Liniște. O liniște profundă se așterne în urma impactului, iar un nor de praf se strecoară în tunel. Aud respirația întretăiată a lui Alex. Silueta lui e ca o umbră întunecată pe fondul întunericului liniștit din canal.
– Sunteți în regulă amândoi? glasul Ulanei poartă o urmă de îngrijorare. Silueta ei se ridică încetișor.
– Da, răspund aruncându-i o privire lui Alex, care acum are ochii ațintiți asupra mea. Parcă pot să-i văd strălucirea bizară a ochilor chiar și în întunericul acesta de nepătruns.
– Am reușit, spune el pe un glas răgușit încercând să se ridice. Suntem în viață!
Ulana dă din cap dezaprobator în timp ce ne ajută să ne ridicăm.
– Mă tem că acesta nu e decât începutul, spune ea pe un ton stins.
Adrenalina se risipește, lăsând loc unei groaze profunde care parcă mă paralizează, lăsându-mă fără aer. Kievul tocmai ce a fost lovit de o rachetă nucleară. Orașul în care am crescut, în care am copilărit și ne-am format încă de la vârsta de cinci ani… este acum în ruine. Imediat după moartea mamei, Ulana ne-a adus în acest oraș pentru a ne lua în grijă, ca pe urmă să ne devină precum o mamă… iar acum nici nu vreau să mă gândesc la ce se află la suprafață…
– Cum e posibil așa ceva? întreabă Alex pe un ton îngrozit, trezindu-mă din gânduri. De ce ar vrea cineva să pornească un război împotriva noastră?
Ulana îi pune o mână protectoare pe umăr și îl privește compătimitoare.
– Nu am răspuns la întrebările acestea, și nici nu cred că vom găsi vreunul prea curând. Acum tot ce contează este supraviețuirea… spune ea pe un ton ferm, dar și blând în același timp.
Alex dă din cap dezaprobator și chiar și în întuneric, pot să-i văd fața schimonosită de deznădejde și groază insuflate de stafiile trecutului, stafii care ne-au bântuit toată viața și continuă să ne bântuie. Dar acum nu e momentul să ne lăsăm pradă groazei și fricii. Trebuie să mă adun.
– Dacă vrem să supraviețuim, încep eu fixându-l pe Alex cu privirea, trebuie să lăsăm deoparte sentimentele și tragediile trecutului și să ne concentrăm asupra prezentului.
– Bine spus, Yana, Ulana îmi aruncă o privire aprobatoare. Trebuie să ne mișcăm, poate reușim să dăm peste un adăpost. Nu putem rămâne aici la nesfârșit, nu avem suficiente provizii.
Arunc o privire îngrijorată către sacoșa agățată de antebrațul Ulanei. Abia dacă avem două conserve și trei sticle cu apă… în mod clar mâncarea nu ne ajunge decât pentru maxim două zile, și asta doar dacă flămânzim.
Ulana ne face semn către tunelul care se întinde în stânga nostră și o ia hotărâtă în direcția respectivă. Eu și Alex o urmăm în tăcere. Mirosul care plutește în aer este o combinație între umezeală și deșeuri care mă face să strâmb din nas. Este clar că nu mă simt în largul meu. Dar pe cine păcălesc? Lumea de afară sigur arată ca și cum tocmai ar fi venit apocalipsa, sigur nimeni nu se mai simte în largul său.
– Totuși, este atât de straniu, începe Alex, vocea sa făcând ecou de-a lungul tunelului umed și întunecat. Cum am ajuns sa stăm din nou față în față cu ceea ce ne-a luat familia și șansa la o viață normală.
– Este ca un blestem, spun eu într-un târziu.
– Un blestem din raze și energie, completează Ulana.
Alex își ridică privirea către Ulana.
– În cazul acesta, detest razele și energia, spune el pe un glas stins.
– În cazul ăsta înseamnă că te detești pe tine însuți și tot ce te înconjoară, îi replică Ulana pe un ton ferm.
Continuăm să mergem, pașii noștri plescăind în apa murdară și făcând ecou.
– Energia există peste tot și în toate, inclusiv în creierul și țesuturile umane, continuă Ulana pe un ton serios. Razele soarelui sunt cele care dau naștere vieții, ele asigură existența plantelor, iar fără plante oamenii și animalele nu ar avea hrană. Cu toate acestea, razele soarelui pot să și ardă și să distrugă țesuturi, pot provoca incendii de proporții. Radiumul, unul dintre cele mai radioactive elemente care apar în natură, există în crusta terestră, în același sol care cultivă plantele și ne asigură, precum soarele, hrana de zi cu zi.
Alex și cu mine o ascultăm atenți, așa precum am ascultat-o și în copilărie când ea ne-a dezvăluit pentru prima dată secretele acestor misterioase elemente care produc energie de la sine. Și, ca de fiecare dată, suntem uluiți și fascinați de cât de contradictorii pot fi calitățile acestora.
– Astfel se explică de ce anumite plante sunt într-o oarecare măsură radioactive, continuă Ulana, acum tonul ei căpătând o urmă de fascinație.
– Cum ar fi bananele și cartofii? adaugă Alex schițând un zâmbet.
– Vezi că mai ții minte? îi răspunde Ulana, aruncând un zâmbet fad peste umăr.
– Cum aș putea să uit ceva ce am fost învățat cu atâta iubire și entuziasm de către cea mai bună profesoară de fizică? spune Alex, tonul său devenind copilăros.
Auzind acestea, îmi aduc aminte de câte ori Ulana m-a ajutat cu lecțiile la fizică pe care nu le înțelegeam niciodată, cel puțin nu de la profesorul de la clasă. Însă, când ajungeam acasă, ea era mereu pregătită să mă ajute de fiecare dată când mă vedea chinuindu-mă cu materia. Țin minte că eram în a cincea și mă întorsesem târziu de la școală, iar îndată ce am ajuns acasă, m-am încuiat în dormitorul meu, am aruncat afară toate caietele și manualele pe care le aveam în ghiozdan, și m-am apucat să studiez fizica din răsputeri. Corigența mă amenința, și nu din cauza faptului că nu eram silitoare, din contră, învățam foarte bine, ci din cauza faptului că nu puteam pricepe nimic din ceea ce ne preda domnul Pendasky. În ciuda eforturilor mele, nu reușeam să pricep nimic, astfel că seara târziu, pe la 9, m-a podidit plânsul la gândul că nu voi reuși să trec clasa a cincea doar din cauza unei materii pe care nu o înțelegeam. La un moment dat, am auzit ușa dormitorului crăpându-se, iar chipul îngrijorat al Ulanei a apărut la ușă.
– Ce-i în neregulă, Yana? m-a întrebat ea calm, după care a dat buzna lângă patul meu burdușit cu caiete și cărți de fizică. S-a pus jos și m-a luat în brațe.
– Nu pricep… i-am spus eu printre lacrimi. Nu voi pricepe niciodată și nu voi termina a cincea!
Ea m-a strâns mai tare în brațe.
– Nu îți face griji, am eu o soluție, mi-a spus ea liniștit.
Mereu avea o soluție. Doar era un om de știință strălucit, exact ca și modelul ei în viață, Marie Curie.
Ziua următoare s-a învoit de la laboratorul din cadrul Institutului Național de Cercetare, unde lucra, și m-a luat în laboratul ei de acasă – o cameră mică plină cu fel și fel de echipamente și instrumente de fizică – a luat câteva foi de hârtie și m-a întrebat la ce lecții am probleme. Restul zilei și-a petrecut-o alături de mine explicându-mi fizica într-un mod cu totul diferit de cel al lui Pendansky, arătându-mi fiecare reacție în aplicare cu ajutorul echipamentului și instrumentelor ei. Aceea a fost ziua în care am descoperit o altă latură a fizicii, o latură pe care am înțeles-o și am ajuns să o îndrăgesc. Această latură, plină de experimente fascinante și reacții uluitoare a fost cea care m-a ajutat să-mi găsesc rostul în viață, și anume cel de fizician atomic. În anii care au urmat am fost binecuvântată să petrec ore în șir alături de Ulana, făcând cercetări și experimente. Până la urmă, domeniul radioactivității este o tradiție de familie.
O cotim la dreapta, aici tunelul devine mai larg, iar un pârâu de deșeuri se scurge la picioarele noastre, umplând locul cu un susur slab.
Brusc, se aude o bubuitură înfundată de undeva din josul tunelului.
– Se pare că e cineva pe aici, remarcă Alex.
– Să sperăm că e companie bună, adaugă Ulana.
Continuăm să mergem, râușorul începe să se lățească.
– Stați așa, zice deodată Alex, oprindu-se brusc. Auziți asta?
Ulana și cu mine înțepenim, ascultând cu atenție. De undeva din depărtare parcă se aud voci, însă sunetul este extrem de slab, abia perceptibil.
– Voci, spun eu.
– Mergem înspre ele? întreabă Alex.
– Nu avem încotro. Nu avem suficiente provizii ca să supraviețuim pe cont propriu, ne amintește Ulana.
Înaintăm, încercând să ne dăm seama de unde vin vocile. La un moment dat, ajungem la o mică intersecție, iar acum la stânga noastră se deschide un mic coridor, mult mai strâmt decât restul tunelului. O dâră de apă iese din micul coridor și se varsă în pârâu.
– Pare că ar veni de aici, spune Alex.
– Păi, hai să vedem! Ulana o ia în față pe coridor.
În timp ce ne deplasăm, observ că pe pereți există mici becuri încadrate în cuști de metal. Arată ca niște lumini de urgență, dar de ce ar plasa cineva așa ceva în canal? Poate în mod normal ar trebui să funcționeze, însă explozia de afară a distrus orice rețea de electricitate, astfel că pe o bună bucată de distanță curentul nu mai există, și nici nu va exista prea curând.
Vocile încep să se audă mai clar pe măsură ce înaintăm.
– Credeți că e vreun buncăr? se interesează Alex.
– Dacă e vreunul, sigur nu e de civili, răspunde Ulana. De obicei acelea sunt plasate la baza blocurilor și au numai o singură ieșire, iar aceea e la suprafață, nicidecum în subteran.
– Parcă țin minte să fi citit ceva despre buncăre militare de urgență amplasate strategic cu ieșire în subteran pentru asigurarea deplasării unităților, spun eu.
– Dacă e un buncăr militar s-ar putea să fim salvați, adaugă Ulana.
Intensitatea vocilor continuă să crească, ducându-ne din ce în ce mai aproape de sursă. La un moment dat, remarc niște guri de aerisire minuscule amplasate de-a lungul peretelui.
– Priviți aici! le spun Ulanei și lui Alex. Aceștia se opresc și se întorc spre mine, lanterna Ulanei luminând micile guri de ventilație.
– Sunt guri de aerisire, spun eu. Trebuie să fie ceva prin apropriere.
– Păi, se pare că ne paște norocul, zice Ulana, încercând o nuanță de umor.
– Hai să vedem dacă dăm și de intrarea în acest posibil buncăr, completează Alex.
Ne punem în mișcare din nou, acum mult mai vigilenți asupra micilor detalii care ar putea semnala existența vreunui adăpost. Ulana scrutează cu lumina lanternei pereții din stânga noastră, și deodată dăm de o nișă întunecată din perete care este abia vizibilă dacă nu arunci toată lumina lanternei asupra ei.
– Posibil să fie o intrare secretă, remarc eu.
– Nu știm până nu vedem, îmi replică Ulana.
Nișa este mai scundă decât înălțimea unui om obișnuit, astfel că pentru a intra trebuie să ne ghemuim. Vocile nu se mai aud așa de tare aici, dar noi deja am găsit locația unui posibil adăpost. Micul tunel dinăuntrul nișei înaintează câțiva metri, apoi o cotește la dreapta unde dăm de câteva trepte care duc în sus. În capul treptelor, lumina lanternei se revarsă pe o ușă etanșă de oțel acoperită de rugină.
– Eu zic că arată ca o intrare într-un buncăr, spune Alex.
– Un buncăr bine ascuns de privirea curioșilor, completează Ulana, luând-o în sus pe trepte.
Lumina lanternei pâlpâie semmnalând că mai e puțin și bateria moare.
– Ce noroc pe noi că am ajuns aici înainte să rămânem fără baterie! remarc eu.
– Și ce mai noroc am avut cu Ulana că a luat lanterna, completează Alex. Altfel, și acum am fi bâjbâit prin întuneric.
Un bubuit înfundat se aude când Ulana bate cu pumnul în ușa etanșă.
– Lasă-mă pe mine, mătușă, se oferă Alex, împingând-o blând mai la o parte. Ușile astea sunt, de obicei, groase.
Bubuitul se repetă, însă mult mai tunător, când pumnul lui Alex lovește oțelul de trei ori cu putere. Abia acum îmi dau seama că s-ar putea ca dincolo de ușă să nu dăm de siguranță și salvare, ci din contră, de o haită de huligani care să ne ia chiar și puțina mâncare pe care o avem. În situații cumplite precum în cea în care ne găsim, oamenii renunță la omenie pentru a supraviețui. Și nici nu pot să-i judec. Până la urmă, instinctul de supraviețiure există în fiecare dintre noi.
Secundele trec, iar liniștea este singurul răspuns la bătăile lui Alex.
– Poate e abandonat, șoptește Ulana cu ochii ațintiți asupra ușii.
– Așa noroc să avem? zice Alex, vocea lui fiind cuprinsă de o urmă de dezamăgire. Fratele meu își ridică din nou pumnul ca să bată, însă chiar în momentul când atinge oțelul, se aude o supapă ruginită de dincolo de ușă.
Inima îmi tresare, neștiind la ce să mă aștept. Arme nu avem în caz că ceva urât urmează să se întâmple, astfel că în momentul de față suntem la mila celui, sau celor, de dincolo de ușă.
Scârțâitul supapei continuă, făcând ca așteptarea noastră să se prelungească la nesfârșit. Simt cum mușchii mi se încordează, ca și cum m-aș pregăti de luptă. Alex îmi observă încordarea de pe chipul acoperit pe jumătate de bretonul blond. Îmi zâmbește încurajator.
– Va fi în regulă, îmi șoptește el.
Brusc, supapa atinge punctul maxim de rotație, iar ușa se crapă făcând un sunet ascuțit metalic. Acum e acum.
Cineva deschide ușa mai larg și înăuntru zăresc un chip masculin plin de curiozitate și o sursă de lumină care se revarsă din spatele acestuia.
Pentru câteva clipe, ne uităm unii la alții fără să suflăm o vorbă.
– Cum ați ajuns aici? întreabă bărbatul din spatele ușii.
– Prin canal, îi răspunde Ulana. Având în vedere ușa etanșă din oțel și amplasarea subterană, bănuiesc că acesta este un buncăr.
Ochii ei căprui, care de obicei sunt încărcați de căldură și compasiune, au acum o scânteie de severitate autoritară în ei.
– Nu e pentru civili, vine răspunsul scurt din partea bărbatului. Nu pare a fi în vârstă, i-aș da cam vreo 25-30 de ani, are părul maroniu, tuns scurt și ciufulit.
O clipă de liniște trece înainte ca Alex să facă un pas în față, chipul lui devenind deodată furios.
– Ascultă aici, scuipă el către tip, o rachetă nucleară tocmai a lovit Kievul, afară-i iadul de pe pământ, iar tu stai aici și îmi spui că nu ne primești înăuntru doar fiindcă nu ținem de armată? Militari sau nu, suntem cu toții oameni și avem dreptul la viață!! Lasă-ne să intrăm!
– Tacă-ți fleanca și vezi cum vorbești! i-o întoarce tipul.
Alex își întoarce privirea spre Ulana, parcă cerându-i acordul de a-l bate pe tip. Ulana se uită înțelegător la fratele meu, însă nu-i aprobă intenția, în schimb își întoarce privirea spre tip.
– În situația de față, începe ea pe un ton cumpătat și cu o privire pătrunzătoare, statutul social nu mai poate fi luat în considerare deoarece societatea… a căzut. Prin urmare, ar trebui să ne adunăm forțele și să cooperăm pentru a supraviețui fără să mai ținem cont de fostele nostre ranguri sociale.
Înainte ca tipul să poată spune ceva la replica Ulanei, o voce veselă răsună din buncăr.
– Ei, care-i șmecheria Leonida? Avem oaspeți?
Mi se pare oarecum cunoscută vocea asta, mai ales tonul vesel din ea. Îmi amintește de…
Înainte să îmi pot pune gândurile laolaltă pentru a descifra familiaritatea vocii, un chip foarte cunoscut apare în spatele tipului care ne-a deschis ușa. Același păr blond lins, aceași ținută constituită dintr-un tricou negru și pantaloni militari, și, bineînțeles, zâmbetul rebel mereu prezent.
Numele lui îmi este furat de pe buze de către Alex, care este la fel de uimit ca și mine.
– Zach? întreabă el năucit. Ce cauți aici? Parcă ai dezertat acum cinci luni?
Vărul nostru se uită lung la noi, nevenindu-i nici lui să creadă cu cine stă față-în-față. Apoi un zâmbet larg i se arcuiește pe față, dezvelindu-i câțiva dinți de argint sclipitori. Numai el știe câte bătăi a încasat de și-a pierdut atâția dinți.
– Alexei Zhernakov! strigă el încântat în timp ce iese din buncăr și bate pumnul cu Alex. Și dacă am dezertat asta înseamnă că nu mai pot fi considerat soldat? Aptitudinile contează, nu statutul oficial! i-o aruncă înapoi Zach.
Apoi ochii săi de un cenușiu deschis se opresc asupra mea și a Ulanei. Privirea-i întârzie asupra Ulanei și își coboară rușinos capul.
– Bună ziua, o salută el respectuos înainte să vină să mă îmbrățișeze.
Ulana nu l-a plăcut niciodată datorită caracterului său de rebel. De mic era bătăuș și niciodată nu i-a plăcut să meargă la școală, așa ca s-a lăsat de carte în clasa a 10-a și s-a înrolat în armată.
– Ce faci, puștoaico? Cum merge? îmi spune el după ce îmi dă drumul. Surprind un miros înțepător de alcool venind dinspre el. Încă nu s-a lăsat de vodkă…
– Zach, Kievul tocmai ce a fost lovit de o rachetă nucleară, iar tu mă întrebi cum merge? i-o întorc eu.
Se încruntă, apoi dă dezaprobator din cap afișând un alt zâmbet prostesc.
– Și? Asta înseamnă că nu pot să te întreb cum merge? Catastrofă sau nu, viața continuă, scumpo!
Leonida încă stă în cadrul ușii, uitându-se confuz la noi. Alex îi aruncă o căutătură urâtă, iar apoi își întoarce atenția spre Zach.
– Ajunge cu vorbăreala, fratelo! Ne primești înăuntru sau nu? întreabă Alex făcând un semn cu bărbia spre ușă.
Zâmbetul se scurge de pe fața lui Zach pentru o secundă, dar revine în forță după scurt timp.
– Da, desigur! Cu siguranță locotenentul Volesenkov o să vă adore! zice el și o ia înspre ușă, făcându-ne semn să îl urmăm.
Schimb o privire bănuitoare cu Ulana, apoi o luăm și noi după Zach, Alex mergând în fața noastră. Nu uită să-l măsoare din privire pe Leonida când trece pe lângă el, care acum își pierduse toată autoritatea de dinainte și nu îndrăznea să scoată niciun sunet.

