Promoția anului 1956-1957 a Liceului ”Dragoș Vodă”, devenit temporar ”Filimon Sîrbu”, în care remarcăm profesori excelent pregătiți, mulți dintre ei ”plecați” dintre noi. La acea vreme director era prof. Dumitru Paraschiv, un om considerat de elevi, foarte sever.

Din ultima generație cu 10 clase recunoaștem câteva figuri care își vor construi cariere onorabile: prof. univ. dr. Ioan Mariș, profesoara de chimie Tudorița Moldovan, profesorul de limba română Ion Vancea, profesorul de matematică Vasile Gogea și… vă rugăm, dragi cititori, să mai identificați și alte nume importante ale acelei generații!

Sursă foto: Eva Bucur

Salut, Sighet!

Elev al Liceului “Dragoș Vodă”, Petru Codrea a fost arestat (în anul 1948) alături de alți elevi și studenți, făcând parte din primul lot de deținuți politici maramureșeni, cunoscut sub numele de “lotul Vișovan”.

LA MULȚI ANI, DOMNULE PETRU CODREA!

Salut, Sighet!

O altă imagine din anul 1931 în care se observă mult mai clar turnul Bisericii Reformate distrus de incendiul din același an.

Imaginea cu turnul în plan depărtat o găsiți AICI.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Fotocopie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!

La Șugău școală am avut, dar nu mai avem… în clădirea școlii mai funcționează doar gradinița (și… secția de votare…). Am avut școală timp vreo 85 de ani și majoritatea locuitorilor actuali ai Șugăului, plus părinții și bunicii lor au parcurs aici prima parte a școlarizării, unii dintre ei continuând apoi la licee sau școli profesionale din Sighet sau din alte părți, unii ajungând chiar la studii superioare în centrele universitare. Singura persoană născută la Șugău (după știința mea) care a ajuns să obțină un doctorat este domnul ing. dr. Vasile Moldovan din Alba Iulia.

De ce s-a desființat școala? Datorită numărului foarte mic de elevi, evident, dar cum s-a ajuns aici? Problema este foarte complexă și oricât am dori nu putem numi un singur vinovat. Principala cauză este scăderea natalității, numărul de copii născuți anual la Șugău fiind mult mai mic după Revoluție (populația de vârstă școlară – 6-14 ani – a scăzut de la aprox. 130 – 150 de copii la mai puțin de 60 de copii în prezent) ceea ce a dus la înființarea de clase simultane și implicit scăderea calității învățământului.

A doua cauză importantă este atracția exercitată de școlile din centrul orașului (sau școala din Vadu Izei, unde cel puțin nu sunt clase simultane), mulți părinți având acum mașini personale au considerat că naveta este posibilă și că merită să-și dea copiii la școlile „cu pretenții”. Pariul n-a fost întotdeauna câștigător (unii copii nereușind să facă față în oraș), dar fenomenul n-a putut fi oprit. În lipsa unei legislații care să le protejeze, școlile de periferie sunt condamnate la dispariție peste tot în țară. Și ar mai fi desigur și unele motive locale care au influențat negativ demografia școlară la Șugău dar spațiul nu ne permite o tratare amănunțită.

Învățământul la Șugău a început în anii ‘30 prin strădaniile învățătorului Petru Codrea, un dascăl de excepție, adevărat apostol al ridicării prin cultură a poporului român. Acesta a construit pe cheltuiala proprie școala veche (clădirea nu mai există) care a funcționat până la construirea școlii noi în anii ’60. Petru Codrea a fost omagiat la Șugău în 1991 printr-o frumoasă festivitate (la care am participat și eu ca tânar profesor) la împlinirea vârstei de 90 de ani. Cei 4 copii ai săi (Gheorghe, Petru, Eugen și Georgeta), deși trecuți acum de 80 de ani, vin deseori la Șugău cu multă bucurie pentru a sărbatori aici evenimente familiale, pe locurile copilăriei lor.

Păcat că totul e doar istorie…

Fratello Marius

Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighetu-Marmației și Rotary Club Sighet organizează joi, 7 martie 2019, de la ora 18:30, la sala de spectacole „Monica Chifor”, un recital de pian susținut de Cadmiel Boțac, absolvent al acestei instituții de învățământ.

