declarat la televizor în direct că oamenii care nu cred în vaccin sunt misogini, inculți și rasiști, se propaga ura în direct la televizor și în ziare, pe rețelele sociale… Discriminarea… nu există cuvânt să descriu complet ce era în sufletul meu la ceea ce vedeam și auzeam în jur. Lipsa de iubire față de om nu mai exista, nici compasiune pentru cei ce suferă, pentru cei ce erau singuri în azilele de bătrâni. Dacă mă gândesc bine, de fapt, poate niciodată nu a existat în societate compasiune față de aproapele nostru… În acea perioadă m-am trezit brusc din iluzia vieții pe care o trăiam, deși credeam că aici oamenii erau altfel, m-am înșelat amarnic. Oamenii sunt la fel, educați sau nu în fața virusului „ucigător” își pierdeau rațiunea. Tot ce mă înconjura era o iluzie, absolut tot, mi-au trebuit doi ani să accept. Chair și azi, deși nu mai suntem în pandemie, lucrurile le văd la fel. Societatea pe care am creat-o noi, oamenii, e un adevărat coșmar. Când aproape toată lumea în jur joacă un rol și poartă o mască în societate, fără să își dezvăluie adevărata față, e clar că totul în jur este ireal.

Lovindu-mă de adevărata față a societății, chiar de adevărata față a oamenilor ce mă înconjurau, decepția enormă pe care am suferit-o din cauza aflării adevărului, mi-a agravat și mai tare starea de sănătate, absorbeam fiecare energie negativă din jur, aproape  m-a doborât de tot. De atunci m-am retras din societate și evit aglomerația, se pare că sunt ca un magnet pentru emoțiile oamenilor din jur. Am învățat să mă protejez acum de emoțiile lor, dar în urmă cu doi ani încă nu știam cum să mă protejez. Am învățat multe apropo de mine însămi și cum să funcționez de atunci, am învățat că noi, oamenii, suntem energie, că fiecare emoție, fiecare gând, crează o energie, fiecare gest la care suntem sensibili, unii mai mult decât alții. Suntem entități spirituale într-o experiență umană terestră care au o misiune de îndeplinit aici pe Pamant. Intuiția îmi spune asta.

La sfârșitul anului trecut, pozele cu Sighetul și împrejurimile postate de un prieten din adolescență, amic pe Facebook cu mine, îmi trezesc emoții și sentimente de tristețe, melancolie și nostalgie… toamna trece, anul se termină și odată cu începutul acestui an ceva mă îndeamnă să încep să scriu poezie… eu, poezie? Cum așa? Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, parcă eram o altă persoană. Era ca o terapie pentru mine poezia. Încet, parcă îmi recăpătam puterile, poezia m-a ajutat mult. Fiecare poză pe care o vedeam cu Sighetul era ca o sursă de inspirație, de fiecare dată când priveam imaginile ceva mă chema acasă, era incredibil de puternică forța Pământului natal care mă chema fără oprire. Simțeam nevoia să merg acasă ca niciodată până atunci. Așa că, în primăvara acestui an, decid să îmi cumpăr biletele de avion și să mă întorc acasă, au trecut 7 ani de când nu am fost acasă.

