Mergând prin Sighet, putem privi şi în jos, la firul ierbii (crescute pe trotuar), atenţi să ocolim gropile (crescute, la rându-le, tot acolo), dar instinctul de conservare ne face să ne ridicăm privirea de la nivelul solului nesigur la părţile cele mai înalte ale construcţiilor de unde apare un pericol şi mai mare.

Văd şi eu pe facebook poze cu cărămizi sau tencuială căzute pe trotuare de undeva, de sus. Bine că au căzut când trebuia, când nu era nimeni pe-acolo, optimizându-şi căderea liberă într-un moment când trecătorii erau ceva mai încolo.

Centrul oraşului, foarte aproape de Primărie, şi mai aproape de Poştă. Am dat două puncte de reper că poate s-o trezi cineva să facă ceva. Aproape de acoperişul unei clădiri – repet, din plin centrul oraşului – se arată, deasupra capetelor noastre, ocupate cu umplerea coşului zilnic sau pentru vizitatori cu pozatul la Cuiul ăla pentru care încă nu s-a găsit un cleşte pe măsură pentru a-l scoate, un loc de unde lipsesc cărămizi. Altele, stau gata să se avânte în jos şi vorba aia, „pe cine voi nimeri, vina mea n-o fi…”

O cărămidă din aia poate ajunge unde nu trebuie cu o viteză mai mare de 45 km/h. Rog edilii oraşului să se gândească la ce au de făcut.

Ce nu-i deloc clar, cu edil(i) sau fără edil(i), este cine cine şi ce atribuţii are în conducerea treburilor acestei aşezări multiseculare, că nici pe sus, nici pe jos nu se uită nimeni din cei cu fişa postului în domeniu.

Dacă ne uităm în jos, sperând că Cel de sus va avea grijă de capetele noastre, ne întâlnim cu situaţia hilară că după ce traveresează omul regulamentar, pe la dungile albe de pe drum, când ajunge la liman, intră direct pe iarbă, sau chiar în apă. La capătul drumului lipseşte asfaltul.  ALO!!! Edililor… Din stradă ajungi direct pe zona neasfaltată!!! Asfaltul începe ceva mai încolo. Asta aşa a fost întotdeauna pe-aici… Colţurile străzilor sunt ecologice, înainte de a fi folosit termenul cu pricina. Creşte iarba sau se dezvoltă microsisteme pentru vieţuitoare acvatice în ele.

Desigur că trebuie plan de fezabilitate şi apoi o licitaţie de 30 de secunde pentru a găsi firma care să toarne nişte asfalt pe la colţurile trotuarelor. Greu de făcut… chiar imposibil. Poate cine ar trebui s-o facă are treabă mult mai importantă, cum ar fi imortalizatul în poze în mijlocul drumului pe cale să se înnoiască, sau să surprindă momentul de maximă fericire al unei bătrânici care, vânzându-şi legătura de pătrunjel, e întrebată, într-o tutuială de un prost gust absolut scârbos, „cu cât dai pătrunjelul, mătuşă?”.

Dacă ne-ar întreba pe noi cât dăm pe ei şi ar trebui să le răspundem ca la Piaţa de alimente, poate că răspunsul corect ar fi, ţinând cont şi că iarna ne dă târcoale: o ceapă degerată!

Horia Picu

Unde te grăbești

Aura pământului viața nu se grăbește îngrădește
Tu te grăbești măcar știi unde?
Indigoul cerului plenitudinea sufletului nu-l privești te grăbești
Dar măcar știi unde?…
Cursul râului viața gândului nu-i vezi capătul te grăbești
Dar macar știi unde?…
Oprește-te respiră trăiește iubește
Dintr-o dată înveți
Nu te mai grăbești
Prețuiești momentul
Nu ai numai unul după altul
Te duce departe
Știi deja unde

Ceva

Căutând la nesfârșit ceea ce am pierdut o dată
La patru ani am plecat în căutarea lui
Toată noaptea pe poteci până la patru șapte
În lanul de grâu auriu pe dealul din față bătrân
În cartea ce o țin în mână în fiecare zi alta meditând
Căutând zi de zi ceva ce am pierdut odată sperând

Ajunsă departe drum anevoios al vieții crezând că știu multe
Afundându-mă în muncă în fiecare zi căutând răsplată
Lumina mă aștepta dincolo de ușă subtilă și răbdătoare
Nu am pierdut-o toată dar am uitat de ce oare

Ies pe câmpul de joacă cred că voi uita jucând
Simțământul de nesiguranță mă cuprindea tot mai mult
Frica mă pătrundea nici nu știam cum și de ce
Dar lumina era acolo mă așteapta să revin
Și să devin ce-am fost cândva

La cinci ani

Cerul e sumbru la ceas de seară în orașul din Valea cufundoasă
Mă apropii de clădirea ce stă nemișcată în fundal măreață
Poarta din față deschizandu-se scârțâind pășesc înăuntru
O lume de umbre mă așteaptă cu brațele deschise

Negrul cenușiu mă cuprinde înaintând pe culoar între două umbre
Miros ascuțit necunoscut îmi trezește cele șase simțuri
Oglinda pe care calc e lungă duce către o lume necunoscută
Pereții pe margine devin gratii fierbinți la atingere

Umbrele mă lasă într-o cameră într-o ceață albă transparentă
Tavanul parcă nu se termină când privesc în sus
Același miros ascuțit îmi străbate simțurile
Cerul sumbru nu și-a schimbat culoarea e aceeiași oră

Ceața dispare încet zăresc paturile plutitoare albe
Mă apropii de fereastra mare ce dă spre zare
O privesc și încep să număr bucuroasă
Stele strălucitoare ce îmi luminează gândul
În sfârșit nu sunt singură protejată încep să mă simt
Mă gândesc la acasă și la cei ca mine zâmbind

Vag îmi amintesc Valea nu e casa mea nu știu cum
Privesc zarea cu speranță ce îmi poate da oricând
Siguranța sumbrului cer al Văii cufundoase
Aflat dedesubtul cerului albastru deschis
Ziua în amiaza mare să-l pot vedea oricând
Drumul către casă să-l urmez când am încetat să plâng

                                                                            Ionița Năneștean (Canada)

