Luni, 26 octombrie 2020, ambasadorul Israelului în România, Excelența Sa David Saranga, a ajuns în Maramureș, într-o vizită oficială care include discuții cu reprezentanții administrației județene și, în următoarele zile, cu reprezentați ai administrației locale din câteva orașe din județul nostru.

Discuțiile au avut loc pe Valea Vaserului, un loc cu un potențial enorm pentru turismul din zonă. Ambasadorul Israelului a fost primit de către președintele Consiliului Județean Maramureș, Ionel Bogdan.
Aflat în prima zi de muncă, în postura de președinte al Consiliului Județean Maramureș, dl. Ionel Bogdan a subliniat că a discutat cu ambasadorul Israelului în România: ,,…despre oportunitățile pe care le are județul nostru. Excelența Sa iubește România, și-a început cariera diplomatică în țara noastră, iar după vizita făcută în Maramureș sunt convins că este cucerit de frumusețea județului nostru și că ne va fi alături în proiectele pe care dorim să le inițiem pentru dezvoltarea turismului. Maramureșul are un potențial turistic extraordinar, lucru remarcat și de ambasadorul Israelului în România, care s-a oferit să ne ajute să promovăm județul nostru în Israel. Am încredere că vom deschide porți noi spre dialog și vom reuși să aducem investițiile de care turismul maramureșean are mare nevoie”,

Au fost abordate în discuțiile bilaterale, pe lângă domeniul turismului și domeniile sănătății și tehnologiei, pentru potențiale investiții israeliene în județul nostru.

Istoria comunităților evreiești din Maramureș, în special din zona Sighetu Marmației și Vișeu de Sus, a fost de asemenea un subiect important, în acest context fiind vizitată și Casa Memorială Elefant din Vișeu de Sus.
Președintele CJ, Ionel Bogdan, a vorbit și despre posibilitatea deschiderii în viitor a unei linii aeriene directe între Israel și Maramureș, în condițiile în care va fi realizat un terminal nou pentru Aeroportul Internațional Maramureș, un proiect în valoare de circa 40 de milioane de euro.
La vizita oaspetelui israelian pe Valea Vaserului au luat parte primarul orașului Vișeu de Sus, Vasile Coman, și prefectul județului Maramureș, Nicolae Silviu Ungur.

(extras din Comunicatul de presă al CJ Maramureș)

Nota redacției: Excelența Sa, dl David Saranga se va afla marți, 27 octombrie 2020, în vizită la Sighetu Marmației.

TEOFIL IVANCIUC – Vederi din Maramureş
(cu o prefaţă de Ovidiu Pecican, Ed. Valea Verde – editor Ion Mariş, Sighetu Marmaţiei, 2020, tipografia Aska Grafica)

  „Maramureş sfânt,/ Vechi şi drag pământ…”

După „Ghidul turistic al Ţării Maramureşului” (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006), „Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic” (Ed. Echim, Sighet, 2007), „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism” (Ed. Valea Verde, 2012) și „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” (Ed. Proema, Baia Mare, 2016, cu fotografii de Radu Lazăr), Teofil Ivanciuc, enciclopedist de  Maramureş, ne oferă o carte-caleidoscop, cuprinzînd 68 de „poveşti” semnificative (selectate din 1000, ne asigură el), pe care le numeşte nu întâmplător „vederi”, despre fiecare localitate a Ţării Maramureşului, cu ilustraţia aferentă.
Rezonând cu preocupările concitadinului nostru, profesorul universitar Ovidiu Pecican, în prefaţa la carte, îl aminteşte pe istoricul Pierre Nora, cu al său concept de „locuri ale memoriei”, „locuri” profund semnificative pentru specificitatea unei regiuni. Desigur, cu timpul, criteriile de selecţie ale unor astfel de „locuri” se vor rafina. Acum, însă, să ne bucurăm de această carte, care are şi o finalitate pragmatică, de promovare turistică.
Ne sunt prezentate entuziast şi documentat personaje de legendă sau istorice, capodopere ale artei religioase sau ale naturii, rituri şi ritualuri străbune, aspecte revelatorii ale vieţii sociale, ale atitudinii maramureşenilor faţă cu istoria, artefacte, curiozităţi ş.a.m.d. O bogată listă bibliografică încheie lucrarea. Ataşarea unui CD cu muzică, poezie, elemente de grai maramureşean, ne-ar fi oferit alte „locuri ale memoriei” Ţării Maramureşului, poate…
Acest domn Teofil Ivanciuc este cunoscut ca un redutabil publicist de investigaţie, privind atât prezentul, cât şi trecutul locului, mereu documentat, abil în „a pune degetul pe rană”, „a pune lucrurile la punct”, a demasca erori şi minciuni, curajos, justiţiar… Dar, mai presus de aceste abilităţi şi competenţe, Teofil crede în Substanţa Maramureş – în Maramureşul legendar, în oamenii, istoria şi frumuseţile neasemuite al acestei Ţări. El parcurge sistematic arhivele, dar şi fiecare locşor, spre documentare, este prezent la manifestările poporane, si-a ridicat o casă maramureşeană, consemnează, fotografiază, înregistrează tot ce ţine de acest loc privilegiat.
Însă, ca orice om care cunoaşte şi iubeşte Ţara Maramureşului, Teo Ivanciuc este în dezacord (citeşte „îi pasă”) cu distrugerea sau alterarea unor valori originare, constitutive ale locului, cu promovarea neaoşismului, a unor mentalităţi „noi”, „moderne”, nelalocul lor. Numai că el are o atitudine activă, le contracarează prin toată munca lui de cunoaştere şi promovare a Maramureşulului autentic.
Cred că, la ora actuală, nu-i altă mai bună călăuză în Maramureşul întreg, rotund, ca acest domn Teofil. Ca o reverenţă faţă de dăruirea sa întru cunoaştere şi împărtăşirea cu Maramureş, le-aş aş zice acestor „ilustrate” – „vederi interioare”, un compendiu ilustrat de Maramureș.
Şi prin această carte, Teofil Ivanciuc se înscrie cu onoare în şirul „tezaurarilor de  Maramureş”.

