Azi, Vineri, 24 aprilie 2020 este sărbătorea pe care creștinii ortodocși o numesc Izvorul Tămăduirii. Participanții la slujba de sfințire ar fi primit Agheasma Mică. Este o tradiție întreruptă de teroristul numărul 1 al acestor zile: Coronavirusul.

În centrul Sighetului, azi, la orele amiezii, a fost destul de mare agitația, oamenii săteau la distanța regulamentară (nu toți!) la băncile importante, la magazine, la piață etc.

Un loc frumos, minunat, altădată un punct de atracție special, a rămas în aceste zile pustiu: parcul Grădina Morii.

Haideți într-o plimbare „tăcută” prin parcul ce stârnește tuturor categoriilor de sigheteni amintiri plăcute și, să sperăm că luna viitoare, lumea se va putea plimba, real, prin acest colțișor verde al orașului nostru.

Salut, Sighet!

În Vinerea Mare, 17 aprilie 2020, Sighetul a fost mai agitat, oamenii au făcut cumpărăturile – mult mai reduse ca altădată – pregătindu-se pentru Sărbătorirea Paștelui într-o discreție impusă de nepoftitul virus. Cei mai mulți echipați, alții fără camuflajul complet corespunzător, poftiți în stradă și de vremea bună, dar și de completările pentru partea culinară, orașul oscilează de la o liniște nefirească la agitația binecunoscută.

Scurta noastră plimbare (pe câteva din străzile mai puțin „vizibile”), în vremuri de restriște, completează Jurnalul video al unui film care – sperăm – se va finaliza totuși cu bine. Happy end?!…

Salut, Sighet!

Azi, 14 aprilie 2020, la Sighet plouă, e frig și e o vreme „adecvată” carantinei, adică de… stat în casă. Este Săptămâna Patimilor pentru creștinii ortodocși și greco – catolici, continuă săptămânile patimilor – generate de pandemie – pentru toți cetățenii țării dar și ai lumii.

Pentru a încălzi un pic răceala zilei de azi, vă oferim un nou tur virtual prin Sighetul nostru, filmarea fiind făcută duminică, atunci când cerul orașului nostru mai era albastru.

Se pare că sfârșitul săptămânii va readuce căldura pe la noi (așa spun meteorologii!) așadar, să sperăm că Duminica de Paște, chiar dacă va fi petrecută de noi acasă, va aduce mai multă și mai albastră… lumină!

NR: Dedicăm, în mod special, acest video – material tuturor cetățenilor responsabili care, de câteva săptămâni nu și-au părăsit fără motiv locuințele, au respectat carantina dar, duc dorul plimbărilor prin cel mai nordic municipiu din România!

Foto – video: Ion Mariș;  Montaj: Brîndușa Oanță

Salut, Sighet!

Azi, chiar dacă se aude tăcerea universală, să încercăm să lăsăm gândurile optimiste să ne copleșească, să ne readucă speranța în inimi! Minunatele Sărbători de azi sunt pentru creștinii din întreaga lume clipe de răgaz spiritual. Să ne bucurăm!… Deși despărțiți, suntem împreună, mai solidari decât altădată!

Sărbători Pascale… regenerante! Cristos a înviat!
Duminică de Florii… revigorantă!
Și tuturor celor cu nume/ prenume de flori… LA MULȚI ANI!

Salut, Sighet!

Salut, dragi prieteni!
Știu că am ajuns vremuri mai puțin plăcute, știu că nu este ușor, știu că soarele, vremea de afară vă atrag și vă îmbie la o plimbare. Știu! La fel simt și eu! Dacă cineva îmi spunea acum câteva luni, că asta se va întâmpla cu lumea, aș fi spus că a înnebunit. Dar, ce putem face? Nu putem înfrunta legile naturii, așa că ne conformăm. Zilele mele de stat în casă nu sunt ușoare. Cu toții stiți că sunt o fire energică și îmi este cam greu să mă descurc cu această perioadă de liniște totală. De ce am ales să stau în casă? Nu neaparat pentru mine, ci pentru cei din jur. Repet! Nu mi-e ușor, am aceeași rutină zilnic și nu mă prea pot obișnui cu ideea ca nu pot ieși pe-afară, dar… gândesc altfel, mă gândesc la alte țări cum ar fi Italia unde mor oamenii pe capete, mă gândesc la cadrele medicale expuse la un pericol atât de mare, la frica ce le străpunge șira spinării de fiecare dată când intră în spital și, îmi dau seama, că un moft de-al meu ar putea aduce probleme și în țara/orașul meu. Oricum situația e destul de gravă și la noi în țară, însă sunt sigură că dacă rămânem uniți se vor rezolva toate.

