Pe peretele din stânga mesei mele de lucru stau trei tablouri dăruite de creatorul lor, un vechi și bun prieten. Îmi sunt cele mai apropiate – și la propriu și la figurat – dintre toate cele vreo 20 ale altor pictori, care mă înconjoară și-mi bucură privirea, când mă relaxez. În seara asta, în fața celor trei am aprins o candelă și încerc să aștern câteva rânduri… Un mesaj scurt, de la celălalt capăt de Țară, mi-a adus vestea tristă a morții celui care, cu ani în urmă, le-a pictat și mi le-a dăruit cu generozitatea cu care se dăruia, se risipea în tot ce făcea, ca pictor și ca om.

Octavian Gavril Postolache s-a născut în toamna anului 1939 la Mălini, în satul lui Nicolae Labiș, cu care era și rudenie și al cărui tată i-a fost și învățător la școala din sat. A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni și Institutul de Arte Plastice de la Iași, a fost repartizat profesor de desen la Săcel, de aici a fost transferat la Casa de cultură din Vișeul de Sus și de aici, în 1975, la Casa de cultură din Sighet, ca instructor la Teatrul popular de curând înființat.

L-am cunoscut ca instructor cu teatrul la Casa de cultură din Vișeu și, considerând că la Sighet ar avea alte posibilități de afirmare, l-am determinat să vină și nu m-am înșelat. O bună bucată de vreme, până când a obținut un apartament, i-am dat – fără știrea autorităților locale – o cameră chiar în incinta instituției al cărei director eram. A realizat în cadrul Teatrului popular câteva stagiuni cu spectacole deosebit de reușite (Ecaterina Teodoroiu de N. Tăutu, Goana după fluturi de Bogdan Amaru), la unele dintre ele fiind și interpret și scenograf și regizor. Teatrul și pictura, cele două pasiuni ale vieții sale, și-au găsit aici și atunci locul potrivit pentru a conlucra plenar.

O tentativă nereușită de a se întoarce la matcă, pe plaiurile copilăriei sale, a pus capăt acestei fructuoase perioade, dar după reîntoarcere și două scurte popasuri: la Muzeul Maramureșului și la conducerea unui club muncitoresc, a revenit la Casa de cultură ca director și a rămas aici până în anul 2002, când s-a pensionat și a luat decizia de a se „dedica total picturii”.

A încercat să se stabilească în Cipru, dar n-a reușit și a ales Delta Dunării, pentru soarele și culorile ei… și nu oriunde, ci tocmai la Sfiștofca, un sat de ruși lipoveni situat între canalele Sulina și Chilia, undeva în mijlocul unui pustiu de nisip. Și-a cumpărat acolo o casă înconjurată de arbuști, de ierburi și de flori. Priceput la toate și îndemânatic și-a rânduit gospodăria cu tot ce trebuiește, plus cățel, pisică și… câte un tăuraș care păștea proțăpit în grădină și care la primele înghețuri era transformat în pastramă pentru iarnă. Și-a amenajat căsuța în interior cum numai un suflet de artist putea să o facă: atelierul și o mică sală de expoziții permanente, dormitor, bucătărie, cămară și chiar o instalație sui-generis de încălzire centrală cu lemne. Și de-acolo pleca în fiecare dimineață, per pedes, câțiva kilometri, la C.A. Rosetti, centrul de comună, bea o cafea, fuma o țigară, stătea de vorbă cu localnicii, căci în foarte scurt timp „Domnul profesor”, cum i-au spus toți, a devenit un om de-al locului, respectat și stimat de toată lumea.

Vara era căutat de prieteni și cunoscuți, pictori și scriitori din toată țara și dinafară, dar mai ales din Maramureș. Am fost și eu pe la el, cu ani buni în urmă. Am stat sub nucul din fața casei, am băut din țuica dusă de mine, am mâncat pește la grătar și am băut vin din strugurii copți de soarele Dobrogei și, la un moment dat, au apărut la poartă câțiva muzicanți. Au auzit că domnul profesor are oaspeți și au venit să le cânte ce știu ei, oameni simpli, deschiși, cărora cântecul le locuiește mereu aproape de suflet.
M-a dus apoi în jurul satului și mi-a vorbit cu încântare despre pelinul argintiu, care crește numai acolo și care acoperea tot câmpul prin care treceam, despre proprietățile lui vindecătoare.