Marin SLUJERU

Nota redacției: Este important de menționat și aportul sponsorilor la apariția acestui volum: Editura Valea Verde, Cabinet av. Vasile Moldovan, Tipografia Aska Grafika.

Castane, toamnă, amintiri…

afară miroase a toamnă târzie,
sărutul iernii ce se apropie îmi rumenește obrajii,
simt cum inima accelerează să îmi țină trupul cald și confortabil,
mă uit la cer și văd un stol grăbit de rațe sălbatice
căutând căldura verii, urmează o cale
ce doar ele o cunosc spre noi primăveri;
inocența de copil îmi umple sufletul de bucurie
mă plimb pe covorul de frunze colorat ce-mi încântă privirea,
ridic o castană abia desprinsă din castanul gigant din grădina bunicii,
legătura cu pământul devine mai vie când o ating,
coaja catifelată îmi trezește simțurile
îmi amintesc de străzile reci din New York
când mă plimbam de mână cu iubitul meu
și mâncam relaxați castane prăjite
zâmbeam amândoi și vorbeam cu gura plină
eram un întreg într-o lume dezbinată, străină;
gustul de cărbune ars îmi provoca un amar plăcut ce-l îndulceam cu fantezia
că odată ajunși în garsoniera de 35 de metri pătrați din Queens,
vom face dragoste la căldura șemineului, cu luminile stinse…
fără să îmi dau seama am grăbit pașii spre casa veche a bunicii
care acum o numeam “acasă”,
el mă aștepta pe verandă, sorbea încet din cafeaua proaspăt făcută,
mă privea cu o dragoste blândă
știam, gândurile mele nu-i sunt străine
și vorbele sunt de prisos,
atunci mi-am pus o dorință:
„cu el să îmbătrânesc aș vrea,
împreună să ne-ndreptăm spre acel loc mai luminos”.

Soare de toamnă

stau în odaie și privesc prin stropi de ploaie mari, uscați pe geamul obosit
ce lasă lumina să pătrundă tot mai greu acum,
soarele de toamnă încă jucăuș îmi ajunge la degetele leneșe ale picioarelor amorțite
îmi urcă încet, timid până la buze și se oprește brusc
simt un sărut fierbinte de adio;
fericirea unei amintiri de vară își face loc în cămara de amintiri
când mă scăldam în lumină și-mi sărutai cu râvnă tot trupul…
o păstrez bine pentru iarnă, când razele tale
îmi vor mângâia alene doar pletele ieșite de sub căciula galbenă croșetată de bunica
și degetele-mi vor cerși o atingere de-a ta
dar tu vei sta măreț, indiferent, ascuns printre ceruri;
timpul subțire va deveni mai greu
un chin până ce-ai să mă strângi iar în brațe
zilele cu-n ton de gri accentuat, îmi vor apăsa umerii reci
paltonul negru lung, înghețat ca o cușcă cu pereți de fier
mă va ține departe de tine;
somnul adânc va fi tot ce-mi doresc
cu vise din belșug prea colorate
iar pe când să mă trezesc
sărutul tău vibrant iar să-l primesc!

Hajnalka Cuth

Azi s-a dat „startul” unui nou mandat pentru repezentanții noștri din administrația publică locală. Într-o atmosferă sobră și fără artificii inutile, în prezența prefectului și a subprefectului județului, într-un grup restrâns – adecvat regulilor pandemice inerente – a avut loc sedința solemnă de învestire a noului primar dar și a Consilului Local (format din 19 membri). După micile discursuri formale și explicitarea procedurilor de învestire, reprezentanții noștri au depus (citit + semnat) jurământul, fiind, începând de mâine, pregătiți de… muncă! Primele declarații ale liderilor formațiunilor politice, votate de către sigheteni să ne reprezinte onest, au sunat foarte bine, au fost marcate de cele mai bune intenții dar, ce va fi vom vedea în următorii patru ani. Oricum, încă patru ani pierduți în dispute sterile și false orgolii nu pot fi acceptați de către sigheteni. De mâine, proiectul politicienilor locali trebuie să fie – așa cum au promis absolut toți! – unul singur: revigorarea socio-economică a Sighetului!
Dar, întortocheate sunt căile… politicii! Surprizele (să sperăm nu doar neplăcute!) le vom „gusta” din plin. Promitem să urmărim cu maximă atenție evoluția „cremei politicii locale” (vorba unui domn consilier) ca să ne dumirim pe cine/ ce să ne bazăm!

Așadar, primarul nostru pentru următorii patru ani este avocatul Vasile Moldovan.

Consilierii locali sunt: Oniţa Ivaşcu Daniela, Bodnar Vasile, Mircea Florin, Tomşa Petru, Petrovai Gabriel – Severus, Pop Ioan, Oros Anca (PNL), Ștefanca Vasile, Curmei Adriana, Rednic Petru, Logigan Daniel, Simion Florin Mihai (Coaliția pentru Maramureș), Filipciuc Gabriel, Grad Gheorghe (PMP), Fellner Artur, Petrovan Sorin Zaharia (USR – PLUS), Iuga Nicolae, Mihali Gavrilă (PRO Romania), Béres Ildikó Ibolya (UDMR).
Succes aleșilor!… și… vă sugerăm să aplicați conceptul…. STOP (Sinceritate – Transparență – Onestitate – Promptitudine)!