Cadmiel este în prezent student în anul IV la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca, fiind premiat de-a lungul anilor la numeroase concursuri naționale și internaționale.

În program vor fi interpretare lucrări de Ludwig van Beethoven, Frederic Chopin și Franz Liszt.

Costul unui bilet este de 15 lei. Elevii pot intra doi cu un singur bilet. Biletele pot fi achiziționate de la Școala de Muzică.

Comunicat de presă

Profesorul Marin Slujeru a intrat în viața mea „pe tăcute”, cu discreție. Mai întâi la Liceul ”Dragoș Vodă” când am avut fericita ocazie de a-mi preda filosofia, apoi, ca ”meditator” la Istorie Antică, pentru facultate. Mă fascinase încă de atunci prin felul în care m-a determinat să rețin și să înțeleg istoria, dar și prin tactul pedagogic, permițându-mi să învăț ”în ritmul meu”.

Despre Poetul Marin Slujeru știam prea puține. Peste ani – predam deja limba latină – aveam să-i descopăr haiku-urile. Fremătătoare, neliniștite, surprinzătoare sau cuminți, ca firea domniei sale. Apoi poezia – atât de “feminină”, ingenuă, adâncă, filosofico-existențială, reală, simplă sau pătimașă, ca valurile mării veșnic foșnitoare, mereu în căutare. Iubitor de frumos, fin observator al firii și al ființei, Marin Slujeru prinde în cuvinte pulsul orașului său, surprinde cu acuratețe frânturi de viață, mici stampe viu colorate care se strecoară zilnic pe lângă noi, aproape neobservate.

Marin Slujeru povestește mult, însăilează lumea exterioară în crochiuri pline de viață. Dar, despre Omul Marin Slujeru, cu trăirile, frământările, gândurile, viața sa personală, afli prea puțin. Remarci aceeași privire înlăuntru, fără exteriorizări, fără a spune foarte multe despre el. E foarte greu să-l ”prinzi” într-un profil anume. Chiar și datele biografice pe care le-am aflat, sunt puține, culese din cărțile publicate până acum. Însă, tot ”răsfoind” internetul, am găsit câteva notițe inedite: bunicul său se numea Ioan Grigore Marin, învățător. De origine dâmbovițean, a venit în Maramureș după Primul Război, în „zona poliglotă”, voluntar. ”Aici, îndurerat de soarta Maramureșului înstrăinat (din nordul Tisei) – o vreme a fost învățator chiar în Teceul nostru, peste Tisa de Teceul de azi din Ucraina –, publică placheta de versuri „Trec plute pe Tisa”, sub pseudonimul Slujeru (I. Gr. Marin), pseudonim pe care și-l ia ca nume de familie. Se poate să fi fost la mijloc și o neînțelegere cu tatăl său, preot în Bezdead, după ce bunicul s-a căsătorit și a hotărât să rămână definitiv aici, în Sighet.”

Tatăl său a fost tot învățător, în Hoteni. Absolvent al Liceului ”Dragoș Vodă” (promoția 1973, profil umanist), Marin Slujeru este licențiat în filosofie, a fost profesor la Școala Gimnazială Sarasău. Actualmente este pensionar, însă, așa cum ”se descrie” pe pagina de facebook, pasiunea sa rămâne scrisul: scriu parahaiku-uri, am scris, am publicat şi voi mai scrie poezii.

Editura ”Echim” (Sighet) îi publică volumele de poezie: ”Pauza de lectură”, ”Tresăriri”, ”Târziu, în iunie”, volumul de proze poetice ”…léptem?”; la Editura ”Limes” din Cluj îi apare culegerea de autor ”În neștire”, iar Editura ”Valea Verde” (Sighet) îngrijește volumele ”Anotimpul neprevăzut” (poezii) și volumul dublu „În pas de 17 (5-7-5)”, autor Marin Slujeru și „În ce mă privește”, autor Doina Rândunica Anton – un proiect destul de ciudat, de fantezist, n-am mai văzut cărți din acestea, duplexuri, mai ales că mergem fiecare pe terenul nostru, nu interferăm neapărat (Marin Slujeru).

