Motocicliști la plimbare prin Sighet, în anii Primului Război Mondial. Pe lângă birje și biciclete, sighetenii
mai puteau admira și motocicletele la modă la început de secol XX.
Salut, Sighet!
NR: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșului Sighetu Marmației.
Vai vouă, oameni fără de respect,
Noi am ajuns al vostru viu model.
Priviți-ne, comportament corect,
Păstrăm distanța: vrem primar cățel!
Am fost lăsați mai mult de ornament,
Pe străzi suntem mai liberi și frumoși
Trăim în lumea voastră de ciment
Și nu suntem deloc prea fioroși.
Vom merge mai departe printre voi,
Suntem de-acum, pe bune, parteneri,
Avem aceleași ținte și nevoi,
Noi vrem progres și noi afilieri!
Prin pactul ce-l dorim, comunitar,
Ne mai dorim să vă vedem la muncă,
Să nu ne mai discriminați rudimentar:
Ce vom „lătra” la Sighet, fie-vă poruncă!
Ras Publica
În fotografie, o altă „ipostază” muzicală a unei formații de succes, care era „vedeta” anilor ’70 la Sighet.
Componența formației (de la stânga la dreapta): Kucserik Zoltan (Sighet), Fox Iosif (Ungaria), Covacinschi Piști (Sighet), Molnar Gyuri (+).
Unii dintre foștii componenți ai formației – numită la un moment dat – SIGMA, având vârste onorabile, cântă și azi.
Salut, Sighet!
Nota redacției: Fotografie din arhiva d-lui Covacinschi Ștefan (Piști)
O țară doarme, vai de capu nost’,
Suntem pe mâini deștepte, ne e bine!
Cine-i de vină, poate „ciasul” prost,
Că ne conduc tălâmbi spre zări senine?!
S-ajungă unii, daună-n „culturi”,
Mărșăluind prin școli de la distanță,
E doar un ieftin joc, să știi să furi
La cei de sus să ai… reprezentanță!
Cu ce-a greșit acest naiv popor
Să fie mai mereu condus de… „ciasu” rău?
Doar știm că prostul e dăunător,
Și ne-amăgim că-l bate Dumnezeu!
Că noi suntem blajini, gândim onest,
N-ajută țara ca să se dezvolte,
Iar visul nostru are ritm funest
Cât ne conduc inculți, ființe-amorfe!
Ras Publica
Eleva de doar 12 ani (este în clasa a VI -a la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighet), Patricia Maria Mihai are, în mod cert, multiple talente. A debutat în urmă cu aproape doi ani cu poezie, aici pe site-ul nostru „Salut, Sighet!”. Tot noi am remarcat-o… construind machete, preocupată de arhitectura Sighetului.
Patricia ne mai oferă o surpriză, continuând să ne uimească, prin abordarea artistică a… pietrelor. Și-a descoperit pasiunea pentru pictură pe bucăți plate (și mai mici și mai mari) de piatră unde-și imprimă viziunea artistică, specifică vârstei, și-și lasă amprenta… solidă. În vacanța forțată, impusă de pandemie, a muncit serios atât virtual cât și… real, dând culoare și viață „bolovanilor”. Și-a completat recuzita din camera ei cu multe lucrări pe piatră dar, cu multă pasiune și-a decorat încăperea și cu alte diverse obiecte de… design interior. Oricum, lumea ei este într-o continuă și luminoasă transformare, iar obiectele „handmade” pe care le „inventează” îi susțin căutările.
Patricia n-a uitat, bineînțeles, nici de dragostea pentru poezie și, pentru a ne convinge, și-a făcut un CV poetic pe care ni-l oferă într-o drăgălașă înregistrare video de la locul… faptelor!
Salut, Sighet!
În jurul orelor 16:05, azi, 12 iunie 2020, a fost transmisă – prin sms – uri pe telefoanele mobile – o “alertă de urgență” de avertizare de Cod Portocaliu de vijelie pentru Maramureș și implicit pentru sigheteni.