Așa că, zilele mele petrecute în casă se desfășoară destul de normal. Îmi iau micul dejun, ascult muzică, mă uit la filme, ies în grădina casei mele (imediat încep să măsor lungimea firelor de iarbă :))) și mai mult decât atât, mă pregătesc la… școala online. Ideea aceasta îmi place foarte mult și chiar o văd folositoare, mai ales pentru noi, liceenii, dar și pentru restul elevilor. După 2 ore desfășurate online mă simt mult mai în siguranță și mai relaxată, știind că atunci când mă întorc la școală nu voi avea atât de mult de recuperat. Un mare LIKE din partea mea tuturor profesorilor care își desfășoară orele așa! În rest, m-am apucat de gătit. Am făcut un tiramisu delicios și am fost tare mândră de ce mi-a ieșit, deci statul în casă nu e așa de rău. Prima jumătate a zilei trece, a doua jumătate e puțin mai anevoioasă, deoarece încep să mă cam plictisesc și simt nevoia să ies dar, nu e o problemă, pentru că acum am de citit romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Tema trebuie făcută. Deocamdată am activitate și când rămân în pană de idei mai scriu câte un articol pentru voi, cititorii sigheteni. Voi știți că îmi place și să cânt! Vă cânt cu drag și vouă!

Mi-ar plăcea să știu și chiar să văd ce faceți voi în aceste zile destinate statului acasă și, poate, îmi dați și mie idei.

Până atunci, vă transmit multă iubire și căldură! Respectați sfaturile medicilor și a autorităților, igiena să fie pe primul loc și, aveți grijă de voi! Fără oameni, ce s-ar face Pământul? Râmânem uniți, stăm în case, petrecem clipe prețioase cu familia și astfel totul va fi bine. Vă doresc multă sănătate și… imunitate maximă!

Anca Maria CORNEȘTEAN
Clasa a XI-a
Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”, Sighetul Marmației

Ce frumoasă zi de duminică la Sighet! De mult n-am mai văzut orașul nostru atât de liniștit la orele amiezii. Foarte puțini trecători, foarte puține autovehicole, un aer rece, curat și, dacă n-ar fi siluetele neîngijite ale unor clădiri din centrul vechi al orașului, atmosfera ar părea chiar superbă, de-o primăvăratică respirație.

Apropo de respirație, la modul fiziologic cel mai banal, deși suntem într-o „naturală” amenințare, nu am simțit absolut deloc presiunea zilelor precedente. Președintele ne-a anunțat că urmează, de mâine, instituirea stării de urgență dar, cred că toți concetățenii noștri și-au făcut proviziile necesare pentru cele 14 zile fatidice (în caz de corona-contaminare) așadar, putem liniștiți să ne gândim la… viitor. Deocamdată viitorul ține de ipoteze și previziuni, ceea ce este cert vizează mai ales industria turismului, acolo declinul este previzibil. Toate ramurile industriilor producătoare și de servicii vor simți efectele dar, totul depinde de durata debarasării de COVID – 19 (acronim ce mă duce cu gândul doar la o… operațiune secretă).

Azi e o zi senină, vârfurile muntoase din jurul Sighetului sunt albite impresionist, natura este calmă iar oamenii s-au împăcat – cred – cu această nouă provocare. Cel mai interesant aspect al ultimelor zile – la nivel local dar și la cel național – este că nu am mai auzit gălăgia politicianistă, s-au atenuat certurile, orgoliile mărunte, patimile nejustificate. Ajunge un singur virus printre noi și-au zis – probabil – conducătorii noștri și, au… dispărut, unii s-au autoizolat, nu mai au nimic de împărțit (deocamdată), cei mai mulți și-au înghițit cuvintele/ discursurile (și foarte bine fac!) deși mai și împrăștie (virtual) săgeți otrăvite. Cred că ar fi o mare greșeală ideea unora de-a câștiga din „curajul” pe care-l au în a se considera învingători…. contra naturii.

