O biografie interesantă precum omul pe care-l îmbracă, croită și cusută cu bună credință și cu bună intenție dar proiectată pe un fundal al unei realități de acum 50 de ani, o realitate pe care, cei care am trăit-o, ne-am prea grăbit să o uităm. Omul s-a numit Stelian Morcovescu, născut în 1934, într-o familie cu mai mulți copii, la Măneciu-Ungureni, comuna Izvoarele, județul Prahova. Studiile primare le-a făcut în comună, iar cele liceale, la un liceu cu profil financiar, la Ploiești. După stagiul militar făcut la M.A.I., a rămas în cadrul armatei, la partea administrativă. Venit la Baia Mare pentru niște controale și verificări pe linie financiară, a cunoscut-o pe tânăra funcționară Maria Țiplea, originară din Biserica Albă, de peste Tisa și s-a legat de ea și de Maramureș pentru tot restul vieții, dar și-a pierdut locul de muncă. Cei de la armată n-au considerat „corectă” căsătoria sa. Nici familia fetei, aflată în Sighet, n-a prea fost de acord cu căsătoria și cei doi tineri au stat aproape un an pe la Baia Mare. După mutarea la Sighet, a lucrat pentru scurt timp la Secția Financiară Raională, apoi a fost numit un fel de șef la Intreprinderea de industrie locală „Ilie Pintilie”, înființată în primii ani ai regimului comunist și instalată în fostul complex de clădiri al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român, naționalizate în 1948. Avea în subordine în curtea sediului câteva ateliere de mecanică și lăcătușerie, o fabrică de cărămidă la Crăciunești și una de teracotă la ieșirea din oraș, de fapt niște ateliere rudimentare, și mai avea și o secție de împletit coșuri de nuiele la Cuhea, acum Bogdan Vodă. În câțiva ani cele două fabrici au devenit adevărate unități economice iar curtea sediului a devenit neîncăpătoare pentru activitatea în creștere a atelierelor, așa că, o parte a intreprinderii din centrul orașului s-a mutat la Cămara, în clădirile dezafectate, și în bună parte distruse de război, ale fostei Mori de Sare. Până la momentul respectiv Stelian Morcovescu însă a devenit membru al partidului comunist și a urmat la Cluj, la fără frecvență, științele economice.
Așadar, la Cămara s-a născut și în anii următori a crescut sub conducerea lui Uzina „Maramureșana”, profilată treptat pe piese de schimb auto. S-au produs aici bucșe, rotule, capete de bară și o mulțime de alte piese pentru toată gama de mașini din țară, piese și supape pentru noul tip de camioane Roman Diesel. Și, pentru a rezolva problema cu forța de muncă necesară, la Bogdan Vodă, unde până atunci se produceau doar coșuri de nuiele, a luat ființă o secție care a început să producă electro-motoare pentru toată gama de mașini și în mod special pentru cele de mare tonaj de pe șantiere și de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Lucrau la un moment dat la această secție peste 400 de muncitori din Bogdan Vodă și din comunele din jur, care nu mai erau obligați să facă naveta la Baia Borșa, la Sighet, la Baia Sprie sau Baia Mare.
La Cămara, la sediu, se fabricau într-o perioadă și filtre de canal pentru Germania și containere metalice. A luat ființă și o secție de mobilă tapițată cu o gamă largă de produse și a fost creată, prin deviere de la Gara Cămara, și o linie de cale ferată pe care intrau vagoanele la descărcat și la încărcat până în hala cu produse. Au fost construite în fundul curții niște silozuri uriașe și o moară de cereale, în principal pentru grâul necesar aprovizionării cu făină a Fabricii de pâine. Uzina de piese de schimb auto (UPSA) Maramureșana a însemnat în anii aceia peste 1400 de muncitori și, cu toate poticnelile specifice economiei socialiste planificate politic, prin lozinci de tipul „cincinalelor în patru ani și jumătate!” și a altor asemenea aberații, datorită abilităților conducerii angajații și-au primit mereu salariile fără nici o diminuare. Și asta, în mare măsură datorită faptului că Stelian Morcovescu a fost un luptător tenace și inteligent, și inteligența aceasta a fost, în primul rând, cea care l-a ajutat să ocolească obstacolele sistemului rigid al anilor regimului dogmatic instaurat de Ceaușescu. Și, da! i-a plăcut să conducă oameni și să se simtă responsabil de soarta lor, să ajute tineri, să-i îndrume și să-i formeze. Și a făcut acest lucru mereu, în întreaga sa activitate de conducător. Prin anii 80, la „Maramureșana” erau angajați peste 30 de tineri ingineri și subingineri și a găsit ce să-i dea de lucru fiecăruia, iar când a găsit un specialist cu experiență, de care avea nevoie, nu s-a lăsat până când nu l-a adus la el în fabrică.