Foto: Ion Mariș

M-am bucurat ca nimeni altul când s-a pornit revolta din Decembrie ʼ89. Aveam şi de ce. Elev fiind în ultimul an de liceu (liceul de cultură generală „Dragoş Vodă” din Sighetu  Marmaţiei – 1971), nu numai că am scris la radio „Europa liberă”, dar în una din scrisori aminteam (e drept, voalat şi metaforic) de nelibertatea din România.
Ei bine, taman scrisoarea cu pricina a fost interceptată de Securitate (poate că însuşi mesagerul o fi predat-o!), şi apoi – după ce au dibuit că eu sunt făptaşul – să te ţii: interogatorii peste interogatorii (primul interogatoriu a durat de la 8 dimineaţa până la 3 după-masă), înjurături, ameninţări şi declaraţii. Mă rog, tot tacâmul utilizat de siniştrii lachei ai fostului regim împotriva acelora care aveau ghinionul să le pice în gheare.
În timp ce anchetatorii se schimbau (fiecare cu metodele sale predilecte de intimidare), eu a trebuit să stau pe un taburet aşezat în mijlocul camerei de supliciu, exact sub becul aprins, să mă adresez zbirului cu „cetăţene anchetator”, să rezist la avalanşa ameninţărilor extrase fie din H.C.M. (Hotărârile Consiliului de Miniştri), fie din căpăţânile lor de buldogi (îndeosebi unul scurt, îndesat şi cioturos, semăna grozav de bine cu un buldog înfuriat) şi să mă obişnuiesc cu frecventele lor apelative la adresa mea de „trădător” şi „contrarevoluţionar”.
După ce am recunoscut că scrisoarea a fost alcătuită de mine (ce altceva puteam să fac după ce zbirul şef mi-a trântit-o în faţă?) şi după ce, la anumite intervale de timp, socotite de anchetatori ca fiind psihologice, eram pus să detaliez unele pasaje subliniate de ei în scrisoare (de mai multe ori am explicat pasajul cu libertatea aparentă de la noi), securiştii ţineau morţiş să afle de la mine dacă fac parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară. Se pare că în anumite locuri din ţară (posibil chiar din judeţ) tot cam atunci s-au depistat nişte focare de protest.
Dar eu m-am ţinut tare pe poziţie, nu fiindcă nu-mi era teamă de ei şi de ameninţările lor, îndeosebi atunci când m-au asigurat că pentru fapta mea vor fi zburaţi din facultate fraţii mei mai mari (unul era student la Chimie industrală, celălalt la Electrotehnică), ci pentru că realmente am acţionat de unul singur.
Posibil ca tocmai fermitatea şi statornicia mea în răspunsuri, indiferent de iuţeala ori de subtilitatea întrebărilor puse, să-i fi convins cât de cât pe securişti de nevinovăţia mea la acest capitol, aşa încât ei au lăsat-o niţel mai moale cu apartenenţa mea la vreo organizaţie.

Dar asta nu înseamnă că n-am fost pedepsit. Şi cu siguranţă că pedeapsa ar fi fost mult mai aspră dacă nu eram un elev foarte bun la învăţătură. Aşa, graţie intervenţiei energice a tuturor profesorilor mei, îndeosebi a regretatului Ion Vancea, m-am ales cu o sancţiune relativ uşoară: nota la purtare scăzută şi o şedinţă publică în sala festivă a liceului, şedinţă în care eu mi-am recunoscut greşeala şi am fost beştelit fără milă de unii dintre invitaţi, după care Securitatea mi-a permis să intru în examenul de bacalaureat şi la cel de admitere. Dar nu la orice facultate (mi-aş fi dorit filosofie, istorie sau jurnalistică), ci de preferinţă la cele cu profil tehnic. Astfel am ajuns la Electrotehnica din Iaşi, prima mea facultate…

Iar Securitatea m-a avut în vizorul ei exact până la căderea comunismului. Cum mi-am dat seama de lucrul ăsta? Păi eram de serviciu în schimbul doi la Oficiul de Calcul Electronic din Sighetu Marmaţiei şi, aflându-ne în toiul evenimentelor sângeroase de la Timişoara, ascultam cu nesaţ ştirile transmise de radio „Europa liberă”. Deodată uşa a fost aruncată până în celălalt perete şi un securist a strigat la mine: „Încă nu te-ai învăţat minte?” La care eu am răspuns: „Păi ce mai vreţi de la mine? Nu vedeţi că totul se prăbuşeşte?” A plecat înjurând şi de-abia la o lună după căderea lui Ceauşescu ne-am întâlnit pe stradă, iar el – era împreună cu un alt securist – s-a apropiat de mine şi mi-a spus să nu le port pică pentru cele dinainte, întrucât ei nu şi-au făcut decât datoria.
Mi-a fost silă să lungesc vorba cu asemenea indivizi, care refuză să înţeleagă că s-au făcut vinovaţi tocmai prin faptul că şi-au îndeplinit cu zel sarcinile din odiosul lor serviciu.

George PETROVAI

Nota redacției: în fotografia reprezentativă – autorul articolului, George Petrovai, este al treilea din stânga (în picioare), în balconul primăriei Sighet în Decembrie ʼ89.

Redăm mai jos, pentru comparație dar și pentru „deliciul” cititorilor, un articol dedicat Sighetului anului… 1938, publicat în ziarul Universul, nr.  199, Luni, 25 Iulie 1938. Unele dintre probleme persistă în urbea noastră chiar și la aproape 90 de ani distanță. Precizăm că am păstrat neschimbată ortografia articolului original, din anul 1938. (Salut, Sighet!)