Centrele de carantină din Sighet funcționează normal, având supravegherea instituțiilor specializate, alarmiștii, cei care se agită că avem asemenea locații la Sighet, ar trebui să tacă și să se întrebe dacă la fel de vehemenți ar fi în cazul în care cei internați ar fi din familiile lor.

Marile magazine dar și cele mai mici sunt bine aprovizionate, nu am observat azi să lipsească niciun produs de bază și – lucru minunat – rafturile cu băuturi alcoolice sunt pline, n-a fost mișcare pe acolo… asta e cool, îmi place!

Repet, Sighetul arăta foarte bine azi, mai aerisit, fără agitația zgomotoasă a luptelor pentru mai mult, pentru dobândirea de bunuri cât mai… impresionante. Coronavirusul ne mai aduce cu picioarele pe pământ, la nivelul simplelor alimente de egală existență și subzistență.

Nu trebuie să ne panicăm, nu avem motive ultra-dramatice, din păcate gripa sezonieră a ucis de la începutul anului până azi, la nivel global, mult mai mulți oameni (aprox. 98000); măsurile firești, profilactice, sunt suficiente și eficiente.

Oameni buni, fiți calmi, liniștiți, nu dați crezare fake-urile care circulă cu mare viteză și extremă diseminare, închideți televizoarele, faceți pauză pe facebook, citiți o carte bună, ascultați muzică de calitate, sunați-vă prietenii (chiar și pe whatsapp ca să vă și vedeți) și… respectați sfaturile avizate!

Ion MARIȘ

Foto: Ion Mariș

Vă propunem pentru identificat și admirat o altă frumoasă clădire din patrimoniul Sighetului. De data aceasta nu vă oferim niciun indiciu, vă invităm să identificați clădirea!
Așadar… unde se află, unde „găsim” clădirea din imagine?
Vă așteptăm răspunsurile și comentariile!

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!

Vă prezentăm o altă clădire ce face parte din patrimoniul Sighetului și care „ascunde” o istorie interesantă. Impozanta clădire de pe actuala str. Alexandru Ivasiuc a aparținut unei bogate familii de evrei, iar după 1948 a funcționat drept închisoare de drept comun, dar și politică (o perioadă mai scurtă de timp a fost închisoare de tranzit pentru deținuții politici din raionul Sighet). Sighetenii care au locuit în zonă își amintesc de perioada în care, se pare că până în jurul anului 1962, erau duși deținuți în acel imobil și închiși la subsol. Un alt locuitor al zonei și-a amintit de o evadare care a avut loc prin anul 1956.

Intrarea în închisoare se făcea de pe actuala stradă Iuliu Maniu, imobilul avea la parter și încăperi ale administrației miliției și/sau securității.

Unele zvonuri dau sigură existența unor morminte secrete la subsol, unde au fost ascunse, după ce au fost ucise, victimele „anonime” ale acelor ani.

După 1962 imobilul a trecut în proprietate privată.

Mai multe detalii și despre acest valoros imobil cunoaște prof. Pal Robert Zolopcsuk, detalii pe care – sperăm! – le va dezvălui într-o viitoare carte despre clădirile pe care nu le-a cuprins în volumul „Sighetul Marmației”, pe care l-a publicat în anul 2012, la Editura „Valea Verde”.

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

                                                                                                                                                                       Salut, Sighet!