Tot în primăvara acestui an, am trăit una dintre cele mai negre perioade a existenței mele, se cheamă noapte neagră a sufletului, este ca o stare de depresie, dar nu este depresie, este numită mai exact, chemarea spirituală. A fost un început de an greu, încărcat emoțional, lupta între bine și rău avea loc în sufletul meu deja de ani de zile, singura șansă pe care o aveam către salvare, era întoarcerea către credință și către Dumnezeu. Am început sa mă rog în fiecare seară lui Dumnezeu, i-am cerut să îmi arate calea bună pe care să o apuc, eram pierdută, plângeam în hohote în camera mea, pe marginea patului, în genunchi, în fiecare seară toată ființa mea plângea, sufletul îmi sângera, mă simțeam atât de singură ca niciodată în viața mea, eram singură în tenebre, în ispită, în vidul negru, nimeni nu știa cât de mult sufletul meu suferă, până la sânge… jucam bine rolul de mamă, nu voiam ca fetele mele să mă vadă în starea în care eram. Mă încurajam în fiecare dimineață că trebuie să continui, că fetele mele au nevoie de mine, nu am dreptul să le abandonez, nu am dreptul să mă abandonez nici pe mine însămi. Nici măcar tatăl fetelor mele nu și-a dat seama ce se întâmplă cu mine, deși am trăit și încă trăim sub același acoperiș chiar dacă suntem despărțiti deja de mai bine de 3 ani. A fost și a rămas cel mai bun prieten al meu, trăim în pace și armonie, într-o casă plină de căldură sufletească unde fetele noastre se simt în siguranță. E bine în America de Nord, cu casele cu trei etaje, poți să plângi în hohote la subsol, nimeni nu te aude… în plus, am intimitatea mea, singurătatea, este locul unde mă retrag și meditez și în ziua de azi, altarul meu unde mă încarc cu energie pozitivă. Când am văzut articolul cu Ioana pe www.salutsighet.ro, femeia care s-a sinucis, mi-am adus aminte imediat ce am simțit și eu cândva, și cât de singură am fost, la fel s-a simțit și ea, a fost foarte singură în acel moment când și-a luat viața. Nimeni nu poate să ne ajute în momentele dificile, nici măcar cel ce ți-a jurat credință până la moarte.

Zilele treceau, suferința se adâncea, lupta între bine și rău în sufletul meu continua până într-o noapte… noaptea în care s-a făcut lumină… în sfârșit… s-a făcut lumină în sufletul meu.

Într-o seară, în Săptămâna Mare, înainte de sărbătoarea Paștelui, mă pregăteam de culcare ca de obicei, istovită fizic ca în fiecare seară, emoțional de ani de zile, plâng, mă rog, era ritualul meu deja de luni întregi. Mă așez în pat pentru culcare, după câteva minute mă gândesc „cum ar fi să dorm de data asta la lumina lumânării, am să sting veioza în noaptea asta… de trei ani dorm cu veioza aprinsă noaptea… ca un copil înfricoșat care are coșmaruri și se simte în nesiguranță, neprotejat, singur, neiubit de nimeni…”

Aprind lumânarea pe care o am pe noptieră, sting veioza și adorm plângând, privind flacăra lumânării arzând… mă trezesc într-o vreme în noapte și zăresc pe peretele din fața patului umbra flăcării lumânării arzând, și nu era sumbră, era strălucitoare, un galben auriu pal… mă uit mai bine și mă întreb cum se poate, flacăra lumânării nu are umbră din câte știu… mă uit țintă la ea surprinsă, câteva minute privesc cu atenție lumânarea pe noptieră și apoi umbra ei de pe perete… nu îmi venea să cred ochilor… îmi trece prin cap să fac un test sa văd dacă se mai vede dacă o acopăr cu mâna, umbra flăcării penetrează mâna mea și văd în continuare umbra flăcării pe perete… după aceea iau o carte pe care o țin pe noptieră și fac același test, același lucru se întâmplă, umbra flăcării penetrează cartea și încă văd umbra flăcării pe perete… apoi încerc cu plapuma, acopăr flacăra lumânării și de data asta nu am mai văzut-o… flacăra a penetrat numai mana mea și cartea… mă gândesc, asta trebuie sa fie un semn ce vine numai de la Dumnezeu, nu se poate altfel… De ce mâna și cartea, ce vrea sa însemne? Că trebuie să încep să scriu, poate, că trebuie să anunț lumea întreagă că există Dumnezeu și lumină, că am văzut lumina cu ochii mei? Cum să fac asta, nimeni nu mă va crede… toți vor crede că mi-am pierdut mințile. Dacă am fi în secolul XIII aș fi arsă pe rug…:).

