Cu binecuvântarea Preasfințitului Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, sâmbătă, 20 aprilie 2019, la Sighet a avut loc evenimentul ”Veniți să-ntâmpinăm pe Domnul!”, ediția a VI-a. La procesiune a participat și Preasfințitul Timotei Sătmăreanul, Arhiereu Vicar al Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului.

Procesiunea cu prapori, icoane, participanți ținând în mână ramuri verzi, a parcurs traseul: str. Traian (cu oprire la Biserica Ortodoxă Ucraineană ”Înălțarea Sfintei Cruci”), P-ța Libertății, str. 22 Decembrie (cu oprire la Catedrala Ortodoxă ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”), str. Ioan Mihalyi de Apșa, P-ța Libertății, str. Bogdan Vodă (cu oprire la Biserica Ortodoxă Ucraineană ”Înălțarea Sfintei Cruci”), P-ța 1 Decembrie 1918 (cu oprire la Biserica Ortodoxă ”Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul”) și revenire la Biserica Ortodoxă ”Adormirea Maicii Domnului” (str. Dragoș Vodă, nr. 3).

Salut, Sighet!

Mihai Tomoiagă s-a născut la 05 februarie 1914, Vișeul de Jos, într-o familie cu șapte frați, el fiind cel mai mare.

A absolvit Facultatea de Litere din București, secția Latină – Română, după absolvire fiind numit la un liceu din Ploiești, unde îl are ca elev pe Nichita Stănescu.

A fost repartizat ulterior în Sighetu Marmației, la Liceul teoretic (pe atunci) “Filimon Sîrbu”, devenit mai târziu “Dragoș Vodă”. A fost director al Liceului “Dragoș Vodă” în perioada 1946 – 1950 și profesor de latină tot aici în intervalul 1957 – 1976. Între anii 1950 – 1957 a predat la Liceul Pedagogic Sighet și liceele din Carei și Vișeu.

A desfășurat o activitate prodigioasă pe tărâm literar, având foarte mulți colaboratori, printre care amintesc pe Mihai Beniuc, Tiberiu Utan, Virgil Carianopol și criticul literar Alexandru Raicu.

A înființat Cenaclul literar “George Coșbuc”, al cărui fondator a fost împreună cu alți profesori de prestigiu din Sighet.

A scris două volume de poezii, “Dumbrava cu dor”, care a fost publicat, și “Flori de câmp”, care a rămas în manuscris. A scris 100 de sonete, care au rămas nepublicate.

A fost un împătimit al culturii limbii române și al limbii latine.

S-a stins din viață la vârsta de 74 ani, la data de 08 iulie 1989.

Silvia TOMOIAGĂ

Foto: arhiva personală a doamnei Silvia Tomoiagă

Vineri, 19 Aprilie 2019, Preasfinţitul Părinte Timotei Sătmăreanul, Arhiereu Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, sluijește Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite în Biserica cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Sighetu Marmaţiei (biserica de la Locul Târgului), începând cu ora 17.00. Părintele paroh Sorin Tomoiagă îi invită pe sigheteni să participe la această slujbă deosebită. Întâmpinarea ierarhului a avut loc la ora 16.30!

Sâmbătă, 20 aprilie 2019,  are loc evenimentul ”Veniți să-ntâmpinăm pe Domnul!”, ediția a VI-a.

Preot Protopop Vasile Aurel Pop

Miercuri, 17 aprilie 2019, la orele 16:00, pe Aleea Pietonală (strada Corneliu Coposu) în apropierea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței din România a avut loc o acțiune interesantă a Asociației ”Culori pentru Pace”, România.

Acțiunea face parte dintr-un proiect care se derulează la nivel internațional și implică participarea unor reprezentanți din peste 110 de țări, care doresc să transmită un mesaj de pace și unitate întregului mapamond. România a strâns – prin contribuția mamelor, cadrelor didactice, voluntarilor, diverselor instituții etc – peste 40 de covorașe confecționate manual, fiecare în parte înglobând o părticică din România, fiind un mesaj integrat perfect în Marele Covor al Păcii ce măsoară la ora actuală peste 1000 de metri. Din “curcubeul textil” românesc fac parte și covorașe primite din Ucraina.

Covorul României urmează a fi asamblat, bucată cu bucată, la Sighet și va fi expediat în următoarele zile în Italia, integrându-se imensului Covor al Păcii ce se naște acolo! Propunerea pentru a se alătura acestui “colorat” Mesaj al Păcii a ajuns în Sighetu Marmației, prin voința unor oameni inimoși care au considerat că, din România, orașul nostru este locul cel mai potrivit pentru derularea acestui proiect, deoarece aici s-a născut laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel și, pentru că tot la Sighet se găsește Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, cunoscut ca unul dintre cele mai dure lagăre comuniste care, începând din acest an, face parte din patrimoniul UNESCO.

Proiectul este susținut de instituțiile importante din România: Consiliul Județean Maramureș, Prefectura Județului Maramureș, Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, Primăria Municipiului Sighetu Marmației, HHC România, reprezentanți de seamă din județele țării și instituții de cultură, voluntari!

Partenerii media care s-au implicat în proiect: Radio România Actualități; Radio România Cluj, Radio România Sighet, ”Salut, Sighet!”, Sighet Online, Axa News Maramureș, Maramedia, TV. Sighet, Sighet FM.

Asociația “Culori pentru Pace, România” mulțumește tuturor pentru sprijin și implicare, pentru facilitarea desfășurării proiectului!

Salut, Sighet!

Sighetul la început de secol XX într-o zi de… lucru. În centrul orașului comerțul stradal se prezenta foarte… civilizat.

Au trecut peste 100 de ani și – din păcate – Sighetul parcă își pierde farmecul.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!

Cel mai cunoscut loc al vieții mele, sunt brațele tale. Cel mai rău coșmar e lipsa ta, din raza vizuală a ochilor mei. În tot acest parcurs al labirintului numit viață, te-am căutat, speram să fii aproape. Distanța ta sumbră și rece, m-a făcut să fiu un păgân al propriilor mele gânduri. Ne-am întâlnit din întâmplare și ne-am iubit din proprie dorință. ”Suntem făcuți unul pentru altul”, așa am spus în vremea când timpul pentru noi era făurit din vechile basme cu regi și regine. – Cu timpul, oamenii se schimbă, la fel și tu… zeiță a furtunoasei mele minți. Ai fost, ești și vei fi iubita mea, căci tu ești trecutul, prezentul și viitorul.

Suntem surse de alimentare pentru un scop al cărui sens nu îl vom descoperi niciodată. ”Iubește!”, așa mi-ai spus odată, ”iubește și vei fi iubit”. Câtă minciună într-un gram de adevăr, câtă melancolie în aer se revarsă. Eu sunt aici, iar tu… tu ești plecată într-un loc numit Fantasmă. Cât să mai trăiesc eu fără tine? Cât timp să mai respir acest aer înecat de prefăcuți, mireasa cerului din Miază-Noapte, Crăiasa Morții și al destinului închegat de sângele strămoșilor noștri? Dacă Luna ar putea vorbi, mi-ar spune să mă sinucid, să-mi pun capăt zilelor într-un vag suspin. Oare aș putea să realizez o asemenea faptă de curaj îmbibat cu lașitate? Pentru tine, nu am să fac un astfel de gest, ar însemna să te pierd, ar însemna să uit tot ce am clădit pentru tine. Cu toate că te-am pierdut cu mult timp în urmă dintr-o stupidă prostie, eu nu regret! Vârtejul din mintea mea, imperiul din inima mea, piatra de temelie a sufletului meu, toate sunt ale tale, căci și tu ești a mea.

