Pască cu gust de speranță (preot Marius N. Lauruc)

Zilele acestea, când mulți se întreabă „Oare unde este Dumnezeu? De ce nu oprește nedreptatea din Ucraina”, am retrăit Răstignirea și Învierea Domnului Iisus Hristos. Vinerea Mare și Duminica Învierii sunt, sau cel puțin ar trebui să fie definitorii pentru credința fiecărui creștin. Pentru că dacă nu le înțelegem, avem toate șansele să deraiem de la sensul real al credinței.

Cu toate că nădăjduim în ajutorul lui Dumnezeu (și bine facem), uneori trecem prin diverse încercări, evenimente negative, întâmplări tragice care își pun amprenta asupra noastră, fără a ne pierde credința. Unii, din păcate, având o înțelegere superficială a credinței, îl reduc pe Dumnezeu la statutul unui „duh protector” la care să apelăm când avem nevoie și care e musai să ne scape de orice primejdie.

Dar Dumnezeu nu ne promite nicăieri că ne va feri de toate necazurile, bolile și nedreptățile. „Dacă tu vei trece prin ape, Eu sunt cu tine şi în valuri tu nu vei fi înecat. Dacă vei trece prin foc, nu vei fi ars şi flăcările nu te vor mistui” (Isaia 43,2). Nu spune că nu vom trece prin „ape” și prin „foc”, doar că va fi alături de noi în astfel de încercări grele. Ba mai mult, în Noul Testament, Mântuitorul nu lasă loc de interpretare atunci când spune: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16,20).

De ce nu poate fi ocolită suferința? De ce nu sunt oprite nenorocirile în mod magic ? Unde este Dumnezeu atunci când se întâmplă nenorociri? La toate acestea ne răspunde Vinerea Mare, Răstignirea Mântuitorului, mai precis. Fiecare dintre noi are libertatea absolută de a alege ce cale dorește în viață. Și cei care aleg binele, și cei care doar îl mimează nenoricind zeci de mii de vieți. Iar pentru a arăta cât de mult respectă libertatea fiecăruia, Dumnezeu s-a făcut om și s-a expus libertății oamenilor de a alege. Iar suferința provocată de semeni este una din consecințele acestei libertăți.

În tradiția ortodoxă Învierea Mântuitorului poate fi pictată în două moduri: fie ieșind din mormântul gol, fie stând deasupra porților Iadului, unde, conform mărturiei Ap. Petru (1 Petru 3, 18-19) a coborât să propovăduiască Vestea cea Bună sufletelor care se aflau acolo. Anul acesta, când Iadul s-a coborât peste o parte a lumii, din dorința unei minți bolnave, Mântuitorul a fost și este în continuare acolo, alături de fiecare ființă batjocorită, umilită sau ucisă. Hristos este răstignit, clipă de clipă, de peste 60 de zile în Ucraina. La fel cum primii creștini își trăiau fără frică credința, fără teamă de martiriu, tot așa, cu același curaj, își apără cetățenii Ucrainei țara, fără teamă, conștienți că existența lor nu depinde de o minte bolnăvicioasă.

Speranța aceasta am văzut-o în ochii refugiaților ucraineni care au fost alături de credincioșii parohiei noastre la Slujba de Înviere. Au fost în jur de 50 de persoane, fiecare păstrând cu sfințenie tradițiile zonei de unde provin. Niște adolescenți care și-au adus la sfințit chiar și ghete noi de fotbal (în unele zone se sfințesc, pe lângă coșuri, și haine noi, înainte de a fi purtate pentru prima dată) arată că nici bombele pe care s-a scris ironic/ satanic „Hristos a înviat” nu pot să oprească viața. Una dintre mamele refugiate a ținut chiar să facă pască tradițională ucraineană, chiar și pentru alte familii care nu aveau posibilitatea să facă lucrul acesta. A făcut aceasta pentru a arăta cât de importantă este Sărbătoarea Învierii în vreme de război, pentru a le încuraja și pe celelalte mame că se va termina totul și se vor întoarce la soții lor care au rămas să lupte. N-aș putea spune suficient de bine ce conține această pască tradițională ucraineană. Un singur lucru pot să spun cu certitudine: că are gust de Speranță.

pr. Marius N. Lauruc




Cristos a înviat! Христос воскрес! Χριστός Ανέστη!