Nu cu mulți ani în urmă, după ce l-a vizit, poetul Lucian Vasilescu s-a întrebat scriind: „Ce îl poate face pe un om, pe un pictor să aleagă să trăiască în mijlocul pustiului cum se spune. Într-un sat care dispare, la propriu, pe zi ce trece, unde mai sunt 25 de locuitori, unde doar puține case se mai țin în picioare, unde nu este nimic altceva decât nisip și soare, unde la biserică nu mai are cine sluji, unde nu există copii, nu există școală, nu există magazin, e doar o liniște ca și când lumea fie că n-a început încă, fie că s-a sfârșit demult?”.
Și tot el credea că a găsit răspunsul: „Se poate ca pentru un artist vizual, pentru un pictor în special, să existe două feluri de „acasă”: un „acasă” al persoanei sale și un altfel de „acasă”, cel al artei sale. Cred că Octavian Postolache a găsit în Sfiștofca acel „acasă” al artei sale și a dat acesteia întâietate prin decizia pe care a luat-o, iar răsplata i-o oferă propriile sale lucrări”. Și rodul anilor trăiți la Sfiștofca a validat complet supoziția poetului. În anii aceia Octav Postolache a lucrat cu inpirație și spor, a deschis expoziții la C.A. Rosetti și acasă, câteva la Sulina și câteva la Tulcea și n-a uitat nici Maramureșul, organizând în Sighet expoziții în care a adus pe simeze, la poalele Solovanului, frumusețile Deltei și căldura sufletului său de artist.

În toamna 2019, de pildă, când a împlinit 80 de ani, Sala Radio din Sighet i-a găzduit expoziția „Zboruri peste Valea Verde”. L-au înconjurat oficialități locale și prieteni dragi din toate părțile și au rămas pe aceste meleaguri toate tablourile expuse. A fost ultima sa expoziție în Maramureș, o adevărată „RISIPĂ”.
Vorbeam destul de des la telefon, m-a sunat în urmă cu vreo două luni și, contrar obiceiului, mi-a spus doar că și-a schimbat telefonul și numărul… după care n-am mai reușit să dau de el decât mult prea târziu.
În 2006, într-una din scrierile mele (Ioan Ardeleanu-Pruncu, „Scoala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, 2006, Aska Grafika Sighetul Marmației, pag. 243 și 359), încheiam pagina pe care i-am dedicat-o cu cuvintele: „Și poate, peste ani, va rămâne acolo, la Sfiștofca, o Casă a Pictorului ticsită de tablouri, despre care cineva, poate, o să zică văzându-le: Domnule, dar omul ăsta a fost un pictor mare… și el n-a știut… Poate…”

Deocamdată, marți (12 septembrie 2023) la orele amiezii, Octavian Gavril Postolache va fi așezat, (poate) pentru veșnicie, în cimitirul din Sfiștofca. Tot ce urmează rămâne la latitudinea unui imprevizibil POATE.

Zbor lin și Odihnă veșnică, Prietene al nostru! Acolo unde te duci, vei picta numai cu albastrul din minunatele tale „Zboruri” împrăștiate generos prin Maramureș.

Ioan Ardeleanu-Pruncu și toți cei dragi

Și noi, echipa „Salut, Sighet!”, prietenii din redacție, îl însoțim pe drumul veșniciei cu gândurile, amintirile și stima noastră!
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Ne mor prietenii sub ochii noștri
Uciși de-o boală crudă și nătîngă,
Pe care niciun doctor de pe lume
Nu e în stare, încă, s-o înfrîngă!