Stau nopți întregi și mă gândesc la tine, ești visul care a dus urgia extazului peste limitele realului. Ai tăi ochi, ale tale buze, sunt pline de otravă… iubesc acea otravă. Eu eram antidotul pentru acea dulce, dar plină de amărăciune otravă, ce îți acapara corpul. Sunt tot eu cel de odinioară sau trupul meu cel vechi zburdă prin cameră în timp ce eu cel nou te aștept? Oare chiar te aștept? Nu mai știu cine sunt eu… cel adevărat sau cel fals? Sunt o umbră a vechiului eu și niciodată nu voi recunoaște acest lucru fiindcă orgoliul mă constrânge. Sunt un supus al lui? Sunt manipulat de propria mea viață? Cât de crunt e destinul sau mai bine zis ce e destinul? De ce a fost creat, de către cine a fost scris și unde a luat naștere? Până și Zeii au murit, uciși fiind de către oameni. Sufletul încearcă nebun să iasă din strânsorile trupului, dar dintr-un motiv sau altul noi nu simțim cuștile de fier ce stau în jurul nostru. De ce… de ce nu le simțim? Sau mai bine zis, când o să le vedem?

Eu sunt aici, iar tu ești… unde? Te propagi în mintea mea adesea precum o furtună și dispari la fel de repede precum un grăunte de nisip într-un morman de pietre. Cât de nebun să fiu să te caut zi și noapte, să aștept un răspuns, dar fără să fi adresat o întrebare?

Continuă…

Simt gustul puternic al Morții. E aici, e acolo, e peste tot sau nicăieri? Sărutul tău alungă acest gust al descompunerii interioare. Sunt viu din nou, însă o dată trezit, îmi dau seama că a fost doar un vis, patul e gol fără tine, imperiul își pierde valoarea de odinioară. UNDE EȘTI?! Te caut zi și noapte, Subconștientul se joacă cu mine, mă tachinează. Am ajuns să mă supun vocilor interioare. Sunt atât de multe, le aud suspinul. Uneori cred că lumea morților se află în mine, iar ei încearcă să vorbească cu mine, să mă atragă în lumea lor. Din când în când mai trag cu ochiul printre spirite, probabil te voi găsi aici… E sfârșit de iarnă, au trecut ani, luni, zile, ore, minute, secunde de când nu am vorbit, de când ochii noștri nu s-au întâlnit, de când buzele noastre nu și-au șoptit ”Te iubesc”. Dacă plantele renasc și noi o să o facem, dacă păsările nu își uită cuibul, casa de unde au plecat, nici noi nu o să uităm și poate într-o zi o să ne întâlim și, subliniez poate, căci nimic nu e sigur.

Nu știam cât de mare e lumea, până nu te-am pierdut. Acum încerc să te găsesc în fiecare persoană, poate undeva, cândva, o să te descopăr ascunsă la un loc sigur de ochii curioșilor. Până atunci mă plimb prin Timp, iar uneori mai stau la un pahar de vorbă cu acesta, cu speranța că poate o să apari și tu pentru a ne plimba împreună. Închid ochii pentru a admira trecutul, îi deschid pentru a trăi prezentul și visez pentru a clădi viitorul.

Cine își programează viitorul pe baza greșelilor din trecut, uită să trăiască în prezent, iar ultima clipă a viitorului care se revarsă în prezent e aceeași pentru toți. E timpul să plec spre noi orizonturi, e timpul să caut ce am pierdut, e timpul să te găsesc pe tine, fata inocentă cu chip de înger. Plec, îmi las ”cuibul” în urmă și, poate, ce o să găsesc nu o să îmi placă, dar merită să risc. Tot ce fac, o fac pentru tine!

*

Iar tot ce fac eu e să trăiesc clipa!

Italia

Precum marii sculptori, precum marii pictori, muză-mi este viața. Mă îndrept spre Italia, mă îndrept spre tine. Tu ești stația mea finală precum pentru alții stație finală le este moartea. În tinerețe abordam cu greu acest subiect, au trecut ani e drept. Oare o să te mai recunosc după atât timp? Oare o să pot recunoaște ceva ce nu am văzut niciodată? Probabil inima o să bată mai repede în prezența ta, poate o bătaie de clopot o să ne aducă aproape. Cât de frumoasă e Italia primăvara, dar ceva îmi distrage atenția, ceva străpunge această fericire cu ură. Oamenii, căci despre ei este vorba. Orele de muncă extenuante distrug plăcerea fericirii, distrug acest minunat decor de primăvară. Am venit în Italia pentru pizza, nu e o glumă, ci e o parte din povestea mea și a ei. Adora pizza, o priveam atât de tăcut, atât de absorbit încât de fiecare dată, îmi fura felia din mână.

Ce vremuri, aveam ochii închiși, dar acum i-am deschis! Sunt tot în Italia și se pare că sărăcia s-a instalat și aici. În fața mea, un copil cu părul negru și ochi albaștri, un copil abandonat se pare. L-am invitat cu puțina italiană pe care o știam, să ia masa cu mine. Avea doisprezece ani, iar familia îl abandonase cu cinci ani în urmă.

După masa bine meritată, băiatul a vrut să plece, însă eu i-am făcut semn să vină cu mine, iar din acea zi, băiatul a avut cui să-i spună tată. Bine… până să îl adopt trebuiau făcute niște acte, dar fericirea de pe chipul lui era evidentă.

*

Portal către viitor, portal către tine!

Înainte de final

Încet dar sigur, descompunerea îmi vrăjește inima cu cele mai dulci acorduri de vioară. Sufletul, încet se desprinde și el de acest trup inutil și plin de infecția numită păcat. Sunt aici, prins în mrejele neantului. Ce liniște deplină, ce extaz morbid. Cât mai e până ajung la tine? Cât mai pot supraviețui fără să îți admir chipul în fiecare dimineață? Cu cât mă gândesc mai mult la tine, cu atât mai repede aș vrea să mor, să uit de tot ce mă înconjoară.