Locuitorilor din Sighet, ortodocși și greco – catolici, de acasă și din diaspora, tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/ Жителям Сігета, православним та греко-католикам, з дому та з діаспори, всім, хто сьогодні святкує Великдень, наша редакція бажає їм / Στους κατοίκους του Sighet, Ορθόδοξους και Ελληνοκαθολικούς, από το σπίτι και τη διασπορά, σε όλους όσους γιορτάζουν σήμερα το Πάσχα, το γραφείο μας τους εύχεται / Al popolo di Sighet, agli ortodossi e ai greco-cattolici, da casa e dalla diaspora, a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione li augura/ Aux habitants de Sighet, orthodoxes et gréco-catholiques, de chez eux et de la diaspora, à tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/ To the people of Sighet, Orthodox and Greek Catholics, from home and from the diaspora, to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes them/ Al pueblo de Sighet, ortodoxos y greco-católicos, de casa y de la diáspora, a todos los que celebran hoy la Pascua, les desea nuestra redacción:

Paște Fericit!
Щасливого Великодня!
Καλό Πάσχα!
Buona Paqua!
Joyeuses Pâques!
Happy Easter!
Frohe Ostern!
Felices Pascuas!

Salut, Sighet!

 

Foto: Ion Mariș




Sportul sighetean „respiră”… șah! (autor, Ion Mariș)

Sighetul (mai) are noroc cu juniorii, cu tinerii, cu cei care n-au plecat încă de pe aici și ne mai ajută și la coeficientul de… vizibilitate pozitivă. Este clar că orașul nostru are valori (mai ales) la tablă… de șah. Altfel, pe-ale noastre meleaguri natale, performanța generalizată este în stand by.

Azi iar voi elogia – pe baza rezultatelor și nu pe „povești” – cele două nume consacrate în șahul național, tinerii CNDV-iști Trifoi Mihaela – Ioana și Mintău Andrei – Cătălin, care ne-au „revigorat” mândria sigheteană.
Aminteam în urmă cu aproximativ două săptămâni că Mihaela – Ioana și Andrei – Cătălin vor participa și la Campionatele Naționale de Șah pentru Copii și Juniori (Eforie Nord, 10 – 20 aprilie 2022). Iar ei nu doar că au participat dar au făcut o „figură” onorabilă.

Întotdeauna bine informat și conectat la „politica” șahistă națională și internațională, dl Ioan Costiuc (știți care sunt meritele d-lui antrenor de șah, nu mai insist cu rolul pe care-l are în cultivarea talentelor locale) a fost prompt în a-mi comunica rezultatele celor doi performeri.

Palmaresul Mihaelei – Ioana Trifoi (legitimată la CSM Sighet) se îmbogățește cu un foarte bun loc III la Șah Clasic iar cel al lui Andrei – Cătălin Mintău (legitimat la CS Oltenia Craiova) cu un provocator loc I la categoria „Dezlegări – Open 18 ani”.

În această competiție (Șah Clasic), Mihaela Trifoi a obținut 4 victorii, 4 remize și o înfrângere, una dintre victorii fiind obținută în partida cu junioara campioană națională și la senioare.

Despre Andrei Mintău, pentru cei care nu dețin foarte multe informații, trebuie să menționez că la vârsta de șase ani și jumătate a fost vicecampion european la șah, în Bosnia Herțegovina, aducând prima medalie pe plan internațional pentru… Sighet.

Cei doi tineri au ocupat locuri meritorii și la Șah Rapid și Blitz, regăsindu-i la jumătatea clasamentului.