***

Pentru a-l cunoaște mai bine, vă prezentăm și o mică biografie a noului primar:
Vasile Moldovan s-a născut la data de 13 august 1974, în Sighetu Marmației. A absolvit Școala generală nr. 2 în anul 1988 și Liceul Industrial nr. 2 din Sighet în 1992.
Este absolvent al Facultății de Drept (1997) și al Școlii de Ofițeri de Poliție „Nicolae Golescu”, Slatina, Olt (1998). A intrat în avocatură în anul 1999.
A fost ales în anul 2011 – de către colegii avocați – membru în Consiliul Baroului Maramureș, mandatul încetându-i odată cu ocuparea funcției de prefect și suspendarea din avocatură.
În 2012 a candidat pentru Consiliul Local Sighetu Marmației din partea PSD, pe listele USL, intrând în Consiliul Local de pe poziția a 13-a. A fost desemnat secretarul comisiei de urbanism, poziție din care a propus adoptarea unui regulament de urbanism în Sighet. Din păcate, acel proiect nu s-a materializat, dar va insista în continuare pentru înființarea comisiei de estetică urbană.
În anul 2017 (august), i s-a propus și a acceptat să ocupe funcția de prefect, mandatul încheindu-se în luna decembrie 2019.

„Bine intenționaților” critici, primarul Vasile Moldovan le răspunde cu sinceritate: „Mi s-a reproșat că sunt prea moale. Într-adevăr nu ridic vocea, nu dau cu pumnul în masă, însă prin dialog și colaborare am demonstrat până acum că transform vorbe puține în multe fapte. Ca prefect am demonstrat că sunt omul faptelor. Vreau și pot să demonstrez același lucru ca primar.”

Ion MARIȘ

Foto: Ion Mariș

„Există iubire la prima vedere și când o vei găsi inima îți va fugi mai tare decât orice alergător profesionist, care concurează cu el însuși, în speranța că își va bate recordul anterior. Și știi de ce? Eu așa l-am întâlnit pe Costel, Dumnezeu să îl ierte, că e mort de 2 ani, l-am văzut și a fost de-ajuns să știu că este cel prin care vreau să-mi oglindesc viitorul. Tu, copilă, vei simți la fel, doar că ai grijă să nu care cumva inima ta să fugă pe drumuri fără ieșire…”

Dacă tanti Lenuța ar mai trăi, aș întreba-o atâtea lucruri, pe care atunci nu aveam curajul să i le adresez, dar ce mai pot face…. acuma e alături de nea’ Costel continuându-și frumoasa poveste de iubire, iar eu sunt ca și oricare alt profesor pe Zoom, am un monolog continuu și repetitiv de care mă cam plictisesc uneori, dar pe care nu îl pot pune sub semnul tăcerii.

Dragoste la prima vedere zicea tanti Lenuța? Unde să o mai găsești acuma? Toți trecem grăbiți unii pe lângă ceilalți cu ochii la micile ecrane și stresați că nu vom ajunge la timp pentru a intra la curs sau, și mai rău, codurile de logare vor fi invalide. Mai are cineva vreme să se uite în jur? De abia observăm semaforul, ne amintim cu ce suntem îmbrăcați doar atunci când ne privim în trecere într-o vitrină și uităm că nu am luat micul dejun abia atunci când trecem pe lângă un restaurant, iar stomacul ne cam ceartă, dar vrem povești cu zâne și iubiri de basm. Ăștia suntem noi, visători din fire și chiar pricepuți la vorbe, ne ghidăm după proverbe și cum Speranța moare ultima de ce să nu sperăm și noi la o viață mai bună? E bine că suntem optimiști doar că vorbele fără fapte sunt nule, așa că nu are rost să ne așteptăm ca cei pe care i-am votat acum două săptămâni să ne aducă fericirea la pachet și chiar decorată cu o fundiță roz, deoarece o să așteptam o viață și încă o zi și tot nefericiți vom rămâne! Ei vor face o schimbarea în punctele esențiale, pe ici pe colo, însă schimbarea în ceea ce privește viața noastră ne aparține. Și dacă vrei să tot aștepți la nesfârșit e alegerea ta, însă eu tind să cred că hoinărind pe străzi, fredonând și dându-mi buclele în vânt, în drumul meu spre jogging la 7 dimineața, fericirea chiar mă ține în brațe, e o fericire simplă, dar îmi este de ajuns.

Îmi e dor de un zâmbet ștengar aruncat tipului de la mate-info, de o minciună inventată pe moment profei de engleză și de sala de sport care era doar un pretext pentru a-l putea admira pe „Gheorghiță din a 12-a” . Tuturor ne este dor, însă puțini vor recunoaște. Și, ce-i drept, cum să nu-ți fie dor de clipele pe care nu le-ai trăit decât din auzite?! Fără banchet de clasa a 12-a, fără festivitatea de sfârșit la care s-ar fi prezentat tot neamul și fără deschiderea noului an universitar la care mai mult ai fi stat lipit de ai tăi, cum să nu te cuprindă dorul? Trebuiau să fie amintiri de neuitat și povești memorabile de viitor, însă s-au transformat în amintiri triste și povești pe care niciun nepot nu cred că va dori să le audă.

– Ioana,sper că nu ai uitat că am programare la doctor într-o oră!

Vocea bunicii mă readuse la realitate și mă oprise din a-mi așterne gândurile pe caietul mâzgălit, apoi o privesc în ochii ei albaștri și senini, și ii spun doar atât:

– Bunica, oi fi eu visătoare, dar nu uit chestiile importante!