Că această boală e de natură fizică sau sufletească tot boală se numește. Numai că cea sufletească se pare că e mai parșivă; sapă, sapă, la început imperceptibil, sinuos, căpătînd teren puțin cîte puțin, pînă ce, într-o zi, pune stăpînire pe tot și te răpune. I s-a dat și un nume: depresie.
E o boală nemiloasă, care așteaptă un moment de vulnerabilitate de care cei mai mulți dintre noi nu suntem conștienți.
Un bun psiholog de suflet, preot cu har (nu-i dau numele), s-a exprimat odată vizavi de gestul fatal la care din păcate apelează în ultimul timp tot mai mulți. „Cine suntem noi să judecăm? Este cine să-i judece! Bineînțeles că nu încurajăm această faptă, dar îți trebuie mare curaj și mare trebuie să fi fost disperarea pentru a lua o astfel de hotărîre!”
Să ne rugăm pentru ei, pentru sufletele lor care au eșuat în fața vieții!
Trăim timpuri în care totul abundă, dar lipsește cel mai important lucru: EMPATIA! Acest liant între suflete! Umărul pe care să aibă loc un prieten să plîngă, mîna întinsă să-l prindă cînd cade, lacrima sinceră care să se amestece cu a lui…
Nu avem Timp! Suntem pe fugă, prinși în caruselul zilnic care înghite destine, frustrări nespuse, strigăte înăbușite, dureri alienate…
Tot mai rar găsești prietenii adevărate, dezinteresate. E o întreagă artă să-ți oferi încrederea cuiva.
„Nu întotdeauna bătaia pe spate e semnul prieteniei, ea poate fi și căutarea locului unde să fii înjunghiat”.

Dispar aproape zilnic oameni de calitate, greu de înlocuit, ducînd cu ei o lume frumoasă…
Îmi vine în minte un mic fragment dintr-o carte citită, a Ilenei Vulpescu, în care un personaj recurge la gestul suicidal. Citez aproximativ din memorie. „Dacă vreodată o să vă gîndiți la mine, să n-o faceți cu tristețe. Dimpotrivă, cu bucurie, eventual și cu invidie, pentru că eu mi-am luat și ultimul examen!”

Drum lin printre stele Ioana, prietena noastră dragă…

Ileana PISUC

Foto: „Lamb of God”, lucrare de Andrzej Szarek (foto Ion Mariș)

Orice om cu scaun la cap constată că omenirea (de le cârmuitori și până la boschetari) a luat-o atât de mult razna, încât ceea ce în urmă cu 3-4 decenii ni se părea că este bine și moral (să-ți respecți părinții, bătrânii și pe toți semenii, chiar și atunci când nu simți față de toți prea multă dragoste creștinească, să nu furi, să nu de destrăbălezi, pe scurt, mereu să ai o conduită cuviincioasă), astăzi dacă (încă) nu-i văzut ca fiind eminamente rău și imoral de cei mai mulți semeni, în primul rând de tinerii teribiliști (băuți, drogați, aroganți, semidocți, mitocani, lași), atunci – în cel mai bun caz – acel ceva esențial este tratat ori cu nepăsare, ori cu dispreț. De ce? Pentru că tinerii proveniți din medii sociale extremiste (fie săraci lipiți pământului, adică de mici predispuși la infracțiuni din pricina acestui flagel, fie – dimpotrivă – putrezi de bogați și cu statutul de beizadele, deci cu morbul stricăciunii în sânge, din cauza opulenței și a libertinajului familial), toți acești tineri, prin urmare, sunt privați de cei „șapte ani de acasă” (primii fiindcă sunt abuzați, iar ceilalți prea răsfățați), rampa sigură de lansare a puilor de om spre credința fermă și educația temeinică. La rândul lor, părinții sunt prea ocupați (sic!) ca să nu confunde educația cu dresajul: părinții celor sărmani și deseori abuzați sunt ocupați cu scandalurile și viciile (în principal alcoolul, generatorul absurdității „Eu te-am făcut, eu te omor!”), iar părinții beizadelelor sunt „prinși” cu rostuirea, în țară sau străinătate, de cât mai mulți bani și bunuri materiale, chipurile că astfel ei se achită în mod exemplar (!) de sarcinile parentale, deși în toate cazurile de acest gen, timpul demonstrează că un gram de bogăție lăuntrică (dragoste, grijă, răbdare, sfătuire) face mai mult decât o tonă de bogății exterioare.