La Sighet, la câteva minute după transmiterea alertei, cerul s-a întunecat rapid, ploaia a năvălit peste oraș, dar nu au fost fenomene extreme. A căzut o cantitate mare de apă și orașul a fost spălat… bine!…
Poate a fost “curățat” definitiv și COVID-ul la Sighet deși, se pare, că numărul de cazuri – pe filiera Săpânța – este în creștere!
Salut, Sighet!
05 iunie 1931—05 iunie 2020…
“Astăzi chiar de m-aș întoarce/ A-nțelege n-o mai pot…/ Unde ești copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot ? “
(M. Eminescu – “O, rămâi…”)
Aceeași întrebare s-ar putea pune, cu aceleași răspunsuri și pentru Adolescență și Tinerețe, frânte, trecând prin amintiri și trăiri, filă dupa filă, zile, luni, ani după ani, mulți… ”
La o vârstă mai mică, în jur de 4-5 ani, eram foarte firav, cu toate “plimbările” mele pe la medic. A decis mama atunci să mă duca la un ghicitor renumit în comună, a Diecuțului. Acolo, după ce i-a
transmis datele mele personale, m-a pus să deschid o carte mare, care se numea “Gromovnic” și, după ce a citit ceva din aceasta, i-a spus mamei: “Copilul va trece printr-o mare primejdie și, dacă va scăpa din aceasta, va avea viață lungă”.
Acești ghicitori, chiar și din mediul restrâns în care se aflau, erau destul de isteți și dădeau un răspuns cu mai multe soluții, inteligente, pentru orice solicitare, din care una să se realizeze, un fel de “Oracol” al comunei.
Viața s-a derulat în condițiile specifice de la țară, de atunci, eu în creștere, urmându-mi școlile, cursul primar și gimnazial, cu peripețiile descrise, până în clasa a II-a de liceu, clasa a IX-a, când ele au fost întrerupte cu brutalitate. A urmat apoi alungarea mea din școală, urmărirea de către Securitate timp de peste 2 ani, arestarea, anchetele și detenția cumplită, în pesecuții și schingiuiri inimaginabile, în temnițe și lagărele muncilor de exterminare, la Canal și în alte locații, după cum am relatat cu alte ocazii, totalizând peste 5 ani, cu alți ani “pe afară”.
Era imposibil să precizez care erau pe acolo pericolele, primejdiile cele mai mari și să stabilesc întâtietatea, mărimea, pentru că fiecare în parte și toate la un loc amenințau decisiv viața, zi de zi și scăparea de ele a fost un adevărat miracol; Domnul m-a ajutat. Dând crezare “Gromovnicului”, trebuia să mă aștept la o viață lunga; s-a “dovedit” că a avut dreptate și ea se va împlini!
După eliberare și o lună de spitalizare, și refacere, după un serviciu mai ușor, de 2 luni, aprilie-mai, cu fizicul încă un schelet, m-a prins teama de armată ce mă aștepta, de peste 2 ani, tot la muncă, deși altfel de muncă și am pornit într-un iureș, venit dintr-o disperare optimistă, despre care oricine ar fi spus: stai liniștit, ia-o încet și lasă aventurile; pentru că aventura părea să fie. Îmi propuneam ca în cele 2-3 luni rămase până la încorporare, să promovez cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, prin două sesiuni integrale, la fără frecvență, în continuare examenul de admitere la Facultate și, începând din 01 octombrie, să devin student, unde armata se desfășura în cadrul facultății, o zi pe săptămână, într-un an; “visul meu, dintr-o noapte de vară”. Cu o determinare totală, un somn de 1-2 ore/zi, pentru “întreținere”, cu plimbări dimineața prin roua rece, înviorătoare, sau cu picioarele în lighianul cu apă, câte puțin, cele două clase au fost “învinse” și încă onorabil, cu felicitări la unele obiecte. După reușita parțială, deja o mare victorie, trebuia să atac și ultima redută, facultatea, fie și numai în cinstea acestora, chiar dacă nu reușeam, iar întregul nu devenea total “întreg”, ci știrbit. După maturitate am plecat direct la Cluj, într-o mulțime de 600 de candidați pe 180 de locuri, deci peste 3 candidați/loc; îmi încercam și eu șansa. Probele scrise la limba română și matematică le-am trecut foarte