Din acea seară am început să cred în Dumnezeu din nou, El este casa mea și pe El l-am căutat de la vârsta de 4 ani, El este începutul și sfârșitul, el este credința și iubirea, iubire pe care o cunoșteam atunci la vârsta de 4 ani și pe care nu o găseam în jur, în lumea unde eram, în familia în care eram, eram străină de tot și toți. Singura amintire pe care o aveam la acea vârstă era iubirea, sentimentul de iubire pe care îl cunoșteam de undeva dar nu îl găseam în jur. Lumina ce mă ghida în viață și pe care nu o mai vedeam, intrată în lumea terestră, totul s-a schimbat, simțeam, știam, aveam intuiție… intuiție  pe care am pierdut-o în timp, intuiție pe care am regăsit-o nu de mult; în același timp cu lumina m-am regăsit pe mine însămi, pe Dumnezeu, iubirea de mult pierdută, am regăsit fetița de 4 ani ce căuta fără oprire lumina, în fiecare zi… și ea azi are 47 de ani.

De aceea spun, cu mâna pe inimă și suflet, Dumnezeu există și nu ne-a abandonat, nu abandonează pe nimeni care îi cere ajutorul din suflet. Eu sunt dovada clară. Nu m-a abandonat deși eu L-am abandonat de mult.
În acea noapte am văzut lumina și de atunci ea îmi ghidează viața.

Când scriu, sufletul îmi este întreg și împlinit, creația mă duce pe culmea fericirii, sunt o altă persoană parcă, accept totul așa cum vine în viața mea. Sunt împăcată sufletește.Totuși, trebuie să recunosc că ceva lipsește încă, nu des, nu mult, și poate totdeauna va lipsi cât timp voi trăi pe Pământ. Nu știu ce îmi va aduce viitorul, dar știu că lumina este acolo să mă ghideze spre necunoscut și, sper, spre fericirea absolută aici pe Pământ, pentru că în Ceruri cu siguranță vom fi fericiți și iubiți pe deplin. O simțim când suntem acolo, într-o altă dimensiune.

M-am întrebat foarte des de ce oare a trebuit să sufăr atât de mult, de ce eu, nu am făcut rău nimănui, niciodată, nu meritam ce mi s-a întâmplat. Dar acum nu mă mai întreb, accept totul, probabil aveam multe lecții de învățat și cred că le-am învățat bine și continui să învăț și acum. Am ales calea cea mai grea totdeauna de-a lungul vieții până acum, cu naivitate și încredere, dar știu acum că a fost calea bună asumată, de fiecare dată.

Zilele îmi sunt pline de tot ce este mai bun! Mai greu este seara când mă întorc într-o cameră goală și un pat rece, unde nimeni nu mă așteaptă. Noroc cu lumânarea aprinsă…

Ionița Năneștean

Citesc despre „Consolidarea mobilităţii urbane” în Sighet şi nu ştiu ce semn de punctuaţie ar încăpea mai bine. Să fie cel de exclamare, ca semn de admiraţie, de bucurie că se va face, sau semnul întrebării, bazându-mă pe ce nu s-a făcut până acum, sau pe ce s-a făcut, dar degeaba, pentru că nu funcţionează?

Detalierea „cestiunii”:
Pe https://primaria-sighet.ro/ro/category?slug=proiecte-in-curs-de-implementare, sunt trecute, întru admiraţie pentru cei ce sunt şi doresc să mai fie tot (pe-) acolo şi după anul de graţie 2024, măreţe proiecte de viitor. Unele dintre ele, sunt gata-gata să fie realizate, cum este „Consolidarea mobilității urbane în Municipiul Sighetu Marmației, C10-I.1.2-76”, ai cărui beneficiari vom fi toţi cei care avem treabă cam toată viaţa pe aici, dar  şi cei aflaţi în vizită în  UAT Municipiul Sighetu Marmației.

Scrie pe pagina de internet a primăriei sighetene că „Valoarea finanțării nerambursabile a proiectului [este]: 2.826.422,83 lei, din care: valoarea eligibilă din PNRR: 2.373.143,25 lei, valoarea TVA aferentă cheltuielilor eligibile din PNRR: 451.277,60 lei”.