Preocupat de atari chestiuni, care privesc viitorul națiunii noastre, prin extrapolare al întregii omeniri, în articolul Trista soartă a unui copil frumos și înzestrat din 5 noiembrie 2022, făceam următoarea afirmație, cu rol de introducere: „În această lume prost cârmuită, nimic n-ar trebui să fie mai important ca dragostea părinților, consistent ajutați de stat, spre folosul nemijlocit și fericirea reală a copiilor de azi, generația de mâine a fiecărei țări de pe micuța noastră planetă. Acest obiectiv fundamental al omenirii se poate atinge doar printr-o educație temeinică și o credință puternică. De aici rezultă rolul esențial al instituțiilor laice (familie, școală, asociații profesionale) și al celor bisericești, dar mai ales al cadrelor didactice (educatori, învățători, profesori) și nu în ultimul rând, al psihologilor și asistenților sociali, în formarea și neîncetata șlefuire a sufletului și mentalității unui popor”. Am încheiat articolul cu detalierea: „ Din păcate, nu numai în România, ci pretutindeni în lume, se comit nenumărate crime împotriva copiilor, inclusiv avorturi, din larga gamă a mutilărilor și distorsiunilor psiho-mentale: lipsa de afecțiune a părinților, brutalitatea și abuzurile (fizice, psihice, sexuale) de care micuții au parte în unele familii (precum insulte, jigniri, ironii, înjurături, desconsiderare, pedepse corporale, durități devenite obișnuințe, pedofilie, violuri etc.), toate acestea provocând celor în cauză enorme suferințe, concretizate cel mai adesea în revoltă tăcută (neîncredere în sine și în cei din jur, interiorizare înverșunată și sfidătoare, neimplicare în activități școlare și de grup, abulie în creștere), alteori în revoltă declarată (încăpățânare, limbaj obscen, accese de furie răutăcioasă și distrugătoare, fuga de acasă pentru a merge în mod intenționat pe căi greșite, abandonul școlar), adică totalitatea formelor de protest ale lui copil împotriva tuturor acelora (familie, școală, comunitate), care sistematic îi rănesc sufletul și/sau fizicul. Evident că aceste stări deplorabile de lucruri nu pot să ducă decât la încordarea relațiilor dintre generații (cică, susțin unii la modul general, «vârstnicii nu mai sunt respectați ca pe vremuri de către tineri»!), conflict care se concretizează în alarmanta creștere a infracționalității juvenile”.

Cât privește anomaliile nerușinate și înverșunata lor mediatizare, ele sunt prezente la tot pasul și aproape că nu mai deranjează pe nimeni, căci lumea zilelor noastre nu aleargă cu limba scoasă doar după bani, triada consum-confort-comoditate și plăceri (circul evidențiat în textul Tinerețea fără bătrânețe a dictonului latin Panem et circenses din 7-8 iulie 2023), ci și după acel divertisment, care-i face să juiseze pe iubitorii de manele, cancanuri și telenovele orientale (turcești, indiene, coreene), iar pentru canaliile difuzatoare se cheamă rating și bani.