Pentru clasarea pe podiumul „clasic” Mihaela Trifoi va reprezenta România la Campionatul European de Șah sau la Cupa de Șah UE (în urma unei proceduri de… alegere). Precizez că absolut toate costurile de participare (deplasare, cazare etc.) îi vor fi acoperite de către organizatori.

Felicitări, dragi tineri, suntem foarte mândri de voi, succes în competițiile viitoare și… „mutări” cât mai eficiente pe drumurile vieții!

Ion Mariș




În aşteptare… (autor, Horia Picu)

Aşteptând să ne salveze alţii… Aşteptându-i să ne apere de pofticioşii iubitori de graniţe străine. Deocamdată, România se găseşte în faza „dormitului în front″.

„A dormi în front″, adică „lasă-mă să te las″, sau „poate n-o fi chiar aşa″. Dar dacă exact cum nu vrem să fie va fi?

Armata română cu prea mulţii ei generali nu prea dă semne că s-ar pregăti (cel puţin prin zona de mine observabilă a Maramureşului întins pe două ţări, România şi Ucraina) de niscai ciondăneală armată cu nostalgicii unui imperiu pierdut.

Armata „…a rămas în memoria multora ca un soi de pușcărie inevitabilă care le scoate gărgăunii din minte adolescenților și-i face „bărbați”. În mod bizar, „bărbăția” pe care-o clama nu consta în exerciții militare, ci în varii munci obligatorii, de la cele din mine (cu morții și schilodiții aferenți), la cele de la Casa Poporului și de pe tarlale de porumb ale patriei″. (sursa: „Onoarea armatei române″ de Mihai Maci, articol apărut în www.contributors.ro)

Chiar dacă oştenii ţării strângeau mai degrabă recolta decât să se desăvârşească în arta războiului, toţi posesorii de livret militar ştiau/ştiu să tragă cu arma, sunt familiarizaţi cu zgomotul „flintei″ la tragerea „foc-cu-foc″ sau la „foc automat″. Mai mult, armata i-a învăţat pe cei care au trecut prin ea ce este răbdarea, ce este ordinea şi respectarea ierarhiilor, lucruri necesare şi în viaţa civilă.

Acum suntem în aşteptare… Aşteptăm să treacă de la sine Pericolul. Dacă nu trece de la sine, nu-i nimic. Avem o „umbrelă″ deasupra ţării care ne scapă de orice intemperii explozive. Punem bariere cu sigla NATO la hotarele patriei şi duşmanul, văzându-le, va fugi de va mânca pământul. Pământul lui, nu al nostru!

Ce ne facem însă dacă „umbrela″ protectoare nu se deschide la timp şi ne trezim cu invadatori înjurând în limba lor că şi-au stricat şenilatele prin hârtoapele Maramureşului, judeţ aflat la graniţa României?

Chiar se va întâmpla – nimeni nu-şi doreşte, dar e un scenariu plauzibil – să fim din nou surprinşi de evenimente, aşa cum ne surprinde venirea prea repede a iernii, sau a începerii anului şcolar fără manuale la unele discipline şi la unele clase?

Avem armată formată din profesionişti, aşa cum se spune? Câţi sunt? Unde au avut ocazia să-şi demonstreze capacităţile militare ? În Afganistan, cu luptătorii islamici izolaţi, gata oricând să se detoneze şi să plece astfel la cele veşnice împreună cu creştinii apărători cu orice preţ ai democraţiei de tip occidental?

Într-un alt articol aminteam că „nu învăţăm nimic de la istorie″. Acum mă întreb dacă de la istoria României am învăţat ceva. Constat că răspunsul poate fi şi negativ. Încă de pe vremurile când nu se chema România, când una era Ţara Românească şi alta era Moldova, am fost de multe ori în aşteptare. Sau ne-am dat singuri „cu stângul în dreptul″. Articolul domnului Mihai Maci atinge şi aceste aspecte sensibile din istoria României.