Desigur că n-am calitatea de a-mi da cu părerea dacă ajung sau nu ajung banii pentru ce vrea să se facă. Dar, văzând obiectivele proiectului, bine argumentate de un desen idilic cu o intersecţie semaforizată, pot avea o părere în calitate de pieton sau de şofer. Obiectivele proiectului de aproape 3 milioane de lei sunt:
„1. Îmbunătățirea și extinderea sistemelor de semnalizare urbană și supraveghere video; 2. Fluidizarea și decongestionarea traficului rutier din zona centrală a municipiului.
Proiectul vizează valorificarea avantajelor mobilității urbane în beneficiul cetățenilor și va contribui la implementarea strategiei de dezvoltare urbană, fiind corelat și bazându-se pe prioritățile PNRR, contribuind totodată la obiectivul noului cadru european pentru mobilitate urbană”.

Pentru 1: Până acum unele sisteme de semnalizare urbană erau acoperite de crengile copacilor înfrunziţi. A fost nevoie să scriu de două ori despre un indicator rutier care nu era vizibil, până când cineva a avut iniţiativa să taie una-două crengi care acopereau indicatorul. Dacă se doreşte, eu pot merge cu un agent constatator aparţinând organelor competente şi cu un mânuitor de minidrujbă în căutarea altor indicatoare rutiere aproape imposibil de observant din maşină. La tăiatul frunzelor avem mulţi specialişti la nivel naţional, dar la crenguţe încă nu dispunem de atâţi specialişti cât e nevoie.
Pentru 2: Aici înţeleg că dacă Europa zice  ceva, facem şi noi. Până nu zice, nu facem, că n-avem bani, sau n-avem idei… Se dezvoltă mobilitatea urbană în Europa, repede o dezvoltăm şi noi. În proiecte cu desene color. Măcar atât, că doar n-o să vină vreun european de rang înalt să admire Solovanul cât timp stă la semafor.

Investiţia, care are perioada de implementare  14.02.2023 – 13.04.2024, constă în  „achiziția de echipamente (stații de autobuz inteligente, semafoare inteligente pentru intersecții și treceri de pietoni, băncuțe stradale smart, sistem de supraveghere video, platformă server, aplicație e-ticketing) pentru realizarea unui sistem de transport inteligent și a unui sistem inteligent de management urban/local”.
În patru rânduri, patru „inteligente”: autobuze, semafoare, sistem de transport, management urban/rural. Inteligenţa celui care a scris textul pe unde-o fi?

Deocamdată, ţin să precizez că acum două săptămâni m-am întâlnit cu doi oameni în vârstă într-o staţie de autobuz. Erau în aşteptarea electricului care să-i ducă mai aproape de casă. Nu era acolo nici un fel de informaţie despre mersul autobuzelor. Se merge pe ideea că trebuie să vină cândva. Lumea aşteaptă neştiind cât şi noi ne mândrim cu viitoarele staţii înteligente? Cei doi soţi pe care-i preţuiesc foarte mult nu cred că aveau nevoie de echipamente de recepţie wifi în aşteptarea autobuzului. „E-ticketing” se poate face si de la şofer sau taxator. Intri, dai banii, iei biletul şi apoi te cufunzi în scaune confortabile şi te uiţi pe geamul autobuzului în admirarea amenajărilor auxiliare inestetice făcute după gustul, banii şi priceperea fiecărui locatar care şi-a dorit o extindere a locuinţei cu un garaj pentru acareturi.

De ce  semafoarele pe care actualii administratori le-au primit drept moştenire de la alţi administratori nu mai funcţionează? Ce-ar fi dacă mobilitatea ar începe cu ce avem, dar nu  funcţionează pentru că probabil trebuie puse nişte beculeţe în semafoare, sau trebuie doar de pornit sistemul de alimentare şi nu există omul calificat pentru a apăsa pe buton?

Investiţia, zice în prezentarea oficială, a început pe 14 februarie 2023 şi se va termina în 13 aprilie 2024, dar ce a început în februarie a.c., vedem că… nu se vede.

Dacă ţin cont şi de faptul că pe 25 august 2017 eram asiguraţi că „Planul de Mobilitate din Sighet începe să prindă contur” (sursa: http://maramedia.ro), dar conturul stă bine ascuns şi în 2023, atunci pentru „Consolidarea mobilităţii urbane” în Sighet cel mai potrivit semn de punctuaţie este  „?”.