Din 2016, încă de la lansarea site-ului, Marin Slujeru colaborează cu www.salutsighet.ro, unde publică serii de ”pastile”/consemnări sighetene: Locale, De pe sate, Din folclorul local, Pe drum mergând, EDU.RO…, Cotidiene sau ”Semne de carte”.

Tânărul pensionar și pasionatul ”feisbucist” Marin Slujeru a avut timp și pentru mine. I-am luat pulsul într-un interviu pseudo-cuminte.

Brîndușa Oanță (BO): Ce faceți azi, cu atât de multă libertate, domnule profesor – poet?
Marin Slujeru (MS): E greu cu ziua de luni… Altfel, apar noi alternative şi noi constrângeri, toate sub semnul „stării de urgenţă”, se multiplică priorităţile. Aşa că nu am, de fapt, mai mult „timp liber”, mai de grabă „nu am timp”, în continuare – timp interior, pentru a asimila, elabora, formula. Desigur, ar fi ideal să am câteva scopuri clare cu proiectele realizabile aferente…

BO: Din câte am aflat, aveți antecedente poetice în arborele genealogic?
MS: Da, bunicul patern. A avut un rol important în învăţământul, publicistica şi literatura locului. „Trec plute pe Tisa” se numeşte culegerea de poezii propusă sighetenilor în 1930. Regretatul profesor Ion Berinde şi dl. prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu au scris despre el. Numele ce-l port este de fapt pseudonimul literar ce şi l-a ales, numele său real fiind Ioan Grigore Marin, fiul lui Grigore Marin Popescu, preot în Bezdead – Dâmbovița și al Sofiei Popescu.

BO: Nu vă năpădesc nostalgiile cu gândul la anii de școală, de predare?
MS: Ce am avut de dat, de dăruit, am dăruit şi asta m-a îmbogăţit. M-am retras imediat ce am simţit că nu mai am suportul …energetic, psiho-nervos necesar. Profesoratul nu se poate practica strict tehnic sau în stare de relaxare. Sigur că am nostalgii, frumoase amintiri, dar mai degrabă mă încearcă melancolia, văzându-mi foştii elevi navigând prin viitorul lor…

BO: Ce face poetul când nu… scrie?
MS: Îmi cultiv, recunosc, stările poetice, sunt foarte atent la natură, la oameni, la lume (natura umană). Ieşiri în oraş, „la o cafea”, plimbări, poze, lecturi, facebook, evenimente sportive (mai ales „Simona, file de poveste”…), internet (e-presă, filme, muzică). Până deunăzi, petreceam cu nepoţii mei, acuma sunt mari… De scris scriu puţin, mai mult selectez „materia brută” adunată tot mai anevoie, elimin, re- şi reformulez. Nu ştiu dacă sunt poet – scriitor sigur nu. Să zicem că sunt un amator al versului, al notaţiei, al consemnării, al reamintirii, de la „amo, amare…”

BO: Ce citește un tânăr… pensionar?
MS: Oameni, flori, Iza, poeme absolute, e-presa, eseuri, istorie, iar şi iar… Mă bucură să citesc poezie de Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Nicolae Scheianu, Rândunica Anton, Antonia Dubovici-Zavalic, textele semnate Crina Voinaghi, Alina Marincean, Timeea Műller, mai nou Oana Ţînţaş, interviurile depline ce le faceţi voi, Brînduşa Oanţa şi Ion Mariş, la „Salut, Sighet!”. Dacă persoanele amintite vor „comite” şi romane, promit să le citesc, fiind deficitar la acest capitol. Regretatul Ioan J. Popescu scria un roman de factură nonficţională, documentară, mi-l citea pe măsură ce-l elabora…