Evelin BATIZI

Născut la 26 iulie 1885 în Săpânţa, Maramureş, Mihail Șerban urmează cursurile gimnaziului piarist din Sighet, ale Liceului “Samuil Vulcan” din Beiuş şi ale Facultăţii de Ştiinţe, Universitatea Budapesta, în anul 1908, fiind licenţiat în matematică şi fizică. Între 1908-1920 activează ca profesor la Şcoala civilă de fete din Blaj. Conform Ord. nr. 21454 din 1920 semnat de Ministrul Instrucţiunii Publice, Mihail Şerban este numit profesor de matematică – fizică şi director provizoriu al Liceului “Dragoş Vodă”. Devine director definitiv pentru încă un deceniu, începând cu anul 1929.

A reuşit să organizeze şi să conducă activitatea didactică rezolvând cu pricepere multiplele şi dificilele probleme ale şcolii: vizitele şi inspecţiile şcolare, buna funcţionare a internatului, Societate de lectură „Dragoş Vodă”, dotarea bibliotecii şcolare, organizarea examenelor de sfârşit de an, înzestrarea cabinetelor şi laboratoarelor şcolare, organizarea de excursii tematice şi serbări şcolare precum şi a activităţilor extraşcolare. Mihail Şerban a ţinut numeroase conferinţe în cadrul „Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş” pe tema „Ideile moderne asupra constituţiei materiei” şi la Săcel, Corneşti, Sârbi, Dragomireşti etc. În Anuarul II al liceului publică articolul „Şcoalele secundare şi învăţământul fizicei”, manifest de credinţă al generaţiei sale, în care arată că: „bogăţia pământului românesc, atât în materii prime, cât şi în energie, numai atunci vor avea valoare reală pentru neamul nostru, dacă vom şti să o exploatăm cu pricepere şi pe o scară cât mai largă. Noi şi îndeosebi generaţia nouă trebuie să cucerim averea acestei ţări prin ştiinţă şi muncă cinstită.”

Tăria de caracter, cinstea şi omenia, munca temeinică, sârguinţa au fost principiile după care s-a călăuzit în viaţă, făcându-l respectat de liceeni. Prestigiul de care s-a bucurat a ieşit la iveală, aşa cum relatează Mihai Marina în „Maramureşeni. Portrete şi medalioane” în momentul în care a fost suspendat din funcţie de guvernul Nicolae Iorga: „Vestea a produs stupefacţie. Toţi elevii liceului (cu excepţia foştilor repetenţi), studenţii maramureşeni, tinerii intelectuali care şi-au terminat studiile universitare şi o serie de alţi intelectuali valoroşi, au protestat împotriva acestei măsuri abuzive şi absurde. Ministrul instrucţiunii a văzut că a fost indus în eroare de parlamentarii săi şi a revenit asupra suspendării.”

L-a surprins foarte bine Andrei Radu, absolvent şi ulterior profesor de limba franceză la Liceul „Dragoş Vodă”, în „Mierea amintirilor” din care redau un scurt fragment: „Cine va uita ochii săi pătrunzători, vii şi inteligenţi? Fire autoritară, sever, dar just, profesor de matematică strălucit. Bun pedagog. Duşmanul celor leneşi, al celor prea încrezuţi – odrasle răsfăţate –, şi un adevărat părinte pentru cei harnici, modeşti, ambiţioşi, neprecupeţindu-le nici un ajutor. (…) Mai presus de toate, el iubea ordinea, exactitatea, cinstea. Formulele prin care, mai târziu, când îi devenisem coleg, a încercat să-mi corijeze anumite deficienţe, nu le-am uitat niciodată.”

După cedarea nord-vestului Transilvaniei în vara anului 1940 Ungariei horthyste, se refugiază la Sibiu, unde se stinge din viaţă cinci ani mai târziu. Pentru merite deosebite a primit “Medalia de Aur”, decernată de către Ministerul Instrucţiunii Publice.

Bibliografie

• xxxxx, Istoricul Liceului „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei, 1969.
• Colecţia Anuarelor Liceului „Dragoş Vodă”
• Vasile Anişorac, Liceul „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei. Monografie, Editura Valea Verde, 2012, pp.39 – 108.
• Andrei Radu, Mierea amintirilor, „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2008, pp.39 – 54.
• Mihai Marina, Maramureşeni – portrete şi medalioane, Editura Dragoş Vodă, Cluj – Napoca, 1998, pp. 281 – 286.

Sitografie

Directorii liceului

prof. Marius VOINAGHI

Sursă foto: arhiva şcolii

Îndată ce așez prosopul jos, îi surprind din nou reflectându-se în oglindă precum două diamante de o strălucire stranie. Îmi amintesc când colegii de la școală obișnuiau să facă mișto de mine din cauza aparenței mele, să zicem, neobișnuite; neobișnuință care constă în discrepanța culorilor ochilor mei: unul este de un albastru strident precum adâncul oceanelor, în timp ce celălalt este de un verde intens precum smaraldul. Totuși, pot spune că aceste culori se îmbină perfect cu părul și barba mea de un blond atât de deschis încât aproape ai zice că e alb. Doar de ar fi știut colegii respectivi ce stă în spatele acestei ciudățenii genetice care mă va bântui toată viața, exact cum mă bântuie și numele locului unde a început totul…

– Alex, gata masa! vocea mătușii Ulana se aude brusc din sufragerie. Las prosopul să cadă pe suport și o pornesc înspre sufragerie purtând pantalonii militari uzați ai vărului meu care a dezertat nu cu mult timp în urmă, lăsând în urmă armata ucraineană. Motivul ar fi faptul că Statul Major nu-l considera potrivit vieții de soldat, dar eu cred că a avut ceva de a face cu atitudinea lui de bătăuș pe care a ”hrănit-o” încă din copilărie.

Un miros acrișor și apetisant mă lovește când intru în sufrageria modestă burdușită cu o canapea veche de piele, o masă de lemn și un televizor plasmă.