Horia Picu

Grea întreprindere să scrii despre toţi cârmuitorii răi şi cârmuirile lor nedrepte, căci asta ar însemna nici mai mult, nici mai puţin decât rescrierea istoriei umane, o lungă şi întortocheată istorie a inevitabilelor lacrimi, suferinţe şi suspine ce-l însoţesc ca nişte umbre (de la naştere până la moarte) pe omul puternic şi pe cel slab, pe omul bogat şi pe cel sărac, în sfârşit, o istorie doar vag şi neconcludent străluminată (pentru cei mulţi şi neîncrezători) de singura şi adevărata fericire, acea fericire sui-generis gustată doar de înţelepţi şi aleşi, întrucât calea care duce la ea se cheamă renunţarea la toate acele averi pe care „le fură hoţii şi le mănâncă moliile”.

Fiind istoria o reflectare a vrerii şi răbdării divine vizavi de om şi de şansa acordată lui pentru ridicarea pe scara soteriologică ce duce înspre istoria celestă, este limpede că ea nu poate fi cunoscută de muritori (oricât ar fi aceştia de înzestraţi) în profunzimile sale cauzale, care ţintesc tainele supratemporale şi transistorice ale întregii creaţii, ci ea poate fi cunoscută doar prin efectele sale, efecte adjudecate de cunoaşterea umană sub numele de evenimente şi procese istorice.

Adică, după consumarea faptelor istorice, vin istoricii (aceşti „mincinoşi privilegiaţi” cum binevoieşte Balzac să-i alinte în romanul său Catherina de Medicis), şi ei scormonesc cu acribia lor prăfuită prin munţii de zgură lăsaţi în urmă de maşina timpului, până ce dibuiesc niscaiva paşi ai predecesorilor, de regulă ai conducătorilor religioşi, politici şi militari, apoi stabilesc un consens al interpretărilor asupra evenimentelor în discuţie, iar acest consens poartă numele – după caz – de paleoistorie, istorie antică, medievală, modernă şi contemporană.

Ca şi cum nişte biete cioburi de oale, ori nişte fragmente ale unor inscripţii ar fi avut capacitatea să încorporeze în trupul lor anemic întreaga pulsaţie a vieţii unor comunităţi şi popoare, iar acum – după minuţioasa cercetare la care sunt supuse de istoricii zilelor noastre – ele au darul să-şi deschidă corolele de taine pentru a delecta cu mirosurile lor de piatră şi mucegai organele olfactive ale preaştiinţificilor, când noi ştim prea bine că evenimente recente, precum Decembriada din ’89, încă n-au dobândit o interpretare coerentă şi unanim acceptată.

De fapt, este un adevărat abuz de limbaj să vorbeşti de unanimitatea părerilor în cazul unei discipline elastice şi aproximative aşa ca istoria, când ştiut este faptul că au existat păreri disidente (desigur, nebăgate în seamă atunci când nu erau sancţionate pentru vina de-a fi deopotrivă autorizate şi intransigente), au existat, deci, opinii contrare chiar şi atunci când dictatori de calibru le-au impus scribilor de curte cum să le fie înfăţişate faptele, astfel încât ei să apară în ochii contemporanilor creduli şi neştiutori, dar mai ales în ai generaţiilor următoare, aidoma unor supraoameni, când în realitate ei erau de-a dreptul odioşi prin ambiţie şi invidie, ori prin cruzimea de care dădeau dovadă.

Cum altminteri poate fi calificată comportarea lui Alexandru Macedon vizavi de Calistene, istoriograful lui oficial şi nepotul lui Aristotel (fostul profesor al cuceritorului bântuit de imaginea cosmocratorului), atunci când el ordonă crucificarea istoricului pentru dementa culpă că, în loc să i se închine ca unui zeu, a avut îndrăzneala să-l sărute pe obraz?