BO: Este “utilă” filosofia pentru tinerii elevi ai zilelor noastre?
MS: Da, orice filosof, dar pornind de la definirea conceptelor cu care operează şi realizarea „background”-ului socio-istoric şi cultural în care se pronunţă. Altfel, „tinerii elevi ai zilelor noastre”, cum le spui, o să priceapă altceva, reţinând eventual câteva citate, bune de pus pe sonete sau de postat pe fb. Şi care mai mult le complică înţelegerea, făcându-i victime vesele ale culturii-mozaic, fragmentarişti… Or, rolul filosofiei este cel de clarificare – a gândirii, a cunoaşterii, a voinţei – , pentru încadrarea optimă în cosmosul uman. Disciplina filosofică ce o recomand spre aprofundare este etica, dimensiunea morală fiind maxima fiinţei umane ca fiinţă inteligentă şi implicit directoare în proiectul de viaţă. Dacă nu ar fi așa, nu am avea o mulțime de „ocoşi” care dau chix în planul moral… Cultivând lectura înţelepţilor lumii, adolescenţii vor realiza gravitatea inadecvărilor, a derâderii, a superficialităţii, a aranjamentelor şi şmecherismelor, a pervertirii statului de drept, vor şti să distingă între valoare şi pseudovaloare, democraţie şi „dimocrăţie”, politicieni şi politrucieni, demnitari şi agonisitori…

BO: Ce vă amintiți frumos din anii de liceu?
MS: Orele neîncrâncenate (rusă – prof. Radu Bitan, matematică – prof. Aurelia Vişovan), în care eram lăsat să visez (fizică, Optică – tot doamna prof. Aurelia Vişovan, biologie, Anatomie – doamna prof. Livia Balea), orele în care eram provocat să vorbesc (prof. Eusebia Negrea la Literatură universală sau inegalabilul Ion (Jean) Bălin, la economie sau filosofie), încrederea ce mi-au acordat-o diriginţii mei: prof. Ion Vancea (care m-a promovat ca aspirant la poezie, alături de prof. Eracle Titircă, introducându-mă în lumea literară a oraşului), prof. Vasile Gogea, prof. Maria Şugar, prieteniile legate atunci cu Gheorghe Mihai Bârlea şi Echim Vancea, prin intermediul cărora m-am apropiat de Cartea de poezie, de substanţa Maramureş, de tainele creaţiei literare.

BO: Care dintre profesorii din anii de liceu credeți că vă… seamănă, pe palierul educativ – pedagogic? Cu cine v-ați “identifica”?
MS: Haos aici! Aş fi vrut să fiu şi riguros şi empatic şi sclipitor şi cu stilul meu… – şi, ca-n toate celelalte, m-am făcut doar „cântec pentru ele…” Oricum, nu mi-am propus „să îngheţe sângele-n copii” când apar în clasă… Aş zice că, pe lângă o puzderie de personalităţi şi (numai) personaje, mi-au rămas ca model profesorii care m-au făcut să citesc, să „mă dedulcesc” la marea literatură beletristică, filosofică, istorică – Doamna Profesoară Eusebia Negrea şi Domnul Profesor Ion Bălin. Am fost uimit de calităţile regretaţilor profesori Vasile Anişorac şi Vince Citra, din relatările peste timp ale unor foşti elevi de-ai lor – da, aşa am vrut să fiu şi eu…

BO: Ați făcut mulți ani naveta la Sarasău. Pentru un poet era un traseu inspirațional. Profesorul Marin Slujeru cum s-a acomodat în mediul rural?
MS: Da, pentru mine navetiştii se constituiau într-o adevărată societate, una diversă, interesantă, de regulă manifestă (mai puţin adulţii câmpulungeni), reflectând comunitatea mai mare din care făceau parte, în care un loc sper să fi dobândit şi eu. Deplasarea în sine a fost un răgaz pentru observare, meditaţie, contemplare. Prezenţa agresivităţii verbale, practicarea cu virtuozitate a derâderii nu m-au încurajat deloc să mă adaptez. În timp, însă, am învăţat să decelez valorile, trecând peste învelişul lor aspru… Nu-i nimic mai interesant decât să urmăreşti ori să intri în vorbă cu bătrânele, aceşti regizori prestigioşi ai vieţii satului…

BO: Mai agreează tinerii noștri de azi… poezia?
MS: Da, în măsura în care o agreează şi profesorii lor. Există, însă, acest pericol al scientificării jargonarde a gramaticii, acest cantitativism în predarea literaturii („materia”!), al îndepărtării parcă programatice a elevilor de limba română vie naturală, la concurenţă cu ispitirile pleziriste, consumatoriste, IT-iste. „Se face totul” pentru „sărăcirea umanului”, de la vârste fragede.