– Hmmm, ceva miroase bine! remarc eu, schițând un zâmbet.
– Doar nu te îndoiai de talentele de bucătar ale mătușii? mă întreabă în glumă Yana, sora mea geamănă.
– Nu am făcut-o niciodată și nu o voi face niciodată! zic eu trăgând un scaun de sub masă și luând loc în fața farfuriei mele de porțelan. Mătușa Ulana ne aruncă un zâmbet ocrotitor de părinte, iar ochii căprui îi scânteiază cu o căldură familiară.
– Ei, ce pot să spun? spune ea în timp ce pune oala cu supa de pui aburindă pe masă. Fac tot ce e mai bun pentru nepoții mei.
– Mereu ai făcut tot ce a fost mai bun pentru umanitate, adaugă Yana.

Ulana schițează un zâmbet nostalgic, însă acesta îi piere imediat. Fața încadrată de bucle brunete care-i cad pe umeri i se întristează. Chiar dacă e dureros, știu exact la ce se gândește. Cariera ei de fizician atomic mereu îi aduce aminte cât de fascinantă, dar și periculoasă este radioactivitatea. La viața ei a văzut că radiațiile sunt un cuțit cu două tăișuri, dintre care unul asigură o sursă nepoluantă de energie și distruge tumorile, iar celălalt poate distruge întreaga planetă în câteva minute și poate crea cancere și mutații genetice teribile.

– Pe cât am putut, răspunde Ulana absentă, cu mintea rătăcindu-i prin amintiri îndepărtate. Însă atât eu, cât și Yana știm bine că cea mai întunecată amintire a ei din timpul carierei este conectată cu cel mai catastrofic dezastru nuclear care ne-a marcat pe toți trei.

O liniște de mormânt se așterne în timp ce sorbim din supa de pui acrișoară. 33 de ani. Sunt 33 de ani de când s-a întâmplat. La câteva luni aveam să mă nasc eu și Yana, amândoi cu niște mutații genetice neobișnuite. Totuși, noi doi am fost norocoși și suntem aici în ziua de azi, dar nu și părinții noștri…

Yana îmi aruncă o privire gânditoare. Față de mine, ea are ambii ochi de un albastru-verzui intens. Știe la ce mă gândesc.

– Lasă trecutul să se piardă în negura timpului, îmi spune ea pe un glas ferm. Noi nu mai ținem de ceea ce s-a întâmplat atunci.

Aprob din cap în tăcere, ațintindu-mi privirea asupra bolului cu supă. Ulana îmi aruncă o privire încărcată de înțelegere și simpatie. Și ea a fost acolo, ba chiar mai mult, a fost unul dintre oamenii de știință care s-au ocupat de consecințele dezastrului, și a făcut-o fără să țină cont de regulile absurde ale partridului comunist, în schimb, a făcut-o în favoarea umanității și a victimelor.

Brusc, liniștea este întreruptă de un ding. Apoi de un altul care la scurt timp e urmat de un al treilea. Telefoanele nostre tocmai au primit trei mesaje aproape simultan. Ulana ne aruncă o privire uimită.

– Ce-i cu atâta insistență dintr-o dată? se întreabă ea în timp ce se ridică de la masă, ștergându-și gura cu un șervețel. Mă ridic și eu și îmi iau telefonul aruncat pe canapea. La fel procedează și Yana.

Pe ecran e afișată notificarea cu titlul DE LA MINISTERUL APĂRĂRII. Nu apuc să deschid mesajul căci deja aud ordinul ferm și hotărât al Ulanei.

– Porniți televizorul, acum! ochii ei sunt încă ațintiți asupra telefonului, se pare că a deschis mesajul înaintea nostră, iar atitudinea ei autoritară ne dă de știre că nu e ceva bun.

Yana se repede la plasmă și o pornește, deschizând-o la un canal oarecare. Însă, în loc de reclamele sau emisiunile obișnuite, ecranul afișează o bară verticală pe care un cronometru face numărătoarea inversă afișând 05:35:00 cu niște cifre de un roșu sângeriu.

Toți înlemnim, neștiind cum să procesăm situația. În josul ecranului, rulează niște instrucțiuni, iar o voce feminină sobră umple camera de vești zdruncinătoare: “Atențiune, atențiune, acesta nu este un test. Repet, acesta nu este un test. Statul uncrainean se află sub un atac nuclear. Păstrați-vă calmul și căutați un adăpost până la sosirea autorităților. Păstrați-vă familia aproape și nu încercați să luați decât bunurile necesare cu dumneavoastră, acestea constând în mâncare, de preferință la conservă sau uscată, apă și câteva haine de schimb. Încercați să găsiți un adăpost înainte ca numărătoarea inversă să se încheie”

Ulana este prima care se trezește din șoc și care ne aduce și pe noi cu picioarele pe pământ cu ajutorul atitudinii sale autoritare și stăpânirii de sine.

– Repede, nu avem timp de pierdut! comandă ea dând buzna în bucătărie de unde ia repede afară o sacoșă dintr-un sertar și apoi deschide frigiderul. Eu realizez că sunt pe jumătate gol, deci mă reped în camera mea și pun un tricou pe mine. Yana accesează repede Internetul de pe telefon și caută cel mai apropriat buncăr.

– Nu mi se încarcă pagina! îmi spune frustrată din sufragerie.
– Lasă! Găsim noi un adăpost! îi strig eu înapoi în timp ce îmi arunc un rucsac în spate în care am pus niște haine pentru mine și Yana.
– Nu avem suficiente conserve, Ulana iese repede din bucătărie cărând sacoșa care acum are câteva conserve și trei sticle cu apă înăuntru.
– Poate ne vor da la buncăr, zic eu.
– Asta dacă mai găsim loc în vreunul! mi-o întoarce Ulana. Repede, trebuie să plecăm de aici! Privirea de pe fața ei demaschează caracterul ei puternic de luptătoare, caracter pe care l-a moștenit și Yana.

Acum cronometrul arată 04:25:00, mai avem patru minute. Ieșim în grabă din micul nostru apartament, lăsând televizorul aprins. Acum că șocul și adrenalina au mai scăzut puțin, simt cum o frică pătrunzătoare le ia locul, făcându-mi mâinile să tremure. Un atac nuclear? Când am auzit știrea nu am avut timp să procesez consecințele unui asemenea atac… cum e posibil așa ceva? Totul va fi ras pe o rază de câțiva kilometri buni.

În scara blocului dăm de agitația și panica care i-a cuprins și pe vecinii noștri. Un domn mai în vârstă pe care nu-l cunosc ne întreabă ceva, dar Ulana ne face semn să nu-l luăm în seamă.

– Nu avem timp de alții dacă vrem să ne salvăm. Nu acum…

Pot să descifrez o urmă de părere de rău în vocea ei. Știu că e o femeie căreia îi pasă de oameni, dar în situația de față nu poate să ne riște nouă viețile pentru alții… Mai puțin de patru minute…

Am reușit să ieșim din scara aglomerată a blocului, iar soarele se revarsă peste noi, întâmpinându-ne cu căldura lui, căldură pe care nu o să mai avem șansa de a o savura prea curând.

– Unde e cel mai apropriat buncăr? întreb eu, aruncând priviri în stânga și în dreapta.
– La câteva blocuri distanță, îmi comunică Ulana, aruncând o privire la ceas. Fața ei este deosebit de calmă, dată fiind situația.
– Reușim? întreabă Yana, privirea-i fiind întunecată.
– De reușit reușim, numai să mai fie locuri, răspunde Ulana, luând-o la pas hotărâtă în fața nostră.

Toți locatarii sunt pe stradă, aglomerând aleile și strada principală. Văzându-i, o imagine îmi săgetează mintea, și îmi aduc aminte de pozele și înregistrările pe care mi le-a arătat Ulana cu mulți ani în urmă… imagini și înregistrări care surprindeau locatarii derutați și confuzi ai Prîpeatului adunându-se pe străzile noului oraș pentru a fi evacuați, neștiind că de fapt nu se vor mai întoarce niciodată acasă. Acum văd că unii dintre oamenii de aici și-au luat inclusiv electrocasnice cu ei… la ce o să le folosească? Nici nu știu dacă vom avea curent în buncăr… mă uit la mulțime încruntat. Sunt copii, mulți copii, adolescenți, vârstnici. Cum vor supraviețui toți aceștia într-un buncăr supraaglomerat cu alimente reduse? De ce se petrece o nenorocire ca asta? Și să nu mai zic de cei care vor rămâne fără adăpost fiindcă nu o să încăpem cu toții în buncăre… populația a crescut considerabil de când au fost construite aceste adăposturi…

În final, ajungem la buncărul de la baza unui bloc înalt, construit de comunști. Însă, deznădejdea ne cuprinde pe mine și pe Yana văzând coada fără sfârșit care s-a adunat la porțile buncărului, unde trei militari încearcă să îi organizeze pe oameni în grupuri, dar și așa va dura până când vor reuși să intre cu toții. Deodată, sirena folosită pentru atacuri aeriene răsună asurzitor părând să vină din toate direcțiile. Agitația, panica și acest sunet tipic războiului, recreează la perfecțiune groaza pe care au simțit-o veteranii celui de-al Doilea Război Mondial.

– Nu avem timp, ne comunică Ulana aruncând încă o privire la ceas. Calmul ei este imperturabil, și acest lucru ne ajută pe mine și pe Yana să ne păstrăm, la rândul nostru, rațiunea și calmul.
– Ar trebui să ne ascundem undeva în subteran… sugerează Yana pe un ton ferm.
– Am o idee, dar e murdară… zic eu, întorcându-mă către ele.

Ulana se uită la mine cu o expresie severă.

– Scumpul meu Alex, în situația de față, igena nu mai e o prioritate.
– În canal… spun eu scurt.
– Ar putea merge, răspunde Yana.

Toți trei ne aruncăm privirea în jur căutând o gură de canal.

– Știu că este o gură de canal după garaje. Astfel putem scăpa și de ochii rușilor… zice Yana făcând un semn către cei trei soldați care au început să se comporte cu oamenii ca și cu niște animale.

Îmi întorc capul spre mulțime, dar o simt deja pe Yana trăgându-mă de mână, ducându-mă repede la garaje. Totuși, reușesc să surprind cum unul dintre soldați împinge violent o fată de aproximativ 10 ani într-unul dintre grupurile de oameni, separând-o astfel de părinții ei. Ceilalți soldați strigă înjurături către mulțime, clar semnalând că nerăbdarea și panica au pus stăpânire pe ei.

– Grăbiți-vă, mai este un minut și jumătate! ne anunță Ulana, mărșăluind printre garaje.

Brusc, aud cum cineva strigă după noi. Mă întorc și văd unul dintre soldații ruși venind după noi.

– Nenorocitule, unde te duci?! Buncărul e chiar acolo!
– Avem companie, le anunț eu pe Ulana și Yana.

Yana se întoarce spre mine cu o privire tăioasă.

– Zi-i să se ducă dracului! îmi scuipă ea.

Las un rânjet să mi se arcuiască pe față. Mereu m-a surprins plăcut cu atitudinea ei de puștoaică dură.

– Tu nu auzi, idiotule?! Oprește-le și pe țațele alea! Soldatul se aproprie din ce în ce mai mult. Arunc o privire scurtă în direcția lui și văd că și-a scos pistolul.

“Atât îi trebuie!”, îmi spun în gând.

Acum văd, în sfârșit, gura de canal care duce la rețeaua subterană de labirinturi prin care se scurg deșeurile.

– Treizeci de secunde! ne șoptește Ulana ținându-și privirea țintă în față.
– Fire-ai tu să fii! și… îl aud pe rus în spate, acum fiind la mai puțin de un metru de mine. Nu gândesc, doar acționez. O întorsătură bruscă, o smucitură zdravănă de braț și un pumn încleștat bine și soldățelul este propulsat pe spate și se izbește de pământ gemând, ținându-se cu mâinile de față. Cred că am auzit și ceva trosnind. Poate i-am spart și ceva dinți.

– Hai! o aud pe Yana din spate.

Mă întorc și sprintez spre canal. Ulana a început deja să ridice capacul, însă mă ofer repede să o ajut. Un miros puternic ne asaltează când dăm la o parte bucata de fontă.

– Cine-i primul? întreb în glumă, aruncâmdu-i o privire Yanei.
-Oh, mai lasă-mă cu glumele acum! zice aceasta și intră în gura rău mirositoare. Apoi urmează Ulana, după care e rândul meu.

– Netrebnicule! se aude rusul care acum încearcă să se ridice în picioare încă ținându-se cu o mână de nas. Îi arunc o privire, după care ochii îmi fug la o dungă aurie de pe cer care se aproprie. Racheta. Tăișul ascuțit al radiațiilor. Distrugerea totală. Coliziunea dintre neutronii atomilor… energia de necuprins…

– Alex! o aud pe Yana și mă trezesc la realitate. Rusul a început să se împleticească înspre mine, dar e prea târziu pentru el. Sar în canal și las capacul să cadă peste gură.

Întuneric total. Al dracului să fiu, o lanternă nu am luat cu mine! Ca un răspuns la gândurile mele, o fâșie de lumnină scrutează întunericul de nepătruns. Ulana are o lanternă. Simt cum aprecierea față de scumpa mea mătușă crește.