Subinginerul Găvrilă Filimon își amintește și acum cu plăcere: „Am lucrat cu directorul Morcovescu din 1980. Ca șef, a fost om sever, dar drept, corect. Deși nu mă cunoștea personal, a venit după mine la Baia Borșa, cu motocicleta, de două ori, ca să mă lămurească, să vin la el. Mi-a promis apartament, când sosesc la Sighet. Eram bine instalat la Baia Borșa cu întreaga familie și aveam și salar bun, dar m-am gândit la copii și la școlile care le au la Sighet, și m-am dus. Am primit un apartament de proastă calitate, făcut de „Prestarea”. La scurt timp după ce m-am instalat, m-a chemat la el și m-a întrebat dacă sunt mulțumit. Știa că am doi copii și că mai ales pentru ei am acceptat să vin. I-am spus ce apartament am primit. A pus chiar atunci mâna pe telefon și l-am auzit spunând: Lui Filimon Gavrilă îi dai un apartament de la T.C.M., cu două sau trei camere, la etajul unu și la soare. Avem nevoie de el. Și l-am primit. Într-o altă zi, în secție, m-a întrebat: Filimoane, ai butelie? Am una de la Borșa. S-a uitat la mine și a zis: nu ai! Știa cât de greu era cu o singură butelie. Când se golea, treceu săptămâni până reușeai să o schimbi, și mi-a mai dat una. Cu două era mai ușor. Buteliile se dădeau pe tabel, cu o serie de condiții și după îndelungi așteptări. Dar și eu am căutat să nu-l dezamăgesc. Am fost mulți ani șeful atelierului S.D.V. Cu oamenii de acolo am realizat o mașină de debitat conducte auto și am făcut atelierul de roți dințate. După 90, după ce a plecat el, încet, încet s-a ales praful”.
Despre felul de a conduce și de a relaționa cu angajații ne-a povestit și Dumitru Turda, născut și crescut lângă Maramureșana: „Mulți dintre angajații de la Maramureșana eram din cartier, din preajma fabricii, foarte mulți tineri, și multora dintre ei domnul Morcovescu le cunoștea familiile și asta îi dădea, oarecum, un plus de autoritate. A fost un om sever, exigent dar corect. Când erau sarcini de plan deosebite venea noaptea în fabrică și trecea pe la secții, în control, mai ales iarna, când cei din schimbul III se trăgeau prin locuri mai călduțe. Desfacerea contractului de muncă nu intra în vederea lui decât după ce epuiza toate celelalte metode, mai… personale, iar când știa sau afla că împricinatul are o familie numeroasă și dependentă de salariul lui, îl chema la el în birou și după ce îi treceau nervii, termina zicând: „Spune-mi de ce ai nevoie, și te ajut, dar nu fura și sări gardul cu ce-ai furat!”. Ținea la muncitori.
Mi-aduc aminte că la foarte scurt timp după revoluție am fost adunați toți câți eram în fabrică în sala mare de ședințe și a intrat în sală dl. Morcovescu împreună cu Vucu (Silviu) Ciplea, care era președintele Feseneului, pe care îl cunoșteam bine, din copilărie, și ne-a spus: „Oameni buni, am venit să vi-l luăm pe domnul director Morcovescu. Va fi primarul orașului nostru. Avem nevoie de el acolo”. În ziua următoare a lăsat în locul lui un inginer tânăr și, cât timp a fost primar, a mai venit pe la fabrică. Apoi a plecat în Parlament și când s-a întors, s-a pensionat. Fabrica s-a descurcat tot mai greu. Eu cred că dacă mai rămânea el, fabrica ar fi existat și acuma. Dacă a rezistat Fabrica de șuruburi, ar fi rezistat și Maramureșana, care era mult mai puternică și cu experiență și cu relații puternice la Brașov, la București, în Germania și în alte părți. Știți… vorba cu omul care sfințește locul nu-i întâmplătoare”.
L-am văzut și eu de nenumărate ori la întâlnirile periodice ale Comitetului municipal de partid cu conducătorii de intreprinderi și instituții numite „Transmiteri de sarcini”. Când lua cuvântul, vorbea scurt și clar: „Asta se poate realiza, asta nu, dar o putem rezolva altfel…” și propunea o altă soluție, adeseori mai simplă. A fost un conducător respectat de șefii lui politici și iubit și stimat de angajați. Au fost ani în care a organizat Revelioanele în fabrică. Venea cu soția și-și petrecea noaptea sărbătorii dintre ani unde își petrecuse și zilele lucrătoare din anii respectivi.