Din mulțimea acestor fioroase făcături, ce oglindesc jalnicele gusturi ale pământenilor în general, ale românilor în special, m-am oprit la următoarele două:
1) Fotbalul, supranumit „sportul rege”, de ani și ani nu mai este un simplu joc, practicat din plăcere și spre încântarea spectatorilor/telespectatorilor, ci s-a transformat într-o uriașă și abjectă industrie transnațională, în care – cu știrea, chiar cu directa implicare a autorităților și mai presus de celelalte sporturi (atletism, tenis, gimnastică, înot, volei, handbal etc.) – se învârt/se „spală” anual sume de ordinul miilor de miliarde, deoarece, aidoma gladiatorilor din antichitate,  fiecare  fotbalist și antrenor are cota lui de piață, așa încât cei ajunși la milioane de euro sau dolari, precum atacantul francez Kylian Mbappe, pot să câștige, și unii chiar o fac (Cristiano Ronaldo, Karim Benzema etc.), sute de milioane pe sezon (aproape două milioane pe zi)! Și toate aceste deșănțate sforării se fac la vedere (cică legal) și spre deliciul vulgului imbecilizat, ca și cum pe planetă n-ar exista câteva miliarde de sărăntoci, dintre care vreo 500 mor în fiecare oră de foame… Cum în România postdecembristă toate sferele de activitate sunt practic muribunde, firește că sportul, îndeosebi cel de echipă, nu face excepții (cu adevărat excepții sunt Simona Halep, Sorana Cîrstea, David Popovici, câțiva atleți, caiaciști și gimnaști), iar fotbalul nostru de rahat confirmă din plin această rușinoasă axiomă. Dar iată că, în pofida contraperformanțelor noastre fotbalistice (unde sunt trofeele cluburilor și ale tricolorilor, după ce de atâția ani s-au ratat sistematic calificările la campionatul mondial și european?), fotbaliștii sunt mult mai bine plătiți ca alte categorii profesionale (profesorii, de pildă). Cu toate astea, mulți antrenori și oficiali aruncă vina doar pe fondurile neîndestulătoare ale cluburilor. Dar eu spun că fotbalul nostru n-ar fi mai strălucit chiar dacă ar dispune de fondurile cluburilor și federațiilor occidentale, deoarece mai mulți bani ar genera la iuțeală un spectaculos spor la sforării. Cea mai concludentă dovadă a contraperformanței fotbalului postdecembrist o constituie bătăile luate de tricolori de la naționalele unor țări cu o populație mult mai mică: Islanda (are circa 300.000 de locuitori), Macedonia sau Albania, nemaivorbind de Serbia și Croația.
2) În peste trei decenii de postdecembrism bicisnic, nu numai că hoțul neprins este considerat cinstit și averile tâlharilor cu ștaif n-au fost confiscate (pe cine ajută faptul că unii dintre ăștia ajung într-un târziu după gratii, însă nu se recuperează prejudiciul cauzat de ei?), dar iată că din când în când, parcă la modul sfidător pentru cei mulți și cu scăfârliile proptite în tembelizoare, se fac liste și clasamente ba cu veniturile lunare (de pildă, securistul Manole, poreclit Mugur Isărescu, are venituri lunare de peste 100.000 lei!), ba cu averile necușere ale celor mai mari ticăloși de pe aceste meleaguri.

                                                 George  PETROVAI

Ne-am învăţat prea mult cu răul, cu urâtul. Scandalul proţăpit în mass-media cu litere de-o şchioapă aduce mulţi cititori. Ştirile de bine, reportajele despre normalitate, despre oameni buni, frumoşi în interiorul lor, nu prezintă interes.

Cu toate acestea, îmi permit ca azi să scriu câteva cuvinte despre o doamnă absolut încântătoare în atitudinea pe care o are. O cheamă Alina, şi o găsiţi în centrul Sighetului, gata oricând să servească pe oricine are nevoie de o îngheţată.

Frumos din partea ei! Dar partea mai frumoasă vine acum. Alina, când nu trebuie să umple cornetele cu îngheţată, stă pe scaun şi citeşte! Are întotdeauna lângă ea o carte, la care se întoarce întotdeauna când are un moment liber.