Înainte de a intra cu bunica în cabinet din grabă și repezeală, masca îmi rătăcea pe undeva prin buzunar, iar sala de așteptare era cam plină, dar un domn „drăguț” îmi spuse:

– Domnișoară dacă ați fi mai responsabilă, ați ști că masca se poartă pe față în locurile închise și populate, nu în buzunar!

Mă trădase albastrul țipător al acelei măști nevinovate care se vedea, însă, cu un zâmbet zeflemitor și câteva cuvinte rămase pe limbă i-am spus doar atât :

– Dacă ați fi fost mai atent, ați fi știut că măștile se poartă încă dinainte de acest virus!

Ioana TRIFOI
studentă, Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

sursă foto: Instagram

Duminică, 04 octombrie 2020, pe la orele prânzului, când amenințarea ploii a dispărut, sighetenii, în număr rezonabil de mare, au avut ocazia să se bucure de un eveniment pe placul… majorității. Bunătățile (dimensionate la suprafața de expunere alocată) s-au revărsat pe tarabele producătorilor locali – amplasate în centrul Sighetului – aducându-ne aminte de anii când Ziua Recoltei aducea abundență (măcar pentru o zi) și ne sporea optimismul… alimentar.

A fost o reluare plăcută a acestui tip de sărbătorire a roadelor toamnei, „asezonată” cu muzică de fanfară și melodii celebre interpretate de o frumoasă soprană, Cristina Ioan.

Sighetul a arătat chiar bine, liniștit, mai puțin gri, fiind – să sperăm – această primă „traistă” un preambul pentru revenirea la normalitate, la evenimente/ acțiuni de calitate, simple, nefestiviste.

Salut, Sighet!

Foto & video: Ion Mariș

A venit vremea să ne bucurăm de o inițiativă frumoasă, ce ne readuce într-o formulă cromatică de sezon, oferta de toamnă: ZIUA RECOLTEI!
Și cum toamna cu recoltele „palpabile” ne amețește cu belșug nerestrictiv, este binevenită inventarierea conținutului din… TRAISTA CU BUNĂTĂȚI!
În Parcul Central din Sighet, Duminică, 04 octombrie 2020, pe lumina zilei, înte orele 12:00 – 18:00 vă veți putea delecta olfactiv și gustativ cu bunătăți nealterate de nicio pandemie.
Pentru ca timpul să trepideze nu doar în ritmuri cu potențial… culinar organizatorii au invitat Fanfara municipală Baia Mare (dirijor Florian Matasaru) dar și pe soprana Cristina Ioan pentru un intermezzo duminical.
Nu uitați, duminică să nu vă izolați în tăcerea locuințelor, ieșiți în Centrul Sighetului și bucurați-vă de culorile toamnei.
Sunteți așteptați să vă bucurați de produsele din… TRAISTA CU BUNĂTĂȚI!

Organizatorii – Producători Maramureșeni Traista cu Bunătăți – au încredere în sigheteni și-n ale lor…. gusturi!
Distanțarea – dar nu vizavi de bunătăți – este obligatorie!!

Salut, Sighet!

Pentru a clarifica unele nelămuriri pe care le-au sesizat o parte din cititorii noștri, privind votul de duminică, facem câteva precizări importante.

Alegerile locale de Duminică, 27 septembrie 2020, vizează alegerea autorităților adiministrației publice locale: primării, consilii locale, consilii județene și președinți ai consiliilor județene.

Cetățenii Sighetului își vor exprima votul pentru: primarul Sighetului, consilierii locali (19), consilierii județeni (32) și președintele Consiliului Județean Maramureș.

ATENȚIE! Alegerile se desfășoară într-un singur tur de scrutin și se validează indiferent de numărul cetățenilor prezenți la vot. Așadar, din orice număr de voturi exprimate (indiferent cât de mic), candidatul la primărie cu cele mai multe voturi va fi validat după scrutinul de duminică. La fel și celelalte poziții din administrația publică locală, vor fi validate prin singurul tur de duminică, în funcție de numărul de voturi obținute de fiecare partid/ coaliție înscrisă pe liste.

Nu uitați, doar duminică avem posibilitatea de-a ne alege reprezentanții pentru următorii patru ani! Va fi un singur tur de scrutin! Prezența la vot este importantă!
Merită efortul?!…

Salut, Sighet!

Da, vreau să fiu primarul Sighetului!
De ce?…. Pentru că eu cred în oameni! Cred cu tărie că puterea unei comunități o dă puterea fiecăruia dintre noi! Cred că binele nostru al tuturor îl avem în „rucsacul” nostru al fiecăruia! Lucrul acesta mă motivează să fiu în mijlocul vostru căutând soluțiile cele mai bune. Sighetul este crezul meu și credința mea este că am obligația să întorc totul comunității!

După mine, EDUCAȚIA și SĂNĂTATEA sunt pilonii esențiali ai unei societăți. Dacă nu avem oameni sănătoși și educați, nu avem nimic!

Vreau să încep prin a mulțumi încă o dată tuturor celor care ați semnat pentru mine și echipa PMP! Este prima mea campanie electorală. Sunt multe lucruri la care m-am așteptat, despre care mi s-a spus, dar am întâlnit și multe surprize neașteptate, unele plăcute, altele mai puțin plăcute, dar toate mi-au dat curaj și m-au făcut mai puternic.

Ce am să scriu mai jos vine dintr-o experiență personală. Ani la rând am observat neputincios lipsurile comunității noastre! Am trecut prin multe dintre locurile care în alte vremuri erau mândrie pentru fiecare dintre noi. Acum, am văzut doar ruine care doar amintesc de ceea ce eram odată! Așa că am așternut pe hârtie frânturile pe care le cred esențiale pentru a trăi normal într-o societate a secolului XXI.