Stelian Morcovescu n-a fost de-al locului, ba am putea spune chiar că a ajuns maramureșan din întâmplare, dar asta nu l-a împiedicat prin ceea ce a „construit”, la propriu și la figurat, în cei peste 60 de ani petrecuți în Sighet, să lase aici urme de neșters în istoria modernă a orașului și a Maramureșului. Și ziceam că nu l-a împiedicat fiindcă, pe lângă calitățile profesionale, Stelian Morcovescu a fost și un om ambițios, dar unul care a pus această ambiție în slujba unor realizări în folosul comunității. Atâta cât a putut, și, pentru el și pentru anii aceia, a putut mult, mai mult decât alții.
Cei care l-au cunoscut personal, dacă le vom spune că bunicii săi Anghel și Atena au fost urmașii unor greci stabiliți în zonă, o să-l înțeleagă și mai bine și o să și-l reamintească, așa cum era la deplină maturitate: nu prea înalt, bine legat, cu un păr des și negru, ten măsliniu și niște ochi negri, pătrunzători. Stelian Morcovescu părea să fi adunat toate trăsăturile specifice ale inaintașilor săi din însorita Grecie și, deși avea o pronunție ușor nazală, era un bun vorbitor și-i plăcea să vorbească și să-și susțină și argumenteze părerea. „La Morcovescu intri cu părerile tale și ieși cu ale lui”, era butada care circula printre cei care lucrau sau lucraseră cu el. Între prieteni însă și la un pahar, două, de vin bun era un excelent conviv. Avea un simț practic bine dezvoltat și găsea repede soluția problemei în discuție. Își făcea cu ușurință relații, se pricepea la oameni și avea o memorie foarte bună în a-i ține minte pe fiecare, pe mulți dintre angajați i-a ajutat sau i-a scăpat din necazuri. Dar pentru recidiviștii mincinoși și hoți nu avea toleranță. Trebuiau să plece. În schimb, pentru cei corecți și capabili gira fără ezitare și-și asuma răspunderea. La Maramureșana au găsit loc de muncă foști deținuți politic, unii dintre ei, precum regretatul Ioan Ilban, ani în șir, până la pensionare, bucurându-se de o discreție aproape totală.
În perioada aceea, când cultul personalității ajunsese la apogeu, un poet de curte al regimului comunist inventase pentru „conducătorul iubit” expresia: „comunist și om de omenie”, preluată apoi de presa de propagandă până la saturație. În ce măsură comunistul Nicolae Ceaușescu a fost și „om de omenie” au simțit-o cu vârf și îndesat cei mai mulți dintre cei care au trăit acele timpuri, dar un om căruia i se potrivea zicerea aceea mult mai bine a fost, fără îndoială, Stelian Morcovescu.
Senatorul Stelian Morocvescu a decedat în anul 2011 și a fost înhumat în Cimitirul central al Sighetului.
Ioan Ardeleanu-Pruncu
N.R: Colajul imaginii reprezentative s-a făcut cu fotografii din arhiva d-lui Florin Morcovescu.
Acum, că febra examenelor a trecut și suntem în așteptarea rezultatelor, ne amintim de primul Examen de Bacalaureat organizat la Sighet. Poate că acesta ar fi fost, de altfel, un titlu mai potrivit al prezentării mele. Elevii dragoșiști știu foarte bine că data de 10 octombrie, Ziua Școlii, este data înființării Liceului de băieți „Dragoș-Vodă” (
În timpul ministeriatului Dr. Constantin Angelescu, este elaborată o primă măsură legislativă importantă pe calea unificării învățământului secundar. La 7 martie 1925, Ministerul Justiției modifică Legea asupra învățământului secundar și superior, prin care se introduce Examenul de Bacalaureat, al cărui scop era acela de verificare a cunoștințelor dobândite de elevi și de a dovedi, cum aminteam mai sus, „influența studiilor făcute asupra formării cugetării lor”. La 11 aprilie 1925, toate aceste modificări sunt publicate în Monitorul Oficial sub forma unui Regulament. Astfel, se organizau două sesiuni: una de vară (25 iunie-10 iulie) și una de toamnă (15-30 septembrie). Comisia de Bacalaureat era formată din 6 membri și Președintele, un cadru universitar de la facultățile de litere și științe. Examenul consta din probe scrise și orale la materiile de studiu fundamentale: Limba și literatura română, Istoria românilor, Geografia României, Instrucția civică, la care se adaugă o limbă modernă, precum și două materii speciale în funcție de specializarea urmată. Lucrările de la scris (cu un timp de lucru de 2 ore) erau examinate de profesorul specialist și evaluate cu note de la 1 a 10. La examenul oral, notele se stabileau în seara zilei desfășurării examenului. Elevii care obțineau la o materie o notă mai mică de 4 sau la mai mult de două obiecte nota 4 erau considerați respinși la Examenul de Bacalaureat.