„Ţară, ţară vrem ostaşi!″ e un joc din copilărie. Cum ar fi acum jocul, dar cu oameni mari? Şi nici măcar nu mai e joc… De unde şi-ar lua ţara ostaşii de care ar avea nevoie? Belgia va trimite 300 de militari în România pentru a consolida graniţa de est a NATO. Chiar dacă toţi ar fi luptători de tipul „Jean-Claude Van Damme″, nu era mai normal ca ţara să fie apărată de militari români, dar (şi) cu tehnică miltară NATO-OTAN?

În timp ce la noi se face congres cu un unic candidat, guvernul polonez a publicat un ghid cu informaţii necesare populaţiei în caz de război. Şi noi avem graniţă cu Ucraina, dar pe aici – presupun asta inspirat de lâncezeala autorităţilor române – umbrela NATO e mai acoperitoare de vreme rea decât partea care acoperă Polonia.

Probabil că aşa se gândeşte pe la C.S.A.T., că prea stăm liniştiţi… Lasă că se vor forţa alţii pentru noi. România e ţară paşnică, n-a atacat niciodată altă ţară, etc., etc. Ştim, am învăţat la istorie cât am fost de cuminţi. Tot acolo am mai învăţat că nişte „meciuri nule″ din primul război mondial le tratăm ca pe victorii.

Ne învaţă autorităţile sighetene ce să facem în cazul în care ar „ploua″ cu obuze şi rachete? Unde ne ducem? N-ar trebui să ne pregătim puţin pentru nişte eventualităţi neplăcute dar plauzibile în lumea de azi?

Să-i lăsăm pe alţii să facă ce-ar trebui să facem noi, nu ştiu dacă nu cumva e „sport naţional″. Imaginea cu nişte localnici bând un şpriţ la birtul din sat în timp ce jandarmii chemaţi încercau să le apere bunurile de apele învolburate n-o pot uita.

Vorbim despre război în loc să vorbim despre însămânţările de primăvară. Ziua de mâine poate fi mai tristă şi mai grea decât cea de azi. Războaiele nu sunt infinite ca durată. Nici pacea de după. Să nu uităm că după primul război mondial ne-am ales cu o extindere semnificativă a „suprafeţei locuibile″.

Oare cartografii vor avea de refăcut harta Europei? Dacă da, fi-vom noi siguri că România va rămâne aşa cum e acum?

Horia Picu

 

Sursa foto: Internet




Sighet – Album retro (XCVI)

O fotografie „relativ” recentă, făcută în 27 decembrie 2003, cu prilejul expoziției sculptorului Ion Bledea din holul Primăriei Sighet.

În centrul imaginii sculptorul Ion Bledea și dr. Anca Alexandrescu (medic în Franța), sigheteanca ce a „mijlocit” recentul transport umanitar de sprijin a Ucrainei prin conexiunea Rotary Club d’Hyères – Rotary Club Sighet.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva sculptorului Ion Bledea.




„Abstractness” în atelierul pictorului „sighetean” Gabriel PRUNDEANU (autor, Ion Mariș)

Pictorul Gabriel Prundeanu nu este sighetean, s-a născut la Craiova. S-a stabilit la Sighet – în locul de baștină al soției sale – și aici va rămâne (sper că nu… temporar). Este un artist foarte deschis discuțiilor și, mai ales, dornic de-a ghida – pe drumul artei – pe orice interlocutor. Are un farmec aparte și o mină „neabstractă” care-l califică pentru pedagogia specifică domeniului.

Cu dl. Prundeanu „lecția” de arte plastice capătă conotații profesioniste, devoalându-ne valențe compozițional – cromatice inedite și interpretări pertinente. Evident că nu a fost suficientă doar o lecție!… De la prima vizită în atelierul aglomerat al artistului m-am întrebat cum să mă raportez la „exprimarea” artistului – azi – sighetean. Am reținut îndemnul la evitarea analizei sofisticate, la eliminarea cuvintelor „inutile” și la simpla abandonare în vraja imaginii, culorilor.