SIGHETUL Urban

Nu putem să vorbim despre absolut nimic atâta timp cât nu avem lucrurile necesare să apropiem oamenii. În primul rând drumuri de acces care să îi aducă pe alții la noi, sau să ne ducă pe noi la ei. Trebuie urgent să reparăm, reabilităm și modernizăm infrastrucutra rutieră și pietonală!

SIGHETUL Civilizat

Trebuie să acordăm demnitatea și respectul oamenilor. Și asta trebuie făcut zilnic. Așadar trebuie să avem un comerț stradal ordonat, curat și elegant.

SIGHETUL Vesel

Dintotdeauna am privit Sighetul prin ochi de copil. Sunt trist că nu exista siguranță pentru copiii noștri sau locuri special amenajate unde să se joace fără ca noi să fim îngrijorați. Vom construi noi locuri de joacă și spații de agrement.

SIGHETUL Multicultural

Multiculturalitatea comunității datorită conviețuirii a multor popoare, fiecare cu tradițiile lor ne oferă posibilitatea și obligația de a depune toate eforturile pentru a păstra și a dezvolta ceea ce am moștenit. Astfel, vom consolida integrarea socială prin acces la educație și cultură.

SIGHETUL Orașul Impozitelor Mici

Trebuie să păstrăm în limite minime taxele și impozitele sighetenilor. Nu trebuie să încercăm să acoperim găurile bugetare pe spatele oamenilor prin mărirea de taxe și impozite locale, avem nevoie de oameni specializați pentru a atrage fondurile necesare proiectelor imediate ale Sighetului.

SIGHETUL Respiră

Problema protejărji mediului a fost doar subiect politicianist de campanie electorală o dată la 4 ani. În rest, nu s-a făcut nimic. Vom proteja mediul și vom ecologiza terenurile contaminate. Doar așa vom respira aer curat și vom putea să vorbim de sănătate în urbea noastră.

SIGHETUL Sportiv

Suntem o comunitate care iubește mișcarea și sportul. Avem sportivi care au făcut performanță pentru Sighet și România. Nu am știut niciodată să apreciem astfel de oameni. Să îi respectăm așa cum se cuvine! Vom reabilita și dezvolta infrastructura sportivă. Vom da sportivilor meritul care li se cuvine.

SIGHETUL are Suflet

Din păcate, astăzi mulți dintre noi nu ne gândim la cei care au construit orașul, la cei care ne-au dat o casa… la cei care ne-au dat suflet! Nimic mai eronat și mai grav! Trebuie să acordăm respect, îngrijire și iubire pentru seniorii noștri!

SIGHETUL Învață

Mă gândesc la băiețelul meu! Mă gândesc la viitor! Mă gândesc la ce le oferim azi copiilor noștri! Și în acel moment sunt sigur că trebuie să construim și să reabilităm creșe, grădinițe și școli.

SIGHETUL Casa Ta

Orașul nu s-a dezvoltat. Mă gândesc că nu punem accent pe oameni valoroși care să dezvolte Sighetul, pe oameni care să lase amprenta profesionalismului lor. Trebuie așadar să ne apucăm de treabă și să construim locuințe pentru tinerii specialiști și locuințe sociale.

SIGHETENII Parchează Comod și Rapid

Vrem dezvoltare! Vrem turism! Dar nu oferim comoditate și accesibilitate. Trebuie să reproiectăm parcări publice supraterane sau subterane și parcări de domiciliu.

SIGHETUL în Haine Noi

Văd oameni triști, care se deplasează ținând capetele plecate! Nu privesc cerul! Nu privesc imobilele. Uitându-mă în jur mi-am dat seama că nu au motive. Clădirile sunt triste, peisajul e deprimant și fără speranță. Trebuie să reabilităm fațadele blocurilor, eficientizând consumul de energie al caselor noastre.

Și ar mai fi mult de dezvoltat! Oriunde îți întorci privirea îți dai seama câte ar fi de făcut. Te gândești că au trecut 30 de ani în care administrațiile nu au facut mare lucru! Scaune și cuie! Am pierdut respectul și demnitatea! Trebuie să ne scuturăm și să redevenim noi! Demni și respectuoși! Exact așa vreau eu să vă Sighetul și sighetenii!
Și nu uitați, noi nu luptăm împotriva cuiva, luptăm pentru CEVA.
Îndreptați-vă gândurile și eforturile spre lucruri POZITIVE!