BO: Iubiți Sighetul fără echivoc. Oare Sighetul își iubește intelectualii? Dar pe poeți îi… respectă?
MS: Nu confund oraşul cu câţiva agonisitori. A fi intelectual, a fi poet, în măsura în care sunt aşa ceva, este o treabă pe cont propriu, asumată, ar fi penibil să cer răsplată. Aici chiar că este vorba de libertate. Iar în privinţa iubirii oraşului, cu atît mai mult…

BO: Care sunt lipsurile de fond ale Sighetului?
MS: Infrastructura (praful!), iluminatul public, estetica urbană (de ex., numai la noi se expun lucruri cum ar fi „Cuiul” sau „Scaunul”, în toată tristeţea lor intrinsecă), înstrăinarea (legală, desigur, nu se presupuie…) a unor edificii publice, inexistenţa unor centre de divertisment specifice, pentru tineri sau pensionari.

BO: Dacă ați fi primarul Sighetului, ce proiecte/ activități ați propune pe segmentul cultural?
MS: Un edificiu-complex, un bloc-turn cu: piscină semiolimpică (aia care se tot face, de vro 50 de ani, ca „Dacii liberi” de la Petrova), sală de lectură (cât o hală, luminoasă, cu multi-media), sală de teatru şi concerte şi recitări, sală de forţă, sală de cinema, o cafenea-restaurant imensă, un „Kiss Pipa II” spaţios, parc („Dendrologic II”), parcare, plajă şi helioport pe acoperiş, cu tavane de sticlă, cu terenuri de tenis adiacente – pe malul Izei, sub Solovan…

BO: Se spune că poezia este veșnic tânără. Presupun că, implicit și poeții nu îmbătrânesc niciodată, nu-i așa?
MS: „Filoanele” mai sărăcesc, cele din tinereţe le-am epuizat (sau m-au epuizat), trebuie timp până se refac, este tot mai mult de aşteptat…

BO: Unde/ cine sunt prietenii dumneavoastră?
MS: La lumina zilei: Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea – de-o viaţă; câţiva tineri admirabili: prof. Marius Voinaghi, av. Lucian Botizan, bibl. Dragoș Ardelean – minţi, fiinţe vii; voi, cei de la „Salut, Sighet!” – implicaţi, profunzi, harnici. În anii din urmă am pierdut trei dintre cei mai buni şi bogaţi cultural prieteni ai mei: poetul Fábri Sándor, enciclopedistul Ioan J. Popescu, prof. Caius Lugojan…

BO: Când veți publica următorul volum de versuri?
MS: E vorba de sfârşitul anului, tot prin bunăvoinţa Editurii „Valea Verde” (editor Ion Mariş). Se intitulează deocamdată „Alte imagini, vederi…”.

BO: Ce propunere aveți pentru aniversarea din toamnă a celor 100 de ani ai Liceului „Dragoș Vodă” (CNDV)?
MS: Eu sunt pentru adevărul întreg, inclusiv privind anii de liceu, atât cei din interbelic, cât şi cei din epocile stalinistă, ceauşistă, postdecembristă. Dar, se pare că noi nu apucăm aşa ceva, rămânem cu idealismele, roz-bombon-urile, adevărurile parțiale sau chiar contrafăcute…

BO: Puteți oferi cititorilor noștri cel mai recent haiku pe care l-ați creat?
MS: 

***
soarele toamnei –
dres mieriu pe faţa ta,
o, strălucindo!

BO: Mulțumesc, domnule poet – profesor! Ne vedem la… toamnă! Fără restanțieri la aniversarea de 100 de ani!
MS: Nici nu visam aşa ceva, la aniversarea de 50 de ani, când eram în clasa a IX-a! Mulţumiri! Cum să lipsesc?

Brîndușa OANȚĂ

Roata fântânii scârțâie, lanțurile se zbat sub greutatea găleții pline, în care s-a prins, de data asta, somnul cu mustățile lui lungi. E sărbătoare când monstrul din fântână urcă la suprafață. Și Bunica ne striga mereu, să-l vedem, „că cine știe cât a mai trăi”.