– La pământ! strigă aceasta înainte să mă dezmeticesc bine. Ca la comandă, Yana și cu mine ne lăsăm să cădem pe betonul umed al canalizării, punându-ne mâinile pe capete în mod instictiv.

Pământul se cutremură, iar un sunet amplu și înfundat se aude de afară. Racheta și-a nimerit ținta. Se aude un vuiet apropriindu-se, apoi câteva fire de praf se strecoară prin găurile capacului de canal.

Tocmai ce am reușit să supraviețuim unui atac nuclear. Dar acesta este numai începutul…

Evelin BATIZI

Impresionant! Remarcabil!… Citesc zecile de pagini ale CV – ului domnului Prof. univ. dr. habil. Ioan Dzițac și mă înteb când a avut „timp” de atâtea titluri, conferințe, lucrări etc… Nu-l cunosc personal, am discutat telefonic, am întrebat, mi-a răspuns cu amabilitate și-un umor fin și… Dar mai bine vă redau – pentru a vă capta atenția! – câteva date din biografia absolventului Liceului „Dragoș Vodă”, promoția 1972 (cu nota 10 la matematică).

Profesorul universitar Ioan Dzițac s-a „deconspirat” firesc, din start: „provin dintr-un mediu defavorizat, am urmat clasele I-IV într-un cătun de munte din comuna Repedea, la simultan total, cu un învățător care avea doar șapte clase; în clasele I-VIII n-am avut niciun profesor calificat, doar suplinitori; după clasa a VIII-a am picat admiterea la Liceul Pedagogic, fiind respins la muzică și am ratat prima sesiune de admitere la Liceul „Dragoș Vodă” – cu nota 3 la matematică (!); tata avea o pensie care acoperea doar costul internatului”.

Dar… a depășit prin ambiție și muncă toate obstacolele; după bacalaureat a urmat Universitatea „Babeș – Bolyai” din Cluj – Napoca, obținând Diploma de Licență în Matematică cu nota zece (în anul 1977) și, ulterior, Diploma de Doctor în Informatică cu un calificativ maxim (în anul 2002). În 2019 a obținut abilitarea în domeniul Informatică Economică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost lector și apoi conferențiar universitar la Universitatea din Oradea (1991-2005). Din 2009 este profesor universitar de informatică la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, iar din 2017 este profesor de matematică și informatică la Universitatea Agora din Oradea (unde a ocupat postul de conferențiar între 2005-2009). De asemenea, este conducător de doctorat la Universitatea din Craiova. A fost profesor asociat la Universitatea Academiei Chineze de Științe (2013-2016) și este membru în Consiliul Consultativ al Facultății de Management of Technology, Hoseo University din Coreea de Sud. Este co-fondator și co-editor șef al unei reviste cotate ISI Web of Science/SCI Expanded (din 2006), International Journal of Computers Communications & Control, nominalizată de Elsevier pentru Journal Excellence Award – Scopus Awards România – 2015 (Factor de Impact în JCR2018 = 1,585). Și nu în ultimul rând, este membru în Editorial Board și la alte 11 reviste științifice din lume. Este co-fondator și președinte al International Conference on Computers Communications and Control (ICCCC). A fost membru în Comitetele de Program în peste 80 de conferințe internționale. Este Senior Member IEEE din 2011 și membru în alte organizații profesionale (ROMAI, SRAIT, SSMAR, RNG-ISCB etc.). A fost invitat să susțină conferințe în China (2013 – Beijing, Suzhou, Chengdu, 2015 – Dalian, 2016 – Beijing), India (2014 – Madurai, 2017 – Delhi), Rusia (2014 – Moscova), Brazilia (2015 – Rio de Janeiro), Lituania (2015 – Druskininkai), Coreea de Sud (2016 – Asan). Cercetările sale curente sunt orientate spre diferite aspecte ale inteligenței artificiale, soft computing și aplicații ale logicii fuzzy în tehnologie și economie (luarea deciziilor). A publicat 3 cărți, 12 cursuri și materiale suport pentru studenți, 6 proceedings-uri și peste 80 articole științifice în reviste de specialitate și în volumele unor conferințe. Are peste 40 de articole ISI Web of Science și peste 200 de citări din ISI în ISI (fără autocitări, h-index=9). În Google Scholar are peste 510 de citări. A fost inclus printre cei 100 de informaticieni români de pretutindeni, din ultimii 100 de ani, în volumul ”One Hundred Romanian Scientists in Theoretical Computer Science”, Editura Academiei Române, precum și în volumul ”Civilizația Românească – Știința și Tehnologia Informației în România”, apărut în anul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, tot în Editura Academiei Române (2018). A fost rector al UAO în perioada 2012–2016, fiind reales și pentru mandatul 2016-2020. Suficient?!… cred că v-am convins!

A fost o scurtă prezentare, se mai pot spune o mulțime de lucruri importante despre profesorul universitar plecat din Repedea Maramureșului dar, mai bine încerc să-l „descos” printr-o serie diversificată de întrebări.

Ion Mariș (IM): Domnule profesor universitar, nu este prea… fulminantă ascensiunea dumneavoastră? Ce puncte forte considerați că aveți și/ sau ați avut?
Ioan Dzițac (ID): Ascensiunea mea poate părea fulminantă din exterior, dar ea se bazează pe acumulări paralele, în timp, materializate în momente de oportunitate. De exemplu, am avut două manuscrise dinainte de 1989, pe care le-am publicat în 1992 respectiv în 2000. În 1992 am publicat o culegere de matematică pentru cei mici. Astfel de culegeri nu se găseau atunci pe piață și un tiraj de 13.000 de exemplare s-a epuizat rapid. În 2000 am publicat patru cărți în total, dar munca la ele a început cu cel puțin șapte ani mai devreme. La fel s-a întâmplat și în 2006. Totul se bazează pe o muncă continuă și bine structurată.

IM: Ce au însemnat pentru dumneavoastră studiile la Liceul „Dragoș Vodă”?
ID: La Liceul „Dragoș Vodă” (LDV) aș putea zice că am ajuns întâmplător, dar cred că nimic nu este întămplător în viață. Cel mai apropiat liceu de mine era la Vișeu de Sus. Distanța de la Repedea la Vișeu de Sus este de 30 km, iar până la Sighet este dublă. Explicația este că am venit la Sighet pentru Liceul Pedagogic, la sugestia unuia din frații mei, care era învățător la Repedea. Fiind afon, am fost respins la muzică și atunci m-am înscris la LDV. Nu știu cum ar fi fost la liceul din Vișeu de Sus, dar diferența dintre dascălii din Repedea și cei de la LDV era una de neimaginat pentru mine. La LDV am fost coleg de bancă, în toți anii de liceu, cu Ioan Drimuș, căruia, nu știu de ce, îi zicem și azi Găvrila (deși în CI este doar Ioan! 🙂 ). El a terminat școala generală pe Șugău, unde a beneficiat totuși de dascăli mai buni decât mine, la Repedea, și avea acces și la meditații la Sighet. În programul meu de ”recuperare școlară” am beneficiat de ajutorul său generos. La LDV studiile mele, în afara lecțiilor curente, se împărțeau între umplerea lacunelor din școala generală, rezolvarea de probleme din Gazeta Matematică (care era cea mai ”dulce zăbavă” în timpul studiului individual obligatoriu de la internat) și lecturi la lumina lanternei (în domitor la internat, sub pătură, după ora stingerii). N-am fost ceea ce se numește un elev eminent (în clasa a XII-a am fost ierarhizat doar pe locul cinci). Învățam selectiv, mai mult ceea ce-mi plăcea și ceea ce era strict necesar pentru promovare (principiul efortului minim). Astfel, la examenul de bacalaureat am obținut media 10 la matematică și am intrat la facultate cu bursă (pe subiecte foarte grele și concurență destul de mare).

IM: Ce profesori considerați că și-au lăsat în mod special amprenta – în anii de liceu – asupra dezvoltării personalității dumneavoastră?
ID: În ordine alfabetică: Gheorghe Berinde (prof. de matematică în cl. X-XII, diriginte), Vasile Gogea (prof. de matematică în cl. IX-a, diriginte), Gheorghe Szőllősy (cerc de matematică), Eracle Titircă (psihologie), Ioan Vancea (limba și literatura română).

IM: Care au fost armele prin care ați reușit să anulați lacunele în educație pe care le-ați avut la începutul liceului?
ID: N-am vrut să devin nici securist și nici tractorist!… V-am povestit că am picat admiterea la LDV, în prima sesiune (1968), din cauza matematicii. Așa-zisul meu profesor de matematică din gimnaziu, un suplinitor cu studii liceale (probabil la ”metal-urgie”!), își conspecta lecțiile de matematică din carte într-un caiet și apoi ni le dicta. Ne scotea la tablă și ne punea să reproducem ce ne-a dictat el. Dacă nu știam, ne umplea, la început, de ”alese aprecieri”: ”tufă de Veneția, clei de Manciuria, vită încălțată, …”, apoi ne mai troznea și cu capul de tablă. Era floare la ureche să pic examenul la matematică. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, care a trăit între 1903 – 1978 și avea doar șase clase, știa mai multă matematică decât ”profesorul”. Era chiar talentat la matematică, de la el cred că am moștenit gena. Dar tata lucra la pădure și nu avea timp să mă ajute. Nu avea nici el talent pedagogic și era foarte dur. Când am venit de la Sighet, după examenul de admitere din prima sesiune, m-a întrebat sec:
– Ai reușit?
– Nu! am răspuns.
– Atunci te fac securist.
– Cum adică, am întrebat mirat, ce-i ăla securist?
– Te duci în șopru și iei securicea aceea mică cu coada lungă, iei și ranița mea cea veche, apoi te duci la vecinul Kerepi. El adună o echipă, formată din alți proști ca tine, cu care merge la defrișat de hățiș în plantațiile de brazi. (Plantațiile de rășinoase trebuiau protejate de foioasele naturale care ”le luau lumina”, cum ar fi scorușii, arinii, salcămii, mestecenii ș.a. Pentru această muncă, considerată ușoară și înjositoare pentru un butinar adevărat, erau folosiți adolescenții, care erau plătiți de mântuială de către ocoalele silvice).
– Tată, dar eu vrea să mai învăț în vara asta, au mai rămas câteva locuri la LDV pentru sesiunea de toamnă! am încercat eu să parez lovitura.
– Nu mă interesează, în clasa a VIII-a nu te-am reținut nicio zi de la școală pentru munci agricole. Dacă erai capabil, aveai destul timp să înveți. Ai picat la liceu, la muncă cu tine!
Orice insistență ar fi fost zadarnică. Mi-am pus în ranița veche, din piele de porc, toate cărțile de matematică din cl. V-VIII, am scos alimente de la magazinul forestier pentru o săptămână, pe tabel de credit, și am urcat la munte, la noul loc de muncă, alături de alți 14 ”securiști” și șeful de echipă (care nu muncea cu securea, doar ne îndruma și supraveghea). Cazarea era într-o colibă, care avea în mijloc o vatră de pietre pentru făcut foc deschis și o cujbă pentru agățat ceaune, care servea pentru gătit dar și pentru încălzit, deoarece nopțile la munte sunt reci și vara. Munca se presta zi-lumină, de luni de la ora 14 până sămbătă la ora 12, indiferent dacă era frumos sau ploaua. M-am înțeles cu Korop, așa era poreclit șeful de echipă – care era și ceterașul satului, să rămân să păzesc coliba sâmbătă și duminică, iar el să-mi scoată și alimentele mele pentru săptămâna următoare. Astfel, aveam o zi și jumătate pentru studiul matematicii. Aveam două alternative, ori învățam eficient și intram la liceu ori rămăneam ”securist” și apoi butinar pe viață. Mi-a reușit prima variantă și mi-am format și primele deprinderi de autodidact. Mi-am câștigat și bănuții cu care m-am dus la admitere. Am reușit să fiu eficient (într-o dedicație măgulitoare pe o carte, Acad. Gh. Păun mă numește ”cel eficient”).