Prima dată când am scris a fost o poezie cu rimă despre un ghiocel. Eram cred în clasa a doua. Ai mei au râs de mine aşă că am înţeles că singura natură despre care voi putea scrie va fi natura umană. Şi am mai scris mult mai târziu. Despre oale. Domnului Slujeru i-a plăcut. Cred că a fost şi singurul şi tare mă tem, că din această cauză, cum tot e la modă acum, sufăr de ,,dizordine post traumatică”. Să fie asta cauza pentru care răsfoind cultura sigheteană mă surprind confuză? Pe de altă parte cum poate o fată ce scrie despre oale să priceapă ceva din ,,poezia’’ de la Sighet. Dar cum îmi place să mă dumiresc în materie de natură umană, mă hotărăsc să revăd poeţi care îmi spuneau ceva, cândva… îmi aduc aminte de unu pe care l-am părasit acum ceva vreme prinsă fiind de prezenţa vieţii. Îl recitesc şi:

În luna morţii ei, stă
la fereastră, o femeie tânără, cu părul
făcut permanent, în valuri elegante.
În fotografia maro,
e gânditoare şi priveşte afară.

Afară un nor, din după amiaza
anului ’34 se uită la ea, tulbure
şi fără centru, dar întotdeauna loial.
Dinăuntru, mă uit la ea eu,
copil de patru ani, sau pe-acolo.

Îmi iau mingea
şi ies uşor din imagine
îmbătrânind, îmbătrânind
cu grijă, tăcut.
ca să n-o sperii.
                                           Dan Pagis

Despre poezii mai mult sau mai puţin bine scrise, despre oale şi nemurirea sufletului şi cu multă seninătate, despre certitudinea morţii, unii oameni au norocul să poată vorbi din când în când la muncă. Mai ales în zilele dărâmate de final de an şi/sau ianuarie deprimant de sărac. Extrasenzorialul din mine anunţă inevitabil în acele zile: e timpul plecărilor neaşteptate. Sunt zile de murit. Cristina Ţopescu confirmă, tanti Măriuca de la cimitirul evreiesc confirmă, Sir Roger Scruton confrmă… Se acceptă cu înţelepciune şi resemnare de audienţa blazată fără explicaţii suplimentare. Moartea însă nu e la noi. Se întâmplă altora.

