Miercuri, 24 iunie 2026, la Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș”din Sighet, într-o ambianță rurală, a fost celebrată frumusețea cămășii tradiționale maramureșene și unicitatea obiceiurilor de Sânziene. A fost o zi cu șezătoare, meșteșuguri… patrimoniu material și imaterial.

Urmăriți în continuare un VIDEO – interviu cu Ileana Stan, creatoare populară:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

În fotografie, o parte din promoția anului 1976 (diriginte, prof. Teodora Moldovan), la întâlnirea de 50 de ani de la terminarea Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet (actualmente CNDV): Hedrich (Zagorszki) Iulia – Germania, Stodolnic (Szanto) Maria, Oros (Barbur) Onorica, Rădună (Terdik) Noemi, Marton (Bârlea) Barbara – Canada, Ciontoş (Chirilă) Mariana, Negrea Ovidiu – SUA, Marias (Popovici) Liuba – Germania, Padrah (Kovy) Ildiko, Coman Adrian, Balea Stefan, Roman (Pop) Viorica, Zekany Alexandru, Moisa (Stoica) Mihaela, Rona Ștefan – Ungaria, Katz (Popescu) Lucia – SUA, Fischman Anton – SUA și… Marius Voinaghi (profesor de „servicu” la catalog, din partea C.N. „Dragoș-Vodă”) și elevul Mario Boroica (asistent tehnic).

A fost o întâlnire emoționantă a foștilor elevi (promoția 1976) – o  generație valoroasă – cu profesorii și elevii anului 2026 la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” Sighet.

Salut, Sighet!

Miercuri, 24 iunie 2026, vă invităm la Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș” din Sighet să celebrăm împreună frumusețea cămășii tradiționale maramureșene și frumusețea obiceiurilor de Sânziene, într-o zi dedicată patrimoniului, meșteșugurilor și comunității.

𝟐𝟒 𝐢𝐮𝐧𝐢𝐞 𝟐𝟎𝟐𝟔,  între orele 𝟏𝟏:𝟎𝟎 – 𝟏𝟖:𝟎𝟎:

Expoziția „Fire de identitate. Cămașa tradițională din Maramureș”,
Proiecții de film,
Ateliere educaționale,
Demonstrații și ateliere de țesut și cusut,
Împletit cununi de sânziene,
Traseu tematic de etnoiatrie, dedicat plantelor de leac și credințelor populare.

Veniți să redescoperim împreună poveștile cusute în cămășile de altădată, să învățăm din meșteșugurile tradiționale și să petrecem o zi împreună, în satu’ nost!

Intrarea este liberă pentru toți cei care vin îmbrăcați în cămașă tradițională sau ie!

Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș”, Sighetu Marmației

România, chiar după intrarea în Uniunea Europeană (UE) la 1 ianuarie 2007, și-a continuat stupefiantul parcurs politico-economic, care pe oamenii cu discernământ (românii vrednici și oficialii europeni) îi îngrijorează până la revoltă, pe „descurcăreții” fără caracter (aleși, numiți, sinecuriști, securiști-sforari, magistrați corupți, polițiști-interlopi etc.) îi înciocoiește, iar pe retardații agresivi ba îi face să exulte de abjectă fericire că țara lor este în impas prelungit, ba – după ce intenționat exagerează realizările strict cantitative ale regimului ceaușist și omit cu bună-știință numeroasele lui orori – îl imploră pe „țarul” Putin să-i salveze (de cine, de intratabila lor prostie?), pentru ca hahalerele suveraniste (și nu numai ele) să poată deveni robii muscalilor!

Dar cum prostia este infinită, deci mereu are capacitatea de-a surprinde, mulți suspecți neșcolați sau din marea familie a analfabeților funcționali, după ce au ajuns în țările occidentale (Italia, Spania, Franța, Germania ș.a.m.d) ca cetățeni ai statului membru România, beneficiind de șansa de-a circula liber și de-a se stabili/munci oriunde în UE, taman unii dintre ăștia fac propagandă rusească și pledează cu înverșunare imbecilă pentru ieșirea țării noastre din această eficientă organizație suprastatală și, pe cale de consecință, pentru reintrarea în primejdiosul siaj al Rusiei devastată de război, ignorând cu totul eforturile democratice ale altor state (Republica Moldova, Ungaria, Armenia) în sens invers – ieșirea din nociva sferă de influență muscălească și apropierea de valorile europene.

Da, căci la noi este ca la nimeni altcineva din UE, motiv pentru care lesne ieșim în evidență atât prin mulțimea paradoxurilor demențiale (țară bogată și cu tot mai mulți săraci lipiți pământului, țară ospitalieră și cu peste cinci milioane de expatriați, țară fără un cent datorie externă la lovitura de stat din Decembrie 1989 și astăzi cu o datorie de aproximativ 250 miliarde euro, țară mândră de trecutul ei glorios și care sistematic își ofensează istoria prin incalificabila manieră de predare a acestei discipline, țară dornică de cultură autentică și necontenit condusă de lichele analfabete etc.), cât și prin statornica situare la coada țărilor din UE la toți indicatorii ce arată nivelul general de trai.

Din vina cui se întâmplă așa ceva? „Suveraniștii” bătăioși și stupizi susțin cu mânie filorusă că marea vinovată este UE, deși – în mai puțin de două decenii de la aderare – am primit de la ea peste 120 miliarde de euro (în această uriașă sumă intră generoasele granturi sau sumele nerambursabile), cotizând ca țară membră cu vreo 20 de miliarde euro. Însă, în puțina și strâmba lor judecată, acești „patrioți” îndobitociți de propaganda kremlinistă, nu admit altă cale de ieșire din actuala criză politico-economică, decât efectiva transformare a României suverane și independente într-o gubernie rusească. Ceea ce înseamnă actualizarea supremei umilințe moldo-muntene de după războiul ruso-turc (1768-1774) și pacea încheiată în localitatea dobrogeană Cuciuc Cainargi (1774), evenimente astfel înfățișate de istoricul Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990): „Imediat după ocuparea celor două principate române, porniră la Sankt Petersburg delegații de boieri munteni și moldoveni, ca să prezinte țarinei (Ecaterina a II-a, nota mea, G.P) supunerea românilor și dorințele lor. Delegația boierilor din Țara Românească ceru alipirea țării de Rusia, însă cu drept de autonomie: țara să fie guvernată numai de boierii mari, câte 12 pe rând, sub un guvernator rus, veniturile vistieriei să se trimită în Rusia. Delegația boierilor moldoveni ceruse pur și simplu ca Moldova să devină un județ al Rusiei, introducându-se legile și orânduielile rusești. Până într-atâta decăzuse vechea mândrie românească (subl. mea, G.P.)”.