Aș dori să te dezbrac din priviri, să te admir în costumul Evei, să fii muza mea și doar a mea, nimeni și nimic să nu mi te răpească. Îmi văd trupul inert și descompus pe jumătate, stau în fața mea, în fața a ceea ce am fost odată: un Prost! Acum sunt esența, acum sunt steaua ce îți ține de urât, atunci când el… te-a dezamăgit din nou. Aș vrea să îți pot spune ceea ce simt, ceea ce vreau să clădesc cu tine, dar sunt un laș, un mort viu ce merită o pedeapsă mai cruntă decât moartea. Dacă ți-aș spune că ”Te iubesc la infinit!” te-aș minți, fiindcă pentru mine infinitul e un punct aproape inexistent. Dar îți voi spune că ”Te iubesc atât timp cât inima o să valseze pe ritmul vieții!”. Mai grav e că nu te pot scoate din creier, fiecare părticică a materiei cenușii te are pe tine în ea, fiecare parte a inimii te are întipărită, iar sufletul tânjește după tine, e înlănțuit cu dragostea ce ți-o port numai ție. Singura ta greșeală a fost atunci când mi-ai spus că o să te uit. Din păcate, pe zi ce trece mă îndrăgostesc mai tare de tine, iar când te văd fericită în brațele altuia, nu sunt gelos, nu!… Sunt fericit fiindcă ești vrednică de ceva mai bun decât mine.
Oh, ce seară plină de amor, păcat că nu eu împart acel amor. Mă regăsesc în cărți, în muzică, în artă, căci până la urmă eu sunt eu, iar tu ai fost o stea, ce s-a îndepărtat de propia Galaxie.

*

Finalul

Timpul se metamorfozează în lame ascuțite, pline de otravă, ce îmi străpung inima căutând și ultima vitalitate a Sufletului.

Ultima lamă îmi desparte Sufletul ce mi-a fost casă până acum la bătrânețe, când am realizat că e doar o bucată de lut lipsit de valoare. Singurul meu regret e că nu te-am găsit. Oricât te-am căutat, oricât m-am rugat, nu am putut să te găsesc, să îți spun cât de mult te iubesc, să îți spun că nu te-am uitat niciodată. Lângă trupul meu s-au adunat oameni în halate albe, însă dintre ei disting doi băieți și o femeie trecută de vârsta a doua. Plânge. Să fie ea oare? Să fie fata din trecut a cărui nume nu îl pot pronunța?
Timp de trei zile am stat lângă trupul meu în descompunere, apoi a venit momentul să îmi iau ”La revedere!” de la el. O dată lăsat în groapa adâncă, am plecat. Nu am vrut să îmi văd trupul închis, izolat, în timp ce eu eram liber. De acum o să te aștept sus, unde priveliștea e mirifică. O să te aștept până o să îți faci curaj să apari și să îmi spui TE IUBESC!

*

Jurnalul

Am început să răsfoiesc jurnalul tatălui meu. Se pare că sunt menționat și eu într-un capitol intitulat ”Italia”. Îmi aduc aminte de acea zi de parcă a fost ieri.

Mă surprinde faptul că tata era atât de romantic. După ce am ajuns în România, la câteva luni tatăl meu s-a căsătorit, dar parcă nu era el cu adevărat. Am un frate mai mic, iar mama e una dintre cele mai minunate persoane. Ultimul capitol din jurnal, ”Înainte de final”, avea doar trei cuvinte ”Încet dar sigur”. Probabil presimțea că o să moară. De zece ani era internat la Spitalul de nebuni, însă cu doar trei luni înainte mi-a cerut o agendă și un pix. Acum știu de ce. La finalul agendei, o poezie este așternută și-mi dau seama de scopul acesteia.

În ea, subtil se ascunde eroul principal al acestui jurnal, eroul care l-a vrăjit pe tatăl meu, încât acesta nu a uitat-o niciodată și nu e vorba despre mama. Vă las și pe voi să aflați și nu uitați, Iluzia Adevărului e mai reală decât telefonul pe care îl țineți în mână.

Sfârșit!!

Încet dar sigur,
Zarea-mi este moartea.
Ascult și-s singur,
Blestem îmi este viața.
Eliberat de Zeus,
Lupt cu al meu trup
Apun, răpun, supun!

Adrian Ionuț TINCU
clasa a XII-a E,
C. N. ”Dragoș Vodă”

În organizarea Clubului Interact Sighet, vineri, 29 martie 2019, la Sighet s-a desfășurat cea de a XII-a ediție a Concursului Național de Oratorie ”Demostene”. Concursul a fost inițiat de Interact Club Pitești, unde se va ține și etapa națională, în data de 19-22 aprilie 2019. Acest concurs oferă tinerilor oportunitatea de a-și forma, practica și demonstra abilitățile de orator, la standarde înalte.

Etapa locală a constat într-o singură probă, și anume, prezentarea discursului centralizat în jurul unuia dintre cele două citate propuse: ”Nu poate fi o nenorocire mai mare pentru oamenii liberi, decât pierderea libertății cuvântului.” (Demostene) sau ”Moralitatea: o fântână din care oricând poți scoate noroi.” (Paula Adriana Cozian). La etapa națională a concursului, elevii vor avea de construit și un discurs spontan, Elevator Pitch, de 3 minute.

Cel care va reprezenta Sighetul la faza națională a Concursului ”Demostene”, este Darius Colopelnic, elev în clasa a XII-a E la C. N. ”Dragoș Vodă”. Darius și-a construit discursul câștigător la faza locală – prezentat mai jos – în jurul citatului: ”Moralitatea: o fântână din care oricând poți scoate noroi.” (Paula Adriana Cozian)

*

„Odată, un om căzu într-o fântână. O persoană miloasă care trecu pe acolo îi spuse:
– Îmi pare rău pentru tine. Îți împărtășesc durerea.
Un om politic, implicat în diverse probleme sociale îi zise:
– Era de așteptat ca, mai devreme sau mai târziu, cineva să alunece înăuntru.
Un altul spuse:
– Numai celor răi li se poate întâmpla să cadă într-o fântână.
Un om politic, de astă dată din opoziție, se preocupă să elaboreze un întreg discurs împotriva guvernului pornind de la această întâmplare. Un ziarist făgădui să scrie un articol polemic duminica viitoare. Unul cu spirit practic îl întrebă dacă erau mari taxele pentru acea fântână”.

Și acum imaginați-vă ce ar face o persoană morală… Ar întinde o mână și l-ar trage pe om afară.
Moralitatea este o fântână din care oricând poți scoate noroi.

Moralitatea este o fântână. Vorbim în primul rând de o regenerare, de purificare prin faptele morale, ba mai mult, având în vedere simbolismul fântânii, vorbim de nemurire. Prin apele ei mereu schimbătoare, fântâna mai simbolizează o perpetuă întinerire și ca urmare longevitate. Construcțiile care se fac în jurul unei curți pătrate în al cărei centru se află o fântână sunt imaginea Paradisului terestru. Astfel, săvârșind fapte morale aici pe pământ, omul atinge de fapt o longevitate spirituală.

În „Povestea lui Harap Alb” de Ion Creangă, intrarea în fântână reprezintă una din primele probe ale personajului aflat în drumul său inițiatic, e locul renașterii, al schimbării, iar în poezia „Înviere de toate zilele” de Lucian Blaga, motivul sugerează conștiința de sine: „Ochii mi se deschid umezi și sunt împărat/ Ca fântânile din imperiul lutului”.