Am făcut trei vizite în atelierul pictorului pe parcursul ultimelor luni și, la fiecare revenire, alte și alte „percepții” m-au încercat. Ce poți spune privind lucrările maestrului Prundeanu? Trebuie să fii foarte, foarte… atent! Privești, taci, simți! Cuvintele nu pot reflecta întotdeauna un răspuns adecvat pentru imagine… pentru mesajul artelor vizuale. Sigur, „ingredientele” de bază ale artistului (punctul, linia, pata, suprafața) nu păcălesc, sunt suficiente – pentru un privitor echilibrat cultural – în a înțelege fără echivoc mesajul autorului.

Am avut de fiecare dată discuții interesante, am găsit în lucrările expuse pe simezele neconvenționale din locuința artistului detalii care m-au „revigorat” și m-au determinat să caut „explicații” pentru fiecare confruntare vizuală, să-mi explic și să caut o cheie pentru a recepta adecvat tema/ soluția/ enigma din spatele lucrării. Am transferat „contradicțiile” individuale de receptare în lumea globală a pieței de artă. Am discutat despre mediocritate, despre amatorismul unor privitori focalizați pe efecte și-am convenit că acea spiritualitate vizuală dorită într-o astfel de „confruntare” – artist – privitor – se bazează pe simțire estetică, pe intuiție și… intimitate. Da, pare o relație exclusivistă dar, într-adevăr, arta este înțeleasă mult mai bine în intimitate. Evident că în discuțiile noastre n-am ocolit nici artiștii de top, Lucio Fontana, Cy Twombly, Anselm Kieffer, Gerhard Richter, Joseph Beuys, Louise Bourgeois, Edvard Munch, Kazimir Malevich etc. influențele, genialitatea, căutările și trăirile lor. Și inevitabil, întrebările sunt prezente în casa minții, în opera fiecărui artist!

Nu, nu poți vorbi despre lucrările – marea majoritate de dimensiuni foarte mari – pictorului Gabriel Prundeanu fără a elimina barierele mentale ordinare, fără a renunța la prejudecăți conservatoare și, mai ales, fără a te concentra pe ansamblu în „defavoarea” detaliilor – capcană.

La ultima vizită în atelierul artistului, cu doar câteva săptămâni în urmă, am avut surpriza plăcută să constat deschiderea internațională de care se bucură concitadinul nostru. Am răsfoit revista italiană (există și versiunea online atât în italiană cât și în engleză) Glamouraffair.vision, nr. 19/ 2022 în care pictorului Prundeanu îi este dedicat capitolul „Abstractness” (Abstractizare). Este clar un semnal de apreciere internațională; în nota critică însoțitoare (semnată de Diana Roman) subliniindu-se: „Compozițiile sale poartă acel sentiment puternic de energie concentrat pe articulații minimaliste care încântă ochiul.”

Încântare și provocare, asta mi-a transmis impactul vizual cu pânzele maestrului, pictorul simțurilor, Gabriel Prundeanu, (așa cum l-a numit criticul de artă Diana Roman) care „trece” – din păcate – neobservat pe lângă noi, prin Sighetul azi depersonalizat. Totuși sper că lucrările artistului le vom putea admira într-un spațiu generos cât mai curând posibil (NB: locația va fi în curând re-introdusă în circuitul cultural sighetean).

Foto & text: Ion Mariș

 

 




Sărbători Pascale Binecuvântate!