Dar, deși nu s-a mers până la la totala înglobare a principatelor în imperiul țarist (s-au opus celelalte puteri europene – englezii, francezii și îndeosebi austriecii), totuși, completează ilustrul nostru istoric, în urma acestui tratat, „Moldova și Țara Românească rămân sub suzeranitatea turcească, însă rușilor li se recunoaște dreptul de control și de apărare a românilor contra abuzurilor turcești”, acesta fiind începutul detestabilului protectorat rusesc, deoarece – prin consulii din Iași și București – „rușii exercită un control și un amestec continuu în toate afacerile țărilor noastre”.

Așa a fost în urmă cu circa 250 de ani. Cum năravurile unor locuitori de pe aceste meleaguri au devenit realmente abjecte, iată că „suveraniștii” rusofili își permit să meargă ca acasă la ambasada Rusiei de la București, iar zgomotoasa Diana Iovanovici Șoșoacă să participe  (cică invitată de onoare!) la penibilul Forum economic din Sankt Petersburg, unde huiduma se gudură pe lângă V. Putin, ridicând în slăvi Rusia și asigurându-l pe josnicul ipochimen că „toți românii îl iubesc”, ceea ce nu este doar o minciună sfruntată (cine a mandatat-o să vorbească în numele tuturor concetățenilor?), ci și o impardonabilă insultă adusă demnității poporului român…

În tot acest timp, necoptul și năstrușnicul chiriaș de la Cotroceni a făcut două încercări totalmente neinspirate de înjghebare a unui guvern majoritar prooccidental, cum îi place ăstuia să spună (se pare că îl dorește deodată proeuropean și transatlantic), întru refacerea vechii Coaliții, dar fără Ilie Bolojan în fruntea Cabinetului, în acest mod punând umărul prezidențial la susținerea Partidului Social-Democrat (PSD) în cădere liberă, care – după infecta moțiune de cenzură (mai exact de centură) sistem-antisistem – este cu îndreptățire neagreat și, deci, evitat/ refuzat de toate formațiunile politice într-adevăr proeuropene (PNL, USR, UDMR): mai întâi cu falsul tehnocrat Eugen Tomac, iar de câteva zile (după desemnarea pe furiș și fără înștiințarea conducerii Partidului Național Liberal), cu mult dubiosul și neînzestratul brașovean Adrian Veștea. Din nefericire, după recenta și fățișa trădare a cameleonilor pesedizați din PNL (Cătălin Predoiu, Nicoleta Pauliuc, Alina Gorghiu, Rareș Bogdan, Alexandru Nazare ș.a.), care țin morțiș să fie miniștri, această făcătură are șanse mari să fie învestită, desigur, cu votul clientelar al „suveraniștilor” (auriști, șoșoci, potiști).

Și iată cum „eminentul” președinte al României înfăptuiește răhățoasa strategie a pesediștilor, care au aruncat țara în criză prin refuzul de-a guverna alături de auriști, după debarcarea Guvernului Ilie Bolojan, deși cele mai elementare principii politice îi obligau să facă acest lucru. Însă cu toții își doresc o cârmuire fezabilă (a se citi eminamente prooccidentală), pe care s-o manevreze din umbră în arhicunoscutul și păgubitorul sens sinecuristo-clientelar. Ceea ce este pe cale să se întâmple, cu contribuția liberalilor roșii și în pofida opoziției partizanilor lui Bolojan din PNL, USR și UDMR.

George  PETROVAI

Foto: I. Mariș

În urmă cu doar câteva zile, aflându-mă în librăria centrală a Sighetului (Luceafărul), am asistat la recepționarea unui colet în care se aflau mai multe exemplare ale unui volum de proză scris – aveam să aflu – de o sigheteancă.

Sigur, în zilele noastre mulți români se îndeletnicesc cu scrisul, nu este deloc ceva neobișnuit apariția unui nou autor, a unei noi cărți. Parcurgând câteva fragmente scrise simplu, cursiv, de o franchețe dezarmantă, care mi-au atras atenția, din volumul „Puternică precum viața”, m-am întrebat firesc… oare cine este autoarea cărții?

M-am întrebat, am întrebat și am primit răspuns.

Adriana Csurka: „M-am născut în anul 1969, în Câmpulung la Tisa, satul maramureșean aflat la granița dintre culturi și tradiții. De la vârsta de șapte ani am crescut în Sighetu Marmației, orașul care mi-a modelat caracterul și unde am descoperit valoarea muncii, a educației și a solidarității umane.
Am urmat o carieră în domeniul medical, alegând profesia de asistentă medicală din dorința sinceră de a fi aproape de oameni în momentele lor cele mai dificile. În anul 2002 am plecat în Italia, unde mi-am reconstruit viața prin muncă, perseverență și curaj, transformând fiecare obstacol într-o lecție și fiecare încercare într-un nou început.”

Pasionată de oameni, de poveștile lor și de puterea vindecătoare a cuvintelor, Adriana Csurka a adunat de-a lungul anilor experiențe care au marcat-o profund. Din această călătorie a luat naștere volumul autobiografic „Puternică precum viața”, o carte scrisă cu sinceritate și emoție, în care suferința, speranța, pierderea și renașterea se împletesc într-o mărturie autentică despre forța sufletului uman.