La Andrei Lupan, fântâna e simbol al căutărilor în profunzime și al legăturilor omului cu societatea, dintr-un om sărac și vagabond, Pahoma devenind un căutător de sensuri veșnice. Moralitatea este prin urmare cunoaștere de sine și oportunitate de a atinge nemurirea, îndumnezeirea. Căci dacă atunci când ucidem semănăm mai mult cu animalele, atunci când gândim semănăm mai mult cu oamenii. Dar atunci când facem fapte morale, ajutăm, iubim, iertăm, semănăm mai mult cu Dumnezeu.

Un alt aspect pe care aș dori să îl subliniez este că moralitatea este necesară și ne privește pe toți. Din punct de vedere psihologic, oamenilor le pasă de propria conștiință și de ce cred alții despre ei. Săvârșirea unor fapte care nu sunt morale poate conduce la insomnii, dezamăgiri, depresii. Privind sociologic, fără moralitate viața ar fi aproape imposibilă sau cel puțin dificilă din cauza lipsei de încredere în ceilalți, am avea temeri permanente de a fi înșelați, mințiți, umiliți.

Din punct de vedere spiritual, oamenii se îngrijesc de viața lor de apoi. În funcție de faptele morale de pe pământ, vor primi răsplata în ceruri. Prin urmare, oricum privim, moralitatea e la fel de utilă precum apa, simbol al vieții. Și așa cum fântâna oferă apă tuturor trecătorilor, moralitatea se adresează tuturor ființelor umane.

Pe de altă parte, moralitatea e o fântână din care oricând poți scoate noroi. O fântână neîngrijită își pierde menirea, în plus e înșelătoare: te aștepți să îți potolească setea, iar ea îți oferă ce are mai rău. Apa dintr-o fântână dată uitării își pierde savoarea și prospețimea, lăsând gustul amar al noroiului din adâncuri. Tot astfel, renunțând la faptele noastre bune, lăsăm mizerii precum invidia, ura, lăcomia să ne umple sufletele și să ne pângărească. Acesta e și semnalul de alarmă al autoarei, îndemnul ei la veghere constantă și implicare. Precum o fântână care are izvoare bune, păstrează în ea ape limpezi și savuroase și le dăruiește celor însetați, omul care are izvoare de înțelepciune și educație trebuie să dea mai departe pentru că dăruind va dobândi.

În concluzie, moralitatea e un fenomen cu implicații sociologice, psihologice și spirituale, un fenomen la care fiecare dintre noi trebuie să își aducă aportul pentru o viață sănătoasă și în comuniune armonioasă cu ceilalți, cu Sinele și cu Dumnezeu. Așadar, să întindem mâna omului căzut în fântână, nu doar azi, ci mereu. Să nu uităm să întreținem constant fântâna pentru a avea mereu apă proaspătă și beneficiile ei, pentru a nu lăsa noroiul să iasă la iveală și pentru a evita regretele de mai târziu.

*

„Un sătuc de la poalele unui castel fu trezit în zori de vestirea prin care stăpânul îi cheamă pe credincioșii săi supuși să ia parte la petrecerea prilejuită de sărbătorirea zilei sale de naștere. Pentru fiecare se va pregăti un dar. Stăpânul cere însă la rându-i tuturora să-i dea o mână de ajutor: să binevoiască să aducă acolo niște apă ca să umple fântâna castelului care secase.

În sat se răspândiră de îndată diverse zvonuri:
– Vai, tot tiran a rămas! Are destule slugi ca să poată să-i umple fântâna… Eu voi duce o ulcică de apă: să-i ajungă!
– Ba nu, el a fost mereu bun și milostiv! De aceea, eu voi aduce un butoi!

În dimineața petrecerii, pe drumul care urca spre castel se putea vedea un straniu alai: unii împingeau din răsputeri butoaie mari, alții duceau pe tăvi carafe mici.

Alaiul intră astfel în curtea castelului. Fiecare goli apa adusă în fântâna castelului. După fripturi și vinuri, dansuri și cântece, spre seară, stăpânul castelului le aduse tuturora mulțumiri și se retrase în odăile sale.
– Și darul făgăduit? mormăiră unii, supărați și dezamăgiți.

Înainte de a pleca, fiecare trecu să-și ia înapoi vasul în care adusese apa. Atunci izbucniră deodată și exclamații de bucurie și urlete de mânie. Vasele fuseseră umplute până la gură cu bani de aur!
– Ah, spuneau unii, dacă aș fi adus mai multă apă…”

Darius COLOPELNIC

Felicitări organizatorilor și concurenților și mult succes reprezentantului Interact Sighet la faza națională a Concursului de Oratorie „Demostene”!

Salut, Sighet!

Aflat la a XI ediție, concursul derulat de către Organizația ”Salvați Copiii”, România, cu ocazia Zilei Internaționale a Siguranței pe Internet, abordează anual teme diferite. Tematica anului 2019 – „Aleg conștient. Stop dependenței de Internet!”– se încadrează în mișcarea globală propusă de INSAFE –rețeaua internațională a Centrelor Naționale „Better Internet for Kids”. În cadrul acestui concurs pot participa clase de elevi și profesori din învățământul preuniversitar din România, la categoriile I-III și grupuri de inițiativă din cadrul grădinițelor, organizațiilor pentru copii și tineret la categoria specială.

Organizația Salvați Copiii demostrează că:

• 96,1% dintre copii accesează Internetul folosind telefonul mobil smart.
• 99,3% dintre copii declară că au un profil pe o rețea socială.
• Cele mai populare rețele de socializare în rândul copiilor sunt Facebook (95,9%), Youtube (90,5%) și Instagram (81,4%).
• 27% dintre respondenți afirmă că, într-o zi obișnuită de școală, petrec peste 6 ore online sau își verifică constant dispozitivul de pe care navighează.
• În cazul unei zile libere, fie că vorbim de sfârșitul de săptămână sau de vacanță, 48,3% dintre copii petrec peste 6 ore pe zi online.
• Aproximativ 1 din 5 copii (23,5%) spun că postează de plictiseală, procent mai ridicat în rândul liceenilor.

De multe ori, motivul din spatele situațiilor neplăcute este lipsa de informare cu privire la dependența de Internet.

Noi, echipa de elevi din clasele IX-a E, X-a E, coordonată de prof. Nodiș Simona de la Colegiul Național ”Dragoș Vodă” ne vom înscrie în concursul propus de Organizația ”Salvați Copiii” în cadrul programului Ora de Net – „Aleg conștient. Stop dependenței de Internet!”.

În cadrul acestuia vom organiza o serie de prezentări despre dependența de net, la clasele V-a, VI-a, VII-a și a IX-a F. Acestea vor avea loc în perioada 10.04.2019, 11.04.2019, la orele de curs. Întâlnirea își propune să aducă împreună peste 50 de  reprezentanți ai grupurilor țintă, cu scopul promovării informațiilor privind riscul de dependență de Internet în rândul copiilor și tinerilor și crearea unui spațiu de discuții prin care să găsim împreună alternative de petrecere a timpului liber care să nu implice mediul online.

Salvați Copiii atrage atenția asupra modului în care utilizarea Internetului de către copii are efecte directe asupra stării lor emoționale și a performanțelor sociale și școlare.