bine, credeam eu, iar la probele orale, am luat la limba rusă 3/5, (doar în vară învățam alfabetul), iar la fizică am primit 4/5. La acest examen, s-a produs un amuzament: am adormit pe bancă, pregătind subiectele și, trezit, am fugit spre ușă, pentru a prinde trenul; profesorul m-a oprit, rostind: la tablă! Aveam speranțe, poate, poate, cine știe? Doamne, ar fi posibil ?! După 5 ani de întreruperi, în așa mari și grele îndurări în care i-am petrecut, cu toate uitările și neuitările lor, să salt deodată așa de sus! Am plecat apoi la cămin și am dormit un somn lung, peste toate nedormirile, greutățile, cu emoțiile și supansurile lor și, după câteva zile, când rezultatele au fost trecute pe afișier, mulțime de candidați se înghesuiau să vadă și ieșeau cu mâinile sus, sau cu ele la ochi. Eu nu aveam nici puterea, nici mare îndemn de a mă înghesui; apoi, într-o rariște făcută, m-am îndreptat și eu acolo și am început să parcurg tabelul și, de la început, după fiecare nume trecut, speranța scădea și îndoiala creștea, când, deodată, privirea rămâne blocată hipnotic pe cifra 60, cu numele meu după ea, care tot apareau și dispăreau, într-o palpitație continuă. Am pus mâna pe geam și am lipit aproape ochii de sticlă, când am văzut mare de tot și stabilizat numele meu, reușind în prima treime și am strigat puternic 60!, de parcă aceasta era media. M-a cuprins o emoție puternică, îmi tremurau picioarele și, nestăpânit, obrajii s-au umezit. Era a doua mea mare victorie, după cea caștigată, cu detașare, în anchete, în detenția de grele suferințe, administrate de torționarii vremilor. Mi-am mobilizat toată priceperea, memoria și logica, toată puterea de sistematizare și “aventura” a devenit realitate. A fost, totuși, un succes de excepție. Rezultatele din primul an de studiu, în care, din zece examene, am promovat opt cu nota 10 si două cu nota 8, la limba rusă și științe sociale, ceea ce arăta că succesul n-a foast un cadou.
Dacă înainte am trecut prin catedrale și m-am rugat, cu atât mai recunoscător și fierbinte am făcut-o acuma. Megeam mai ales la Catedrala Franciscanilor, cu o intrare mai discretă.
Am început viața de student, cu amfiteatrele, sălile de cursuri și seminarii pline, primitoare, călduroase și luminoase, audierea plăcută a cursurilor, în dezbaterile de la seminarii, în acea atmosferă de bunătate, prestigiu și respect uman, care te făcea să te cutremuri prin comparația cu acelea prin care am trecut; era ca un refugiu, din “Iad spre Rai” și parcă nu din temniță, ci dintr-o scurtă vacanță de vară am ajuns pe acolo.
Am avut un început și un parcurs al studiilor foarte bun, până după primul semestru al anului IV, ultimul an de studii, cu nicio notă sub 8, majoritatea notelor fiind de 10 și cu o medie generală în jur de 9,5o, fiind unul din cei mai buni studenți din an. Cu toate acestea, sunt luat de pe sradă și dus la Securitate, unde 24 de ore am fost insultat continuu și bătut, apoi aruncat în stradă cu avertismentul: banditule, “ai sa zbori din facultate!” și am zburat în scurt timp, fiind exmatriculat, de peste tot, abuziv și ilegal. Motivul: refuzul meu categoric de a colabora cu securitatea.
După un stagiu ca muncitor necalificat pe un șantier și o admitere la Institutul Politehnic București, cu o durată de 6-7 ani, am renunțat și am reușit să-mi continui studiile, oarecum tot prin Instanță, după 5 ani și le-am încheiat onorabil, în 1964, după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964, continuarea având același trend.
M-am stabilizat la Liceul din Vișeu de Sus, un orășel mic, de munte, cu păduri frumoase (atunci) și multe sălbăticiuni, cu ape cristaline, cu renumita “Mocănița”, care șerpuia cu șirul de vagoane, goale sau încărcate cu bușteni, de-a lungul râului Wasser, zeci de km, până spre spre izvoarele acestuia, cu mai multe ramificații.