O cunosc de pe vremea când era elevă, iar eu îi eram diriginte. Aşa că discuţia cu Alina s-a desfăşurat uşor, am întrebat-o fel de fel despre cărţile pe care le-a citit. Nu lista în sine e importantă aici, cât mai ales modul cum se poate concentra în agitaţia străzii. Mi-a spus că imediat ce deschide cartea, aflată întotdeauna lângă aparatul de îngheţată, se poate concentra la cele scrise, indiferent de zgomotul stăzii. Mai mult, de fiecare dată se implică emoţional în subiectul cărţii. Desigur, când cineva se opreşte lângă aparat, se opreşte şi Alina din citit.
Când am văzut-o citind, la începutul verii, am crezut că are în faţa ochilor o carte din acelea care nu pot fi lăsate din mână. Dar, de fiecare dată când treceam pe lângă ea, dacă nu era ocupată cu doritorii de îngheţată, Alina citea! Deci era un obicei frumos şi rar, care trebuia adus la cunoştinţă sighetenilor.

Prin urmare, am discutat deunăzi cu ea, între două îngheţate servite într-o dogoritoare zi de vară, şi am aflat că şi acasă, dacă are timp, citeşte!

Ce simpatică îmi poate fi! Şi sper să devină şi cititorilor acestui articol! Alina se asigură întotdeauna că nu rămâne fără carte de citit, deci are la ea mereu o rezervă!

Spuneţi-mi, dragi sigheteni, când şi unde aţi mai întâlnit la cineva o asemenea sete de lectură? Citeşte şi de pe telefon când e cazul!

Alinei i-a plăcut să citească de când era mică. Văd că frumosul obicei, o raritate a zilelor noastre, i-a rămas neatins, ba aş zice că a crescut odată cu ea. Colegele îi aduc cărţi şi Alina le citeşte. Nici acasă nu stă prea mult să aleagă între televizor şi carte. Citeşte, citeşte mereu. Va veni însă o vreme când îşi va spune şi ea, cum a făcut Frank Zappa: „Atât de multe cărți și atât de puțin timp”…

După admirabilul mod cum îşi trăieşte viaţa, sunt sigur că Alina a înţeles că „Nu există prieten mai loial decât cărțile.“ (Ernest Hemingway)

Cu cărţile citite, Alina ar putea umple o mare bibliotecă, pe care cineva o definea ca fiind „infinitul sub un acoperiş”.

Iată, de la Alina am învăţat că acoperişul unei biblioteci fără de sfârşit poate fi şi cerul liber!
Viaţa… e frumoasă! Mulţumesc, Alina!

Horia Picu

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă. Anul acesta comemorarea a avut o rezonanță mai specială, fiind exact 75 ani de la momentul încarcerării lor în sinistra închisoare din Sighet, la 29 august 1948 (de unde au fost ulterior duși la Cluj pentru proces și apoi repartizați la închisorile de executare a pedepselor – Pitești, Târgșor, Gherla, Canal, Aiud…).

Seniorii prezenți și urmașii lor au urcat în celula 74 de la etajul doi al Muzeului Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet (celula unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49 ) pentru un moment de rugăciune pentru cei plecați la Domnul, fiind prezenți doi membri supraviețuitori ai „lotului Vișovan” – Petru Codrea și Nistor Man. Rugăciunea din celulă a urmat Sfintei Liturghii celebrate la parter, pe celular, de un grup de preoți și tineri greco-catolici de la Oradea și Zalău, aflați în pelerinaj la Sighet, la sfârșitul căreia venerabilii seniori au fost prezentați tinerilor.

Cei trei supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși deja la vârste venerabile sunt: Petru Codrea – 92 de ani cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca – 91 ani la Vișeu de Sus și Nistor Man – 94 ani, la Tg. Mureș. În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 5 deținuți politici din Maramureșul istoric. Domnul Ioan Dunca este cunoscut prin numeroasele sale articole în care evocă experiența din închisori și prin lucrarea sa de amploare „Aur și noroi”.