Astfel, copiii care se încadrează în categoriile menționate mai sus spun că:

• sunt semnificativ mai nemulțumiți de relația cu părinții, prietenii și profesorii, precum și de viața lor din prezent;
• consideră într-o măsură semnificativ mai redusă că activitățile de zi cu zi au sens și sunt mai puțin optimiști cu privire la viitor;
• afirmă că au fost mai puțin relaxați în ultimele două săptămâni și sunt mai nemulțumiți de deciziile luate.

Prezența sporită în mediul online atrage în mod direct și expunerea la riscuri:

• 54% dintre copii afirmând că au fost deranjați sau supărați de către alte persoane pe Internet;
• 61% dintre respondenți spun că s-au simțit inconfortabil ca urmare a ceva văzut pe Internet, semnificativ mai multe fete și elevi de liceu.

În același timp, Internetul reprezintă o resursă, fiind folosit de către copii pentru a învața lucruri noi, a-și consolida cunoștințele și a-și dezvolta abilitățile. Întrebați ce anume le place să învețe folosind Internetul, majoritatea copiilor menționează lucruri care îi pasionează, despre care nu se vorbește la școală și care au o aplicabilitate în viața reală.

Caracterul interactiv al informației, posibilitatea de a folosi suport video sau audio și faptul că este facil, reprezintă principalele motivații pentru care copiii aleg să învețe online.

*

Ora de Net (Safer Internet) este un program sprijinit de Comisia Europeană, care cuprinde centre naționale active în Uniunea Europeană, având ca obiectiv comun promovarea utilizării în condiții de mai mare siguranță a Internet-ului și a noilor tehnologii online de către copii. Alte informații detaliate sunt disponibile pe www.oradenet.ro.

Organizația Salvați Copiii România a participat la programul de finanțare al Comisiei Europene și a câștigat licitația de proiect, asumându-și din 2008 rolul de Coordonator național.

Studiul privind utilizarea Internetului de către copii (2019) poate fi consultat la adresa: https://bit.ly/2WPjwll

Detalii la: www.oradenet.ro/concurs2019

Comunicat de presă

Scriu aceste rânduri fiindcă CFR-ul pare că a început să intre în negura uitării…

Odată cu acei ani care au însemnat gloria secției, cu oamenii ce au desăvârșit-o, s-a transformat într-o tristă și fragilă amintire. CFR-ul funcționa ca orice întreprindere cu rigorile sale, doar că personalul muncitor era raspândit pe sute de kilometri și dispersați fiind, nu dădeau impresia unui colectiv închegat. O armată de oameni anonimi pentru călătorul obișnuit alcătuia un angrenaj gigantic invizibil ce, prin munca lor, asigurau confortul și siguranța pe calea ferată.

Au trecut ceva ani de atunci, întreg personalul s-a reciclat între timp, dar viața și activitatea feroviară, în mare, pe secția Sighet-Salva, a rămas aceeași. Era o altă lume pe care nu o poți înțelege fără îndrumare, privită din afara sistemului. Mulți colegi îmi reproșau că nu mai sunt activ în cercul de prieteni, că meseria de impiegat m-a făcut mai retras… Nu înțelegeau că fizic nu mai aveam timp nici pentru ei și nici pentru mine.

În acele timpuri lucram la Romuli, iar pentru tura de noapte plecam din Sighet cu personalul de Salva la ora 14.00, iar pentru tură de zi, la ora 3.50 dimineața ca să ajung pentru ora 19.00, respectiv la 7 dimineța la lucru. Reveneam acasă cam tot în aceeași formulă. Deci, în Sighet eram mai mult musafir și nu mă săturam de somn. Venisem proaspeți din școală, fără obligații, fără gânduri, liberi și necăsătoriți și am fost repartizați la concedii și ture libere pe tot tronsonul Sighet-Salva unde era nevoie. Alături de mine împărțeau aceeasi soartă Lazarciuc Mihai, Hrin și Bledea. Apoi după împlinirea stagiului de acomodare de un an pe secundară, zona de concedii s-a extins urmând să mergem și pe secția Dej-Baia Mare sau Cluj-Oradea. Erau secții mai circulate cu trafic feroviar activ unde, într-o tură de servici, se ajungea la 20-25 de trenuri, mult peste ce aveam noi aci pe Sighet-Salva. Lazarciuc și Hrin mergeau cu plăcere, erau dornici de necunoscut, iar serviciul era recompensat generos prin diurnă, cazare și masă, bani ce la acea vârstă era un stimulent puternic.

Ne confruntam mereu cu atitudinea superioară a colegilor din Sighet ce se considerau mult peste noi, mai importanți și plini de experiență, având în spate o mică gară tehnică cu revizie de vagoane, depou și partidă de manevră activă. Da’ era ceva, căci era stație de formare și necesitau cunoștințe în plus față de ce făceam noi pe secție. Completarea Foii de parcurs a locomotivei, verificarea Notei de frână înaintată de Revizia de vagoane și alte lucruri mărunte și importante. Astfel se crease atmosfera aceea de stratificare profesională în sânul colectivului, din care începuseră să strălucească pe baza experienâei acumulate pe magistrală, în ordine: dl. idm. Zsetkey, Roitan, Lazarciuc și Hrin. Dl. Zsetkey, în fiecare an, trei luni, era abonat la concedii în stația Câmpia Turzii, stație cu mare amploare feroviară, situată pe Magistrala trei, cu linie dublă și compuneri-descompuneri masive de trenuri de marfă. Lucra ca exterior, adică impiegat la expedieri de trenuri de călători și marfă, activitate mult superioară față de ce se făcea la Sighet. Apoi urma dl. Roitan care și-a început activitatea ceferistică la Coșlariu, cel mai mare triaj din Ardeal. O adevărată fabrică de trenuri, pe post de exterior la Peron, având rolul de a expedia trenurile de călători și de marfă cap Teiuș și Podu Mureș, ”călărind” trenurile în formare din grupa Barbu și tranzit după nevoie, purtând pachetul de documente, ordinul de circulație și Foaia de parcurs la trenul ce aștepta să plece de pe una din cele 38 de linii de formare. Bătrânul Roitan era un om vesel și comunicativ și nu o dată, ne povestea cu mândrie despre munca depusă la Coșlariu, iar noi ascultam muți poveștile lui văzându-l ca pe un supererou, iar în mintea noastră ne întrebam cum a putut face față stresului și muncii intense cu 70 de trenuri pe tură fără să se… ”dilească”. Nu înțelegeam mare lucru din ce făcuse la Coșlariu, dar aveam un mare respect pentru dânsul. Apoi, mulți ani mai târziu, când eu am ajuns să cunosc stația Coșlariu am putut aprecia cu adevărat munca depusă de colegul nostru. De multe ori ne zicea cu un ton glumeț, dar foarte convingător, ce atunci mi se părea puțin exagerat: ”Ăștia de aci nu sunt impiegați, iau banii degeaba pentru munca lor, dacă vrei să fii impiegat, să vezi ce este cefereul, atunci neapărat să mergi să lucrezi pe Magistrală. Ascultă la mine, ești tânăr, nu te îngropa aici, fă cariera feroviară, doar acolo simți adrenalina, puterea funcției și respectul pentru ce faci. Uită-te la revizorii de sector, te privesc ca pe o slugă, dar acolo și ei îți dau respectul cuvenit și nu vin cu aere de șefi. Ai responsabilități ce te apasă, căci prin mâna ta trece averea țării”.