Prin scrisul său, autoarea dorește să transmită un mesaj simplu, dar esențial: „indiferent cât de grea este viața, în fiecare om există resurse nebănuite pentru a se ridica, a merge mai departe și a-și regăsi lumina.” (Adriana Csurka)

Astăzi, Adriana Csurka trăiește în Italia și continuă să scrie, convinsă că poveștile cele mai puternice sunt cele trăite cu adevărat.

Cartea „Puternică precum viața” a fost tradusă în trei limbi: engleză, franceză și italiană.

Volumul în limba română a apărut la Editura Smart Publishing din București în anul 2025.

Ion Mariș

La Editura Valea Verde din Sighet a apărut ultimul volum (volumul V) din seria „Exerciții filosofico – sociologice (cu și fără tentă politică)”, autor George PETROVAI (editor & lector de carte – Ion Mariș, design copertă & tipar – Aska Grafika).

„Exerciții filosofico – sociologice (cu și fără tentă politică) vol. V” (publicat cu sprijinul financiar al ec. Anuța Jilca, dr. Gelu Danciu și av. Dorel Almaș) cuprinde 34 eseuri/ exerciții.

* * *

■ George PETROVAI s-a născut la Sighetu Marmației în 15 septembrie 1952. ■ Absolvent al Liceului de Cultură Generală „Dragoș-Vodă”, apoi al Facultății de Electrotehnică din Iași, cursuri de zi, și al Facultății de Științe Economice, cursuri fără frecvență, ambele în perioada antedecembristă. ■ Doctorat nefinalizat, deoarece îndrumătorul i-a dat doctorandului recomandare pentru Universitatea din Orleans, unde predase câțiva ani, dar a refuzat să-i procure bursa de studii pentru 3-4 ani. ■ Aflat în vizorul fostei Securități vreme de circa 20 de ani (1970-1989), după ce i-a fost interceptată una din scrisorile adresate Radioului „Europa Liberă”. ■ Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). ■ A scris peste 1500 de articole (cultură, filosofie, istoria religiilor, politologie), până în prezent tipărindu-i-se 32 de cărți. ■ Volume publicate la Editura Echim: Istoria – perpetuă pendulare între tragic și măreț (2005); Ofensiva sensurilor (2005); Symphonia cuvintelor (2005); Morfologia culturii (2006); Confesiuni esențiale (2007); Gimnastica spiritului (2008); Literatura perennis (2009); Poemele simțirii (2009); Jocurile gândirii (2009); Iubiri discrete (2010); Testimonii lirice (2011); Stihuri din lumină (2012); Chemarea nerostitului (2012); Cvintet megapoemic (2013); Cuvinte-ncumințite (maxime, 2014); Dodecalog spiritual (eseuri, 2014); Balade pentru buni și răi (2015); Întoarcerea lui Mesia (poem-roman, 2015); Balade persuasive (2016); Trebuința și anevoința înțelepțirii omului * (2017); Balade pentru neapatici (2018); Trebuința și anevoința înțelepțirii omului ** (2018); Trebuința și anevoința înțelepțirii omului *** (2019); Trebuința și anevoința înțelepțirii omului **** (2020); Intențiuni transfiguratoare (2021); Pandemiada (roman în versuri, 2022). ■ Volume publicate la Editura Valea Verde: Exerciții filosofico-sociologice, vol. I  (2023); Exerciții filosofico-sociologice, vol. II (2023); Iluminări perene (2024); Exerciții filosofico-sociologice, vol. III (2024);  Exerciții filosofico-sociologice, vol. IV (2025).

Salut, Sighet!

Am dus gunoiul. Locatarii din zona ȋn care locuiesc n-au primit deocamdată cartele de acces la cutiile specializate pe categorii ȋn care să se așeze (deja dacă zic „aruncă” mi se pare cam brutal la așa noutate) resturile alimentare, mai puţin alimentare și deloc alimentare.

Când voi fi posesorul cartelei care deschide cutiile ȋn care pot așeza resturile alimentare, mai puţin alimentare și deloc alimentare, voi proceda și eu așa cum va face toată lumea posesoare de cartele de acces. Acum am ceva de povestit, o ȋntâmplare din duminică, 14 mai 2026, ora 9.

Am ajuns ȋn faţa lăzii mari ȋn care gunoiul se aruncă (da, acolo gunoiul, se aruncă!) și m-am pregătit să fac și eu mișcarea cuvenită. Surpriză! Ȋn ladă era un teanc de plicuri de dimensiunile acelora care ne intră ȋn cutiile poștale cu facturi pe care trebuie să le plătim! Erau multe plicuri. Așezate ordonat, unul peste altul. Nu erau aruncate aiurea, prin toată lada de gunoi.

Am luat teancul de plicuri și am văzut că erau de la bănci, Vital, Electrica, PPC gaze și alte firme, ba era și un plic de la Casa de Pensii. M-am și gândit că cineva așteaptă un răspuns care nu mai vine, ba era gata-gata să ajungă la groapa de gunoi (sau unde s-o fi mai ducând gunoiul acum) și scrisoarea mult-așteptată n-ar mai fi ajuns la destinatar.

Am luat plicurile de-acolo și le-am dus unde trebuie. Majoritatea ȋn scara cealaltă a blocului, două ȋn blocul vecin. La câte un apartament am găsit 3-4 sau poate și mai multe ȋnștiinţări de la același furnizor, de la aceeași bancă.

Nu scriu aceste rânduri ca să mă laud cu spiritul meu civic. O fac ȋn speranţa că așa ceva nu se va mai ȋntâmpla! Vă daţi seama că dacă plicurile ar fi putut fi așezate ȋn cutia pentru hârtii cu acces pe bază de cartelă, nu mai știa nimeni de ele ? Ar fi fost pierdute, lumea ar fi rămas ȋn așteptare, s-ar fi dus pe la Casa de Pensii, pe la furnizorii de servicii, pe la bănci și ar fi făcut scandal acolo:  „Noi v-am trimis! Nu, n-aţi trimis!” și tot așa.

Știu că plicurile astea nu le pune poștașul. Precizez acest lucru pentru că nu vreau ca cineva să dea vina pe el!