Gabriel Filipciuc
Candidat la demnitatea de Primar al Sighetului

― Hai, măi, caporale, dă-te odată! Topoganul e pentru toți copiii! Tu numai stai acolo și vorbești.
― Vezi că nu știi? Nu se zice topogan, ci tobogan.
Când erau mai mici, Marian era cunoscut între copii ca șeful de șantier pentru că îi punea pe ceilalți să sape în groapa cu nisip, să grebleze, să aducă apă cu găletuța și să i se adreseze politicos. Porecla de caporal i s-a atribuit recent, după istorisirile interminabile din vârful toboganului despre războaiele de cucerire ale lui Napoleon. Nici setea de explorare, nici cutezanța, nici geniul, nici măcar amestecul perfect de lumini și umbre, nimic nu-i e străin și se vede că e mândru de asta. Acum, simt că lui Marian îi pare rău că iar l-a corectat pe Adi, dar nu se poate abține. La el în cartier, atâta timp cât va fi cel mai mare dintre copiii care vin în parc, nu va permite cuvinte stâlcite. Ca să îi poată corecta în cunoștință de cauză, a început să citească Mic dicționar enciclopedic. Când obosește, recitește câteva pagini din Omul cu masca de fier, romanul lui Dumas. Cu dicționarul, s-a poticnit la litera o, mai exact la cuvântul olog care îi amintește de ziua în care copiii l-au tachinat, iar el s-a enervat așa de tare încât a sărit de pe tobogan și a nimerit cu piciorul într-un cui ruginit. Zile la rând a umblat șchiopătând, chiar și după ce durerea trecuse. Poticnirea durează de ceva vreme și începe să ne îngrijoreze pe amândoi. Trebuie să găsească o motivație să continue lectura deoarece și-a făcut din asta un fel de misiune, de datorie față de mama lui și față de limba română. Amintindu-și de această datorie, Marian continuă: „Adi, mai pune mâna pe carte!”
― Astea nu-s vorbele tale! Așa-ți spune ție mama? Ups, scuze, iar am uitat că n-ai… zise alintat și își acoperi gura cu mîinile murdare, ignorând cu totul prezența mea la o distanță moderată.
― Am, dar nu-i aici! Și tu n-ai… altceva, zise Marian și se așeză în vârf cu brațele încrucișate pe piept.
― Altceva, ce? întrebă Adi, apropiindu-se de tobogan cu mâinile în șold și țintuindu-l cu privirea, până când se văzu nevoit să o coboare din pricina soarelui care îl orbea.
―Tu n-ai… și își încleștă gura de ciudă că nu-i venea un cuvânt salvator, dureros, sfredelitor. Tu n-ai suflet! zise deodată, sperând să aibă efectul pe care l-a avut asupra mea.
De când Irina a plecat la muncă în Italia, Marian doarme într-o cameră cu mine, într-un pat supraetajat. Mobila anticipează venirea pe lume a unei surioare, de aceea e jumătate oranj, jumătate albastră. Cel mai mult îi plac lui Marian sertarele și dulapurile care se deschid cu fluturi ornamentali. Și mai ține la dulapul mare lipit de pat care i-a adus scăparea atunci când, în nopțile bântuite de stafii, de oameni negri și păianjeni otrăvitori, făcea pe el de spaimă. Iar mama nu era acolo să-l ierte. Eu, neștiind cum să reacționez, îl ironizam, îl tratam ca pe un papă-lapte și îl obligam să se comporte bărbătește. Până la urmă, cu ajutorul unui psiholog, a scăpat de stafii și alte arătări nocturne.
De câteva săptămâni, Marian și-a făcut un prost obicei: aproape în fiecare seară, după ce vorbește cu mama la telefon, după ce eu îl învelesc, urc în patul de deasupra și ajung sub pătura îmbietoare, îmi cere un pahar cu apă. Să coboare pe întuneric îi e teamă. Nu mai știe nici el de ce sau de cine. Să se culce însetat nu dorește. Seară de seară, el cere, eu îl servesc rugându-l, de fiecare dată, să bea apă înainte de a se așterne liniștea. Într-una din seri, obosit, pe jumătate adormit, l-am refuzat.
―Ți-am spus de atâtea ori: bea apă la cină, bea înainte de culcare cât ai nevoie, dar nu mai striga după ce aproape am adormit!
―Te rog frumos, pentru ultima dată, să îmi aduci un pahar cu apă, îmi zise el cu glas mieros.
―Așa spui mereu. Ei, uite, în seara asta nu îți aduc, i-am răspuns cu fermitate.
―Te rog, tati! Nu îmi aduci? insista Marian.
―Nu!
―Tu n-ai suflet! Vezi, dacă eu aș fi fost tatăl tău, eu ți-aș fi adus. Și s-a întors cu fața la perete.
Am stat câteva secunde, m-am răsucit, am bombănit, dar m-am ridicat din pat și i-am dus paharul cu apă.
Nu, de data asta, nu avu același efect. Adi continua cu aceeași înverșunare:
―Și Adela a zis că ești orfan și schilod. Așa-i, Adela?
―Ți-a zis ție Adela asta? și se ridică în picioare cu pumnii strânși. Mincinosule! Pistruiatule!
― Schilodule!
― Nu mai înjurați ca birjarii! interveni Adela, o fată cochetă, cu un cangur de pluș în brațe. Vreau și eu să mă dau!
― Fetițele nu se dau pe tobogan! Vrei să-ți murdărești rochița roz cu volănașe? De data asta, Marian era cel care se alinta. Fetițele se plimbă cu căruciorul, uite, acolo pe aleea cu trandafiri și se fac că-s îndrăgostite de tatăl copilului.
― Sunt singura fată din bloc, nu-mi place să mă plimb singură. Și când mă voi îndrăgosti, ca să știi, va fi de-adevăratelea!
―Atunci îți dau o veste bună, zise Marian: nu mai ești singura fată din bloc. Am auzit că s-a mutat la etajul unu o fată de șase ani, dar va repeta clasa zero, deci nu poate fi mare brânză de capul ei.
După șapte ani de muncă în Franța, părinții Alessiei, noii vecini de la etajul doi, încă visau să își întemeieze un cămin printre străini, iar fata, isteață, începuse școala, cot la cot cu micuții francezi. La câteva luni de la înscriere, după ce Alessia se acomodase cu severitatea dascălilor, cu rigiditatea sportului de performanță, cu luările peste picior ale colegilor de fiecare dată când un sunet ușor diferit dădea naștere unor noi înțelesuri, căzuse din cer pandemia. Bătrânii lor rămași în țară au fost primele pietre care s-au rostogolit din fundația șubredă de pe meleaguri străine. Alessia încercase să țină pasul cu lecțiile care veneau zilnic pe email, dar grădina bunicii, chiar dacă se afla în centrul orașului, o ducea cu gândul departe de adunări și dialoguri plicticoase. Se trezea gândindu-se la colegii ei: René, Guillaume, Marguerite, Yvonne, Albert… și încerca să nu-i uite. Aveau nume atât de frumoase! În van încercară părinții să o pună cu burta pe carte. Înainte, de câte ori venea la bunica, era vacanță, erau cireșe, corcodușe sau cadouri, spiriduși și Moș Crăciun. Casa și grădina bunicii erau raiul pe pământ, iar școala era undeva la polul opus și aștepta, vorba bunicului ei, să fie unsă cu slănină s-o mănânce câinii. Părinții Alessiei deveniră conștienți că, în izolare, fata acumulase multe goluri pe care ei nu știau cum să le umple. Că va fi în țară sau în străinătate, clasa zero trebuia reluată. Și mai deveniră conștienți de un lucru: nimic nu le garanta un septembrie altfel decât acel martie pe care-l lăsară în școală, într-o sală luminoasă și pustie. Cum oamenii de la oraș se mutau la țară, convinși deodată de puritatea aerului de acolo, prețurile apartamentelor scăzură. Așa s-au gândit să facă o investiție din banii câștigați în șase ani de călcat hainele unora și de întreținut piscinele altora și să cumpere acest apartament într-un bloc la poalele Solovanului, înconjurat de verdeață și cabinete medicale private la tot pasul. Cel puțin așa am înțeles eu din spovada vecinului în timp ce doi băieți și nevastă-sa urcau accesorii în apartamentul cumpărat mobilat.
― O anabetă! concluzionă Adi.
― A-nal-fa-be-tă! Măi, Adi, nu mai folosi cuvinte pe care nu le știi! Vrei să nu mai fim prieteni?
― Serios?! interveni Adela. Voi doi prieteni? Mă sparg de râs. Iar tu, ca de obicei, stai acolo și, de sus, te dai cu părerea despre toți. Ești un înfurumat, un în-fumurat! Ar trebui să știi măcar atât: că fetele au întotdeauna prioritate, așa că lasă-mă să mă dau!
― De când au bâlbâitele prioritate? Și, apropo, părerea mea e că ar trebui să-i facem o primire, s-o intimidăm cumva, să treacă un test.
― Știi măcar cum o cheamă?
― Ce contează? Are șase ani și asta spune tot. E cu un an mai mică decât voi, iar eu sunt cu doi ani mai mare decât ea. Eu zic să-i lăsăm un șoricel mort pe prag.
― Asta e urât-urât, făcu Adela, scuturându-și capul a dezgust. E scârbos! E grețos! E…
― Bine, bine, am înțeles ideea. Voi, fetele…
― Eu am vrut să mai fie o fată în bloc și să devenim prietene. Adi, spune și tu ceva!
― Mie mi-ar plăcea să-i pun gumă în păr. Mai ales dacă are părul lung și …
― A, de asta ești tuns periuță? Și tu ai pățit-o! Ha, ha, ha!
― Adela, nu mai râde! Știi ce dureros e?
― Știu. De ce crezi că port mereu două codițe împletite? Caporale, ce faci, te dai sau nu? Cangurul meu vrea și el să se dea.
― Încă nu. Îmi place să reflectez de aici de sus. Aerul e mai curat și mă concentrez mai bine.
― De atâta stat pe tobogan, în fiecare zi, ți s-au găurit pantalonii, spuse Adela enervată la culme că nici cu cangurașul nu a reușit să îl înduplece.
― Nu e asta, zise Adi, așa umblă el. Ai uitat că mama lui nu e …
― Ia, mai lasă-mă! strigă Marian acoperindu-l. Știu ce am să fac: am să-i pun pe prag pantalonii mei scurți găuriți. Uite, acum îi dau jos.
Și, învârtindu-i pe degetul arătător ca pe-un trofeu, alunecă tot chiuind la atingerea pielii de toboganul încins și o luă la fugă în chiloți spre bloc. Devenind, în sfârșit, conștient de prezența mea, se roși până în vârful urechilor. Niciunul dintre copii nu îndrăzni să râdă până nu-l văzu dispărând în spatele ușii cu interfon.