* * *

„Infăptuirile realizate în ultimul timp în Sighet, tind să ridice oraşul din starea mizerabilă în care se află. Ceeace nu s’a realizat în 20 de ani, este greu de realizat acum. Bugetul primăriei era mare, dar şi diurnele, deplasările şi tantiemele cuvenite primarilor, ajutorilor de primari, consilierilor şi membrilor comisiei erau şi mai mari şi puteau fi satisfăcute cu mari greutăţi. Lucrările proectate şi promise, rămâneau pentru anii viitori, când se întâmpla acelaş lucru. Străzile reparate costau zeci de mii lei, şi după câteva săptămâni se aflau în starea pe care au avut-o înainte de a fi reparate.
In câteva luni acum s’a realizat mult, dar lucrările care se cer urgent, sunt nenumărate. Astfel în Sighet, în afară de baia evreească, clădire veche, cu un bazin murdar în care fac baie deodată, toate persoanele care vin la baie şi cu cabine neigienice, focare puternice pentru răspândirea boalelor molipsitoare, nu mai este altă baie comunală.
Necesitatea construirii unei băi comunale, mare, încăpătoare şi curată, se simte din ce în ce mai mult. S’a pus în discuţie problema aceasta în mai multe rânduri, dar a rămas tot nerezolvată. In prezent s’au luat măsuri, ca pe un teren al oraşului, situat în strada Gh. Şincai, să se construiască cu ajutorul societăţii „Crucea Roşie”, o baie publică şi un dispensar. Costul lucrării va fi de 1.500.000 lei. Credem că de data aceasta nu va rămâne măsură luată, ca şi până acum.
Secţia de pompieri n’are o cazarmă corespunzătoare. In mai multe rânduri a voit să ocupe localul căminului de ucenici, faptă ce nu s’ar fi putut accepta niciodată. Până acum a fost plasată în cazarma fostei reuniuni a pompierilor voluntari, ce nu este încăpătoare, pentru un efectiv de 24 soldaţi — câţi are secţia — şi nici autopompa comandată acum pentru pompieri, nu poate fi aşezată la cazarma actuală. S’a început construirea unei cazărmi modern în strada Bogdan Vodă nr. 34, care va costa vreo 331.000 lei în afară de mâna de lucru ce se dă din partea corpului de pompieri şi în afară de cea mai mare parte din materialul ce-l are primăria (din teatrul de vară dărîmat).
Altă necesitate ce se simte este construirea unui abator comunal. Vechiul abator a fost renovat, s’a făcut încă unul mai mic pentru tăiat porcii, dar este neîncăpător. Acum s’a proectat pentru a se construi o secţie pentru tăierea viţeilor, care va costa 194.000 lei.
Oborul comunal de vite, în care se vând şi vacile „Algau”, căutate atât de mult de negustorii din Grecia, Turcia, Italia şi în special din Palestina, n’are un edificiu corespunzător pentru birou de eliberarea biletelor de vite. In curând vor începe lucrările pentru zidirea unei clă- diri care va servi ca locuinţă pentru supraveghetorul oborului şi ca birou pentru eliberarea biletelor.
Strada Bogdan Vodă ce duce la târg, cu şanţurile nedesfundate şi plină de gropi, necesită reparaţii urgente. La cerea locuitorilor din această stradă d. primar Emil Simonca a luat măsuri ca să înceapă lucrările cât mai curând. Cu ajutorul premilitarilor şi cu ajutorul dat de locuitorii din această stradă, care vor pune la îndemână care şi unelte, strada va fi reparată curând. Strada Petre Grădişteanu, care merge până în faţa gării, este întro stare de nedescris. Toţi călătorii care vin în Sighet şi în special străinii, sunt isbiţi de starea acestei străzi, care în timpul primăverii este o baltă plină cu noroi, iar vara un depozit de gunoi. Primăria ar trebui să ia măsuri urgente, ca în capătul acestei străzi (în faţa gării şi în faţa restaurantelor „Astoria”, „Tisa” şi „Panonia”), cu concursul şefului de gară şi al hotelierilor şi comercianţilor din această stradă, s’o repare şi să facă o grădină mică, plantată cu flori şi cu arbori. In felul acesta strada ar deveni un loc de atracţie pentru locuitori (nu numai noaptea), iar privirile călătorilor s’ar opri mai mult asupra acestei străzi.
Realizările făcute şi planurile de lucrări pentru viitor, arată că a început o muncă intensă pentru ridicarea oraşului Sighet.”

(articol publicat în Universul, nr.  199, Luni, 25 Iulie 1938)

Ieșit din închisoare în august 1964, cu sănătatea zdruncinată după 16 ani de iad, Aurel Vișovan se întoarce la Sighet, își regăsește mama și sora și se încadrează în muncă la cooperativa „Deservirea”, apoi la „Mara”, cu un salariu minim. Atmosfera de parțială relaxare politică din țară îl face să spere în posibilitatea reluării studiilor universitare, dar aici se va lovi de un baraj organizat din partea sistemului comunist, care bloca în mod constant promovarea persoanelor indezirabile.

„Într-una din zile, nu ştiu nici eu cum mi-a venit ideea – sau poate mi-a fost sugerată de cineva ? – să mă adresez Facultăţii de Drept din Cluj, prin care să solicit reînmatricularea. Astfel că am făcut prima cerere. La arestarea mea, în 1948, eram student în anul III la Drept. Mă gândeam că, poate, mi se va acorda posibilitatea de a-mi termina studiile. Se vorbea atâta despre legalitatea socialistă, despre dreptul la învăţătură, încât m-am gândit… Cine ştie ?!
Ştiam că întreprinderea era supravegheată pas cu pas de un ofiţer de Securitate, ca, de altfel, peste tot în ţară. Acest ofiţer se ocupa cu strângerea de informaţii prin oamenii lui. Eram, desigur, în centrul atenţiei, dar asta nu mă neliniştea. Îmi făceam atât de conştiincios munca, încât ajunsesem să fiu apreciat. Discuţii duşmănoase nu mi se puteau reproşa. Eram convins că oricine ar fi dat informaţii despre mine nu avea lucruri grave de menţionat.
Nu fără emoţie, am făcut cererea, în care am explicat detaliat situaţia. Spre surprinderea mea, nu după mult timp primesc un răspuns pe cât de politicos, pe atât de încurajator. Mi se cerea doar să trimit un memoriu care să fie avizat favorabil de conducerea Cooperativei. Mă şi vedeam din nou student!
Sora mea, fiind secretară, face un plan de acţiune. Aveam aprecieri pozitive din partea tuturor factorilor decizionali, trebuia, totuşi, evitat… preşedintele Terner. Acesta, ca fost ofiţer de Securitate, s-ar fi putut opune. Astfel că, după ce redactez memoriul, îl dau la semnat. Îl avizează favorabil şeful contabil Gheorghe Negrea, juristul întreprinderii şi, culmea!, chiar şi secretarul de partid, un om simplu şi cinstit. Spunea că aşa este corect, să mi se dea posibilitatea să-mi termin studiile. Sora mea plănuise să ducă memoriul la semnat la vicepreşedinte, în ziua când preşedintele era plecat. Aşa am făcut.
Întâmplarea – sau poate nu era întâmplare – a făcut ca vicepre-şedintele să întârzie prin oraş, iar preşedintele să vină mai repede de la Baia Mare decât de obicei. Îi plăcea în mod deosebit să-şi pună rezoluţia pe acte, cu scrisul lui aproape analfabet. Am aflat mai târziu că în dosarul său personal la rubrica studii scria: „doi ani ziar de perete”. Ce-o fi însemnat asta cine poate şti! Dar a fost suficient, ca să ajungă ofiţer de Securitate şi apoi… preşedinte!
Când a dat cu ochii de memoriul meu, s-a făcut foc de nervos şi a convocat, imediat, toată conducerea la el în birou. Ce le-a spus am aflat mai târziu…   „Cum aţi putut semna favorabil un asemenea memoriu?! Să ajungă Vişovan Aurel procuror sau judecător în republica poporului împotriva căreia a luptat ?!… Niciodată !…”
Mi-am revenit cu greu, dar mi-am zis: Am trecut eu prin situaţii mult mai grele! …