Există firmă sau firme care duc plicurile cu facturi. Am scris aici despre ȋntâmplarea mea de duminică cu speranţa că se vor lua măsuri și astfel de evenimente care ne fac viaţa (și mai) grea nu vor mai avea loc.

P.S.1. Ȋntâmplarea trebuie să fie… ȋntâmplătoare, dar cele scrise de mine aici s-au mai repetatat ȋn ultimii ani, cu una-două scrisori. Niciodată n-au fost atât de multe și niciodată nu le-am recuperat din lada de gunoi.

P.S.2. De duminică de la ora 9 mă tot ȋntreb: oare de câte feluri sunt, totuși, gunoaiele?

Horia Picu

Da…, a apărut o nouă variantă de Mimosa Pudica, numită de specialişti Mimosa Publica.

O scurtă readucere aminte despre Mimosa Pudica. Creşte sub formă de tufe, are tulpină lemnoasă şi frunze lenticulare care se prind perechi. E o plantă tropicală, care se strânge la atingere, dacă nu e lumină suficientă, dacă-i e frig. Trăieşte în păduri şi în grădini.  (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mimosa_pudica)

Acum a apărut o surată a ei numită Mimosa Publica. Asta nu-i o plantă tropicală (trăieşte foarte bine şi fără grijă în România), dar îi place să-şi petreacă vacanţele pe-acolo.

Deja e clar că Mimosa Publica e o specie cu totul deosebită. Preferă căldura. Dacă nu o are, e bună şi căldurica. Chiar e mai bună.  Această căldurică îi este oferită cu generozitate de oameni din patru în patru ani. Se pare că ajunge aşa. Sunt porţii şoc, se injectează într-o singură doză, care apoi se împrăştie în organism în patru ani.

După perioada de căldurică, intră cumva într-o fază de agitaţie, că nu ştie ce se va întâmpla cu ea. Atunci ar fi în stare să treacă în altă grădină, chiar dacă a promis că acolo nu va ajunge niciodată.

Instinctul de supravieţuie e foarte dezvoltat. La fel de dezvoltat e şi instinctul de autoapărare. Nu poate fi deranjată cu întrebări, cu ameninţări sau cu promisiuni de trecere pe un teren mai fertil, adică unul care să aducă frunzelor condiţii mai bune de existenţă.

Şi Mimosa Publica se închide dacă e deranjată. Din moment ce frunzele ei au promis că stau pe o tulpină, aşa rămâne! Instinctul de supravieţuire, care după unii savanţi ar fi început cam de vreo 36 de ani încoace, o face să stea cuminte, în grădina ei. Uneori ştie să stea cuminte în spaţiu mai restrâns, de exemplu, în ghiveci. Poate trece în altă grădină, dar numai dacă gardul care le desparte e permisiv la schimbare.  Deşi e tentată să-şi deschidă frunzele la alte stimulente care apar pe lângă ea, Mimosa Publica e precaută. E posibil să nu se aleagă cu ceva bun şi de durată. Aşa că rămâne acolo unde-i ordonă tulpina – şefă.  E atentă şi la plantele din jur, că nu suportă orice fel pe lângă ea. Nu se asociază cu oricare devoratoare de clorofilă şi care preferă căldurica.

Cum simte că e riscant să-şi arate frunzele deschise în toată splendoarea lor, le închide şi stă cu ele aşa cât e nevoie. Dacă e cazul, le mai deschide peste patru ani, să vadă ce mai e prin lume. Ce mai e pentru ea, nu pentru lume!

Mimosa Pudica creşte sub formă de tufe. Mimosa Publica creşte şi există sub formă de grup, care are frunzele la fel. Ele se închid-deschid toate odată, de-ţi vine să crezi c-au făcut armata împreună. Nu, nu pot nişte plante să facă armata. Nu pot nici măcar să gândească. Nu pot, că n-au cu ce! La ele funcţionează perfect instinctul de conservare. Ştiu când să închidă-deschidă gura ca să le fie bine.
Pardon, am vrut să scriu să închidă-deschidă frunzele, că de-aia Mimosa Publica e plantă, şi atât!!!

Horia Picu

De obicei, lumea crede că natura luminii este o problemă eminamente fizică, dacă nu chiar exclusiv fizică, mai precis că fizica în calitate de știință a naturii și numai ea ar trebui să ne spună care este natura luminii, iar oamenii de știință ar trebui să se oprească aici. Restul ar fi doar simple metafore poetice sau expresii teologice, lipsite de consistență în planul cunoașterii obiective, care produc omului anumite trăiri afective și atât. După opinia noastră însă, noțiunea de „lumină” nu poate fi epuizată de cunoașterea fizică științifică, atâta timp cât însăși fizica în calitate de știință a naturii este produsul unei culturi – cultura creștină – care a valorizat intens semnificațiile metafizic-religioase și metaforice ale conceptului luminii.

Care ar fi, așadar, sensurile metafizice și/sau metaforice ale luminii? Simplificând, am putea spune că metafizicul, în sens literal, este demersul care desemnează un principiu, o realitate, care stă dincolo de universul „fizic” al naturii sensibile și care generează și întreține viața lumii[1]. Această realitate, odată postulată, poate fi abordată cu mijloace conceptuale, cu anumite „concepte fundamentale” – și atunci intrăm în zona metafizicii ca filosofie. Sau ar putea fi abordată cu un anumit gen de metaforă, metafora revelatoare în accepțiunea lui Lucian Blaga[2], sau cu acel mod de a înțelege poezia ca „deschidere luminatoare a Ființei”[3], cum o numește Heidegger  – și atunci ne situăm pe tărâmul poeziei.

Meta­fora în filosofia modernă în genere îndeplineşte o funcţie analoagă celei pe care o are mitul în filosofia platonică, adică o funcţie explicativă în care traiectul relaţiei cauzale nu se află pe tărâmul ferm al verifi­cabilului, ci dincolo de orice experimentare pozitivă, constituit fiind din elemente logico-asociative. Atît mitul cât şi metafora se servesc, în expunere, de ima­gini sensibile. Dar metafora, în raport cu mitul, poate prezenta avantajul evitării unor trimiteri arbitrare şi fanteziste, atunci când reprezintă o permanentă particularizare a conceptului prin caracterul concret al expresiei artistice, o exprimare a totalităţii conceptului prin individualul echivalentului metaforic.