IM: Tractorist, de ce?…
ID: În clasa a IX-a am făcut matematică cu prof. Vasile Gogea și am debutat cu doi de 3 și un 4. Nu stăteam grozav nici la restul disciplinelor, trebuind să trag din greu la recuperări din gimnaziu. Domnul Gogea, burlac fiind în acele vremuri, servea masa la cantina internatului unde locuiam și mă chema deseori la masa profesorilor să mă sfătuiască să scriu o scrisoare părinților să mă transfere la Școala profesională pentru mecanici agricoli de la Negrești-Oaș. Adică, să mă fac tractorist pentru că liceul nu este pentru mine, riscând să rămân repetent. Avea dreptate, la liceu cheltuiam pensia bătrânului meu tată pe cazare și masă, iar la școala profesională cazarea și masa erau gratuite. Dacă rămâneam repetent? Eu am tot amânat scrisoarea în cauză cu speranța că îmi voi corecta situația școlară. Salvarea a venit când nici nu mă așteptam. D-l Gogea era profesor stagiar și avea inspecția de definitivat în acel an școlar, chiar în primul trimestru. După ce și-a terminat lecția la noi la clasă, inspectorul i-a zis:
– Îmi dați voie să pun și eu o întrebare clasei?
– Sigur, a răspuns prof. Gogea.
Cu suprindere, am observat că Drimuș, care era cel mai bun la matematică din clasa noastră, nu ridică mâna. Era o întrebare mai mult de logică la care credeam că știu răspunsul. Precum în povestea cu elevul Bulă, am îndrăznit să ridic mâna, cu oarecare ezitare totuși. Inspectorul m-a invitat să răspund iar profesorul s-a făcut galben. „Răspuns corect!”, a zis inspectorul și a mai pus o întrebare. Scena s-a repetat, după care inspectorul l-a întrebat pe profesor: ”Ăsta e cel mai bun din clasă?” Profesorul, din galben s-a făcut roșu. Eu aveam în catalog doar doi de 3 și un 4…. Totuși, nu s-a pierdut cu firea și a dat un răspuns inteligent: ”Nu e cel mai bun, … dar e cel mai curajos.” În acel moment a apărut primul 10 în dreptul numelui meu și situația s-a schimbat radical. Venit la cantină în acea zi astrală, profesorul Gogea m-a chemat la masa profesorilor și m-a felicitat radios, întrebându-mă cu îngrijorare:
– Ai trimis scrisoarea la părinți?
– Vă rog să mă iertați, n-am avut bani de plic, am răspuns eu.
– Foarte bine, să nu mai trimiți nicio scrisoare, dar explică-mi ce se întămplă cu tine? I-am spus povestea cu ”greaua moștenire” de la Repedea. Situația s-a schimbat radical, am încheiat clasa a IX-a cu media 8 (opt) la matematică.

IM: Cum ați perceput și în ce măsură v-ați apropiat de viața adolescenților sigheteni din anii licelui?
ID: În timpul liceului am locuit la internat („cimitir al tinereții mele”, cum spunea George Bacovia). La internat aveam lumea noastră, a celor care proveneam din „locurile unde s-a născut veșnicia”, cum spunea Lucian Blaga. Adolescenții din Sighet pe care i-am cunoscut erau de două categorii: colegi de clasă sau corigenți la matematică (pe care îi meditam acasă la ei, la recomandarea profesorului de matematică Gh. Berinde și, spre bucuria mea, mai scăpam din prizonieratul din internat – cu bilet de voie semnat de diriginte – care era tot Berinde).

IM: După absolvirea liceului de ce ați ales… matematica?
ID: Conform psihologului american Howard Gardner, omul este înzestrat natural cu nouă tipuri de inteligență (Frames of Mind. The theory of multiple intelligences, 1983), dar în grade diferite. Evident, în 1972 nu se știa așa ceva. Făcând o analiză retrospectivă, eu stăteam mai bine la inteligența logico – matematică (în cl. a IX-a am debutat cu doi de 3 și un 4 la matematică, dar am terminat clasa cu media 8 (opt); din clasa a X-a am devenit olimpic la matematică, din clasa a XI-a meditam la matematică unii corigenți ai prof. Berinde, în clasa a XII-a meditam unele rude ale corigenților pentru admitere la facultate; la bacalaureat am obținut media 10), inteligența intrapersonală (psihologie, filozofie) și inteligența lingvistică – verbală (literatură, gramatică, limbi străine). Cel mai dezastruos stăteam cu inteligența muzicală (am fost respins la proba muzicală la Liceul Pedagogic din Sighet, iar la d-na prof. Wittman aveam la muzică media 6) și inteligența corporal – kinestezică (de exemplu n-am reușit niciodată să stau în cap (la propriu!), iar dl. prof. Ilnițchi nu-mi dădea mai mult de media 6 la educație fizică). Ca urmare, matematica era o alegere… naturală. Dar, deoarece eram copil sărac am fost sfătuit de diriginte să dau la Academia Tehnică Militară. Când am văzut cazarma militară unde urma să stau cinci ani, după patru ani de internat, n-am știut cum să scap de acolo. Foarte greu am reușit să mă retrag, e o poveste lungă și picantă. Am luat ultimul tren de la București la Cluj, ca să prind înscrierea, și am dat examenul de admitere la matematică… M-am înscris în ultima zi și am fost cazat într-o sală de lectură a unui cămin studențesc… doi pe o saltea! Ca o paranteză, colegul meu de saltea dădea la istorie și îl chema Bar. Eu îi spuneam ”barul meu de noapte” :). Cred că matematica era cea mai potrivită alegere pe care puteam s-o fac. Primii doi ani i-am făcut la comun cu informatica, care debutase la Cluj în 1971. Până la urmă mi-am dat doctoratul în informatică.

IM: Cum v-ați adaptat Clujului universitar? V-ați focalizat doar pe studiu?
ID: Spre deosebire de București, Clujul mi-a plăcut “din prima”. În facultate nu m-am omorât cu studiul aprofundat al matematicii, nu eram un ”șoarece de bibliotecă”, mă bazam pe înzestrarea mea naturală. În schimb, împrumutam de la Biblioteca Centrală Universitară cărți de poezie, romane, filozofie, psihologie, istorie ș.a. Aveam o sete de lectură fantastică, uneori uitam să merg și la masă. Cu un buchet de flori și o ciocolată reușeam să obțin și unele cărți interzise. A mai trebuit și să muncesc, bursa acoperea doar cazarea și masa. Dădeam meditații la matematică, făceam traduceri de specialitate din limba rusă și… reparam lăzi la ICVA.

IM: De la absolvirea facultății din Cluj până prin 1991, după revoluție, ați fost profesor de matematică la o școală generală din județul Bihor. Cât de… liniștit ați fost în acei ani? V-ați făcut datoria în epoca de aur?
ID: Am luat repartiția guvernamentală, la ”loz în plic”, la Liceul industrial din Aleșd (am aflat după un minut că puteam lua direct un post în municipiul Oradea, asta e o altă poveste picantă!). Pe urmă am ajuns detașat la o școală generală în Oradea. Contestat de o fostă colegă de facultate, am ajuns la o școală generală din Aleșd. După examenul de definitivat am ajuns din nou la Oradea, prin concurs, la o școală generală și apoi la un liceu. Eram ”tânăr și neliniștit”. La examenul de definitivat, pe care l-am dat la Cluj, am luat nota maximă, eu și un coleg din Baia Mare. Ni s-a propus să intrăm în învățământul superior la Cluj. Colegul, care era burlac, a rămas la Politehnica din Cluj, iar eu m-am întors la Oradea, din motive familiale. În învățământul preuniversitar am obținut definitivatul (1980), gradul didactic II (1985) și gradul didactic I (1990). În 1988 Ministerul Educației mi-a acordat titlul de ”Profesor evidențiat” pentru faptul că m-am remarcat în pregătirea lotului olimpic județean Bihor la matematică. Nu suportam educația comunistă, ateistă, informările politice, defilările de 23 august etc. Eram atenționat deseori de director să nu mai spun colegilor, în pauze, bancuri politice. Noroc că a venit rebeliunea din 1989, altfel cred că înnebuneam.

IM: La 38 de ani, ați început urcușul cu viteză mare în cariera universitară. Democrația a deschis porțile României spre lume. Dumneavoastră de ce ați ales pentru a performa, Oradea și nu… Clujul?
ID: Am ales Oradea din motive familiale.

IM: La ora aceasta sunteți unul dintre cei mai galonați profesori în grade universitare din mediul învățământului superior. Care considerați că sunt cele mai mari/ importante realizări științifice ale dumneavoastră?
ID: Am îndeplinit criteriile de promovare cu prisosință, dar nu am realizări deosebite în știință. Am ”mânjit” și eu marea cu valuri și am ”cârpit” cerul cu stele. Muncă de epigon pe tărâm științific, adică nu sunt un creator de domenii noi de cercetare, ci am continuat sau aplicat ce au început alții. Mă mândresc, în schimb, cu mediul de diseminare al cercetării pe care l-am creat pentru comunitatea științifică din domeniul informaticii, am fondat o revistă de top 50 internațional (IJCCC) și o conferință internațională foarte bine cotată (ICCCC).

IM: Sunteți profesor universitar la Universitatea Agora din Oradea. Cât de bine cotată este această universitate? Nu se confruntă oare România cu o „inflație” de… universități?
ID: Universitatea Agora este o universtate tânără (înființată în 2000), mică (în jur de 650 studenți, două facultăți), dinamică și onestă. A primit calificatifivul ”încredere” de la Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) la cele două evaluări (2010, 2018). Lucrez la această universitate din 2005, când nu reușeam să adunăm 300 de studenți în timp ce în Oradea dădeau examen pe calculator, la sediul unui liceu, cam 3.000 de studenți ai Universității „Spiru Haret” (care avea aprox. 300.000 de studenți online în toată țara). Au mai fost și alte universități mari, nu numai particulare, care și-au deschis sedii de calitate îndoielnică pe toate coclaurile din țară. De aici s-a născut sintagma „fabrici de diplome”. Dacă și Universitatea Agora ar fi fost o fabrică de diplome, am fi avut de 10 ori mai mulți studenți. Nu cred că numărul de universități este o problemă, ci calitatea lor. Eu am venit la o universitate privată, care era atunci neacreditată, de la o universitate de stat, unde aveam o poziție consolidată (eram directorul ales al Departamentului de Matematică și Informatică, care deservea toată Universitatea din Oradea și avea 40 de cadre didactice). A fost o provocare pentru mine, un pariu pe care l-am câștigat.

IM: Sunteți și specialist în informatică, inteligență artificială, sisteme distribuite inteligente, logică computațioanlă la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad. Sunteți competitivi în disputa cu… Clujul?
ID: Noi nu avem dispute cu nimeni, ci luptăm pentru supraviețuirea învățământului informatic în România. La informatică toate centrele universitare au probleme cu criza de cadre didactice, situație pe care am prezentat-o într-o scrisoare deschisă în 2016: http://dzitac.ro/ro/ioan/scrisoare

IM: Nu ne dezumanizăm, oare, „iubind” atât de mult inteligența artificială?
ID: Încercăm să „umanizăm” roboții, să-i înzestrăm cu „sentimente”. Un exemplu este deja robotul Sophia. E o fază incipientă, dar cercetările continuă. Fiica mea cea mică, studentă la calculatoare la New York University din Abu Dhabi, este chiar acum la un intership la Biblioteca Congresului American (care are peste 30 de milioane de cărți) și scrie programe de calculator pentru o profesoară de inteligență artificială, programe care caută pasaje cu sentimente din cărțile bibliotecii… Da, inteligența artificială ia proporții greu de imaginat! De exemplu, programul de calculator numit „AlphaZero” bate orice campion mondial la șah, șah japonez și go! Și aceste produse inteligente au capacitatea de a învăța singure, de a se perfecționa mereu pe baza experienței acumulate… E greu să-mi imaginez ce proporții va lua inteligența artificială când va beneficia de suportul calculatorului quantic… Precum Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa, tot așa omul încearcă să creeze robotul. Mă tem, însă, că babelizarea în știință, datorită complexității tot mai mari, a început să apară. La multe conferințe internaționale de informatică am observat că apar cercetători care vorbesc… singuri, restul nu pricepem nimic. Și nu din cauza limbii engleze, ci din cauza necunoașterii noului („Deși vorbești pe înțeles, Eu nu te pot pricepe”, cum spunea Eminescu).

IM: Ce înseamnă, cum explicați pentru necunoscători, foarte succint, conceptul Fuzzy Logic?
ID: În traducere directă, ”fuzzy” înseamnă ”vag”, deci avem o logică a … vagului. Logica clasică, aristotelică, pretinde că este o logică a preciziei și operează doar cu două valori logice: adevărat sau fals (tertium non datur, o a treia posibilitate neexistând). Adică, o afirmație este sau adevărată sau falsă (i se mai spune și logica de tip „sau-sau”). Dacă afirmația „Acum eu sunt la Oradea” este adevărată, atunci afirmația ”Acum eu sunt la Sighet” este falsă. Omul nu poate fi deodată în două locuri diferite doar Dumnezeu este pretutindeni. Dumnezeu este, în același timp, și la Oradea și la Sighet (în acest caz avem de a face cu o logică de tip „și-și”).