Anul următor am încercat din nou… De data aceasta, mă adresez Ministerului Învăţământului, unde auzisem că funcţionează o comisie pentru cazuri mai deosebite. Îmi iau inima în dinţi şi scriu un memoriu cât mai exact al situaţiei mele. Ştiam că datele vor fi verificate ! După vreo două-trei săptămâni, răspunsul: „Cererea dv. NU se aprobă!”. Nici nu m-am mai mirat. Mă aşteptam…, dar am simţit încă o dată gustul amar al nedreptăţii. Anul următor, din nou cerere și același rezultat. Am sunat la Cluj și la întrebarea mea: „De ce nu mi se aprobă ?” mi s-a răspuns : „Știți dumneavoastră de ce…”

În al patrulea an, am mai făcut o cerere de reînmatriculare. Eram sigur de refuz, dar îi „bombardam” cu cereri şi ca să mă răzbun pe refuzul repetat. Mă gândeam la parabola din Evanghelie cu judecătorul nedrept la care femeia s-a adresat de atâtea ori, până a obţinut dreptatea. Era deja a patra cerere şi totodată al patrulea refuz. „Nu-i nimic, vă scriu eu şi la anul!” Şi – ca să anticipez puţin – până în 1973 am trimis 8 cereri. Aproape că mă jucam repetând cererea de atâtea ori, dar continuam această luptă atât de ingrată.

După sărbătorile de Paşti din 1973, îmi zic: Hai să mai fac o cerere de reînmatriculare la facultate! Era a opta, în opt ani consecutivi. N-o să mi-o aprobe, dar nici eu nu renunţ, nu-i las în pace! Cât despre informaţiile venite de la Sighet despre mine (din partea cui ?) și despre care mi-a vorbit inspectoarea generală la Minister, cerusem să fie verificate. Erau infame… dar așa se explică probabil refuzurile repetate la cererile mele din trecut.

După vreo trei săptămâni, mă caută la birou soţia mea. N-am văzut-o demult surâzând.

– Ce crezi că este în acest plic?
– O fi rezultatul de la Minister – mă aşteptam!
Citeşte: „Prin prezenta vi se aduce la cunoştinţă că vi s-a aprobat cererea de reînmatriculare la Facultatea de Ştiinţe Economice din Cluj, cu susţinerea tuturor examenelor din anii I, II, III în anul şcolar 1973-1974. Vă prezentaţi la secretariatul Facultăţii pentru explicaţii suplimentare.”
– Uraaa!!!, a fost prima mea reacţie. Soţia mă privea cu oarecare rezervă.
– Ai citit bine adresa?
– Bineînţeles. Sunt reînmatriculat în anul III, an în care fusesem arestat…
– Dar unde eşti reînmatriculat ?! Citesc cu atenţie.
– Cum unde? La Cluj… Abia atunci observ: „Facultatea de Ştiinţe Economice”.
– O, asta este o greşeală! O scăpare de redactare. Eu am fost la Drept. Sunt sigur că au greşit. Le cer imediat să verifice!

Merg triumfător la preşedintele Negrea, care mă felicită din toată inima. Îl rog să-mi dea voie să dau un telefon la Minister, pentru a face corectura… Mă prezint la telefon, mulţumesc pentru aprobare şi-i atenţionez de greşeala strecurată în adresă.
– Nu, nu este nici o greşeală, tov. Vişovan… Aţi fost reînmatriculat la Ştiinţe Economice, cu susţinerea celor 3 ani într-un singur an.
– Dar, doamnă, eu am fost student la Drept!
– Ştim, dar aşa am hotărât noi ! Şi pune jos telefonul.

Hmmm… Nu am dorit niciodată să fac științe economice, cu atât mai puțin într-o economie comunistă. Mă voi duce la Cluj şi voi lămuri acolo situaţia. Preşedintele a fost de acord imediat. A treia zi, eram deja la secretariatul Facultăţii. Soţia mea a ţinut să mă însoţească. Acolo, o doamnă mai în vârstă, distinsă, cu trăsături frumoase.
– Sunt Aurel Vişovan şi am fost îndrumat de la Minister să mă prezint la dvs. în legătură cu reînmatricularea.
– Da, am primit şi noi o adresă prin care am fost anunţaţi că aţi fost reînmatriculat la noi prin transfer de la Facultatea de Drept, direct în anul III. Aveţi obligaţia să promovaţi toate examenele din anii I, II, III în acest an şcolar, 1973/1974. Cred că vă daţi seama ce vă aşteaptă… Am mai avut unul sau două cazuri când s-au făcut doi ani într-un an. Dar 3 ani?! Credeţi că e posibil? Mai ales că ştim că aţi trecut prin multe necazuri… Și cum veţi face să susţineţi atâtea examene? În sesiuni, nu văd cum! Vă sugerez să faceţi o cerere la Senatul universitar să vă aprobe sesiune deschisă.