Când vorbim de metaforă în filosofie, trebuie să plecăm de la caracterizarea aristotelică a metaforei, ca o „comparaţie între lucruri ne-asemenea” (Poetica, cap. XXI și XXII), o comparaţie eliptică sau o analogie implicită. Elipsa metaforei presupune deja o structură complexă, şi anume: (a) existenţa a doi termeni inseparabili între care se formează elipsa, termenul care se compară și termenul cu care se compară, lucrurile care se compară explicit sau implicit, asemănătorul şi non-asemănătorul; (b) o distanţă semantică de asemănare – neasemănare optimă între cei doi termeni, care nu pot fi nici total asemenea şi nici total ne-asemenea. Dacă termenii sunt în prea mare măsură asemenea, atunci avem o banalitate, o exprimare comună, o metaforă moartă, iar dacă sunt în prea mare măsură ne-asemenea avem o ratare a sensului, o rupere a legăturii eliptice, o enigmă totală, deci tot o metaforă moartă;  (c) o tensiune interioară optimă între termenii asemenea şi neasemenea, care să-i ţină legaţi laolaltă, care să permită simbolizarea şi chiar metabolizarea reciprocă a lui asemenea cu non-asemenea. La fel cum corpurile cerești sunt ținute laolaltă în sisteme planetare prin echilibrarea forțelor centrifuge cu cele centripete. În cazul nostru, am avea ca termeni ai metaforei (1) incognoscibila Ființă a lui Dumnezeu ca principiu metafizic și (2) lumina ca o serie de echivalente metaforice pentru Ființa lui Dumnezeu.

Lumina ca Epifanie

Ființare de ordinul Absolutului fiind, Dumnezeu nu poate fi definit în mod propriu, per esentia, adică prin gen proxim și diferență specifică dar, spre a satisface nevoia omului de raționalitate și raționalizare, Dumnezeu a fost gândit de obicei la modul ostensiv, prin epifaniile Sale, prin irumperea sacrului în profan, adică prin manifestărilor Sale în cuprinsul naturii fizice, manifestări care pot fi considerate, într-un fel, metafore ale lui Dumnezeu.      În creștinism există o binecunoscută epifanie zoomorfă (fără a fi și zoolatră), arătarea Persoanei Treimice a Sfântului Duh în chip de porumbel la Botezul lui Iisus în râul Iordan, eveniment narat ca atare în toate Evangheliile. În sens mai extins, însăși Nașterea lui Iisus Christos este tot o epifanie, adică arătarea lui Dumnezeu pentru noi în chip de om.

Dar pentru cunoașterea lui Dumnezeu Tatăl, având lumina ca termen metaforic, avem alte epifanii mai relevante în cuprinsul Vechiului Testament. Astfel, avem prima arătare a lui Dumnezeu lui Moise în pustie ca lumină, ca un rug aprins, care ardea cu flacără puternică însă fără să se mistuie (Ieșirea, III, 2-7), avem epifania lui Dumnezeu ca lumină auto-suficientă, care nu se epuizează prin combustia unui element material, rugul arzând fără să se mistuie. Și această lumină i-a vorbit lui Moise. Avem apoi, în sublima poezie a Psalmistului, metafora luminii ca manifestare exterioară, vizibilă și totdată invizibilă a lui Dumnezeu, „Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină” (Ps. 103,

Lumina ca expresie a infinitului însuși

În Crezul creștin a fost statornicită expresia „lumină din lumină” (fos ek fotos), pentru a prezenta nașterea Fiului lui Dumnezeu din Dumnezeu Tatăl. Pare cumva natural, pentru că nu se putea găsi o altă expresie mai adecvată pentru a evidenția cum anume se poate naște dintr-o  ființă absolută o altă ființă absolută, fără ca prin aceasta ființa dintâi să sufere vreo scădere. Este numai în natura infinitului ca, dacă dintr-o mărime infinită scădem o altă mărime, finită sau nu, infinitul să nu scadă el însuși. Într-adevăr lumina, inclusiv lumina în sens fizic, așa cum este ea percepută empiric, are aparent această particularitate: de a se oferi tuturor fără să se epuizeze, „de a se dărui tuturor, fără să se împartă” (cum spunea Constantin Noica), de a se prezenta ca un izvor infinit de energie. Desigur, oamenii cunosc din cultura științifică faptul că, într-un viitor mai îndepărtat, de ordinul miliardelor de ani, soarele își va înceta complet emisia luminoasă pentru sistemul nostru planetar, dar aceasta nu este o problemă reală pentru noi. Este o chestiune care practic nu ne privește pe noi ca omenire, nimeni nu își face iluzii că omenirea va dura atâta, încât să se stingă ea însăși din cauza întunecării soarelui. Iar pe de altă parte, epuizarea emisiei luminoase a soarelui nu va însemna că nu vor mai exista alte corpuri cerești care să emită lumină altundeva în Univers.