Stația Coșlariu, un triaj uriaș ce se întinde pe zeci de hectare cu trei grupe distincte, cu peste 38 de linii de formare, cu 7 linii de tranzit și 8 linii de primire în grupa de triere, era situată în apropiere de orașul Teiuș, având două direcții de mers, în capătul spre Teiuș, respectiv Podu’ Mureș, direcția Brașov, și un capăt către stația Sîntimbru, direcția Simeria. Era deservit de un personal feroviar de peste o mie de salariați. Iar sus, în vârful piramidei funcționale, în turnul de comandă, erau doi impiegați coordonatori, ce dirijau toată suflarea din triaj, iar al treilea, ce coordona compunerea trenurilor de la RM, un punct de lucru unde se adunau evidențele și datele fiecărui tren de marfă pe direcții de mers. Deci, dl. Roitan a văzut ce nici un feroviar de la Sighet, în cel mai adânc somn al său nu ar fi putut visa, și a fost doar impiegat de peron cu atribuții limitate, nu participa la concepția de ansamblu, doar un slujbaș iscusit cu atribuții precise.

Timpul trecea și viața mea se limita în a călători pe trenurile de navetă la Romuli și înapoi la Sighet, mai târziu la Petrova, după moartea prematură a unui coleg. Apoi, într-o zi, venind către casă în stația Valea Vișeului, în timp ce locomotiva rambursa, în bufetul din spatele gării am prins ocazia să-l acostez pe revizorul de sector Kovacsi Ilie și să pun o întrebare capitală pentru mine: ”oare cât mai trebuie să fac navetă până ajung aproape de Sighet?”.Am primit un răspuns scurt și sec: ”Nu ai nicio șansă mai repede de 10 ani. Toți sunt tineri abia când vor pleca în pensie, dar și atunci, în fața voastră se mai găsesc Botezan din Valea și Goia, Mihalca din Bocicoi. Iar pentru Sighet, Cămara și Câmpulung la Tisa, e nevoie și de altceva. Cu alte cuvinte, de pile sau bani să cumperi postul”. Deci eram condamnat… mă însurasem cu cefereul, naveta și secția. Deci zece ani cel puțin din viața mea fără perspective. Împlineam 26 de ani și nu mă incinta ideea să locuiesc într-un canton CFR și să trăiesc de pe o zi pe alta așteptând să treacă anii să adun bani și apoi să încerc să cumpăr funcția de Șef Stație. Și atunci mi s-a născut ideea… ce ar fi să plec pe Magistrală. Aveam un coleg de școală, Roru Ludușan, ce lucra ca idm. la Câmpul Libertății și care nu o dată mă îmbiase cu ideea, și care mă informa că au nevoie acută de impiegat, așa că am luat hotărârea și am vorbit la telefon. Eram hotărât să termin cu această navetă sălbatecă. Și, uite așa, peste noapte, i-am lăsat pe toți cu gura căscată și am plecat să îmi întâmpin soarta.

O parte dintre colegii mei cu care am lucrat în perioada 1977-1979

Revizori de sector – Iacob Cornel, Kovacs Ilie
Stația Sighet – Losak, Kozuc, Zsetkey, Oanță; șef stație -Dăbală, instructor – Soltesz
Cămara Sighet – Szătac Emil, Vișniuc, Roitan; șef stație – Sacalîș
Bocicoi – Goia, Mihalca, Maliarciuc
Valea Vișeului – Botezan, Seff Iosif, Kvasciuc
Petrova – Hrin, Lazarciuc, Pop Iosif, Semeniuc Laszlo; șef haltă – Trifoi Ioan

Reprezintă doar ramura mișcare, fără ansamblul complet, adică: tracțiune, vagoane, linii, instalații, ce însumau o altă grupare mare de ceferiști de meserie.

Am mai scăpat câteva nume, dar e normal… timpul ne joacă feste și reținem în general, ce ne marchează. Scopul acestei mici schițe este să ne aducem aminte de colegii cu care ne-am intersectat de-a lungul vieții și din care mulți nu mai sunt printre noi.

Iosif POP

(Cleveland, SUA)

O priveam din spatele ochelarilor fără să mă pot abține. Păr lung până peste umeri, tot timpul aranjat, tot timpul vaporos de parcă și l-ar spăla în fiecare dimineață. Negru fără nici un fir alb deși nu e tocmai tânără. Nici bătrână. Să fi împlinit vreo 30 de ani? 32? 35? Nu am idee, părul e de vină. Îl mai prindea uneori într-un coc lejer în vârful capului sau cu două agrafe mari, roșii, de o parte și de alta ori își făcea bucle și atunci chiar era enervantă. Când o striga șeful lăsa tot ce făcea, se ridica aruncând o ultimă privire la ecranul calculatorului, niciodată privirea nu îmi era adresată, de ce să-mi fi fost doar eram o tipă ciudată rău, purtam ochelari cu ramă violet și părul tuns periuță pe care îl vopseam cum îmi era dispoziția în acea lună, aveam 1,55 doar cu tocuri dar nu purtam aproape niciodată, mă îmbrăcam de la raionul de copii și nu mă fardam decât foarte rar. Eram dependentă de telefonul meu și îmi plăcea să dorm cât mai puțin pentru a trăi cât mai mult iar la cei 25 de ani mi se părea că dacă nu există distracții atunci trebuie să le inventăm.

Se ridica deci și îi auzeam pantofii cu toc cum se grăbesc spre biroul șefului care era situat la capătul biroului nostru. Sau invers. Eu purtam teniși sau ghete, singura pereche de pantofi pe care o dețin stă pe un raft în debara iar atunci când o iau de acolo – de obicei la o nuntă sau de Paști când o însoțesc pe mama la biserică ca să pot vorbi pe urmă normal cu ea un an întreg – trebuie să o șterg de praf. Ea are pantofi cu toc în fiecare zi. Frumoși, noi, cam ca părul ei de spectaculoși. De rochii nu mai vorbim. În fiecare zi în metrou, când mă îndrept spre birou, mă întreb ce rochie va purta. A devenit interesant să o urmăresc, aveam o perioadă mai proastă pe plan personal în sensul că nu se întâmpla nimic. Horea pleca la 10 dimineața la jobul lui de programator și venea pe la 8-9 seara când iar se așeza în fața calculatorului. Eram din facultate împreună, fusesem colegi și probabil trăisem împreună tot ce puteam trăi. Așa că mă cam plictiseam iar Magda mi se păru a fi o distracție inocentă, un voyerism ieftin și inofensif. Nu cred că aș mai începe o dată acest joc, problema cu distracțiile astea este că ai impresia că le controlezi și chiar reușești la început. Pe urmă nu mai ai control, pur și simplu simți că nu poți face decât într-un fel și orice altă abordare e complet inutilă.