Când Senatul a răspuns favorabil, am scos primul oftat de uşurare. O rudă din Cluj îmi spune să cer părerea unui profesor universitar originar din Maramureş, Ioan Florea. În urma unui telefon, ne întâlnim în aceeaşi zi. Spre marea mea surpriză, sunt întâmpinat cu o voce caldă.
– Domnule profesor, îmi spune, v-am fost elev la Sighet. Sunt Ioan Florea din Șieu. Vă amintiţi de mine? Sunt bucuros să vă văd. Am auzit de dvs. de-a lungul anilor… Caut să-l plasez în căsuţa memoriei, dar n-am reuşit să identific băiatul de 14-15 ani cu autoritatea universitară de acum. Mă bucuram mult de această coincidenţă.
– Am auzit că sunteţi student la noi.
– Da, dar în nişte condiţii cu totul excepţionale. Pe scurt, îi expun situaţia.
– Este într-adevăr greu, dar vă ştiu de pe vremea când eraţi un tânăr curajos. Aşa că… Ştiţi cu ce aş putea să vă ajut eu?… întrucât aveţi aprobată sesiune deschisă, va trebui să stabiliţi cu fiecare profesor data prezentării la examen. Când veţi avea vreo dificultate de programare, să mă căutaţi. Poate voi reuşi eu.
Ne-am despărţit cu o strângere bărbătească de mână. Mai sunt pe lume oameni buni şi curajoşi, mi-am zis… Iată-mă student la 47 de ani!

Cu aceste gânduri, mă trezesc în faţa bisericii Universităţii – biserica piariştilor. Cu 15 ani înainte, pe treptele acestei biserici părintele Vasile Chindriş, preot greco-catolic de mare valoare, a oficiat împreună cu alţi preoţi o liturghie în aer liber, demonstrând autorităţilor comuniste că Biserica Greco-Catolică există, că n-a pierit odată cu desfiinţarea ei prin decretul din 1948. Mulţimea îngenuncheată, peste 5.000 de oameni, cu lacrimi în ochi, participa cu tot sufletul. A fost scump plătit acest act de curaj. Alţi ani de închisoare s-au adăugat celor dintâi, dar momentul liturgic a avut un răsunet până departe în inima celor prigoniţi pentru credinţă.  După ce a ieşit din închisoare şi după ce i s-a ridicat domiciliul obligatoriu, a venit prin Maramureş. Fiind unchiul soţiei mele, în drum spre Ieud ne-a vizitat şi pe noi. Era în vara anului 1970. De atunci nu l-am mai întâlnit – nu mult după aceea a trecut într-o altă lume, mai bună.

Intru în biserică pe uşa laterală. Un hol mic cu o cruce de lemn, de pe care Isus, bătut în cuie, cu cununa de spini pe frunte, însângerat, privea trist. Îngenunchez. Îmi ridic privirea spre crucifix:
– Doamne, iată-mă în faţa unei noi încercări, de care nu ştiu: să mă bucur sau să-mi fie teamă? Fi-voi eu în stare să răspund acestei provocări ? Trei ani de facultate într-un singur an? Și în paralel serviciul la Sighet si familia… Numai la Tine poate fi ajutorul!  Dacă aceasta nu este împotriva voinţei Tale, Te rog, ajută-mă! Dar fie voia Ta!”

Aurel Vișovan
(din volumul „Dincoace de gratii”)

Fosta CNDV-istă Mihaela – Ioana Trifoi ne-a obișnuit de-a lungul anilor cu rezultate deosebite la șah. Mai tot timpul – la categoria ei de vârstă – ocupa locul I, se întorcea acasă cu medalii și cupe care ne bucurau și – periodic – ne mândream cu performanțele ei.
La ora actuală Mihaela este studentă la Universitatea Tehnică din Cluj – Napoca, Facultatea de Inginerie Electrică și – bineînțeles – se dedică în continuare și… șahului.

Zilele trecute (20 – 22 octombrie 2023) Mihaela Trifoi a participat la competiția „Toamna Șahistă Clujeană”, ediția a II – a și și-a mai adăugat un succes în panoplia personală cucerind locul I. Șahista legitimată (încă) la CSM Sighet a jucat 6 partide (la categoria U18), câștigând 5 și făcând o remiză. Cu punctele acumulate sigheteanca noastră a depășit coeficientul ELO 2000.

Putem previziona că Mihaela va îmbina optim studenția cu șahul și vom putea consemna constant și alte performanțe.

Mult succes, Mihaela, pe toate palierele activității tale educaționale, dar și sportive!

I. Mariș

Zilele trecute s-au împlinit 70 de ani de la jertfa unui erou necunoscut al Maramureșului, Mihai Rus din Sighet (foto), trecut la cele veșnice în condiții tragice la 4 octombrie 1953, la doar 50 ani de chinuită viață…

Unul dintre fiii dânsului, domnul Mihai Rus este azi  în vârstă de 84 de ani și locuiește în orașul nostru în zona Podul Ronișorii, împreună cu familia sa. Este fratele cunoscutului partizan Ioan Rus (1926-2001), una dintre figurile majore ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, cu 5 ani de participare la lupta armată din munți și 11 ani de închisoare comunistă (membru al grupului studențesc din cadrul organizației anticomuniste maramureșene conduse de profesorul Aurel Vișovan, alături de Vasile Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Mihai Vlad și Mihai Pop).

Urmărind să afle cu orice preț informații despre cei fugiți în munți, Securitatea a persecutat familiile acestora, terorizând bărbați, femei, copii, bătrâni din familia restrânsă dar și alte rudenii și persoane suspectate. Familia Rus a suferit și ea foarte mult, fiind supusă ani la rând multor percheziții și maltratări din partea Securității din Sighet, tatăl său fiind torturat în mod bestial, decedând în cursul aceluiași an 1953.