Expresia ca atare: „lumină din lumină” (fos ek fotos), adoptată de către Sinodul ecumenic de la Niceea din anul 325, este departe de a fi fost o creație a teologilor din vremea creștinismului primar. Primul despre care se știe că ar fi folosit-o a fost un filosof de expresie greacă, care a trăit în întâiul veac creștin, Philon din Alexandria Egiptului (anul 10 î. H. – 54 d. H.). Acesta era un rabin din Alexandria, care era totodată și un profund cunoscător al filosofilor greci Pitagora și Platon. Potrivit celebrului istoric al antichității Josef Flavius[4], în jurul anului 40 după Hristos, Philon a fost trimis de către coreligionarii săi din Alexandria cu o ambasadă la Roma, la împăratul Caligula. După cum se știe, împărații romani au adoptat divinizarea lor în timpul vieții și, încă de pe vremea lui Tiberiu au impus, din motive politice, tuturor provinciilor cucerite cultul statuii împăratului, ca mijloc simbolic de menținere a unității Imperiului. Cei care s-au opus cu cea mai mare înverșunare la introducereea statuii împăratului în Templul și în sinagogile lor au fost evreii. Filosofului Philon din Alexandria i-a revenit dificila misiune de a explica lui Caligula, un împărat atotputernic și în același timp deosebit de crud și alienat mintal, cum anume poate fi conceput un zeu unic al iudeilor, care nu ar exclude zeii Romei, fără să fie reprezentat material sub forma unei statui. Este ca o „lumină care ar izvorî dintr-o altă lumină”, zicea învățatul către periculosul său auditor. Ideea i-a displăcut se pare lui Caligula, de vreme ce ambasadorul-filosof a fost expulzat din Roma, dar exprimarea ei ca „fos ek fotos” a rămas de-a lungul veacurilor, recitată fiind zilnic, de regulă fără o reflecție anume, de către sute de milioane de creștini din lumea întreagă.

Lumina ca expansiune a Divinului în lume

În Evanghelia după Ioan, chiar la început (In., I, 1-5), există o emoționantă pledoarie în favoarea luminii, ca semn al manifestării lui Dumnezeu în lume: „lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (In., I, 5). Aici lumina se află în legătură cu viața, dar nu cu viața ca manifestare biologică, ci cu Viața ca modalitate a omului de a exista în raport cu Dumnezeu și de a-și metaboliza acest raport. Există în aceste versete o densă și riguroasă dinamică conceptuală. „La început” (adică în veșnicia lui Dumnezeu anterioară creației) a fost Cuvântul (Logos), ca rațiune și temei al lucrurilor create ulterior. Dar Cuvântul era „către Dumnezeu” (în traducerea românească a Bibliei de la București de la anul 1688). Celelalte versiuni românești ale Bibliei traduc sintagma grecească pros ton Theon prin „la Dumnezeu”, dar cea mai fericită expresie este „către Dumnezeu”, deoarece sugerează mișcarea vie a Cuvântului și îndreptarea Lui spre Dumnezeu. Pentru ca, la finalul aceluiași verset, să se pună semnul egal între Cuvânt și Dumnezeu: kai Theos en o Logos. În Cuvânt rezidă viața, ca lumină care îi călăuzește pe oameni dar, pe de cealaltă parte, și lumina manifestată în lume devine un principiu al Vieții. „Lumina luminează în întuneric și întunericul nu o cuprinde” – textul sugerează un univers al luminii fizice și morale în expansiune.

Principiile opuse, Lumina și Întunericul, nu se află în echilibru static, mort, nu își împart universul în mod mecanic în două părți, rămânând fiecare principiu cu partea lui,  atâta vreme cât se pune problema ca un principiu să-l „cuprindă” pe celălalt, atâta vreme cât întunericul caută să „cuprindă” lumina, fără a reuși însă. Dimpotrivă, avem implicată o dinamică a luminii în care lumina cuprinde întunericul și avem implicat un răspuns afirmativ, acela că lumina biruiește întunericul. Acolo unde există viață și atâta timp cât există viață, există și lumină, iar întunericul este risipit. Pe scurt, dinamica luminii stă la baza unei ontologii a umanului afirmativă și optimistă.

Lumina ca manifestare a libertății umane

Tot în Evanghelia după Ioan mai avem un verset de o mare greutate morală, care a fost prea puțin remarcat și comentat ca atare: „Iar judecata este aceasta: că lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina, fiindcă faptele lor erau rele” (In., III, 19). În context, Iisus Christos arată cu deosebită claritate că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El. Aici noi am avansa două înțelesuri mai aparte, de ordin figurat, al al termenilor de „judecată” și „mântuire”.

În înțelesul cel mai propriu, non-figurat, restrâns la activitatea umană, „judecata” comportă două sensuri. (a) Din punct de vedere logic, judecata este un enunț care reflectă raporturi între obiecte sau între un obiect și o însușire a sa, caracterizat prin afirmare sau negare și care are însușirea de a fi adevărat sau fals. Lucrul despre care se enunță este Subiectul judecății, iar însușirea afirmată sau negată constituie Predicatul judecății. Structura judecății logice este constituită din două noțiuni: S – P, respectiv Subiectul, Predicatul și elementul (copula) care face legătura, afirmativă sau negativă, între ele.  (b) Apoi mai avem „judecata” în sens etico-juridic. Aici avem o faptă, o acțiune umană, raportată afirmativ sau negativ la ideea de Bine, respectiv la ideea de Dreptate. În structură generală: F – N, adică Fapta, elementul de legătură și Norma, etică sau juridică. Judecata logică nu presupune sancțiuni, dar Judecata etico-juridică presupune și un sistem complex de recompense și sancțiuni, în funcție de conformitatea sau non-conformitatea faptei cu norma.

Pe de altă parte, putem admite și un sens figurat (oarecum metaforic) al Judecății, Judecata lui Dumnezeu, care are o semnificație ontologică la scara întregului univers. Mai întâi, avem Principiul, unitatea nediferențiată a Ființei și Neființei. Atâta vreme cât nu avem nimic diferențiat în sine, nu putem nici noi, oamenii, face nici o diferență, inclusiv nu avem nici diferența între Subiect și Predicat. Dar Scriptura (Fac., I, 1-3) ne spune că „La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul”, că: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” și că Dumnezeu a zis: „Să fie lumină !”.  Avem așadar prima auto-diferențiere, Dumnezeu „iese din sine”, prin propria Sa voință absolută și pură, și crează cerul și pământul, „lumea” luminii în genere. Acuma avem totodată realizate și premisele unei „judecăți” ontologice absolute, avem Creatorul ca Subiect, Creația ca Predicat, precum și instrumentele cu care s-a realizat creația (Duhul lui Dumnezeu, Cuvântul și Lumina) ca elemente de legătură între Subiect și Predicat. Aceasta este prima fază a judecății lui Dumnezeu, subîntinsă de timpul fizic și de lumină ca element fizic, de la începutul lumii și până la sfârșitul lumii.