Dacă cineva m-ar fi întrebat atunci dacă îi vreau răul aș fi spus cu siguranță că nici vorbă. Cred că o invidiam sincer și îmi închipuiam că într-o dimensiune paralelă aș fi putut să fiu ca ea. Cu părul colorat în toate culorile curcubeului în funcție de dispoziția mea lunară dar în rest exact ca și ea. Puțin naivă, aeriană și drăgălașă, total inofensivă. Mi se părea uneori că ar avea nevoie de un cutremur care să o mai scoată din lumea ei rozalie, fermecătoare și protectivă, o lume de basm ori de desen animat. Nu vorbeam aproape deloc în afara serviciului deși eram numai noi două în birou dar era tot timpul atât de mult de lucru încât nici nu prea aveam când. Lucram bine, eram eficiente și chiar ne completam reciproc, șeful era foarte mulțumit de noi iar firma mergea excelent. Nu discutam însă nimic personal deși lucram de aproape un an împreună.

Într-o zi, la prânz, curioasă și stârnită de ordinea de pe biroul ei – toate erau înșirate, culminând cu rujul de buze – i-am spus:

– Auzi, Magda, s-a deschis peste drum un local foarte fain, au mâncare bună și deloc pretențioasă, ce-ai zice să înlocuim sandwichurile astea fără gust?
– Bine zici, spuse ea după câteva secunde cântărind oferta și clipind des din genele rimelate. Semăna cu o pisică și mie nu-mi plac pisicile. Totuși, ea nu îmi displăcea.

Ne-am luat hainele de iarnă – ea paltonul, eu geaca – și am ieșit închizând ușa. Aveam o oră pauză de masă în fiecare zi dar de obicei mâncam cu ochii în calculator iar când terminam eu ieșeam, dacă nu ploua, la o țigară pe acoperiș cu telefonul în mână glisând imaginea infinită de pe rețelele de socializare și gândindu-mă cum mi-ar sta într-o poză cu rochia ei, fapt complet ilogic având în vedere că era cu 20 de centimetri mai înaltă ca mine.

– Ai mai fost în localul ăsta de care zici? mă întrebă ea în timp ce cobora scările cu poșeta galbenă într-o mână și cu telefonul cu husă roșie în cealaltă. Nu prea îmi plac locurile noi, a adăugat, mai mult pentru ea.
– Am mai fost o dată sau de două ori, i-am spus cu plăcerea că eu eram cea care controla situația, strângându-mi geaca pe lângă mine și căutându-mi țigările în buzunar. Genți nu prea purtam. Jerseele și gecile mele aveau buzunare mari, întinse de atâta purtat. Țineam acolo banii, telefonul, țigările, cheile și orice altceva îmi dădea prin gând.

Era o zi friguroasă de sfârșit de noiembrie, genul acela de frig care îți intră în oase și apoi cu greu mai iese de acolo. Nu ploua dar cerul era acoperit cu nori imprevizibili. Am parcurs distanța dintre birou și local fără să vorbim. Eu mi-am aprins o țigară din care am reușit să fumez jumătate și pe care am stins-o apoi la intrare într-o scrumieră plină cu nisip. Ea a mers cu nasul în telefon riscând să se împiedice dar nu a făcut-o, lovindu-și tocurile de trotuar și strîmbând din nas sau zâmbind în funcție de mesajele pe care le citea. Înăuntru era aglomerație dar am reușit să găsim o masă cu două lucuri aproape de bucătărie. Nu erau cele mai bune locuri însă ne-am mulțumit cu atât. Ospătarul a venit în vreo 2 minute timp în care ea bătea în masă ritmul piesei care se auzea la radio cu unghiile ei lungi, colorate în roșu aprins. Avea ceva superior, de divă și în același timp o vulnerabilitate care i se oglindea în ochii frumos creionați, un diafan mister interior care mă făcea să-i caut mereu privirea. Ceva provocator care mă făcea să-mi doresc să-i fac rău iar apoi să o mângâi. M-am îngrijorat chiar la un moment dat că încep să îmi placă fetele dar apoi mi-am dat seama că e exclus, sunt o heterosexuală convinsă care tresare la fiecare bărbat frumos care intră în peisaj.

– Ce aveți la meniul zilei? îl întrebă toată numai un zâmbet pe ospătarul topit după ea. Îl lăsă să-i înșire tot apoi spuse: mie adu-mi te rog rog o porție de bruschete cu somon și un fresh de grepfrut cu lămâie în proporții egale.
– Mie un meniul zilei, am strigat după ospătarul care era pe picior de plecare ca și cum doar ea conta, femeia frumoasă bine îmbrăcată, și o cafea, am adăugat dar nu cred că m-a auzit pentru că nu mi-a mai adus cafeaua cu toate apropourile mele pe parcursul vizitelor lui scurte la masa noastră. Așa fac uneori. Bat apropouri în loc să spun direct ce am de spus.
– Mă enervează foarte tare tipii ăștia, zise ea strâmbând din nas.
– Cine? Ospătarii? m-am mirat eu.
– Da. Se cred deștepți pentru că știu tot ce există într-un meniu. Cei care știu. Mai sunt și cei care au pretenția să știi tu mai bine. Și sunt la fel de superiori.
– Am crezut că îți face plăcere să te admire, nu m-am putut eu abține.
– Sunt niște proști în călduri, concluzionă ea fără drept de apel. Îți place muzica? schimbă brusc subiectul de parcă eram două adolescente care atunci se cunoscuseră la o petrecere.
– Îmi place un anume tip de muzică, i-am tăiat-o eu regretând că o lăsam să conducă discuția și simțindu-mă brusc plictisită.
– Mie mi se pare interesant la concertele rock în aer liber. Toată lumea de acolo, muzica tare, berea la draft, bucuria, soarele, zise ea mestecând cu poftă și atacând freshul pe care îl sorbi fără să se strâmbe nici un moment.
– Nu aș zice că ești fan concerte, cu atât mai mult rock în aer liber, am zâmbit eu superior.
– De ce nu? Crezi că nu am și eu un maiou negru, blugi și ghete? Nu-i mare lucru, în liceu ascultam Nirvana la petreceri. Și Metallica.
– Serios?! Și eu ascult Nirvana. Și Anathema, Amorphis, Nightwish, m-am aprins eu dintr-o dată.
– Da, zâmbi ea arătându-și dinții mici și extrem de albi, toți la fel. Dacă vrei te chem și pe tine la următorul concert. Mircea adoră rockul.
– Mircea?
– Da, soțul meu. Parcă și tu ești căsătorită? Am putea merge toți 4.
– Nu sunt căsătorită, am o relație. Mai mare rocker ca Horea nu există. Să-l vezi, e plin de tatuaje plus că mai nou se deplasează doar cu motocicleta.
– Cu atât mai bine, a mai zis ea și a zâmbit cald făcându-mă să uit partea cu chinul și rămânând doar mângâierea.