Sighetenilor – de acasă și din diaspora – și tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/ Szerkesztőségünk a szigetieknek – itthonról és a nagyvilágból – és mindazoknak, akik ma húsvétot ünnepelnek/ A quelli di Sighet – da casa e dalla diaspora – ma anche a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione augura/ Aux habitants de Sighet – de chez eux et de la diaspora – et à tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/ Den Menschen in Sighet – aus der Heimat und aus der Diaspora – und allen, die heute Ostern feiern, wünscht unsere Redaktion/ To the Sighet citizens – from home and from the diaspora – and to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes/ A la gente de Sighet – de casa y de la diaspora – y a todos los que celebran hoy la Pascua, nuestro equipo editorial les desea /Сігетянам – з дому та з діаспори – та всім, хто сьогодні святкує Великдень, наша редакція бажає:

Paște Fericit!
Kellemes Húsvéti Ünnepeket!
Buona Pasqua!
Joyeuses Pâques!
Frohe Ostern!
Happy Easter!
Felices Pascuas!
Feliz Páscoa!
Wesołych Świąt Wielkanocnych!
Щасливого Великодня!

 

Salut, Sighet!

Foto: Tomi Hoffer




Donaţi sânge! Poate primiţi un sandviş. Poate… (Horia Picu)

Admirabilă toată echipa medicală care vine de la Baia Mare pentru a recolta sângele donatorilor sigheteni sau al locuitorilor aflaţi la distanţe mici faţă de prăfuitul municipiu – zice-se – aflat în plin proces de măturare şi spălare, mai mult cu apă de ploaie, acţiune care propun să fie numită „Apă de ploaie″.

Revin la relatarea despre recoltarea de sânge de azi, 5 aprilie 2022. Întâi laud si pe urmă critic. Laud super-echipa de recoltare care vine din capitala judeţului. Băimărenii au început activitatea înainte de ora 9. I-am văzut venind, aproape fugind de la maşini cu echipamentele spre locul unde urma acţiunea umanitară. Oamenii sunt demni de admiraţia oricui s-a dus vreodată să doneze sânge. Sunt amabili, politicoşi şi dispuşi să ajute pe toată lumea. Mă bucur că sunt tot aşa cum îi ştiu de multă vreme şi le urez să rămână la fel de fiecare dată când vin în Sighet.

Acum, câte ceva despre aspectele negative care trebuie amintite aici, pentru a spera că se vor remedia, bineînţeles nu înainte de a re-re-re-asfalta unele străzi şi a ne-ne-ne-băga în seamă multe altele.

Am aflat despre ziua recoltării de sânge de pe feisbuc, dar cine ar fi vrut să doneze sânge şi n-are telefon cu internet, cum putea afla? Niciun afiş, sau un banner-două agăţate între doi stâlpi prin oraş.

Cine s-a dus să vadă vreun afiş lămuritor la vechiul sediu de recoltare, s-a dus degeaba pe-acolo, că n-a avut ce vedea. Cine ştie că sediul de recoltare s-a mai schimbat în ultimii ani, a intrat în Spital. Aici, acceaşi nepăsare. Nimic nu anunţa unde se va petrece acţiunea. Pe mine m-a îndrumat o doamnă de la Fişier, care mi-a spus că trebuie să merg la Centrul de vaccinare anticovid. Acolo, la fel. Nicio veste utilă donatorilor de sânge. Nici măcar un afiş, sau o săgeată indicatoare, ceva, acolo.

În locul unde era odinioară vaccinarea, s-a înfiinţat, de fapt s-a reînfiinţat locul unde se poate dona sânge. Repet: n-am văzut niciun afiş, pe nicăieri!. Posibil să nu fi văzut bine. Aştept să fiu contrazis.

Cine a mai donat sânge, ştie că la sfârşit fiecare donator e recompensat cu tichete de masă în valoare de 66, 99 lei. Adică la fel ca cel puţin în 16.08.2018! Mi-am notat acea dată, văzând că valoarea tichetelor de masă rămâne aceeaşi de prea mult timp. Cine mai ştie de cât timp…

Donarea e o acţiune de caritate care nu ar trebui să fie recompensată. Totuşi, nu putem să ne facem că nu ştim, că nu înţelegem că unii se duc şi pentru tichetele alea, de mai mulţi ani rămase la valori ridicol de mici.