Inspirată, aceste prezenţe şi despărţiri subite şi de amintiri ale celor care nu mai sunt lângă mine, recapitulez şi eu după modelul lui Sir Roger Scruton, final de an, final de viaţă:
Ianuarie
Frig. Mi-e frig, e noapte sau zi? O gaură mare se deschide în tavan prăfuind covorul. E de facut curăţenie. Păsări uriaşe cu ciocuri boante îşi întind aripile în camera ce nu le mai încape. Trebuie să ies. În frig!? Sunt îngrozită. Trebuie să vadă cineva. Să mă vadă. Cineva! Cineva mă face să dorm. Aşa că dorm. Dorm. Dorm mai mult, cineva mă strigă, nu pot să ridic privirea. Ma uit la pantofi. Mă strigă. Nu pot. Nu văd, nu ştiu…. îi chem pe ai mei, unde sunt, mama… am văzut-o adineaori. Şi tata? Au fost aici… doar i-am văzut. Ceva nu se leagă…. Dorm. Mi-e frig. Trebuie
Februarie
O văd că vine mereu. E mai bine. Cunosc. Îmi aduc aminte. Mănânc. Cineva mă forţează să învăţ: dimineaţa, la amiz şi seara. ,,Acesta trebuie să fie bioritmul doamnă“, îi aud povestind în camera alăturată. Întreb de ai mei. Stau cuminte. Aşa mi se spune. Dorm. Mânănc. Mi-e frig. Trebuie
Martie. 5.
E ziua mea! E ziua mea? Ce înseamnă asta? Unde sunt ai mei? A da, revăd parcă ceva. Recunosc un zâmbet, un mers, îmbrăţişări. Fac şi eu cum fac ei. Zâmbesc. Zâmbesc? Aşa mi se pare. Îmi arată o poză cu mine. Eu sunt asta? E mai cald. Mănânc. Nu mai sunt găuri în tavan, e curăţenie iar păsările nu mai vin. Răzvan e în siguranţă. Mănânc. E mai cald. Trebuie
Aprilie
Stau la geam. E mai cald aici şi e lumină. Primesc cafea în pat, mic dejun. Nu e întotdeauna pe placul meu. Mănânc pâinea. Stau la geam. Nu se întâmplă nimic în lume, e doar lumină şi linişte. E mai cald. E mai lumină. Nu se întâmplă nimic. Dimineaţa, la amiz şi seara. Iau medicamente. Medicamentele sunt importante. Mi se serveşte masa. Unori e gustoasă alteori e din alte timpuri. Refuz. Nu se întâmplă nimic, e cald şi linişte. Ies afară. Găsesc un loc bun, un balansoar, privesc dealul, e soare, cald. Primesc vizite: colege de la şcoală, rude, sora mea. Zâmbesc. Întreb de cei mici, de ai mei. Mă bucur, sunt prezentă, ştiu cine sunt. Dimineaţa, la amiaz şi seara. Trebuie
Mai
Văd oameni apoi dispar. Întreb de ei însă cu neîncredere. Îmi aduc aminte, ştiu cine sunt. Dimineaţa la amiaz şi seara. Ies pe stradă. Mă plimb, văd oameni, vecini, vecini, vecini, mă bucur să-i văd, răspund la întrebări, salut, întreb şi eu. Povestim dar întreb şi de ai mei. Nu se ştie. Nimeni nu ştie unde sunt. Totuşi e mai cald. E bine, e cald, e bine. Scoatem florile afară. Mi se dau sarcini. Să ud florile. Le ud. Am grijă de apa ploaie. Ud florile, mă plimb, salut, ud florile. Dorm pe balansoar. Privesc dealul, dimineaţa, la amiaz şi seara. E mai cald. Trebuie
Iunie
E cald. Miroase a bujori şi a căpşuni. Mănânc cu poftă. Sunt flori peste tot. Şi multă lume în curte! Povestesc. Recunosc oameni. Este o aniversare. Mă bucur. Stăm până seara târziu. Râdem, povestim. Obosesc dar trebuie. Primesc flori ca în fiecare an, de 15 iunie. Povestesc despre foşti elevi, părinţi, viaţa trecută. Obosesc. Privesc dealul de pe balansoar. Dimineaţa la amiaz şi seara. Trebuie.
Iulie
E cald şi bine. Nu –mi plac căţeii dar caţeluşa asta are ceva ce pot să accept. O plac pe Luna. Povestim în tăcere. Stau pe balansoar. Privesc dealul dimineaţa, la amiaz şi seara. Luna îmi stă la picioare pe balansoar. E cald şi bine. Ai mei au plecat în vacanţă. Stau afară mult. Privesc viaţa altora. Privesc dealul de pe balansoar. Dorm. Privesc dealul. E cald, e bine. Trebuie.
August
E linişte. Vecini plecaţi în concedii. Stau pe balansoar cu Luna. Copiii sunt veseli, povestim, ne certăm, se ceartă. Încerc să le aduc aminte de calm şi înţelepciune, de cumpăt, cumpătare, cumpătat, necumpătat… o familie lexicală bună. Vin ai mei. Mai mulţi dintre ai mei. E casa plină. Curtea plină. Eu stau pe balansoar. Privesc viaţa altora. Privesc dealul. Trebuie
Septembrie
E încă cald. Începe şcoala, se aude pe străzi. Mă trezesc şi eu devreme. Beau cafea. Beau trei cafele. Îmi place să beau cafea. Îmi aduc aminte nepoţii că obişnuiam să beau doar cafea la ibric fără zahăr. Acum o beau oricum dar cu zahăr. Respect ritualul: întreb de copii în fiecare zi, de ai mei tot mai rar. Sunt bine toţi, mi se spune. Ies pe balansoar cu Luna, privesc dealul. Primesc flori de 15 septembrie ca în fiecare an. Începe şcoala. Îmi aduc aminte de viaţa mea. Obosesc. Stau pe balansoar, privesc dealul… trebuie…
Octombrie
Mi-e tot mai greu să mă trezesc. Mi-e frig. Aştept prima cafea la pat. Obosesc. A doua mă duc să o cerşesc. Mai ies pe balansoar la amiaz, seara se pierde. Am nevoie de pătura bej. Vreau să stau pe balansoar, să privesc dealul la amiaz cu ceaţă, fără ceaţă, îngalbenit uşor, palid spre sfârşitul lunii, cu chiciură, cu brumă, cu soare. Trebuie… Mi-e tot mai greu să merg. Mi se spune că frigul mă afectează. Vreau să stau pe balansoar, să privesc dealul. Trebuie…
Noiembrie
E frig. Mi-e frig. Mor oameni, vecini, vedete, rude…. Erau singuri. Erau singuri? Cum erau singuri? Întreb să mă asigur. Povestesc cu ai mei despre singurătate. Nici eu nu mă simt prea bine. Evit să spun. Privesc balansoarul… dimineaţa, la amiaz şi seara. Trebuie… obosesc… trebuie.
Decembrie
Am fost de trei ori la spital. Obosesc. Privesc…. înspre balansoar, înspre deal. Obosesc, trebuie. Chiar trebuie? îndrăznesc să întreb. Doar dacă mai vrei, mi se răspunde. Mi-e frig, întreb de ai mei… privesc… în sfârşit decid. Nu mai trebuie.