Iar în vremurile moderne, Nabulione Buonaparte (nume sub care apare într-un registru bisericesc corsican acest „fiu al norocului”, cum el însuşi se caracteriza) merge mult mai departe cu meschinăria, invidia şi ura, după cum suntem înştiinţaţi de Jacob Burckhardt în textul intitulat Napoleon I, după cele mai noi izvoare: era meschin şi mărginit (întreaga viaţă n-a putut să înveţe ortografia limbii franceze, poseda cunoştinţe mediocre de matematică şi istorie, pe care le vântura cu fiecare ocazie), iubea bârfele şi minciunile, adora linguşeala şi întreţinea cu voluptate o necontenită suspiciune între curteni şi apropiaţi (nu se dădea în lături nici măcar de la desfacerea şi citirea scrisorilor adresate altora!), iar invidia faţă de mareşali precum Masséna, cel care şi-a câştigat galoanele în timpul republicii, pentru ca în războaiele de mai târziu să-şi creeze o binemeritată faimă de comandat destoinic şi viteaz, invidia, deci, l-a împins pe împărătescul caporal ca la o vânătoare să-i scoată mareşalului un ochi cu o lovitură de glonţ. Întrucât importante pentru el erau doar efectele, a devenit proverbială lipsa lui de respect pentru adevăr, fapt care rezultă cu prisosinţă din măsluirea comunicatelor/buletinelor oficiale.

Ce să mai spunem de Hitler, Stalin sau Ceauşescu, despoţi care (fiecare la vremea şi în sfera lui autocratică) au căutat din răsputeri să dirijeze după vrerea lor fragmentul de istorie aflat la îndemână! Prin puterile discreţionare cu care au fost investiţi de jocurile criminale ale politicilor de culise şi ale politicienilor obedienţi, ei chiar au izbutit să-şi atingă scopurile lor condamnabile: să sacrifice milioane de vieţi pentru ca astfel să-şi poată consolida puterea personală, să-şi satisfacă ambiţiile revanşarde şi/sau expansioniste prin jertfirea în războaiele declanşate a zeci de milioane de vieţi, să-şi hrănească visele patologice de adulare şi mărire prin mutilarea a nenumărate destine individuale.

Şi cine dacă nu politica este vinovată de atari derapaje periculoase în istoria omenirii? Căci politica nu este altceva decât o înşelăciune atrăgător ambalată: Omul politic devine de cele mai multe ori un jalnic epifenomen şi toate formele de guvernământ sunt exasperant de imperfecte, mărturie incontestabilă a carenţelor ce cariază temeliile construcţiilor umane. Probă în acest sens este atât căderea spectaculoasă a bolşevismului european, cădere orchestrată chiar din capitala Molohului sovietic, cât mai ales actuala civilizaţie a consumului pe rupte şi a ruperii echilibrului ecologic prin poluare.
Însuşi Winston Churchill a fost nemulţumit de şubrezenia sistemelor (construcţiilor) umane, atunci când a recunoscut că democraţia este o formă de guvernământ grozav de imperfectă. „Dar daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea”, a adăugat el…

În mult mai mare măsură ca alte popoare, românii au avut şi continuă să aibă parte de cârmuitori, dacă nu răi în adevăratul sens al cuvântului, atunci cel puţin neinspiraţi (sau, mă rog, prost sfătuiţi) şi stângaci, într-un cuvânt lamentabili pentru binele, prosperitatea şi fericirea supuşilor, respectivi a celor care i-au ales.

Îndeosebi din Decembrie ’89 încoace, este cât se poate de evident că asupra României nici vorbă să planeze vreo fatalitate căreia vajnicii noştri patrioţi să-i poată cere socoteală pentru starea deplorabilă a drumurilor, precum şi pentru apatia generalizată a cetăţenilor după punerea pe butuci a tuturor sferelor de activitate: industrie, agricultură, învăţământ, cercetare, sănătate, cultură. Că ne convine sau nu, trebuie să fim de-acord cu ceea ce diplomaţii şi observatorii occidentali ne-o tot spun de două decenii şi mai bine: avem conducătorii pe care-i merităm!

George PETROVAI

Foto: I. Mariș