                                                                                                     *
―Pe fata care se dă în leagăn, n-am mai văzut-o pe-aici, zise Marian ca pentru sine. O fetiță slăbuță, în tricou și pantaloni scurți albi, cu teniși albi, imaculați, cu pălărie albă, de sub care ieșeau câteva șuvițe de păr blond și creț, se dădea în leagăn ca o lebădă pe ape. Eleganța și echilibrul fetiței îl scoteau din sărite. Așa cum fredona Sur le pont d’Avignon, prea părea în largul ei. Și, întorcându-se spre Adi, zise: Hai să-i dăm de înțeles cine-i șeful!
― Chiar așa! răspunse Adi, bucuros că poate fi de ajutor.
― Hei, îi zise de îndată ce se apropie suficient de mult din lateral, n-ai văzut ce scrie la intrarea în parc?
― Nu. Ce scrie? întrebă fetița calm, dar încetinind legănarea și băieții fură surprinși de scânteierea de argint a dinților săi înveliți de aparat dentar.
― Scrie că leagănul e proaspăt vopsit, zise Marian uitându-se fix în ochii ei albaștri ca marea pe-nserat.
― Fir’ar! zise scurt fata și sări din leagănul în balans ca și picurată cu ceară. Băieții, zâmbind malefic, îi luară locul înghesuindu-se, împingând din fund și din picioare până când Adi, pe punctul de a cădea, renunță. Își amintiră că făcură farsa pentru a vedea reacția fetei și, potolindu-se, o cercetau cu privirea. Se așteptau ca fata să se enerveze, să se smiorcăie, să-i facă în toate felurile, dar ea nici poveste. Se întoarse și, observând două bare metalice care legau toboganul de leagăn, își puse pălăria pe o băncuță, reveni, fixă bara de jos cu privirea, se dădu puțin în spate și apoi, înaintă în fugă, sări în sus și se prinse cu brațele de ea. Își luă avânt, săltă pe cealaltă, mai înaltă, și se dădu peste cap de două ori, ținându-se strâns de bară și inversând la un moment dat, poziția mâinilor. A treia oară rămase cu picioarele în sus perfect paralele, apoi trecu pe bara joasă, se învârti și acolo o dată cât să facă o sfoară în mijlocul cerului, apoi ateriză la câțiva metri în față în groapa cu nisip. Se întoarse la timp ca să vadă patru ochi căscați de admirație:
― Uau! reuși să îngaime Marian, apropiindu-se de ea cu Adi deodată. Cum ai spus că te cheamă?!
― Alessia, zise fata gâfâind.
― Eu sunt Marian, zise caporalul, și el e Adi.
Adi vru să-i întindă mâna, dar Marian îi dădu cu palma peste ceafă și îi spuse:
― Acum nu se mai dă mâna! E mai mișto să ne atingem coatele. Și își atinseră toți trei coatele și zâmbiră.
― Alexia, mai știi și altceva să faci? întrebă Marian încă sub efectul a ceea ce văzuse.
― Alessia, te rog, nu Alexia. Să vă arăt stând în mâini cădere-n pod? Sau, și mai tare, dacă am găsi o bârnă, v-aș arăta roata țiganului. De exemplu, pe conducta de acolo… și se porni spre blocul vecin.
― Stai, asta trebuie s-o vadă și Adela! zise Marian zbughind-o spre ușa cu interfon. Tot aici ești, tată? Ai văzut și tu?