Domnul Mihai Rus, atunci copil de 14 ani a fost martorul direct la acele momente de groază pentru familia sa, momente întipărite clar în memorie și redate coerent după 7 decenii.
„Pe tata l-au bătut la Securitate de mai multe ori… prima dată în 1950 când era să-l prindă securiștii pe fratele meu Ion la Rona de Jos, unde era ascuns împreună cu Vasile Tivadar, dar au reușit să scape în pădure… atunci l-au ținut pe tata 2 săptămâni la Securitate, l-au distrus pur și simplu în bătaie… și apoi de mai multe ori în anii următori.
În martie 1953, când  a aflat Securitatea că Ion e ascuns în Vad, la un unchi de-al nostru  și până la urmă l-au înconjurat și s-a predat, atunci ne-au arestat aproape toată familia. În ziua aceea ne-au dus la Securitate pe toți, tata, mama, eu, sora și cumnata și ne-au ținut o zi și o noapte fără mâncare. Pe tata l-au bătut îngrozitor și din bătaia aceea nu și-a mai revenit, după câteva luni a murit… Practic tatăl meu a fost ucis de securiștii din Sighet! Avea 50 ani …”

După arestarea sa în martie 1953, Ioan Rus va trece prin mai multe închisori comuniste – Oradea, Jilava, Gherla, Aiud, Satu Mare, fiind eliberat în 1964, odată cu ultimele loturi de deținuți politici. Multă vreme mama sa și restul familiei nu au avut nicio informație despre el, nici dacă mai trăiește sau nu… dreptul la pachete sau vorbitor fusese demult desființat. Venit acasă cu câteva zile mai repede (în august 1964), Aurel Vișovan va aduce familiei Rus bucuria iminentei sale eliberări și întoarceri acasă.

Ioan Rus se va stabili mai târziu la Baia Mare, unde se va realiza profesional atât cât i se va permite și familial, alături de soție și cei doi copii.  O parte din frații lui mai sunt în viață la Sighet, la vârste înaintate. Împreună cu ei ne rugăm pentru tatăl lor, plecat prematur din această lume, alături de alte multe victime ignorate ale terorii comuniste…
Domnul să le primească suferința! Veșnica odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Bucuria pentru roadele pământului se simte cel mai bine sărbătorind toamna, cu tot ce ne oferă mai bun, mai gustos, mai… apetisant.

CD Retro Pub, din Sighetu Marmației, își dorește să promoveze oferta culinară, specifică acestui anotimp bogat, reunind producătorii, bucătarii și comercianții locali, care sunt invitați să-și prezinte delicatesele momentului pe Platoul „Curtea Veche”, în perioada 20 – 22 octombrie 2023, în cadrul unui Festival intitulat „Culinaria – Toamna în bucate”.

Salut, Sighet!: Domnule dr. Adrian Danciu, cum a apărut ideea acestui festival?
Adrian Danciu: Ideea a luat naștere din dorința de a revitaliza publicul sighetean, pentru a-l obișnui – mai des – cu evenimente deosebite, și evident, după cum spune și denumirea festivalului, pentru a delecta sighetenii cu deliciile toamnei.

Salut, Sighet!: Cum ați conceput, cum v-ați gândit să „repartizați” acest eveniment în spațiul de pe platou?
Adrian Danciu: Totul va fi organizat pe secțiuni. În parcarea de la Biserica Reformată vor fi dispuse patru vetre, destinate produselor proaspăt preparate. Pe platoul din față vor fi standuri unde comercianții își vor putea promova produsele, de la plăcintele cu dovleac sau ștrudelul cu mere, la murături și compoturi.

Salut, Sighet!: Ce categorii de vârstă credeți că vor „accesa” oferta culinară și… trans-culinară?
Adrian Danciu: Vârsta poate varia, de la cei mai mici până la cei mai mari, pentru că nu neglijăm nici partea educativă, dar nici pe cea recreativă. Am invitat elevii Colegiului Național Pedagogic „Regele Ferdinand”, ai Colegiului Național „Dragoș Vodă” și pe cei ai Liceului Tehnologic „Marmația” să participe cu ateliere specifice, dar și cu alte activități, la alegere. Serile vor aduce pe scena platoului invitați care vor susține concerte, din dorința de a încânta și simțul artistic, nu doar pe cel culinar, al publicului.

 Salut, Sighet!: Ce vă doriți de la acest nou proiect pe care l-ați demarat?
Adrian Danciu: Desigur, dorim ca și acest proiect să devină o tradiție a Sighetului, fiindcă Municipiul nostru merită diversitate și calitate. Așadar… vă așteptăm cu drag în număr cât mai mare!

Salut, Sighet!: Succes și… să fie pe gustul tuturor!

Salut, Sighet!

N-aș fi crezut niciodată ca, după 60 de ani, să retrăiesc același coșmar care mi-a bîntuit copilăria ani la rînd. Atunci era coșmarul războiului trecut, iar acum a celui prezent în toată lumea.

Copil fiind, posibilitățile de orice fel erau precare; fără curent, fără televizor, fără telefon. Singurul telefon era cel de la poșta din sat, unde erai anunțat că ai o convorbire la ce oră și în ce zi. Așteptam vești cu atîta înfrigurare, acel telefon era cam singura noastră conexiune cu alte lumi… Zilele treceau, dar serile, mai ales cele de iarnă, trebuiau umplute cu ceva. La țară, cel puțin, se organizau șezători, bineînțeles acolo unde exista cîte o lampă mare și petrol în ea, iar gazda avea provizii de lemne pentru a oferi condiții musafirilor. Mîinile harnice deabia atunci prindeau un pic de odihnă de la muncile cîmpului și se „delectau” cu alte îndeletniciri mai ușoare și creative. Se torcea, se puneau „teri” (războaie) se coseau cămăși, se făcea „ciur” (dantelă), bărbații încrustau fuse, fluiere, tilinci, cu care întrețineau mai apoi atmosfera. Noi, copiii, prin paturi, pe după perne, trăgeam cu ochiul și cu urechea la adunarea din casă, care trebuie să recunosc, la noi era deja o obișnuință. Printre sfîrîiturile de fuse, vocile molcome depănînd amintir sau „grozuri” din război mi-au rămas întipărite în minte, mă captivau și mă făceau curioasă nevoie mare. Ce desene animate pe aceea vreme, filme adevărate se derulau din gură în gură! Eu le vizualizam cu atîta implicare, mai ales cele legate de război, că nu puteam să adorm, aveam coșmaruri și nu de puține ori, mama era nevoită să mă trezească la realitate. Pe atunci nu era anunțul „interzis copiilor sub 12 ani”. Urmarea a fost că am rămas cu o sechelă, și anume nu era nimeni în stare să mă dezbrace de culcare de spaima începerii vreunui război! Cum să fug dezbrăcată? Tîrziu, în noapte, cînd mama considera că deja sunt adormită, mă dezbrăca.