Logica fuzzy este o logică de tip „și-și”, adică admite și alte valori de adevăr, în afară de adevărat sau fals, adică este o logică polivalentă. De exemplu, o logică fuzzy cu 3 valori logice de adevăr ar putea arăta astfel: adevarat (1), nici adevărat nici fals (1/2), fals (0). Acest model de logică cu mai mult de două valori, cunoscut încă din 1917 datorită matematicianului polonez Łukasiewicz, soluționează celebrul paradox al bărbierului a lui Bertrand Russel din 1919 („Figaro, bărbierul satului, încheie un contract cu primăria conform căruia el trebuie să servească numai pe acei care nu se bărbieresc singuri. Se pune problema: Cine îl bărbierește pe Figaro? Avem posibilitățile: Dacă Figaro se bărbierește singur, atunci conform convenției, nu îl mai bărbierște pe Figaro. Contradicție (în logica clasică)! Dacă Figaro nu se bărbierește singur, atunci conform înțelegerii, îl bărbierește pe Figaro. Din nou contradicție (în logica clasică)!”. Logica clasică, binară, este foarte potrivită pentru rezolvarea problemelor pentru care există modele matematice exacte. Dar, există foarte multe probleme pentru care nu se cunosc modele matematice exacte (probleme cu date imprecise, inexacte, cu adevăruri parțiale etc.). La rezolvarea acestor probleme se pretează utilizarea logicii fuzzy.

Cine vrea să înțeleagă mai ușor logica fuzzy, o poate face ascultând interviurile cu Constantin Virgil Negoiță, fost profesor la Universitatea Hunter din New York, unul dintre primii ”fuzzy-ști” din România și din lume, care este și un prolific scriitor, și care explică mult mai plastic decât mine logica vagului: http://dzitac.ro/ro/ioan/blog/negoita

IM: Logica Fuzzy a stârnit totuși destule controverse, iar părintele conceptului, prof. Lotfi A. Zadeh a ajuns în centrul atenției oamenilor de știință. Prof. Zadeh a fost mentorul dumneavoastră, după cum ați declarat. Cât de atașat ați fost de profesorul Zadeh și mai ales de teoriile științifice ale domniei sale și de ce?
ID: La moartea Profesorului Lotfi A. Zadeh (1921-2017) am scris un articol de 42 de pagini, în care am prezentat viața și opera sa: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/article/view/3111. Zadeh și-a publicat controversatul articol ”Fuzzy Sets” în 1965. Câteva contribuții timpurii în teoria mulțimilor fuzzy au fost publicate de cercetători români precum: Grigore C. Moisil (1968), Constantin V. Negoiță și Dan A. Ralescu (1974), Dan Butnariu (1978). Eu m-am apropiat de logica fuzzy după obținerea doctoratului (2002) și de atunci această teorie m-a fascinat. În 2006 am publicat primele articole în domeniu, în 2007 l-am cunoscut personal pe Zadeh, iar în 2008 a fost oaspetele meu la Băile Felix, la conferința internațională de calculatoare, comunicații și control (ICCCC) fondată de mine în 2006. În 2008 am semnat împreună un volum publicat de Editura Academiei Române, alături și de doi academicieni români, iar de atunci am ținut legătura prin e-mail până la moartea sa. A fost o personalitate copleșitoare prin bogăția de idei novatoare și de o modestie și generozitate rare. În 2011, la împlinirea vârstei de 90 de ani, i-am dedicate un număr special în revista mea IJCCC: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/issue/view/53. În 2015, la împliniea a 50 de ani de la publicarea celebrului său articol, care a revoluționat lumea informaticii și a multor domenii ale științei, am publicat din nou un număr special în IJCCC: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/issue/view/106. Logica fuzzy are astăzi multe aplicații utile, de la produse inteligente pentru consumatori până la produse industrial – inteligente, cum ar fi: mașini de spălat, aparate de aer condiționat, camere video, camere video, sisteme fuzzy/neuro-fuzzy, minerir de date și de informații fuzzy, motoare de căutare fuzzy, microcontrolere, microprocesoare, procesarea semnalelor, controlere fuzzy/ neuro-fuzzy, detectoare de margine, recunoașterea vorbirii, luarea deciziilor în economie/ medicină, managementul cunoașterii, raționamet fuzzy etc. Lotfi A. Zadeh, inventatorul logicii fuzzy – ale cărui lucrări numără peste 228.000 de citări, a murit la 96 de ani, dar logica fuzzy este în viață și progresează prin urmașii săi.

IM: Vestul țării (Oradea, Aradul) este poziționat bine pe coordonatele dezvoltării științifice și tehnologice?
ID: Universitatea din Oradea are un puternic colectiv de matematicieni și fizicieni – recunoscuți pe plan mondial și un parc industrial tot mai dezvoltat. Universitatea ”Aurel Vlaicu” din Arad se remarcă prin colective de cercetare în domeniul informaticii, fizicii, chimiei, industriei textile și automotive.

IM: Sunteți conducător de doctorat și profesor asociat la Universitatea din Craiova, profesor asociat la Școala de Management, Universitatea Academiei Chineze de Științe, Beijing – China, organizator de conferințe, director de centru de cercetare, membru în colective editoriale ale unor prestigioase reviste științifice, premii numeroase, distincții și… mă opresc aici, deși aș putea continua cu alte și alte realizări de-ale dumneavoastră. Ce alte alte “ținte” precise mai aveți în viață?
ID: În Genealogia Matematică, un proiect al Departamentului de Matematică din North Dakota – SUA, am ”strămoși”/maeștri științifici celebri (Grigor Moldovan, Tiberiu Popoviciu, Paul Montel, …, Euler, Gauss, Poisson, Bernoulli ș.a.). Deocamdată, eu nu am nici un ”urmaș”/discipol știintific, adică încă n-am generat niciun doctor în științe. Aș dori ca în acest arbore genealogic ramura mea să nu se ”usuce”, să ”produc” și eu urmași de valoare: https://www.genealogy.math.ndsu.nodak.edu/id.php?id=101873

IM: Ce valențe vă conferă atestatul de… abilitare? Pentru profani, ce înseamnă practic „Habil” – ul din titulatura dumneavoastră?
ID: Teza de abilitare este o cercetare postodoctorală, elaborată ”în regie proprie”, spre deosebire de teza de doctorat – unde există un conducător de doctorat. Teza de abilitare se susține la o școală doctorală acreditată, în fața unei comisii numită de minister. Obținerea atestatului de abilitate, cf. Legii Nr. 1/2011, dă dreptul posesorului de a conduce doctorate în domeniul respectiv. Termenul „abilitare” provine din latinescul „habilitare” și înseamnă potrivire, pricepere, îndemânare. Iată și definiția din Wikipedia: ”Abilitarea (sau habilitarea) definește calificarea pentru a desfășura activități autonome în învățământul universitar și este cheia pentru accesul la o carieră academică în multe țări europene. În ciuda tuturor schimbărilor implementate în sistemele europene de învățământ superior în timpul procesului Bologna, abilitarea rămâne cel mai înalt nivel de calificare academică.”

IM: Care credeți că este nivelul educației din țara noastră comparativ cu țările dezvoltate?
ID: Educația este în criză în întreaga lume, dintr-un motiv simplu: pregătim tinerii pentru ziua de mâine, dar… încă nu știm cum va arăta ziua de mâine. Îmi place cum abordează educația țările nordice, care o orientează pe cooperare, înțelegerea sensului, viziune practică și umanitate, în loc de o competiție absurdă și memorare mecanică. Fiica mea cea mică a obținut o diplomă de bacalaureat internațional în Danemarca. Timp de doi a studiat doar șapte discipline, fără note, din care a dat un examen de bacalaureat extrem de dur (peste 20 de probe!). Recent m-am întâlnit, la susținerea unei teze de doctorat, cu un profesor din SUA, plecat din România de peste 20 de ani. Era dezamăgit că și în SUA educația devine un business, iar universitățile tind să devină fabrici de diplome, urmărind profitul propriu. Singura deosebire față de România este că învățământul lor este orientat mai mult spre practică decât spre teorie, zice el. Și se pune accent mai mare pe pregătirea psihopedagogică a profesorilor.

IM: Cum vedeți viitorul României? Exodul „gulerelor albe” ne va permite să performăm durabil pe piața mondială?
ID: Nu mi-aș face griji prea mari din pricina asta. Trăim într-o lume tot mai globalizată, unde tinerii învață în colectivități multinaționale, multietnice, multirasiale, multireligioase etc. De exemplu, v-am mai spus de fiica mea cea mică: la liceu – în Danemarca avea colegi din 27 de țări, iar la facultate – la Abu Dhabi are colegi din peste 100 de țări (selectați din peste 11.500 de candidați). Tinerii se simt foarte bine în astfel de comunități și încep să devină mai înțelegători și mai toleranți cu cei care sunt diferiți de ei. Când astfel de tineri vor ajunge în poziții cheie în lume, iar unii dintre ei se vor întoarce în țările lor natale, lucrurile se vor schimba în bine. Cât de repede? Deja diaspora dă semne clare că ar vrea să se întoarcă acasă (o parte importantă), iar votul din 26 mai ne dă speranțe că lucrurile se vor îndrepta mai repede decât speram…

IM: Cât de realist este un om de știință, un om ce trăiește în sferele (prea) înalte, în turnul de fildeș?
ID: Omul de știință se ocupă de modelarea realității, deci trebuie s-o cunoască cât mai bine (fiecare în domeniul său). În plus, ești cu atâta mai performant cu cât ești conectat și la ”realitățile” celorlați, dacă renunți la ”ochelarii de cal” care te direcționează doar spre un domeniu îngust al realității.

IM: Alocați timp și… Țarii Maramureșului, plaiurilor natale?
ID: Din păcate, foarte puțin. Când am posibilitatea să trec prin Maramureș, îmi reîncarc bateriile, mă rotunjesc sufletește. ”Sunt suflet din sufletul neamului meu…”, cum spunea Coșbuc…

IM: Cum vi se pare Sighetul, ține pasul cu ritmul alert al zilelor noastre?
ID: Era un cântec hazliu pe vremea adolescenței mele, care spunea cam așa: „Sighetu-i oraș frumos, vii cu trenul, pleci pe jos…”. Da, Sighetul a rămas un oraș frumos. Cred că are și locuri de muncă, dar se confruntă, ca și alte localități din România, cu lipsa forței de muncă calificate. Desființarea școlilor profesionale a fost o gravă eroare, apoi a intervenit exodul în tări mai dezvoltate. Accesibilitatea cu trenul a rămas aceeași, doar via Salva. Din fericire, am observat că drumurile rutiere sunt destul de bune acum, atât prin Baia Mare cât și prin Negrești – Oaș. Am mai observat că vin foarte mulți turiști la Sighet, de multe ori întâmpin dificultăți dacă nu-mi fac o rezervare la hotel la timp. Turismul ar trebui sprijinit mai mult prin perfecționarea personalului din turism și îmbunătățirea infrastucturii. Apropos, când pleci din Sighet spre Vișeu nu vezi nicăieri pe indicatoarele rutiere inscripția ”Vișeu de Sus”, care este totuți orășel, dar apare comuna „Moisei”, ce-i drept o comună foarte mare și frumoasă… Însă, turiștii necunoscători ai Maramureșului sunt cam derutați…

IM: Pentru Sighet nu v-ați gândit la niciun proiect? Nicio idee sustenabilă? :))
ID: Un aeroport? Tare mult mi-aș dori să organizez o conferință internațională la Sighet, dacă orașul ar avea aeroport. Da, glumesc cu aeroportul. Nici un oraș ca Brașovul nu are încă un aeroport. Poate că, totuși, am să găsesc o soluție să organizez o conferință internațională la Sighet în 2022, dacă Dumnezeu o să-mi îngăduie….

IM: Aveți timp și pentru lucruri… mărunte? Găsiți timp și pentru pasiuni extra- științifice?
ID: Îmi plac călătoriile. Nu prea am timp, dar încerc să îmbin plăcutul cu utilul. Călătoresc foarte mult la conferințele internaționale de informatică, prilej cu care vizitez și țările respective. Astfel, am fost în China (2013, 2015, 2016), India (2014, 2017), Rusia (2014), Brazilia (2015), Coreea de Sud (2016), Lituania (2015), Belgia (2015), Grecia (2003, 2007) ș.a.

IM: Vă mulțumesc pentru timpul alocat acestui interviu Domnule Profesor și sper să ne vedem în luna octombrie, cu prilejul festivităților Centenarului Liceului “Dragoș Vodă”!
ID: Dacă nu acum, atunci poate la… viitorul centenar! 🙂 La mulți și buni ani, LDV/ CNDV!

Vă mulțumesc pentru întrebări, domnule Mariș!