                                                                                                         *
― Și ce ți-a plăcut în Franța? întrebă Adela în timp ce stăteau toți patru pe iarba de lângă bloc și mâncau din corcodușele aduse de Alessia. Din când în când, câte o mămică îngrijorată striga la ei, de la geam sau de la balcon, să nu se apropie prea mult, să păstreze distanța. Fără să-și dea seama, după câteva minute, începeau să formeze un cerc tot mai mic.
― Mi-a plăcut că mama mă lua cu ea la servici. Când călca lenjeriile de pat, mă ascundeam sub masa de călcat ca într-un cort și, cum valurile de bumbac alb înflorat se mișcau, îmi imaginam că stau sub zăpada de acasă din care ies ghiocei. Apoi am început școala și n-am mai mers…
― Bine, insista Adela, dar nu ți-a plăcut ceva de-al lor, o brânză, că am auzit că au o grămadă sau, nu știu, altceva, așa, mai franțuzesc…
― Acum nu îmi amintesc decât că mi-era dor de corcodușele astea din grădina bunicii și nu găseam. Îmi dădeau caise.
― Caisele sunt mai dulci decât corcodușele, se băgă Marian în seamă. Astea sunt dulci-amărui și, în timp ce se strâmba de noutatea gustului, observă că Alessia avea ochii mamei lui. Oare ei îi plac corcodușele?
― Da, încuviință Alessia, dar astea scad colesterolul.
― Ce-i ăla colestelor? N-am mai auzit, recunoscu Adi.
― E o chestie pe care o măsoară bunica și, când o ia razna, o vreme mănâncă numai corcodușe, înțelegi?
― A, înțeleg, zise Adi, deși nu cred că înțelegea. Și când te-ai întors în România, continuă el, ce ți-ai adus din Franța, așa, de amintire?
Caporalului nu-i venea să creadă că Adi pusese întrebarea care și lui îi stătea pe limbă. Uitându-se când la mica gașcă de până acum, când la fata asta nouă, aterizată de pe altă planetă și totuși de aici, de aproape, îi simțea mai puțin răi, mai puțin dușmani. Și se gândi că ceea ce simțea pentru Alessia se cheamă recunoștință, dar nu era sigur. Trebuia neapărat să ajungă la litera r.
― Mi-am adus-o pe Jolie, zise Alessia ca și cum era evident pentru toată lumea.
― Cine e Jolie? întrebă Adela curioasă.
― Jolie e o pisică siameză, foarte inteligentă, curioasă și aventuroasă.
― Doar atât? insistă Adi. Ai stat în Franța atâția ani și ți-ai adus o pisică și atât?
― Cum doar atât? Jolie e mai scumpă decât tot aurul din Paris. Mititica, prin câte a trecut: paisprezece ore la vamă, apoi două săptămâni în carantină și fetiței îi dădură lacrimile.
― Bine, bine, zise Marian, deci tu te-ai dus în Franța să o vezi pe maică-ta cum calcă, să te înscrii în clasa zero, să te gândești la corcodușele bunicii și să îți cumperi o pisică. Păi, toate astea puteai să le faci și aici.
― Exact, zise Alessia, ștergându-și ochii cu o batistă călcată și brodată pe care și-o scoase din buzunarul de la pantaloni. Mă duc s-o aduc pe Jolie să ne jucăm leapșa cu ea! Și fugi să sune la interfon.

                                                                                                            *
Când se întoarse cu fuiorul de blană argintie într-o mână, Adi și Adela săriră să-l mângâie. Alessia îl dădu lor în grijă și se apropie, puțin emoționată, de Marian. Scoase cealaltă mână de la spate și i-o întinse. În punga de cadouri, Marian își recunoscu pantalonii scurți, erau cusuți și călcați. Îi mulțumi cu un zâmbet stângaci și, curios, scoase cartea pe coperta căreia scria Mic dicționar de nume proprii străine. Se uită la cuprins: 263 de pagini. Uau! și ochii lui verzi căpătară brusc străluciri de smarald.
― Ți-o dau de tot. Eu am terminat-o. Alessia: protector al oamenilor. Ce zici, caporale, am trecut testul?

Luminița Colopelnic