În această atmosferă și mediu, a venit la un examen de bacalaureat o colegă din ultimii 2 ani de studii de la Cluj, Tăut Maria, atunci profesoară la Liceul din Cavnic. Ca foști colegi, eram mai apropiați, mai comunicativi și, amândoi fiind singuri, am abordat în discuții și probleme de viață, de perspectivă și ne-am împrietenit, peste statutul de colegi. Prietenia noastră a evoluat, ajungând la bucuria unirii destinelor, având la bază aceleași idealuri familiale. Căsătoria a avut loc în 28 iulie 1968, în Vișeul de Sus, cu o participare mai restrânsă. Nu a influențat-o deloc statutul meu de proscris și, cunoscându-mi istoria, în detaliu, aceasta nu a descumpănit-o în acel demers, ci dimpotrivă, manifesta înțelegere, compasiune, dar și multă simpatie, pentru trăirile mele. ”Nunta de aur” am sărbătorit-o în 2018, la
Minneapolis, într-o biserică românească, oficiată de un preot, care (ce coincidență!) era rudenie apropiata cu Mariuca, de prin Gârbou!
După câțiva ani, am fost detașați într-o cooperare didactică mai mulți profesori, în trei țări africane, în urma promovării unui examen de limba franceză. Eu am stat cu totul deoparte în aceste demersuri, nu credeam în ele și nu mă tentau nici altfel, considerându-le o aventură, neagreată de mine, cu trăirile mele, în locuri străine, necunoscute și, mai ales, faptul că lăsam deocamdată acasă un copilaș de 2 ani, pe Victoraș, care era mai firav, neștiind ce ne așteapta. Măriucăi îi revine tot meritul acestor pregătiri și a plecării, cu toate beneficiile și greutățile ce i-au urmat, în final întorcându-ne cu bine acasă (15 sept. 1974 – 15 sept. 1980 si 15 sept. 1982 – 15 sept 1984); copiii, deși mici, au fost cu noi. Predarea era în limba franceză. S-au încheiat contracte pe 4 ani, cu drepturi și obligații și neefectuarea lor implica sancțiuni severe, sub multe aspecte. În Maroc au aterizat 2 avioane, cu 400 de profesori, altele în Algeria și Zair. Cooperarea cu Marocul a durat 10 ani, cu schimburi și, trendul fiind același, au fost cuprinși cca 4000 de cooperanți. Salariile stabilite pentru noi, prevăzute în contract, au suferi modificari abuzive și ilegale. După câteva luni de activitate, Statul a impus, peste contract, ca o mare sumă de bani, din salariu, să fie predate Ambasadei, sub denumirea perversa de “cotă cedabila” (am cedat-o noi benevol, nu-i așa?). Astfel, fiecare cooperant aducea în visteria țării zeci de mii de dolari. Eram bine “ambalați”. Toată perioada am funcționat în același oras, Meknes, de mărimea Clujului, la două licee mari, din centrul orașului, aducând de pe acolo o interesantă experiență didactică. Menționez că în cei 6 ani de zile de activitate, nu ni s-a făcut nicio observație, în afara uneia, înainte de plecare, când am semnat actele de repatriere: de ce plecam, de ce nu vrem să mai rămânem, că ei sunt foarte mulțumiți de noi! Ne-au strâns mâna cu felicitări, ca și ai noștri, în mai multe feluri, dar în ușă! Am făcut drumeții deosebit de plăcute prin exoticele zone ale Marocului și prin drumurile anuale spre țară și retur, prin Europa, cu mașina, profitând din mers de superbe vizionări de obiective turistice, artistice și culturale, de toată frumusețea, consemnate. Am dus o viață decentă, fără lipsuri dar și fără exagerări, într-un spirit economic firesc, având astfel vizele dar și mijloacele financiare necesare (merita!). Marocul a fost foarte mulțumit de prestația noastră, ne-a mulțumit și a rugat statul român să mai lase pentru 2 ani profesorii romani, singurii cooperanți rămași pe acolo. România a aprobat, dar cu dublarea salariilor, care ajungeau în jurul a 3 mii de dolari/ profesor/ luna, unele dintre cele mai mari salarii din Maroc (în ultima parte statul încasa salariile și noi primeam diurna!). Marocul a oferit o creștere cu 20% a lor, dar n-au cedat șantajului. Plăcuta ospitalitate a marocanilor este bine cunoscută.