Ion MARIȘ

Era destul de târziu, puteai vedea cum ziua nu mai rezistă după culoarea portocaliu-rozalie pe care o împrumutaseră norii şi copacii. M-am oprit la primul chioșc pe care l-am văzut în gară și mi-am luat o sticlă cu apă. Am băut-o chiar acolo, în picioare, abia respirând. Tipul de 20 de ani pe care îl cunoscusem în tren era lângă mine și m-a condus la o pensiune pe care o ştia el, ieftină şi cu servicii ok. Vreo câteva secunde bune mi-a stăruit în minte gândul de a-l invita să urce cu mine. Era cu siguranţă un panaceu universal dar din păcate expira mult prea repede efectul. Plus că s-ar fi putut produce daune pe termen lung. Sau nu. Oricum, cred că aveam o nevoie mai stringentă de mâncare decât de sex dat fiind că nu mai mâncasem nimic de ieri de la prânz, să iei trenul devine din ce în ce mai mult o problemă de răbdare decât de destinație. L-am întrebat dacă nu vrea să mănânce cu mine neexcluzând complet prima variantă. M-a fixat cu privirea, jur că se uita undeva înăuntrul meu, poate că descifra un cod interior sau căuta un indiciu pe undeva, între stern şi claviculă, dar nu l-a găsit, nici măcar o culoare amărâtă din curcubeul acela pe care şi-l dorea, aşa că a plecat. Eu am rămas, nici nu aş putea spune cu mine însămi pentru că nu prea știam cine sunt, doar am rămas.

În noaptea aceea m-am tot trezit, mă copleşeau gândurile câteva secunde, apoi adormeam, după câteva minute iar mă trezeam şi tot aşa. A fost cea mai lungă noapte din viaţa mea, noaptea în care m-am prins, apoi iar m-am scăpat, am tot alergat, la un moment dat mă multiplicasem cu 3, cu 5, cu 10, unele eu râdeau, altele plângeau isteric, altele priveau minute în şir în gol. M-am trezit pe la vreo 5 şi m-am hotărât să nu mai adorm, era neplăcut să vezi că există altele exact ca tine. Și în plus la cei 32 de ani ai mei probabil ar fi trebuit să fac alte chestii mărețe, nu să călătoresc 12 ore cu trenul – ceea ce nu mai fac decât studenții – pentru a ajunge într-un oraș în care nu cunosc pe nimeni și a mă închide într-o pensiune de duzină, speriată de o poveste de iubire care consumase tot ce putea fi consumat, ca o adolescentă răsfățată de bani gata.

Am rămas acolo cât mi-au ajuns banii, cam o săptămână. În fiecare zi mergeam în gară, mă uitam la mersul trenurilor, îl aşteptam pe al meu apoi îl priveam cum pleacă şi mă întorceam la pensiune. Luam cina şi mă culcam. Nu era forfota de odinioară de pe peroane sau când era se prezenta ciudat, în multe tonuri sărăcăcioase, de gri, vestigii ale unui trecut extrem de îndepărtat, oameni prea săraci sau prea tineri, cu multe plase și valize negre.

Într-o zi, tipul care se așeză lângă mine pe banca de pe peron a vorbit. Altfel decât ceilalți din celelalte zile care voiau bani sau deveneau vulgari. Nu-mi plac prezențele străine, de niciun fel. Pentru că trebuie să vorbesc, să explic, să alung sau să plec. A stat aşa un moment fără să-mi spună nimic şi am sperat că nici nu va spune. L-am privit cu coada ochiului. Semăna cu un viking, blond cu ochi albaştri, păr lung şi în dezordine, barbă lăsată să crească natural, mâneci suflecate şi bocanci, un tatuaj din care nu ieşea decât o parte de sub mânecă, nu îmi dădeam seama ce reprezintă, era exact tipul de bărbat pe care mama l-ar fi detestat din prima. Avea vreo 30 de ani sau chiar și 40 – nu-mi dădeam seama din cauza bărbii – şi nu era chiar frumos, mai degrabă interesant, mai degrabă ciudat.

– Nu pot suporta mirosurile, spuse privind undeva departe, nici măcar nu eram sigură că vorbeşte cu mine. Nu ştii, mai întârzie mult trenul de Bucureşti? întrebă apoi brusc, privindu-mă în ochi.

M-am fâstâcit, voiam să mă ridic şi să plec dar o anume tristeţe din ochii lui albaştri m-a amorţit pe bancă.

– Nu ştiu, nu merg la Bucureşti, aștept alt tren.
– Da’ unde mergi?
– Cred că nicăieri azi. Stau doar aici şi mă gândesc. Îmi place agitaţia, graba, nimeni nu are timp de vorbe, doar dumneata…
– Mă cheamă Claudiu.
– Dora… Nu i-am întins mâna, am privit în altă parte.
– Dora, tu crezi că fiecare om trebuie neapărat să aibă o familie? Nu crezi că am putea trăi singuri? Doar noi cu noi?

Vorbea încet, sacadat, nesigur. Nu avea bagaj, ca mine, ceea ce era destul de ciudat într-o gară.

– Nu ştiu, tu ai familie?
– Nu am. Morți toți.
– Atunci de ce îți mai faci griji? am simțit eu nevoia de a-mi încerca umorul negru.
– Mă duc să aduc o cafea. Vrei? sări el brusc înviorat în picioare.

M-am uitat la el, cum era animat de ideea unei discuţii, trist și singur, mi se părea incapabil de a face rău cuiva, puteam să mă înşel, normal, dar nu prea avea de ce să mă jefuiască la o adică. Stima de sine îmi era cât se poate de diminuată iar bani aproape nu mai aveam. Aşa că, înainte de a accepta cafeaua, pentru a mă simţi mai în siguranţă sau pentru a fi liniştită l-am întrebat, ridicându-mă de pe bancă pentru a mai recupera din diferenţa de înălţime:

– Ce vrei de la mine? Vocea îmi era străină şi aspră, dar el nu se lăsă intimidat. Mi-a răspuns pe loc, încercând să-şi prindă părul frumos la spate:
– Ai un elastic cumva?

Am scotocit în geantă brusc amuzată și am scos un elastic roşu pe care l-a luat fără să comenteze, prinzându-şi părul dezordonat la ceafă şi amintindu-mi de David Garett.

Ne-am ridicat și ne-am îndreptat spre un McDo care era o prezență obligatorie în mai toate gările mari. Cafeaua era infectă dar o băutură caldă ne-ar fi produs probabil niște schimbări. Poate speram să se clarifice ceva şi pentru mine. Poate nici eu nu puteam să plec pentru că nimeni nu mă ascultase. Pentru că nu îmblânzisem pe nimeni şi nimeni nu mă îmblânzise. Poate el era vulpea mea sau eu eram floarea lui. Poate eram amândoi blocaţi în timpul altora. Mama ar muri de râs dacă m-ar auzi. Mi-ar spune « Cu gândurile astea într-o zi te va omorî cineva sau în cel mai bun caz te va jefui. » De fapt, după ce am gândit asta și pe mine m-a pufnit râsul. Serios?! Naivă. Visătoare de doi bani.

– Așteaptă-mă aici, mi-a zis el indicându-mi o masă.

Cât l-am aşteptat să se întoarcă m-am gândit că lumea e o masă amorfă, aşa, privită dinafară, iar eu făceam parte din această masă, nu eram nici mai mare nici mai mică, nu aveam mai multă lumină ori culoare, eram ca zecile de persoane din acel loc. Dacă ar fi căzut o bombă şi ne-ar fi spulberat, nimeni nu ar fi plâns după mine, nimeni nu m-ar fi recunoscut acolo, nimeni nu m-ar fi găsit. Dramatizam bine, ce-i drept.

– Ce-i cu figura asta gravă? El stătea cu două cafele mari în faţa mea. Îşi dăduse jos cămaşa în carouri şi rămăsese într-un tricou negru care îl făcea şi mai blond şi îi descoperea tatuajul de pe braţul stâng.
– Nimic, mă gândeam că ar fi fain să poţi schimba decorul când vrei tu, ştii, ca în filmele acelea unde se trage o perdea şi brusc oamenii par altfel şi ai impresia că totul s-a schimbat chiar dacă cei de acolo sunt la fel de buni sau răi cum erau şi în urmă cu trei minute, nimic nu se schimbă odată cu un decor. Doar avem impresia că ar fi altceva dar niciodată nu e.
– Cine are impresia asta? Ne complicăm doar, având în vedere faptul că în fond nu se schimbă nimic. Eu cred că e un deranj inutil.
– Da, dar măcar decorul să-l putem alege, să ne facem viaţa mai colorată, de ce să nu putem face asta dacă oricum n-ar schimba nimic, doar ne-ar face mai veseli atunci când nu am avea motive să fim trişti?
– Şi ce decor ţi-ai alege tu, acum? se dădu el bătut.
– Ceva cu flori de cireş, ca în filmele japoneze.
– Parcă suntem doi suprarealiști filosofând prostește într-un bar. Mai bine am pleca. Tu ce zici, Dora? De ce să nu ne cunoaștem mai bine? Ești căsătorită?
– Nu, eu… nu am mai știut ce să spun, devenise puțin cam brutal și îmi năruia visul de prințesă care își așteaptă prințul ca apoi să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Încă nu mi-am băut cafeaua, am găsit eu puterea de a protesta.
– După aceea plecăm? nu s-a lăsat el învins și brusc nu mai era așa interesant, era doar ciudat.

Nu am mai apucat să-i răspund. Oare tot timpul fusesem atât de naivă?! Toată atenţia ne-a fost atrasă spre uşa prin care o femeie încerca să intre, dar nu reuşea să o mişte, oricât ar fi zgâlţâit-o, făcea doar un zgomot infernal şi atât. Era plin de lume și toți erau obișnuiți cu astfel de scene. Nu era ceva ieșit din comun să vezi pe cineva făcând o criză, plângând, cu părul încâlcit ori cu ochii vineți. Femeia avea în jur de 55 de ani, decent îmbrăcată, în tonuri de gri care te duc cu gândul la moda de pe vremea comunismului, păr scurt și creț cu nuanțe de mov, ochi încercănați, nefardați. Claudiu a sărit de la masă, în alte trei secunde l-am văzut cum aleargă spre intrare şi deschide uşa tocmai în momentul în care femeia se lăsa în genunchi.

– Claudiu, a murit, am auzit-o urlând lung, au auzit-o toți.

El s-a aplecat și a întrebat-o ce s-a întâmplat, ea arăta strada şi urla. Mi-a strigat fără să o lase:

– Sună la 112! Acum!

Femeia plângea, lumea se înghesuia la uşă, curioasă ca întotdeauna când se întâmplă o nenorocire, iar mie mi se părea că nu voi putea niciodată să mai îmi mişc vreun muşchi din corp.

– Dora! am auzit. Sună!
– Nu pleca, Claudiu mamă! Ai cu Lena doi copii mici ! Am venit cu taică-tău după tine să te oprim să pleci, el era bine, dar acum, acum… spuse ea fără a reuși să termine ideea.

M-am dezmeticit. Am pus totul pe rapid. Am luat telefonul, am sunat, ştiau deja că a fost acum câteva minute un accident în zona gării, ajungeau imediat, m-am ridicat şi am ieșit. Oamenii au ieșit și ei în stradă, atraşi de priveliştea groaznică de acolo. Un bărbat era strivit de o maşină din care ieşise o femeie despletită căreia viaţa nu avea să-i mai surâdă repede. Îşi trecea fără încetare mâna prin păr, fixând scena fără să-şi dea seama cu adevărat cine sunt oamenii care se adunaseră ca la circ, cine e bărbatul pe care părea să-l fi omorât sau femeia care ţipă, cine e ea, cea care se plimbă ca într-o cuşcă deşi e loc suficient. Oamenii care căscau gura se făceau din ce în ce mai mulţi, eu am rămas imobilizată lângă uşă dar vedeam femeile cum îşi duc mâna la gură, îşi întorc capul pentru ca apoi să privească iar, speriate şi atrase în acelaşi timp de spectacolul terifiant din stradă. Nu a trecut multă vreme şi am auzit sirenele maşinii de salvare care şi-a făcut rapid loc pentru a culege de pe caldarâm ceea ce, în urmă cu câteva minute, fusese un om care vorbea, respira şi poate chiar îndrăznea să mai viseze.

Femeia repeta într-una « Claudiu, să nu cumva să pleci ! » Era cu stropi de sânge pe haine şi s-a ţinut de el până în momentul când au apărut brancardierii. Aproape au smuls-o de acolo. Aş fi vrut să o pot ajuta cu ceva, dar mi-am dat seama că e imposibil, doar pe tine te poți ajuta cu adevărat. Nu am mai rezistat presiunii din partea stângă şi din colţul ochilor și am plecat. Am mers în gară și am luat primul tren care mă ducea cât mai aproape de casă și m-am hotărât să las dracului inepțiile, visele și chestiile bovarice. Nimeni nu a descoperit cu siguranță o a doua viață. Naivitatea o las altora, să caute ei flori, vulpi și alte planete. Eu voi trăi în prezent. Și cam așa am și făcut, mai mult sau mai puțin.