Toți martirii Maramureșului și toți eroii neamului românesc: Prezent!

preot prof. Marius Vișovan

Nebuloasă

O inimă la sfârșit de text pe pagina albăstruie apare fără preaviz
Rămâi perplex nemișcat îngrijorat, ochii se transformă într-o mare sărată
Cutia trecutului se deschide curajul de a spune se descompune nu rămâne
Ca și cum cuvintele sunt vrăjite și o să se întâmple…

Viitorul prevestește aceeași poveste totul în jur dispare într-un vârtej
Rănile cicatrizate reapar la fel cum au dispărut în lumile dinainte
Durerea revine, neîncrederea cuprinde

Cuib de barză construit din pene așezat pe cablurile electrice în tăcere
Se afundă în el dispare cu totul se transportă către lumi necunoscute
Timpul o poartă către viitor pe ale lui unde cu viteza gândului
Se trezește în milioane de pixeli în alb și negru fără culoare nemirositoare
Într-o fotografie veche pe masa uitată în casa abandonată
Praful înăbușă tot chiar și cea mai mică crăpătură între ea și resturile din fotografie

Prezentul paralel prinde formă fără să întrebe
Nu rămâne nimic într-o fracțiune de secundă
Pictând cerul pentru stupoarea și mirarea celor de jos în eternitatea ei ca praf ceresc
Prietenă cu luna și stelele și cea mai rămas din ele
Călătorind împreună din univers în univers.

Frânturi

Frânturi din trecut picătură de abis prezent proscris viitor indecis
Crăpătură în ușă văd lumina dincolo dar o ușă e după ușă
Picioare înfipte înțepenite în pământ mutată de ici colo inundată
Durerea rece gheață ce nu trece lumina o penetrează

Frânturi de inimă invizibil împrăștiate
Adunate împăturite din alte vieți așezate în șoapte
Ecoul lor șuierând în ureche zi și noapte
Vrei să oprești timpul să găsești momentul deceniul secolul
Când inima a fost frântă neaducându-ți aminte unde

Frânturi de bucurie pală se întrevăd în depărtare neastâmpărate
Vagi calde dulci puternice întregi lunecând din poale
Le ademenesc cu miros de floare de crin alb și lăcrimioare
Dar nu vor să rămână cu mine îngemănate
Cum au fost altă dată ale mele toate.

La 30° C vara

Sunt și voi fi aici și acum un salcâm pe malul cenușiu al Izei
Sunt și voi fi soarele ce veghează asupra lui cu raza mângâindu-i frunzele
Sunt și voi fi luna ce îi descoperă căile cele mai sumbre când furtuna îl va atinge
Sunt și voi fi picăturile de ploaie ce cad peste el pentru a-l hrăni
Sunt și voi fi pasărea ce își face cuib în ale lui ramuri fluide
Sunt și voi fi ochii necunoscutului trecător ce mă va privi aducându-și aminte
Sunt și voi fi copilul care se juca cu umbra mea
Sunt și voi fi într-o fotografie martorul unei iubiri mereu secrete
Sunt și voi fi călăuză poetului nenăscut nedorit neștiut
Sunt și voi fi respirația nemuritoare de-a lungul veacurilor pentru că am lăsat o urmă.

Ionița NĂNEȘTEAN
(Canada)

Foto: Ion Mariș

La Sighetu – Marmației s-a desfășurat în perioada 26 – 27 august 2023, competiția de tenis „Cupa Tata și Copilul”, ce se desfășoară în exclusivitate în municipiul nostru. Întrecerea a ajuns la ediția a XXX – a și a avut un real succes având în vedere numărul apreciabil de participanți și calitatea meciurilor. La acest turneu participă părintele cu copilul în proba de dublu. Meciurile s-au disputat după sistemul dublu k.o, două din trei seturi până la 6; la 6-6 tie-break iar la 40-40 no add. Setul decisiv s-a jucat maxi-tie-break.

De-a lungul anilor, la această competiție, au participat tenismeni care au avut performante remarcabile pentru orașul nostru: Szabo Marta (care este numărul 1 în Austria la categoria 40 +), Molnar Zolt (antrenor la Budapesta), Dutca Virginia (SUA), Ghinda Raluca (antrenoare în Germania), Truș Carmen (SUA), Onița Vlad (antrenor la Cluj-Napoca), Mihaljek Laura și mulți alții.