Ne-a bucurat Domnul cu doi copii, Ana-Rodica și Victor Gheorghe, pe care i-am îngrijit cu toată dragostea, fiindu-le mereu aproape, în toate demersurile lor, în prezent bucurându-se de o solidă pregătire pentru viață. Pe lângă latura profesională, amândoi vorbesc curent franceza și engleza. Am profitat că în Meknes, unde am fost repartizați, exista o “Misiune Franceză”, unde am înscris copiii la școală și acolo au deprins vorbirea curentă, în franceză și engleză, folositoare mai târziu; în mod sigur, este cel mai mare beneficiu al detașării.
Copiii au crescut, aveau locuri de muncă doar că aveau salariile în țară așa de mici, încât noi le plăteam chiria, din pensii. La un moment dat, a sosit o echipă din Franța, pentru a recruta informaticieni, înainte de a fi intrat în UE și, într-o lună, băiatul nostru a fost angajat cu contract și a plecat în Franța, la Paris unde a fost foarte apreciat și cu salariul conform eforturilor. A fost cadru universitar și are doctoratul în domeniu. Nu peste mult timp a dus-o acolo și pe sora lui, Rodica, licențiată în Română-Franceză, cu masterat. “Ei au fost cu noi”, la noi, tot timpul și au plecat, rămânând singuri. I-am vizitat însă și stăteam pe acolo mai ales iarna și în timpul marilor sărbători; acuma eram “noi cu ei”, la ei, aproape mereu. Eu având afecțiuni cardiace grave, am efectuat în Franța două operații pe cord, în 2007 și 2010, la Nantes, medicul chirurg fiind domnul Andronache Marius, foarte cunoscut în toată Franța, suportul fiind a lui Victor.
Rodica a cunoscut un american și, în scurt timp s-au căsătorit și a plecat în America, Minnesota, având un serviciu foarte bun. Ea a adus pe lume un baiețaș, de toată frumusețea, Samuel, chiar în 28 septembrie, un frumos cadou pentru Măriuca, care ne-a bucurat enorm; a crescut mare și cuminte. Acum e în clasa a VI-a, învață bine, face sport, mai ales baschet; are 1,84 m și ne privește de la “înălțime”.
Victor a cunoscut o fată din Iași, medic în Anglia și în scurt timp s-au căsătorit, plâcându-se foarte mult. S-a stabilit și el cu serviciul în Anglia, cu multă ușurință, pentru pregătirea lui, unde lucrează și în prezent.
Am rămas singuri în Cluj și, an de an, făceam naveta de la unul la altul, mai mult fiind pe la ei. Din 2015, am primit rezidența în America, pe 10 ani (!), beneficiind și de toate măsurile de protecție socială, cu costuri formale. În drumurile dus – întors în țară, treceam pe la Victor, cu ședere mai scurtă (10-14 zile), neavând asigurare medicală acolo și, în caz de nevoie (fiind înaintați în vârstă), costurile erau foarte mari.
Victor ne-a adus și el o enormă bucurie, familia lor fiind binecuvântată cu două fetițe, de o drăgălășenie ce ne întinerea, Grace – Victoria și Joy – Georgina, chiar în 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, un frumos cadou! Prima fetiță, curând, va împlini 4 ani, iar cea mai mică a depășit de curând 2 ani. Se joacă împreună, dansează, cântă, vorbesc deja engleză și puțină română, și întrețin o atmosferă fericită, de mare bucurie, tot timpul. Dovedesc multă perspicacitate și inteligență. Marea bucurie directă am avut când am stat pe la ei, câte 2 săptămâni, în 3 ani la rând.