Nici valoarea tichetelor, nici recompensa de la benzinărie nu sunt inventate de echipa medicală de la Baia Mare. Insist asupra acestui lucru, pentru că scrisul meu nu vreau să fie răstălmăcit. Noutatea de la acţiunea de azi a fost că am primit şi un cartonaş (numit voucher) cu care la benzinărie pot câştiga (pot!, nu-i sigur că aşa va fi…) „în limita stocului disponibil″, până pe 15 mai a.c., un „şniţel de pui în baghetă + suc proaspăt de portocale 330 ml″. Adică, dacă am noroc, cu voucherul pomenit şi cu carnetul de donator de sânge, pot mânca un sandviş şi bea un suc. Zice-se că fac amândouă 21,4 lei. Pot face asta o singură dată, pentru că scrie pe cartonaş: „Vă informăm că în urma revendicării premiului, prezentul voucher va rămâne în posesia Rompetrol″. No, aşé!…

Şi ca să se liniştească toţi donatorii de azi din Sighet, pe http://www.romaniapozitiva.ro/ e o listă cu staţiile din Maramureş (şi din toată ţara, de altfel) unde se poate alimenta atât maşina, cât şi şoferul. Sunt două variante: ori pe bulevardul Decebal, ori pe Bulevardul Bucureşti. Ambele adrese sunt la Baia Mare.

Cine are noroc, poate mânca un sandviş cu carne de pui în baghetă şi să-şi stingă setea de după cu un suc.

De la „baghetă″ la „bagatele″ e o distanţă mai mică decât între cele două municipii maramureşene. Aşadar, pot să-mi permit să precizez că mai trebuie îndeplinite nişte bagatele:
1. Să fi mers azi la recoltarea de sânge din oraşul în care nu-i praf decât atunci când plouă.
2. Să fi donat sânge de mai multe ori, ca să ai asupra ta „Carnetul donatorului de sânge″.
3. Să ai asupra ta voucherul.
4. Să te apuce foamea în Baia Mare. Indicat ar fi ca maşina dvs. să aibă şi ea nevoie de alimentare, pe gustul ei.

…iar pe noi, cei rămaşi cu pofta-n cui, ne apucă resemnarea. Avem totuşi, o doză mică de speranţă.

Să nu plouă nici atât de tare, nici atât de mult, pentru că nu prea avem posibilitatea de a traversa străzile prin locurile marcate şi bine ascunse de băltoace…

Horia Picu




Sighetul găzduiește Etapa Zonală la Baschet din cadrul Olimpiadei Naționale!

Sighetu Marmației găzduiește Etapa Zonală la Baschet – licee (feminin & masculin), clasele IX – XII/ XIII din cadrul Olimpiadei Naționale a Sportului Școlar.

În intervalul 08 – 09 aprilie 2022, organizatorii (ISJ Maramureș, Liceul Tehnologic Forestier Sighet și Ministerul Educației) vor asigura condiții optime de concurs pentru echipele calificate în această etapă, la competiție urmând să participe echipele de baschet de la următoarele licee:
Liceul Tehnologic Forestier Sighetu Marmației
Colegiul Național „Emanuil Gojdu” – Oradea
Colegiul Național „George Coșbuc” – Năsăud
Colegiul Național „Silvania” – Zalău
Liceul cu Program Sportiv – Satu Mare

Turneul se va desfășura la sala de sport a Liceului Tehnologic Forestier din Sighet după următorul program:
Vineri (08 aprilie 2022) între orele 16:00 – 20:00 și Sâmbătă (09 aprilie 2022) între orele 09:00 -14:00.




NATO, pe la noi când vii? (autor, Horia Picu)

Pericolul unor „scăpări″ de rachete mai viteziste decât viteza sunetului a devenit deja o realitate pe care n-o putem ignora.