Câștigători în acest an au fost Purdilă Alexandru/ Purdilă Marius care au dispus în finală de dublul Sarah Mihali/ Mihai Mihali după un meci foarte disputat cu scorul de 6-2, 6-4. De remarcat faptul că perechea Arba Andreea/ Arba Andrei au reușit să învingă pe tabloul principal pe câștigătorii concursului revenind de la 3-8 și 5-9 în maxi tie-break salvând 5 mingi de meci!!! Locul III a revenit dublurilor Maier Septimiu/ Maier Alexandru și respectiv Arba Andrei/Arba Andreea.
Diploma de fair-play a fost acordată perechii Timiș Vasile/ Timiș Silviu în timp ce pentru cel mai rapid progres a revenit lui Tudor Roman (care a jucat împreună cu mama, Oana Roman). Diploma pentru cel mai simpatic dublu a revenit lui Fejszes-Mihaljek Andrei/ Fejszes -Mihaljek Laura.
Premiile au constat în cupe, diplome și medalii. Organizatorul evenimentului a fost prof. de tenis Mihaljek Eugen iar arbitrul principal a fost Dobes Istvan.

Salut, Sighet!

La prima ediție a Festivalului sighetean NORDIC SUN FEST a evoluat și cunoscuta trupă TAXI. În continuare puteți urmări înregistrarea concertului TAXI:

https://youtu.be/1VJkv75rXXw?si=5sMc5onk1NC-pmWd

Foto & video: dr. Sorin Markus

Ziua Păcii

Războiul s-a terminat
În sfârșit am aflat
Că viața nu e decât un cadou
Pentru a mă regăsi din nou

Ziua recunoștinței

Tu, cel care nu ai făcut nimic în a mă ghida
Îți mulțumesc, ai făcut mult mai mult decât puteai
Tu cel care m-ai lăsat singură să mă descurc
Dacă ai ști cât de mult m-a ajutat
Tu cel care m-ai făcut să plâng
Tu cel care m-ai judecat și detestat
Tu cel care m-ai respins
Și ție, cel care m-ai iubit
Îți mulțumesc!

Mulțumită ție am ajuns unde sunt acum
Mulțumită ție am început să trăiesc
La mulți ani, ființă dragă
În sfârșit îți recapeți viața
Cu tot ce-i mai bun pe Pământ

Nu mă voi întoarce în trecut nicicând
Pentru a evita negrul profund.

Iertarea

Te iert pentru tot ce mi-ai dat și tot ce nu mi-ai dat
Mă iert pentru că ai plecat supărat
Te iert pentru că am plecat mult prea devreme
Te iert pentru că mi-ai zis mult prea des n-am vreme
Mă iert pentru că nu am învățat a cere

Te iert pentru ce ai știut și nu ai știut
Mă iert că am așteptat mult prea mult
Mai mult decât aveai de oferit
Mai puțin decât puteai oferi

Dar am ajuns la momentul când
Nu mai aștept, nu mai am nevoie, nu mai cer
Acum știu, simt, înțeleg, cresc, evoluez, dau și primesc

În sfârșit te iert și mă iert
Că nu am știut cum
Nu ai știut când
Nu am știut să
Nu ai putut și-ai încercat să faci mai mult
Te iert și mă iert
Pentru totdeauna.

Ionița Năneștean
(Canada)

Sâmbătă, 19 august 2023, a fost prima zi de/ cu muzică foarte bună la Festivalul  Concurs Național ,,Floare de Colț” 2023 – ediția a XI –a. Parcul „Grădina Morii” a fost „invadat” de… muzica folk și iubitorii acesteia.

În continuare puteți urmări înregistrarea video a recitalului susținut de Vasile ȘEICARU:

https://youtu.be/Ps0nqBezcVA

Foto & Video: dr. Sorin Markus