… Sunt deja matură, dar sentimentul acela de nesiguranță se pare că nu a trecut. Lumea a avansat, dar din păcate în rău, a acumulat niște tare nevindecate, ținute în stare latentă și care încep să apară la suprafață asemeni unor izbucuri. Se cotropesc state pe state peste noapte, fără măcar un preaviz. Se iau copii de lîngă mame și-i duc ostatici, se răpesc tinere de lîngă iubiții lor, se măcelăresc frați între ei. Și toate acestea într-o frenezie de oameni bolnavi, fără nici o regulă de civilizație sau de război, doar pentru a-și satisface pofta de sînge și răzbunare. Întrebarea este: Cui folosește? Cine determină asemenea monstruozități și care e satisfacția? Degenerăm ca specie, ura e singurul catalizator în acest marș către autodistrugere? Să fie niște cicluri pe care omenirea trebuie să le parcurgă iar și iar? Dar de ce doar în rău? De ce nu vedem valuri de efuziune, între oameni, îmbrățișări colective, doar țăcănit de arme și strigăte de luptă?

Oare cine stă în spatele acestor orori și trage foloase și ne suflă în ceafă? Să fie doar vîntul?

Ileana PISUC

Sursa foto: Internet

Pe Digiteca ARCANUM (https://adt.arcanum.com/ro/), la care accesul e liber până pe 15 octombrie, putem citi ziare şi reviste care au apărut din 1858  („Zimbrulu si Vulturulu” –  cu litere chirilice) şi până în zilele noastre. Am profitat de imensa ocazie de a citi ce scria presa despre Sighet şi am realizat un grupaj de informaţii din epocă, pe care le-am pus în mai multe categorii. Unde am avut ceva de comentat, mi-am trecut iniţialele.

 CULTURA  DE  ALTĂDATĂ
În „Familia” din 1882, apărea articolul „Societatea pentru fond de teatru român. Raportul comitetului la adunarea generală din  Sighet la 7 august 1882”, din care citez:

„Cei ce lucrează pentru cultură, probează că ţin cont de condiţiunile de viaţă a unei naţiuni. Cei ce pot să producă un resultat mulţămitor, se pot felicita. Societatea nostră, care creează un fond, din care să se potă înfiinţă un teatru naţional român, are asemenea naltă problemă culturală. Căci, ce este scopul teatrului? De a fi un organ de frunte pentru poleirea gustului frumos, pentru respândirea moravurilor bune şi pentru cultura limbei. Teatrul este o oglindă, în care se reflectează secolii trecuţi şi în care ne vedem noi înşiine, cu toate însuşirile bune şi rele; o şcolă în care prin exemplele presintate învăţăm a iubi virtutea şi a despreţui păcatul; un tribunal necorupt şi drept, care pronunţă fără cruţare verdictul său. După biserică şi şcolă, teatrul este cea mai importantă instituțiune culturală în o ţară”.

„Universul”, februarie 1925: „Se ştie că se lucrează din partea autorităţilor la înjghebarea teatrului de vest, care va juca pe rând în toate oraşele de la graniţă deci şi în Sighet. In acest scop d-1 O. Simon, directorul şcoalei normale, a căpătat delegaţie din partea prefecturii şi primăriei să lucreze la amenajarea scenei de la palatul cultural. D-l Simon a şi început lucrul strângând cu ajutorul autorităţilor tot materialul brut de care are nevoe  în mod gratuit de la comercianţi. Cortina pictată de d-l Traian Bilţiu, absolvent al şcoalei de belearte din Bucureşti, este aproape gata. Populaţia aşteaptă cu bucurie marele eveniment când vor juca în Sighet valoroşii artişti ai teatrului naţional din Bucureşti”.

H.P. Fără discuţie, teatrul educă, „poleieşte gustul [pentru] frumos”. Ehhh… zic şi eu, oftând…

ZILE  (G)RELE, ZILE  BUNE
„Universul”, iunie 1940: „ZILE FĂRĂ CARNE LA SIGHET. — Rezidenţia ţinutului a admis ca, la Sighet, zilele fără carne să fie înlocuite cu zilele de Luni, Marţi şi Miercuri”.

H.P. Un mod elegant de a face faţă foametei acelor ani…

Sau, în acelaşi ziar:  „MUNCITOREŞTI. — Fabrica de mobile îndoite din Sighet s’a văzut silită să concedieze 130 din totalul de muncitori. Fabrica avea mare debuşeu în America, unde-şi exporta 90% din produse”.

H.P. În digitecă apare de mai multe ori sintagma „oropsitul” când e vorba despre Sighet sau despre Maramureş. Doar trei exemple aici: „Patria” , aprilie 1936 (oropsitul Maramureş), „Curentul”, octombrie 1938 (oropsitul Maramureş), „Dimineaţa”, martie 1929 (necăjitul şi oropsitul no­stru ţinut), etc. S-o fi schimbat ceva de-atunci ?…

„Universul”, februarie 1940: „EXPORT DE VITE IN TURCIA. — La Sighet au sosit mai mulţi negustori turci cari, până acuma, au îmbarcat două vagoane de vaci pentru crescătoriile din Turcia”. Acelaşi ziar scria în iulie 1938 despre „Oborul comunal de vite, în care se vând şi vacile „Algau”,căutate atât de mult de negustorii din Grecia, Turcia, Italia şi în special din Palestina”,

H.P. Spun doar atât: Staţiunea de Cercetări Zootehnice şi trec repede la alt subiect…