Am ieșit de acolo discutând și făcând planuri de viitor de parcă am fi brusc cele mai bune prietene. Dacă ne-ar fi văzut cineva la intrare și la ieșire ar fi spus că am fost certate și brusc ne-am împăcat. De atunci relația noastră s-a schimbat. Am înlocuit sandwichurile mâncate în fața calculatorului cu ieșiri la localurile din apropiere, încercam diverse feluri și ne distram adăugând sau eliminând ingrediente. Arătam ciudat văzute dinafară: eu mică, în blugi, ghete și o geacă albastră, cu părul scurt vopsit verde pal, ea înaltă, îngrijită, cu cizme cu toc înalt și un palton roșu în carouri, cu părul negru plutind parcă mereu în jurul ei. La un moment dat, ca să o șochez, mi-am comandat un pahar de vin roșu la prânz. Nu s-a lăsat intimidată, a zis „La fel și mie!”. L-a băut mai repede ca mine și am avut senzația la un moment dat că îmi va propune un al doilea dar s-a ridicat brusc și a zis că ar fi cazul să mergem, mai avem mult de lucru.

I-am propus să vină în vizită cu soțul ei și a acceptat fără să ezite. Și uite așa o lună întreagă plus Crăciunul și Revelionul ni l-am petrecut împreună, toți 4. Eram extrem de deosebiți, făceam parte din generații diferite dar asta nu părea să deranjeze pe niciunul dintre noi. Ba chiar aș spune că soțul ei se apropia de 40 de ani. Plus că era un tip pedant căruia îi lipsea complet simțul umorului și de care făceam haz cu Horea de îndată ce ne regăseam singuri. Nu mă mai simțeam plictisită, Horea se dichisea la întâlniri amintindu-mi de începutuile noastre, la birou ne amuzam uneori cu Magda din nimic, viața mi se schimbase în bine și trăiam fiecare moment cu plăcere.

Apoi, brusc a început să plece mai repede de la birou, din ce în ce mai des, eu îi spuneam că nu-i nicio problemă pentru că întotdeauna luam masa de prânz împreună și făceam planuri. Țineam să-i demonstrez că sunt mai deșteaptă și mai citită ca ea, alegeam subiecte de discuție care mă avantajau și o lăsau de multe ori cu un surâs de superioritate în colțul gurii care mă enerva teribil. Pe moment doar. Apoi uitam repede și o luam de la capăt. Se schimbase doar faptul că primea mult mai multe mesaje ca înainte, aproape tot timpul îi vibra telefonul iar dacă eram prea aproape îl apuca efectiv de parcă aș fi avut vreo clipă intenția să i-l iau.

Într-o după-amiază am fost nevoită să plec și eu mai repede de la birou, aveam o programare la coafor pentru schimbarea culorii părului, mă gândeam la un fucsia inițiator de primăvară și i-am propus să mergem împreună.

– Nici o problemă, dar să știi că eu mă grăbesc, îmi spuse ea zâmbindu-mi.
– Și eu, am o programare.
– Se pare că nu mai am baterie, zise iar îmbrăcându-se rapid și crezând că mi-o ia înainte pe scări în jos. Nu mai suport telefonul ăsta, trebuie să-l schimb!

Ea a ieșit prima, eu eram după ea, chiar dacă asta a însemnat să alerg puțin pe scări în jos, nu că mi-ar fi fost greu, purtam ghete iar ea avea pantofi cu toc cui. Horea stătea exact în fața ușii, vizibil încurcat când ne-a văzut pe amândouă.

– Horea, ce faci aici? l-am întrebat eu înălțându-mă pe vârfuri să-l sărut în timp ce el stătea drept și făcea imposibilă recuperarea celor 30 de centimetri diferență dintre gura mea și a lui. În cele din urmă, văzând că nu există scăpare s-a aplecat și m-a sărutat din vârful buzelor, apoi a tușit.
– Aaaa, eu am venit, aaaa, am ieșit mai repede azi că a apărut o problemă tehnică și nu mai putem lucra, doar mâine….
– Eu l-am rugat să mă ajute cu un site, a vorbit brusc Magda dându-și părul pe spate și țuguindu-și puțin buzele rujate cu nuanța Merlot pe care de atâtea ori o văzusem odihnindu-se pe biroul ei.
– Ce site? am întrebat eu, uitându-mă mirată când la ea când la el și uitând să-mi aprind țigara pe care mi-o pregătisem.
– Am nevoie de un blog mai bine zis. În care să-mi scriu ideile. Am foarte multe idei, e păcat să se piardă.
– Ce idei? nu m-am putut abține. Horea stătea deoparte și nu schița nici un gest. Magda a făcut primul pas aruncându-mi din mers:
– Hai și tu cu noi și o să vezi! Ce tot stăm în drum ca proștii?!

A luat-o înainte lovind cu tocurile pantofilor cărămizii în asfalt și lăsând o dâră de parfum cu nuanțe de citrice. Horea s-a întors și el zicând cu jumătate de gură „Chiar, hai și tu!” Bineînțeles că m-am dus, în fond nu prea aveam ce face. Plus că nu știam cum să iau toată faza și am vrut să mă clarific. Normal că nu m-am clarificat.

Am intrat în prima cafenea și ne-am așezat tăcuți la o masă. Horea era stânjenit, eu puțin confuză și amuzată iar Magda la fel ca de obicei, calmă și deosebit de șarmantă.

– Te vei plictisi, mi-a spus ea cu afecțiune, punând mâna pe umărul meu.
– Nu-ți face griji, întotdeauna m-au fascinat blogurile, și eu cochetam cu ideea de a-mi face unul.
– Serios? își îndreptă ea toată atenția spre mine. Despre ce?
– Nu știu. Despre orice. Al tău despre ce e?
– Despre modă. Și machiaj.
– Am crezut că despre muzica rock și concerte în aer liber, am bodogănit eu.
– Ce spui?
– Nimic. Începeți, nu vreau să vă deranjez. Ba poate că vreau puțin, altfel nu veneam, am continuat în șoaptă.

Magda nu m-a luat în seamă deși m-a auzit. De ambele dăți. Horea nici atât, deși el părea cam încurcat și cred că ar fi preferat să fie oriunde altundeva. Dar nu prea a avut de ales. A scos laptopul și nu a știut unde să-l pună.

– Veniți lângă mine? întrebă cu jumătate de gură. Ca să puteți vedea.

Magda și-a tras repede scaunul lângă el iar eu am ieșit pretextând o țigară. Am fumat țigara uitându-mă pe geam la fața lui tulburată și la părul ei perfect care era la câțiva milimetri de al lui și am plecat mulțumită că nu purtam genți care să trebuiască recuperate și să mă împiedice să plec când voiam.

Mi-am dat demisia după vreo două luni pierdute din viața mea, timp în care am încercat să mă războiesc cu ea, să ies învingătoare, să-i demonstrez că nu e decât o gâsculiță frumoasă dar confuză și am pierdut de fiecare dată. În fața șefului, în fața lui Horea, în fața întregii comunități a ospătarilor, în fața mea. Și când m-am mutat după multe certuri și urlete la mama mi-am dat seama că poate aș fi putut evita tot consumul de neuroni dar în scurt timp nu mi-am mai bătut capul nici cu asta fiind interesată mai degrabă de toți băieții frumoși pe care îi întâlneam. Fetele nu, fetele nu mă mai interesau.

Crina VOINAGHI