Dar această Judecată a lui Dumnezeu care, prin sciziunea subiect-obiect, stă și la baza judecății logice, nu este încă desăvârșită. Atâta vreme cât lumea încă mai există, procesul de judecare a lui Dumnezeu este încă în curs, și această „judecare” este de altfel chiar cursul lumii. Abia la „sfârșitul” lumii, atunci se va produce și săvârșirea lumii întru desăvârșirea lui Dumnezeu. Abia atunci lumea materială și morală, multiplă la infinit, va fi readusă la sine, la principiul său creator și cercul se va închide. Judecata lui Dumnezeu (Judecata de Apoi, Judecata din urmă, Judecata de obște, „Înfricoșătoarea” Judecată etc.) va însemna repararea sciziunii subiect-obiect, vindecarea  acestei „răni” și revenirea la unitatea originară nediferențiată de la începutul lumii. Atunci elementele Judecății, Subiectul și Predicatul vor fi legate din nou în mod absolut, prin intermediul luminii Spiritului, Subiectul și Predicatul vor redeveni identice, rezultând o splendidă și luminoasă „tautologie” divină.

În acest pasaj evenghelic (In., III, 16-19), Iisus Christos arată explicit că El nu a fost trimis de către Dumnezeu Tatăl în lume ca să „judece” lumea, în felul în care un judecător grațiază sau condamnă, ci El a fost trimis în lume pentru ca lumea să se „mântuiască” prin intermediul Său, adică să le dea, celor care cred în El, posibilitatea de a accede prin această credință la „viața veșnică”, fiind salvați prin aceasta întru Lumina lui Dumnezeu, la „tautologia” Judecății de Apoi. Cei care nu cred în El, în Fiul lui Dumnezeu, au și fost deja judecați (în sensul ratării, al pierderii vieții veșnice) întrucât, deși lumina a venit în lume, aceștia au iubit întunericul mai mult decât lumina. Este absolut evident rolul pe care îl joacă aici libertatea omului în raport cu lumina morală, cu lumina divină, capacitatea omului de a alege, prin forțele proprii, lumina sau întunericul, precum și responsabilitatea totală a lui pentru obținerea mântuirii sau ratarea voluntară a acesteia. Acesta este de altfel și sensul adjectival al Judecății de Apoi, atunci când aceasta este numită și  „înfricoșătoare”.  Omul ca individ poate să aleagă în orice moment lumina sau întunericul. Dacă a ales întunericul și a ratat mântuirea, atunci el rămâne pentru vecie în întuneric, sau mai bine-zis cu întunericul. „Înfricoșător” este aici caracterul absolut și ireversibil al alegerii, faptul că la Judecată omul nu mai are nici o șansă, în sensul că el nu mai primește o a doua viață  pe pământ, în care el să repare lucrurile din viața trecută și să aleagă lumina în locul întunericului.

Lumina ca percepere a Ființei

În legătură nemijlocită cu ochiul nostru se află nu numai lumina fizică, ci și cea metafizică. În sens fizic, ochiul nostru percepe doar o infimă parte a undelor electromagnetice, pe care le numim apoi „lumină”, respectiv senzații de culoare. După cum spun specialiștii în neurologie și psihologie, ochiul uman receptează lungimile de undă cuprinse între 390-760 milimicroni. Între aceste valori găsim lungimile de undă ale culorilor fundamentale (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet). Numai aceste lungimi de undă afectează retina umană și produc senzații. Dincolo de aceste lungimi de undă se trece la infraroșu, dacă lungimea de undă este mai mare de 760 milimicroni, sau la ultraviolet, dacă lungimea de undă este mai mică de 390 milimicroni. Restul e nimic. Adică întuneric.

Numai că ceea ce noi numim lumină și întuneric în sens fizic se condiționează reciproc din punct de vedere logic. Fizicește, noi vedem ceva numai întrucât lumina noastră este determinată, delimitată de către întuneric –  și întunericul în care ne aflăm este determinat, biruit de către lumină. Filosoful G. W. F. Hegel este cel care a o expresie ilustră acestei realități deosebit de subtile. Noi, oamenii, echivalăm lumina cu Ființa, iar Întunericul cu Nimicul, fără să ne dăm seama că un element fără celălalt nu poate să existe. Extremele gândite aici sunt lumina pură și întunericul pur. Noi ne reprezentăm – spune Hegel – Ființa absolută „sub forma luminii pure, ca limpezime a vederii netulburate, iar neantul ni-l reprezentăm ca pe o noapte pură, asociind diferența dintre ființă și neființă cu această deosebire sensibilă și binecunoscută”[5]. Ar trebui însă să ne dăm seama – continuă filosoful – că în lumina absolută vedem tot așa de mult și tot așa de puțin ca și în întunericul absolut, că „lumina pură și întunericul pur sunt două viduri identice. (…), Abia în lumina determinată de către întuneric, deci în lumina tulburată, și în întunericul determinat de către lumină, în întunericul luminat, se poate distinge ceva, deoarece numai lumina tulburată și întunericul luminat posedă diferența și, prin aceasta, sunt ființă concretă.

1) Martin Heidegger, Introducere în metafizică, Ed. Humanitas, București, 2011.
2) Lucian Blaga, Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 31.
3) Martin Heidegger, op. cit., p. 37.
4) Josef Flavius, Antichități iudaice, Cartea a XVIII-a, cap. 8.
5) G. W. F. Hegel, Știința Logicii,  traducere în românește de D. D. Roșca, Ed. Academiei, București, 1966, p. 75.

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga

Nota redacției: LA MULȚI ANI!… d-lui prof. univ. dr. Nicolae Iuga.