Posibil să ne „întâlnim″ prin Sighetu Marmaţiei cu nişte rătăciţi „eliberatori″ ai Ucrainei care să nu ştie de ce-au ajuns pe-aici, dar să ştie să interpreteze „cântecul″ ra-ta-ta la puştile lor mitralieră.

La poliţişti de frontieră stăm bine pe-aici. Sunt, lucrează zi-noapte în continuu. De la declanşarea „operaţiunii militare speciale″ dincolo de podul firav de peste Tisa, mii de refugiaţi ajung în România. Frontieriştii au de lucru şi-şi fac datoria cu cinste. Aprecierea noastră pentru ce-au făcut si pentru ce vor mai avea de făcut!

Dar poliţiştii de frontieră nu au capacitatea necesară de a stopa nişte inamici porniţi, aşa cum au făcut bunicii sau străbunicii lor în 1945, să găsească Berlinul. Iar pentru asta, întrebau, când erau „oaspeţii″ României: „Kuda Berlin ?″. Iar ei, foarte buni (???) cunoscători ai geografiei Europei, dacă cineva le spunea că Berlinul e după prima stadă la stânga, mergeau încrezători într-acolo!

Acum, în martie 2022, zice-se că NATO a trimis nişte militari pe la Deveselu, că unii militari ai aceluiaşi organism internaţional care vede, condamnă dar nu se bagă (şi e de apreciat reţinerea!) are deja în România nişte infanterişti mecanizaţi, pe care nu-i vedem însă şi pe la Sighetu Marmaţiei.

Situaţia actuală, din câte ne-a fost prezentată la ştiri, e cam aşa. Dacă o ţară NATO e călcată de un singur soldat rus, atunci… gata!!! S-a zis cu rătăcitul! Imediat pleacă infanteriştii cu transportoarele lor din Dobrogea şi în două zile (aprecierea mea) ajung în Sighet. În acest timp, rusul (sau ruşii, că poate nu se „rătăceşte″ singur) va (sau vor) avea timp să-şi caute cazare şi masă oriunde va (sau vor) voi. E suficient să interpreteze spre înaltul cerului cântecul de care aminteam şi toate uşile i (sau li) se vor deschide.

Nu mai ştiu exact, dar parcă „Forţa de intervenţie rapidă″ se numeşte acţiunea asta dinamică(?) a NATO pe teritoriul românesc şi pe tot flancul estic al Alianţei.

NATO, nu e bine ce faci şi cum ai gândit-o… Eu eram pregătit să văd nişte militari ai organismului care vede, comentează dar nu se bagă (şi e de apreciat reţinerea!) plimbându-se, în aşteptarea a oricui şi a orice, pe străzile sighetene, străzi care le-ar fi stârnit duioase amintiri de pe vremea când făceau aceleaşi plimbări prin Kabul. Aceleaşi gropi, acelaşi praf, aceleaşi clădiri dărâmânde…

Oare umbrela NATO e una singură şi când plouă cu bombe nu poate acoperi tot? Sau umbrela asta e formată din mai multe umbreleluţe insuficiente, care aleargă de colo-colo, în funcţie de „precipitaţii″ sau de vizitatorii inoportuni care pot apărea?

Secretarul adjunct al NATO n-are nimic de spus despre apărarea frontierelor ţăii? Nu poate?

M-am interesat şi pot scrie aici că secretarul general NATO e purtătorul de cuvânt al Alianţei şi n-are niciun rol în comanda militară. Adjunctul secretarului general NATO face aceleaşi lucruri (de exemplu ne vorbeşte despre o umbrelă specială) când secretarul general n-o poate face.

Chiar aşa stând treaba, mă gândesc că la o discuţie între comandanţii militari ai Alianţei Nord-Atlantice, ar putea să le spună că pe la Sighetu Marmaţiei stăm rău cu defensiva.

Horia Picu