Crina VOINAGHI

foto: pixabay.com

Acolo

Vreau să plec acolo unde se termină cărările
acolo unde pot să ating cerul,
umbra unui stejar crescut din bătrânime
să-mi fie loc de casă și ramurile lui să-mi fie acoperiș,
liniștea să-mi fie prietenă când singurătatea mă adulmecă ostil
iar vântul de amurg să îmi mângâie trupul
atunci când îți mai duc dorul acesta derizoriu chiar ridicol uneori…

Vreau să plec acolo unde să fiu doar eu cu marea
albastrul să-l respir, să-l simt până-n oase,
pe stânci negre din lavă nouă crescute să mă răcoresc,
valurile însetate să mă sărute-n ritmuri vii
primite cu surâsuri dulci pierdute-n cochilii…

Vreau să plec acolo în pustietăți deșarte
unde lumina de alamă nu cruță niciun gând,
topește minți mărunte, întunecate de teluricul stăpân
ce viața ne-o conduce cu-n orgoliu păgân…

Vreau să plec acolo unde chipul nopții mi-e oglindă
și-ntunericul mă adoptă ca pe-un copil de-al său,
acolo în pânza lunii să adorm neîmpovărată
prinsă-n vis să înot cu stele dansatoare
în valsul cosmosului-sărbătoare.

*****

Vis viu

Împart cerul în bucăți
și-mi iau câte o porție de albastru
atunci când soarele plânge că nu te poate vedea,

o jerbă de neauzite reverii
mânate de sufletul mai neliniștit ca altă dată,
se opresc pe buzele-mi calde,
așteaptă chemarea ta plăpândă
ce se pierde la poarta singurătății mele,

laleaua galbenă primită de la tine
se-ntreabă unde-s furnicile ce-i țineau companie
în grădina în care și-a trăit copilăria,

prezentul devine sufocant,
prefer să evadez iar în vise vii,
misterul primăverii îmi sărută obrajii scufundați în alean
ochii-mi cerșesc iubirea păpădiilor,

flirtrez cu întunericul ce-mi inundă odaia
și-mi mângâie coapsele dezvelite,
cămașa de noapte își caută nasturii pierduți,
sfâșiați de dorul stelelor…

inima îmi dansează în oceanul cerului,
picură stropi de dragoste
într-o cadență percepută doar de mine.

Hajnalka CUTH

Centrul Cultural din Sighetu Marmației va găzdui de vineri, 19 iulie 2019, expoziția absovenților primului Curs de tehnică și artă fotografică, organizat în premieră absolută de Asociația Internațională ”Euro Foto Art”, cu sprijinul Centrului Cultural și S.C. ”Santa Vita” SRL din localitate, sub conducerea reputatului artist fotograf orădean Ștefan Tóth AFIAP, președintele Asociației.

La curs s-au înscris 11 cursanți de diferite vârste din Sighetu Marmației și împrejurimi, elevi, studenți, funcționari și angajați. Este îmbucurător faptul că printre cursanți au participat și foarte mulți tineri din Sighetu Marmației.

După însuşirea noţiunilor generale, despre istoria fotografiei, despre elemente de foto-compoziţie şi cele legate de aparatele de fotografiat clasice şi digitale, cursanţii au participat la o deplasare de creaţie în centrul istoric al municipiului Sighetu Marmației.

Cele mai reușite 33 de fotografii ale absolvenților Gabriel Adrian Arba, Mihela-Nelly Ardelean, Denisa-Maria Boroica, Halasz Eszter Blanka, Bogdan-Lică Lucian, Mirela Moldovan, Alexandra Maria Motoc, Mariana Scubli, Felix Gabriel Szabó, Florian Szabo și Zirka Surduc vor fi prezentate într-o expoziție, care va fi vernisată în cadrul festivității de închidere a cursului, vineri, 19.07.2019 ora 18:00, la Centrul Cultural Sighetu Marmației, la care organizatorii îi invită să participe pe toți iubitorii fotografiei.

De asemenea, la festivitate a fost invitat primarul municipiului Sighetu Marmației domnul Horia Scubli, respectiv artiștii fotografi din Italia: Virgilio Bardosi EFIAPp3 din Firenze și Eugenio Fieni EFIAP din Montevarchi. Publicul prezent la eveniment va fi salutat de către managerul Centrului Cultural domnul Dorel Ioan Todea. Lucrările vor fi prezentate de către artistul fotograf Ștefan Tóth AFIAP, președintele Asociației Internaționale ”Euro Foto Art” și lectorul cursului.

Expoziția absolvenților cusului de tehnică și artă fotografică organizată sub patronajul Primăriei municipiului Sighetu Marmației, va rămâne la dispoziția publicului timp de trei săptămâni, la care intrarea este gratuită.

Asociația „Euro Foto Art” Oradea

VIDEO: Sorin MARKUS

Sâmbătă, 11 mai 2019, a avut loc la Sighet, pentru a optsprezecea oară, Pelerinajul național anual al Bisericii Greco-Catolice la mormintele martirilor din fosta închisoare a elitelor României Mari (azi Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Pelerinajul din acest an, este dedicat celor șapte Episcopi Martiri ai Bisericii Greco-Catolice Române: Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu (Cardinal).

La începutul anului 1950 a fost adus la Sighet un mare număr de prelați, de foști demnitari, considerați periculoși pentru noul regim, o bună parte dintre ei găsindu-și aici sfârșitul și fiind îngropați în Cimitirul Săracilor, în morminte necunoscute. Amintim doar câțiva dintre ei: trei episcopi greco-catolici (Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu), Anton Durcovici-episcopul Romano-Catolic de la Iași, Iuliu Maniu, Constantin I.C.Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, D-tru Burileanu, Daniel Ciugureanu, Alexandru și Ioan Lapedatu, Mihail Manoilescu, Tiberiu Moșoiu, Constantin Argetoianu, Sebastian Bornemisa, Ioan Ilcuș, Radu Roșculeț, Gheorghe Tașcă, Aurel Vlad, generalii: H. Cihoschi, M. Racoviță, I. Rașcanu, N. Samsonovici și mulți, mulți alții, foști parlamentari, miniștri și înalți funcționari.

Procesiunea pelerinilor a pornit la ora 9:00 de pe Aleea Pietonală, din fața Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței; un număr mare de preoți, alături de călugări, călugărițe și credincioși din toată țara au parcurs drumul pe jos până la Ciarda, la Cimitirul Săracilor, unde a avut loc, începând cu orele 10.30, Sfânta Liturghie.

Salut, Sighet!

Un public numeros, sensibil la formula regală a… artei a fost prezent la vernisajul expoziției “Calea regilor, Calea Românei”.

Mircea Sas, inginer cu abilități artistice indiscutabile, a identificat o temă care i-a permis o abordare grafică adecvată a istoriei și ne-a prezentat suita de portrete a Dinastiei care a marcat aproape un secol de “mutări”/ transformări decisive din viața României. Cele douăsprezece portrete expuse la Muzeul Maramureșean – Secția de Etnografie ne-au oferit ocazia – susținută credibil de profesorul de istorie Marius Voinaghi – de-a ne (re)aminti și evalua/ aprecia câteva personalități remarcabile din trecutul nu foarte îndepărtat al nației noastre, care au fost implicate în modelarea unei țări – regat.

Au vorbit pe tema expoziției din 10 mai 2019, Gheorghe Todinca (directorul Muzeului), Ion Mariș (“Salut, Sighet!”), Vasile Bodnar (apropiat de sânge al artistului) și… talentatul portretist.

Publicul – suntem convinși – a rezonat cu mesajul…. artistic!

Salut, Sighet!

”Mihai, Te-am rugat să mă anunți când vrei să pleci!”

Mihai Borodi – coconul artist

”Artiștii sunt copiii lui Dumnezeu” spuneam când alți colegi îmi reproșau că ”De ce Mihai este scutit de condică?!!”. Da, și noi suntem copiii Domnului, dar altfel… mă bâlbâiam eu încercând să justific statutul special pe care i l-am creat lui Mihai.

La început a făcut Școala tehnică de arhitectură la București după care a venit la muzeu. După câţiva ani s-a înscris la Institutul de Arte plastice „Nicolae Grigorescu”, Facultatea de Arte decorative, Secţia ceramică – sticlă. Pasiunea lui fiind sculptura a trăit ca student prin atelierele sculptorului Gheorghiță, care l-a apreciat şi l-a îndrăgit foarte mult, dar și ale altor artiști ai vremii.

Și-a iubit părinții până la venerație. Erau ființe firave, bolnăvicioase pe care le-a ocrotit şi s-a rugat pentru sufletul lor.

Mihai a fost dominat prin educaţie de o puternică credinţă religioasă. Biserica greco-catolică fiind interzisă, Mihai a frecventat cu regularitate biserica romano-catolică, ca şi alţi români din Sighet şi împrejurimi. După moartea părinţilor, a rămas în grija mătuşilor sale devotate. A avut o adevărată veneraţie faţă de uncheşul Gheorghe – Gheorghe Borodi din Vad, maistărul de porţi pe care l-a luat sub ocrotire Francisc Nistor la sugestia lui Vida Gheza. Fery Baci asculta de Vida Gheza, preţuindu-l pentru omenia şi prietenia sa.

Aşa a intrat şi Mihai în atenţia noastră. Talentul şi ambiţia l-au determinat să-şi contureze personalitatea artistică. Frecventa cercurile de tineri artişti din Sighet, cu permanente încercări spre Baia Mare şi Bucureşti. De aici începe şi o schimbare radicală în comportament, fiind influenţat în special de Mihai Olos, care era în mare vogă.

I-am intuit drama şi am încercat cu delicateţe să îl fac să înţeleagă că fiecare artist are personalitatea şi destinul lui. Nu realizam suferinţa în care se găsea din cauza staturii sale. Se îndrăgostea mereu de fete mult mai înalte decât el, care nu ştiau să-i preţuiască sentimentele. A suferit cumplit şi din această cauză.

Mihai devine la un moment dat victima „Casei Poporului”. Salariile la muzeu erau foarte mici. Toţi eram tineri şi nu aveam alte surse de finanţare. Mai scriam câte un articol la ziar, participam la o emisiune la radio sau televiziune şi aşa ne mai completam veniturile. Această nemulţumire l-a determinat pe Mihai să îşi caute altă sursă de existenţă. Într-o zi îmi spune că are un salariu de 10.000 lei (în timp ce salariul la muzeu era între 1.000-2.000 lei). A fost angajat la o unitate nou creată în Sighet care lucra pentru Casa Poporului piese mari din marmură şi/sau piatră de Viştea. Lucrările artistice făcute de Mihai s-au plătit bine, dar şi munca era pe măsură. Lucra 10-12 ore pe zi, înghiţind praf de piatră fără să beneficieze de o minimă protecţie.

Acum, intrând în diverse anturaje, încep şi competiţiile bahice, care întotdeauna se finalizau rău.

După Revoluţie, a plecat în Franţa, stabilindu-se la Dijon, prin căsătoria cu o artistă. Revenea des în ţară, mă ţinea la curent cu viaţa lui, până la un moment dat când s-a întrerupt totul. Eu m-am retras prin pensionare, iar Mihai nu m-a mai căutat.

La muzeu a fost muzeograf corect, care şi-a făcut datoria. Muzeul era la începuturi. Desenele şi planurile la câteva case pe care i le-am sugerat le-a făcut cu corectitudine şi cât se poate de minuţios. Totdeauna dorea să facă ceva deosebit, ori munca de muzeograf era standardizată şi plictisitoare dacă nu o abordai creativ. A fost corect şi cinstit în toată perioada în care a lucrat la muzeu. A reuşit să se impună în Sighet prin creaţiile sale: mozaicuri de mari dimensiuni, sculptură monumentală de anvergură. A înnobilat oraşul (parcurile, scuarele etc.) cu lucrări de sculptură monumentală. A organizat expoziţii în ţară şi peste hotare. S-a impus prin creaţia sa. Ultima lucrare a fost bustul lui Mihai Eminescu, sculptat cu mare forţă în marmură albă. I-am sugerat o galerie de portrete cu personaje maramureşene.

În ultimii ani mă evita. Nu ne mai vizita nici acasă inopinat şi la ore târzii. Se ruşina când ne întâlneam. Mă îmbrăţişa şi aşa scund cum era mă strângea cu o forţă greu de imaginat. Erau gesturi tăcute ale unui limbaj sentimental. Era interesat de fetele mele şi de evoluţia lor.

I-am intuit drama pe care o trăia. Simţeam că se va sfârşi aşa cum s-a şi întâmplat. I-am spus deschis câteva lucruri, într-o discuţie bărbătească între noi…. A lăcrimat tăcut.

Te-ai dus Mihai aşa cum nu trebuia. Mai aveam multe să ne spunem şi chiar să ne sfătuim în problema Maramureşului.
Te îmbrăţişez, Mihai!

Mihai DĂNCUȘ, 10 mai 2019

foto: ”Salut, Sighet!”