* * *

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga (n. 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus, jud. Maramureş) este licențiat în Filosofie al Universității din Bucureşti și doctor în Filosofie al Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca. A fost profesor la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighet, lector la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca (între 1998-2005), conferenţiar și profesor universitar la Departamentul de Științe Socio-Umane al Universității de Vest „Vasile Goldiş” din Arad (între 2002-2018). Este cercetător științific asociat la Institutul de Filosofie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române (din 2019), membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca și membru al UZPR.
A publicat peste o sută de eseuri și articole științifice în reviste din România, Austria, Anglia și SUA, precum și un număr de treizeci și una de cărți în domeniile filosofie, eseistică, memorialistică și istorie, care s-au bucurat de o anumită notorietate internă și internațională. La edituri din străinătate a publicat un număr de șapte cărți, în limbile engleză, franceză și rusă, iar două dintre aceste cărți au fost traduse și în limbile germană, italiană, spaniolă, portugheză, poloneză și daneză.
Activitatea sa științifică și culturală a fost recunoscută și apreciată cu numeroase premii, distincții și medalii, dintre care amintim:  Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat pe 15 decembrie 2017, pentru lucrarea Din istoria marilor idei etice și pedagogice, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015;  Medalia „Distincția culturală”, conferită de Academia Română în anul 2019, pentru lucrările din domeniul Filosofiei;  Medalia Ordinului „Mihai Vodă” al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, 2019;  Crucea „Justinian Arhiepiscopul” conferită de Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, 2019; International Prize, Praga, 202. A mai primit premii și distincții din partea mai multor universități și institute de cercetare din țară și din străinătate. Este Cetățean de onoare al orașului Săliștea de Sus și al municipiului Sighetu Marmației.

Aprilie. De-atâta mălin în floare, se-ndoaie gardurile. Dacă îl fotografiezi după ploi, te urmează în aparat la greu. Câte un cărăbuş ostenit traversează o zi întreagă trotuarul, până la zidul orb.

Iunie. O păsăruică se aşează pe gard, purtând roşul trandafirilor, al cireşelor.

O casă cu trandafiri drepţi. Mă opresc, dau onorul. În grădină, o doamnă în capot. Îndepărtându-mă, aud sunetul foarfecii.

La sera… Urcând treptele digului, în faţă cu priveliştea, un domn îşi ridică pălăria spre Solovan, spre Iza. Sunt martor.

Soarele înserării, briza de Iza. O domnişoară cu păr roşu pe dig, alta cu păr lung, auriu, la mal. Ci, nu-mi funcționează camera mobilului.

Dacă priveşti mai bine trandafirul, ochiul se tot deschide, și el.

Soare blând, sexagenari pe corzo: „Nu te superi dacă-ţi spun ceva? …Mai drept puţin!” „Da’ tu, te superi? Mai repede puţin!”

După ploaie. Lustre albe prin castani. După garduri, bujori cu frunze groase, saturaţi de umezeală, întunecaţi. Un foarfece de trandafiri undeva…  N-ajung eu la „Piccadilly Rose” aia! Nici atât la „Jaqueline du Pré Rose”…

Privesc râul, dealul. Dacă ar intra în unda mea de neclintire, mătuşile care se despart de-o oră pe pod, bicicleta copilului înălţată pe roata din spate ar rămâne aşa. Noroc, însă, cu mirosul de salcie, cu briza de Mai. Altminteri, arborii se aşează întru odihna de vară, irişii îşi încep disputa: „Iris Germanica?”/ „Iris di Firenze?”.

Seară de Iunie la râu. Fierbinte asfaltul, dulci salcâmii. Cosaşii îşi ţin isonul suus-suus.  Socul sculptural încremenit. Îl vom imita mâine, la cafea.

O stradă în oraş. Cineva bate şi bate coasa în adâncul unei livezi – de cât dor a adunat, până să i se strice maşina de tuns iarba.

Înserare. Pescarii – statui sezoniere la râu.

Amiază. O stradă departe. Trei bătăi slabe de clopot, dinspre centru. O bătrânică dispare de la o fereastră.

Pe malul râului. O familie numeroasă se odihnește. Au greblat fânul, au înălțat clăile cu grăbire. N-a mai plouat.

Spre seară, o domniță cu lungi plete făcându-și selfie din profil, cu Râul –  cum totul curge.

Este un interval de timp, cam o oră, în care înserarea, după precipitarea iniţială, stă. Atunci se adună foarte multe lucruri, o desime.

Marin Slujeru
(din volumul „Fără confesiuni”, Ed. Valea Verde, 2025)

Nota redacției: LA MULȚI ANI!… colaboratorului nostru, Marin Slujeru!

* * *

■ Născut în 12 iunie 1954, la Ocna Şugatag, Maramureș ■ Părinții: tata: Traian, învăţător şi profesor, unul din cei 3 băieţi ai învăţătorului, revizorului şcolar, poetului şi publicistului Ioan Gr. Marin (Popescu) Slujeru; mama: Ioana (n. Tuşnea), soră medicală, apoi educatoare. ■ Este sighetean din 1958. ■ Licenţiat în filosofie (Facultatea de istorie-filosofie din cadrul Universității „Al. I. Cuza”, Iași). ■ A fost profesor de gimnaziu şi liceu. ■ Prezenţe sporadice în presa judeţeană, în câteva antologii, în reviste literare („Poesis”, ”Familia”, „Poezia”, ,,Astra” ș.a.), în „e-Creator”. ■ Despre cărțile sale au scris: Vasile Gogea, Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Ion Zubaşcu, A. I. Brumaru, Eduard Țară, Amalia Pecican, Ioan J. Popescu, Horia Picu ș.a. ■ A publicat volumele de poezie: „Pauza de lectură”, 1999 (debut editorial); „Tresăriri”, 2002; „… léptem?”, 2010 și „Târziu în iunie”, 2022 (toate la  Editura „Echim”, Sighetul Marmației); „În neştire”, Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2008; „Anotimpul neprevăzut”, 2013; „În pas de 17” (alături de Doina Rândunica Anton cu volumul „În ce mă priveşte”), 2015; „Cum trecem cuminţi…”, 2020; „Capturi de Maramureș (I)”, 2022 și „Fără confesiuni”, 2025 (toate la Editura „Valea Verde”, Sighetul Marmației). ■ Scrie în continuare poezie, inclusiv haikú.