Bunica e de fapt străbunica. Eu le-am desemnat tuturor nume și așa au rămas pe veci: Buni (străbunica), Mama-Bună (bunica cea adevărată), Mama-Ica, Mama-Mia și mami. Astea sunt toate. Am trăit cu impresia că Buni e nemesis-ul meu. Asta până când cea adevărată a murit. Îi călcam iarba în grădină, parcă într-adins, ca s-o supăr. Ce mare lucru? O iarbă. Nu de aia s-a inventat iarba, s-o calce copiii? Îi prădam straturile. Păi, ce? Trebuia să pășesc în linie dreaptă? La câți morcovi, gulii, cepe și câte alea avea, ce însemnau câțiva pași de-ai mei ce stâlceau de-a valma recolta ei? O nimica toată, gândeam. Îmi făcea o plăcere nebună s-o sperii pe bunica atunci când, aplecată deasupra vănii, spăla hainele de mână. Mă strecuram tiptil în spatele ei, cuprinzând-o cu amândouă mâinile „Bau!!!”. Și Buni, verde la față, mă admonesta blând: „Onucă, într-o zi oi muri de spaimă!”

Îmi cerea să-i dau pana de uns cozonacii din „fioc”, eu căscam ochii mari, prefăcându-mă că nu înțeleg cuvântul. Trebuia să-i aduc ceva din „credenț” și eu dădeam asaltul bombănind, smulgând ușița curbată, cu sticla tăiată în fâșii subțiri, care se zguduia îngrozitor, gata să se facă țăndări.

Am chinuit-o. Știam exact de ce. Pentru că n-o iubeam. Că era rea. O iubeam pe Mama-Bună și Buni mereu mă certa că o sufocam pe bunica adevărată cu fel de fel de cerințe nebunești tocmai când ea era mai obosită. Ceream cartofi pai când ea se întorcea frântă din grădină, sau să-mi coasă haine la păpuși când ea nu mai vedea bine de atâta lucru. N-am înțeles nimic. Până în clipa când Mama-Bună a murit. Când am realizat că ea era un copil. Al lui Buni. Că-și proteja puiul chinuit de-un „fuck boy”.

Abia atunci am priceput că eu nu concepeam lumea fără nemesis-ul meu. O făptură mică, cu un chip încrețit, cu părul alb, cu mâinile strâmbate de muncă, aspre. Purta mereu sumna, pe care-o legăna când pășea, și o pânzătură albă cu flori albastre, „de tătă zâua”. Capul gol i-l vedeam numai seara, la rugăciune, când își desfăcea cununa. Codițele erau subțiri acuma și și le prelungea cu ațe. Seara își punea o cămașă de noapte lungă și îngenunchea, ca o sfântă, la marginea patului în care dormeam împreună.

Momentul ăla impunea tăcere chiar unor nemernici de prunci cum eram noi, care țipam, ne înghionteam și ne băteam ca orbii. Se lăsa tăcerea când ea spunea rugăciunile cu voce tare și făcea cruce cu mâna pe podea. Mătănii. Am aflat mai târziu. Evlavie, sfințenie, bunătate. Asta mi-a rămas în suflet.

Mă suiam cu ea în pat, strecurându-mă sub „duna” imposibilă, pe care-o împroșcam sălbatic după câteva minute. Urma ritualul de zmiorcăieli, eu protestam vehement că mă sufoc, că așa nu se mai poate. Că aveam s-o abandonez, să doarmă singură cu duna ei dacă nu-mi face pe plac și n-o schimbă. Uneori îmi duceam amenințările la împlinire. Părăseam lava fierbinte și fugeam în încăperea alăturată, în patul mult mai răcoros al mătușii. Dar, după cinci minute, mă întorceam spășită, cu lacrimi în ochi, la duna cea odioasă și la Buni, fără de care nu puteam adormi. Și ea mă liniștea, mă mângâia pe față, îmi ștergea lacrimile și-mi zicea: ” Onucă, nu mai si hunsută!”

Alteori, în scurtele pauze, după-amiaza, când căldura o alunga din grădină, venea în casă, se așeza pe o ladă de lemn, vopsită în verde, cu un capac solid. Acolo, cu picioarele suspendate, bătând un tact interior, ședea pierdută în gânduri, tăind metodic felii de măr. Așa, cu cuțitul într-o mână și cu mărul în cealaltă, suspina din adâncul sufletului ei, ca ecoul ce mi se întorcea când șopteam în fântână…„Ioi, Ilenuca me, Ilenuca me… cum te-ai dus și eu trăiesc…” Și lacrimile îi șiroiau pe obraz. Nu plângea în hohote niciodată, ci cuminte, cu privirea pierdută undeva, departe, unde Ilenuca ei, singurul copil, îi era vie, în brațe. Era rândul meu să-i șterg obrazul brăzdat, să o îmbrățișez, să o strâng tare și s-o readuc în odaia noastră.