În anii precedenți, fiind fără ocupații, în afara celor casnice, familiale, am profitat și am vizitat locuri de o deosebită frumusețe de pe unde am călătorit sau am locuit, obiective de artă și cultură, turistice. Nu pot să nu amintesc Parisul, mereu în intersecții, mult timp capitala lumii, unde copiii au muncit în jur de 10 ani, sau minivacanța în “Walt Disney”- Florida, ori cea din Arizona, cu “marele ei Canyon”, o minune a lumii. Poate că aceste bucurii enorme petrecute singuri sau cu toții împreună, în atât de minunate locuri văzute și trăite, le pot considera, în bunătatea Domnului, ca o compensație a răului atât de mult îndurat, în mare nedreptate.
Cu acestea închei rezumativ “turneul” retrospectiv făcut, reținând că, la un moment dat, eram cu un picior pe linia orizontului, iar cu celălalt în gol, “dincolo”, făcând echilibristică; un curent Divin m-a ajutat și am căzut “dincoace”. Am fugit instantaneu în urmă, mult departat de aceea linie separatoare de lumi, de unde m-a preluat apoi “covorul vieții”, în rulaj continuu și m-a dus, implacabil, spre același orizont, aflându-mă din nou aproape de el, acuma fără putință de întoarcere. Am împlinit deja 89 de ani, deci o “viață lungă“, “Oracolul Săliștea” fiind împlinit, coincidența și realitatea fiind obligate să-și dea mâna. De-acuma voi coborî treptat “dincolo”, atenuat, în firescul vieții, dacă nu voi fi îmbrâncit brutal,
mai devreme, de virusul ticălos. Oricum, distanța între cele două puncte de aterizare, eventuale, neputând fi depărtată.
La un moment dat, toate au un sfârșit, se încheie, cu satisfacții și regrete, într-un anumit amestec, specific fiecăruia, prin care se închide o altă ușă, definitiv, după cea care a fost demult timp deschisă.
Minneapolis – SUA, 07 Iunie 2020
Bărcan Gheorghe
fost elev al Liceului “Dragoș – Vodă”, Sighet
Azi a fost 01 iunie, Ziua Internațională a Copilului – La mulți ani, dragi copii! – și prima zi a… Cireșarului. (Cireșele, din păcate, au încă prețuri de… iarnă!)
S-au relaxat condițiile de trai în “compania” Covidului, lumea a ieșit la cumpărături și la plimbări fără… declarații! Aerul libertății complete ne aduce speranța că Sighetul (și nu numai!) va depăși dificultățile actuale și potențiale iar viitorul orașului nostru ne va oferi surprize… plăcute!
Salut, Sighet!!
Foto: Tomi Hoffer
Ștefan KERTESZ s-a născut la 10 iulie 1949 în Sighetu Marmației și s-a stins din viață azi, 14 mai 2020.
A fost absolvent al Liceului „Dragoș – Vodă” (promoția 1967) și ulterior a Facultății de Industrializarea Lemnului Brașov, promoția 1972, fiind repartizat, după finalizarea studiilor universitare și încadrat din 01 august 1972 ca inginer stagiar la CPL (Combinatul de Prelucrarea Lemnului) Sighet, Secția Plăci Aglomerate din Lemn. Având o pregătire teoretică și tehnică deosebită este promovat, după primul an de stagiatură, pe postul de inginer specialist, în aceeași fabrică. Abilitățile și competențele tehnice îi asigură în foarte scurt timp ascensiunea profesională: inginer la Serviciul Programarea și Urmărirea Producției cu atribuții de șef de secție, șef de secție schimb. În anul 1976, cu derogare de la vechime este promovat coordonator al celor două fabrici PAL I și PAL II.
În anul 1980, inginerului Ștefan Kertesz i se acordă Diploma și Premiul I pe ramura industriei lemnului din România, „pentru preocupări și realizări deosebite privind modernizarea dotărilor tehnice a fabricării PAL – ului” iar în anul 2006 primește distincția „Pro Facultate Ligniensis” din partea Institutului Universitar Sopron – Ungaria, „pentru merite în colaborarea științifică”.
La începutul anului 1993, domnul Ștefan Kertesz înființează societatea comercială SIGSTRAT SA, societate pe acțiuni, unde a fost acționar majoritar și director general. A fost preocupat de asigurarea unui management performant, care să-i garanteze societății pe care o conducea și care – la un moment dat – avea o medie de 600 de angajați, supraviețuirea într-o economie concurențială, având în permanență mari provocări.