Am avut pivilegiul să petrec ani în preajma unor oameni încercaţi, să trec alături de ei prin panica pierderii identităţii şi bucuria revenirii la viată. Mărunţişurile vieţii ajung mai greu la mine acum, dar mai ajung uneori. Oamenii fug de bolnavi în general însă îmbrăţişându-i, eu am descoperit, că listele lungi cu recomandări legate de pacienţii cu diverse forme de tulburări emoţionale dau rezultate extraordinare aplicate între asistenţii lor fie ei familie sau preofesionişti aşadar:
Rutina facilitează viaţa, păstraţi autonomia, ajutaţi pacientul să-şi păstreze demnitatea.
Evitaţi conflictele, simplificaţi la maximum viaţa. Păstraţi simţul umorului, râdeţi cu pacientul, dar nu de el. Aflaţi ce înseamnă siguranţa. Rămâneţi în formă, sănătos şi creşteţi cea mai bună parte a aptitudinilor restante. Facilitaţi comunicarea. Nu uitaţi de aspectul fizic, gătitul, masa, alcoolul şi ţigările, medicamentele, somnul, ideile delirante, comportamentul sexual şi apoi atenţie mare la registrul greu al emoţiilor: Fuga, Violenţa şi Agresiunea, Depresia şi Anxietatea, Tristeţea, Vinovăţia, Furia, Ruşinea, Singurătatea, Familia… ghidul inspiraţional concluzionând: problemele voastre sunt şi ale celorlaţi. Păstraţi-vă un timp şi pentru dumneavoastră. Vă cunoaşteţi limitele? Nu vă faceţi reproşuri. Nu uitaţi cât sunteţi de important.

Alina MARINCEAN

Preotul greco – catolic Ioan M. Bota s-a născut la 16 ianuarie 1920 la Rona de Jos, fiind un veritabil maramureșean, nepotul avocatului dr. Grigore Bota. A urmat cursurile Institutului de Teologie Greco-Catolică de la Blaj (Academia Teologică din Blaj), a fost arestat de securitate și deținut în penitenciarele din Satu Mare, Cluj, Aiud (în perioada 1948 – 1949).

După mulți ani de zile la munca „de jos”, reușește să absolve Facultatea de Filosofie a Universității din Cluj și ulterior Facultatea de Filologie-Istorie a Universității din București după care îşi ia doctoratul în 1977.

A fost hirotonit – în clandestinitate – diacon la 14 septembrie 1988, în localitatea Cicârlău (Maramureș), de către viitorul Cardinal Alexandru Todea și apoi preot, la 8 noiembrie 1988, în localitatea Reghin (Mureș), tot de către IPS Alexandru Todea. După 1989 activează ca profesor universitar la Institutul Teologic Universitar din Cluj-Napoca şi începe o remarcabilă activitate didactică şi publicistică pe care o continuă și la această venerabilă vârstă.

Zilele trecute, la împlinirea celor 100 de ani, părintele – profesor Ioan M. Bota a fost onorat și sărbătorit la Cluj de către mari personalități ale vieții religioase și culturale din România, de către președintele Academiei Române, dr. Ioan Aurel Pop, dar și de către numeroși maramureșeni.

Salut, Sighet!

NR: În imagine părintele – profesor universitar Ioan M. Bota felicitat de către ec. Nistor Lihet (președintele filialei Maramureș a Partidului România Mare, vicepreședinte la nivel național, iubitor de neam și… straie maramureșene).