 „RAIUL”  COMUNIST DIN FILME
„Universul”, 11 februarie 1940: „Acum, de câteva zile, se face aceiaş reclamă, cu afişe de mărimi considerabile şi cu invitaţii înmânate în plicuri spectatorilor de la cinema — pentru filmul de realizări sovietice în domeniul social şi economic, intitulate: „Emigranţii spre Birobidjan”, care va rula la Sighet în zilele de 12—15 Februarie. După ce am mai asistat şi la o scenă filmată, în care înfăţişa înfrăţirea trupelor şi a ofiţerimii germano-sovietice pe teritoriul polonez se prea poate ca în curând să putem asista şi la filme de doctrină specific comunistă. Desigur, aceste spectacole nu au niicio înrâurire asupra puţinilor, care cunosc de aproape metodele propagandei sovietice şi sunt în curent cu stările sociale şi economice din Rusia şi din vecina noastră Galiţie Orientală, însă masa ignorantă şi naivă rămâne entuziasmată de cele văzute pe ecran, deoarece ea nu ştie, că „nu-i tot aur ce luceşte”. În interessul acestei mase de cetăţeni de la graniţă, ar fi bine, ca rularea filmului de această natură ori să se interzică ori să fie precedată de o conferință documentată, care să împiedice provocarea unui desechilibru sufletesc”.

H.P. Acum, după 80 de ani, ştim că „raiul comunist” are un frate, „raiul capitalist”.

TRENULE,  ROMÂNIA  E  PREA  MICĂ…
„Universul”, decembrie 1924: „În trenul care pleca din Sighet, spre Satul-Mare, erau două sentinele care duceau un soldat nesupus. În momentul când trenul intra pe terenul cehoslovac, soldatul a fugit din tren. Sentinelele s’au luat după el trăgând focuri de armă. Văzând aceasta, grănicerii cehoslovaci au tras şi ei focuri de armă şi astfel se ivi un conflict, la care au intervenit ofiţerii cehoslovaci. Au fost arestate sentinelele împreună cu soldatul fugar şi transportate la Cosiche. Se crede că va fi nevoe de o intervenţie diplomatică din partea României”.

„Universul”, ianuarie 1938: „MOARTE SUBITA. — N. S., de 54 ani, din Sighet, fost casier al primăriei, s’a dus Marţi cu trenul accelerat de 11,30 la Satu Mare, să-şi aranjeze nişte chestiuni familiare. Seara s’a înapoiat cu trenul de persoane Oradea-Sighet. In apropiere de gara Hust (Cehoslovacia), i-a venit rău, şi a încetat din viaţă. Parchetul de Maramureş a autorizat înmormântarea”.

H.P.: Vedem că trenurile din Sighet treceau pe la vecini, dincolo de graniţă, pentru a ajunge tot în …România. Din 1938 până în 2023 autorităţile n-au putut realiza o cale ferată Sighet – Satu Mare, sau să pună în circulaţie un tren direct Sighet – Oradea.

CONTRABANDIŞTII  DE  IERI
„Universul”, 16 ianuarie 1938: D-nii comisari Folzeşi şi Constantin Berindeanu, din poliţia Sighet, […] au făcut Vineri o descindere. Acolo au găsit pe V. H. din Slatina (Cehoslovacia), la care, făcându-i perchiziţie, au găsit 2600 pietre pentru brichetă şi 6009 tablete de zaharină, pe care le-a trecut noaptea, din Cehoslovacia. Contrabandistul a fost arestat şi înaintat parchetului Maramureş.

Fruntaşul P. S. şi soldaţii : N. I., G. V. şi l.M., fiind aşezaţi la pândă de comandantul de grăniceri călări Sighet, au surprins în pădurea din apropierea comuna Iapa, mai mulţi contrabandişti, care veneau dinspre Tisa, încărcaţi cu pachete. […] Mărfurile au fost duse la companie, unde, la inventariere, s’au găsit: flanele, ţesături de bumbac de diferite culori şi basmale. După inventariere, mărfurile au fost înaintate vămii Sighet.

Caporalul C. D. şi soldatul T. V., din compania de grăniceri Sighet, au surprins, în dreptul fabricei de cherestea C. A. P. S., mai mulţi contrabandişti, care voiau să treacă din România în Cehoslovacia o mare cantitate de spirt. La somaţiile făcute de grăniceri, contrabandiştii au aruncat sacii din spate şi au dispărut. Sticlele cu spirt au fost înaintate vămii Sighet.

Soldaţii Z. T. şi H. Ş., din compania de grăniceri Sighet, în timp ce patrulau pe frontieră, au surprins în dreptul fabricei de cherestea C. A. P. S., doi contrabandişti care veneau din Cehoslovacia cu mărfuri de contrabandă. La somaţiile făcute, cei doi au aruncat pachetele şi au fugit înapoi. In pachete s’au găsit : ţesături de bumbac de diferite culori, pantofi, galoşi, etc. După inventariere, au fost înaintate vămii Sighet”.

„Dimineaţa”, mai 1936: „… la punctul Cămara un grup de cinci fete, în vârstă de 13—15 ani, care încerca să treacă frontiera cu țesături de mătase în valoare de peste o sută mii lei. Fetele purtau sapele pe umăr sub pretext că merg la munca câmpului. Două din ele au fost prinse, iar celelalte trei au aruncat marfa și au fugit. Contrabandistele arestate, au fost înaintate oficiului vamal, iar marfa a fos confiscate”.

UN PRIMAR CARE ŞTIA CE ARE DE FACUT
„Universul”, august 1937: „EDILITARE. — D. dr. Iuliu Hodor, primarul oraşului Sighet, a luat iniţiativa refacerii străzilor şi punerii în bună stare a oraşului cel mai oropsit din ţară. Astfel în strada principală a adus piatra de granit, pe care a pus s’o aşeze cu maşina de presat şi apoi s’o întărească cu ciment. Parcul oraşului a fost curăţat şi aranjat cu un grup de premilitari. În faţa bisericii rutene a făcut un mic parc, în parcul din centrul oraşului a făcut un chioşc unde în fiecare seară cântă muzica militară. Acum se construeşte un dig pe malul Izei”.

Informaţii interesante din vremuri de altădată. N-am fi avut acces la ele, sau accesul ar fi fost anevoios, dacă ARCANUM n-ar oferi cu generozitate accesul (acum gratuit) la „51.782.484 pagini ziare, reviste, publicații științifice și multe altele…”.

Horia PICU