Chiar și după pensionare, ing. Ștefan Kertesz a continuat să muncească, fiind directorul general și președintele Consiliului de Administrație al societății SIGSTRAT SA.
Inginerul Ștefan Kertesz a fost și un deosebit filantrop, fiind implicat, de-a lungul anilor, în sponsorizarea unor unități sanitare, de cult și de cultură, tineri și studenți, persoane fizice cu diverse probleme, ONG – uri etc.
A fost foarte respectat de către angajați, colegi și prieteni!
Dumnezeu să-l odihnească în pace! Condoleanțe familiei îndoliate!
Salut, Sighet!
Vis cu pensionari. Un fragment – nedorit de actual – din „Scene din viața lui Anselmus”
„Noaptea, Anselmus nu dormi prea grozav. Avu un somn agitat, de care te bucuri că s-a încheiat fără să te bucuri, totuşi, că te-ai trezit. Dormise degeaba. Se şi culcase rău, cam fără chef, cam fără rost. „La culcare, ca şi la nuntă, trebuie să mergi cu o anumită dispoziţie, altfel ţi se pare că ai pierdut doar timpul, aşa cum la nuntă nu simţi decât că ai pierdut nişte bani!” Hainele de pat abia aduse de la spălătorie, apretate excesiv şi foşnind ca o pădure de fagi, toamna, câinii de afară, luna plină încremenită în dreptul ferestrei l-au chinuit aproape până în zori. Apoi, visă ceva straniu. Se făcea că locuia (în acelaşi bloc, sigur, cu aceiaşi locatari) într-un orăşel izolat, în care trăiau numai pensionari. Singura lor îndeletnicire era să scoată la fiecare zece decese o gazetă cuprinzând biografia răposaţilor, discursurile de la înmormântări şi, eventual, ceea ce se numeşte „ultimul gând” sau „ultimele cuvinte” ale celor plecaţi. Publicaţia apărea într-un singur exemplar şi se citea în centrul oraşului. Arhiva (uite că nu-şi amintea ce nume avea gazeta) reprezenta istoria oraşului. Singura lui istorie. O vreme, lucrurile au mers bine, au decurs, adică, normal. Dar nu se ştie prin ce miracol, de la un timp nu mai murea nimeni. Revista nu mai apărea, orăşelul, lipsit de istorie, se scufunda tot mai mult în mizerie, bolnav de un cancer social. Toată lumea a fost de acord să se editeze publicaţia la primul deces, fără să se mai aştepte până la împlinirea numărului stabilit iniţial, dar nici aşa nu muri nimeni. Primăria a început mari lucrări de reparaţii la sistemele de canalizări, de înlocuiri la reţelele de conducte şi de linii de electricitate, astfel că oraşul rămăsese fără apă, fără căldură şi fără curent electric, dar fără nici un rezultat. Medicamentele au început să lipsească, iar medicii au fost trimişi la fel de fel de simpozioane şi consfătuiri. Degeaba. Nici o epidemie, nici un cutremur, nici un incendiu, nici un accident… S-au organizat competiţii sportive, se alerga zilnic câte un maraton şi se desfăşurau gale de box ale veteranilor cu meciuri de câte cincisprezece reprize… Muzica de discotecă se revărsa pe străzile oraşului prin difuzoare speciale, montate în toate intersecţiile, ziua şi noaptea… În fiecare dimineaţă, însă, mulţimea era adunată în faţa primăriei, mai frenetică, mai nerăbdătoare, mai plină de forţe decât oricând. Deja se auzeau voci propunând un război ori o escaladare în masă a Everestului! Dar o asemenea decizie era deosebit de riscantă: dacă ar fi câştigat războiul fără nici o pierdere, sau ar fi reuşit să urce toţi pe Everest, ce le-ar mai fi rămas? Atunci primăria a hotărât ca, prin tragere la sorţi, din timp în timp să fie ucişi câte zece locuitori. A fost organizată în secret o grupă de zece „terorişti”. De îndată ce au apărut morţii, lucrurile au început să reintre în normal. S-a reluat alimentarea cu apă, cu electricitate şi căldură, au încetat competiţiile-genocid, s-au întors medicii, au început o serie de vaccinări, s-au luat măsuri pentru păstrarea liniştii publice… Orăşelul avea din nou istorie. Dar încet, încet în oraş n-a mai rămas decât grupul celor zece membri ai brigăzii de luptă împotriva uitării. Conform instrucţiunilor, urmau să scoată ultimul număr al gazetei, autodedicat, şi să se sinucidă. „Sinuciderea este un mod de a supravieţui!”. Nu-şi mai amintea cine spusese asta. Din fericire sau din întâmplare, se trezise înainte de a trebui să se sinucidă. Cel puţin norocul ăsta îl avusese, nu suporta să moară în vis.”
(Fragment din romanul Scene din viaţa lui Anselmus, Editura Limes, ediţia a II-a, cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter, 2008, pag. 130-135. Fragmentul cu numărul 13 al cărții!)
Vasile GOGEA
Vasile GOGEA s-a născut la Sighet, la data de 07 august 1953. Este absolvent al Facultăţii de Istorie – filosofie, secţia Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1979).
Este autorul mai multor cărţi în care… “în general, a scris cum s-a priceput mai bine, despre alţii şi despre ale altora”: Scene din viața lui Anselmus, roman, (Ediția I, Editura Litera, 1990; Ediția a II-a, cu o prefață de Ion Bogdan Lefter, Editura Limes, 2oo8), Fragmente salvate. 1975-1989. Jurnal și alte texte. (cu o prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, 1996), Propoieziții, versuri, (Editura Solstițiu & Decalog, 1998), Exerciții de tragere cu pușca de soc, publicistică, (Editura Paralele 45, 1998), (Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului, eseu, (Editura Charmides, 2000), OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, eseu, (Ediția I, cu o postfață de Mircea Muthu, Editura Grinta, 2002, Ediția a II-a, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Editura Grinta, 2012), Logodnica mecanicului Gavrilov, proză scurtă, (Editura Limes, 2002), Repere ale gîndirii românești, în colaborare cu Aurel Ion Brumaru, (cu o prefață de Acad. Alexandru Surdu, Editura Grinta, 2003), Tratat despre înfrînt, meditații, (Editura Charmides & Eikon, 2004), Încă Propoieziții, versuri (cu o postfață de Ion Mureșan, Editura Grinta, 2006), Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, interviu (cu o postfață de Liviu Antonesei, Ediția I, Editura Eikon, 2010, Ediția a II-a, Editura Eikon, 2013), Mofteme, comentarii la I.L.Caragiale, (Editura Charmides, 2012), Singur cu Hegel (un autoportret ascuns), (cu o prefață de Vasile Muscă, filosofie, Editura Eikon, 2013), Propoiezițiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), versuri (cu un text critic de Gheorghe Grigurcu în loc de postfață, Editura Charmides, 2014), La scara blogului. Jurnal dedus (2919-2014), (prefață de Dorin Tudoran, postafață de Letiția Ilea, Editura Charmides, 2014), ANAMTEME. Exerciții de anamneză, (postfață de Andrei Zanca, Editura Eikon, 2015), LUCA PIȚU. Fărâmele meteoritului din Cajvana înregistrate la Observatorul cyberspațial Gogea’s Blog. IN MEMORIAM (prefață de Bedros Horasangian, post-prefață de Șerban Foarță, pre-postfață de Dorin Tudoran, postfață de Vasile Gogea, Editura Charmides, 2015), Din gramaTEMAtica, poezii, (Editura Școala Ardeleană, 2016), Timbre literare fără… T.V. A., (Editura Grinta, 2016), ANAMTEME II. Noi exerciții de anamneză, (Editura Eikon, 2017), FRAGMENTE SALVATE (1975 – 1989) Un jurnal din sud – estul Europei, (Editura Charmides, 2019), CUVINTE ÎMPOTRIVITE – 30 de ani de iluzii și speranțe 1989 – 2019, (Editura DOTA, 2019).
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al PEN Internațional – Centrul România. I-a fost acordat Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Sighetu Marmației în anul 2017.
Este POET, PROZATOR, ESEIST, JURNALIST și BLOGGER!