Nu se plângea niciodată. Nu se văita. Când o pălea durerea de cap, venea în casă, cu o frunză uriașă de nu-știu-ce. Și-o plasa strategic pe frunte, sub pânzătura mea dragă, zicea că stă „om ptic, să se hodinea, până i-a îngădui durerea”. Nu deranja „duna-lava”, ci se punea la picioarele patului, într-o rână. Refuza orice medicament, pe motiv că n-o doare „așe jâb”. Și că nu poate „durni zâua în amiaza mare”. Dar, invariabil, adormea. Cu pisica lângă ea. Știam ritualul. Se trezea apoi buimacă, vinovată că doarme. „Ce rușine! Da’ cât am durnit???”. Cinci minute, mințeam.

Cu fustele în vânt, învăluită de treabă, cu pâini de copt în cuptorul plin de jar, cu beciul bogat mereu, cu o cămară burdușită cu de toate, cu o grădină impecabilă, cu straturi drepte și clare, cu porcii și „marhăle” hrănite, cu mâțele împleticindu-se printre picioarele ei mici, cu puii care-o recunoșteau drept comandantul suprem, cu oale, găleți pline cu leșie, cu poțiuni magice și puturoase din care ieșea săpunul de casă, cu miros de pământ și frunze, cu pânzătura ei albă, de „toate zilele”, o iubeam nebunește pe Buni.

Tăia frunze și tot felul de buraci pentru porci. Stătea pe un scaun mic, fixând cu picioarele o găleată mare. Mânuia foarte abilă un cuțit cam ruginit, cu lama lungă. Mă întreba de fiecare dată același lucru, întrerupându-mă din jocul meu frenetic cu păpușile, în care mă prefăceam că sunt învățătoare. „Onucă, auzi… tu mi-i cânta când oi muri?” „Ce să fac? Să-ți cânt? Da’ ce să-ți cânt?”, replicam eu, prefăcându-mă că n-am idee despre ce vorbește. „Nu, să MĂ cânți, când oi muri…” Urma un întreg război al replicilor care se curma cu învinuirile mele că vrea să moară și să mă lase singură. Numai așa se potolea. Eu zâmbeam. Știam.

Duminica era rezervată „besericii”. Mă șantaja să merg cu ea, motivând că i se va face rău și nu va avea cine s-o țină. Mergeam bombănind toți sfinții și toți popii care vorbeau pe nas ceva ce, oricum, nu înțelegeam. Atunci își schimba hainele cu cele de sărbătoare. Avea pânzătura neagră, cojoc ce-mi părea mereu nou, o sumnă de catifea, care se unduia și mai frumos decât cea de toate zilele. Ședeam în picioare cât era slujba de lungă, între babe clevetitoare și urâte și care miroseau altfel. Nu a pământ și frunze, ca Buni. Ci a bătrânețe. Mă mai puneam și-n genunchi, dându-mi ochii peste cap a nemulțumire. Pe drum spre casă veneam ținându-ne de braț. Inevitabil, câte-un lemn, pe marginea drumului, căzut din căruțele obișnuite pe vremea aceea, era reperat de ochii ageri. Se apleca cu pioșenie și-l punea sub braț. Eu aruncam o ploaie de reproșuri, că ne facem de râs. „Ce? Culegem ca săracii lemne de pe drum?” Ea, senină și netulburată de răcnetele mele zicea: „Ioi, da’ uite ce lemn bun de foc. Păcat de el. Cum să-l las în drum?”

Într-un an, am avut atât de multe mere de vară, încât Buni s-a hotărât să le vândă. A încărcat merele verzi și gustoase într-un căruț și, evident că mi-a cerut s-o însoțesc și s-o ajut. Fără să mă dezmint, m-am dus vociferând și acoperită de valul rușinii, „că ce, suntem săraci de vindem mere?!” Lumea venea și cumpăra în neștire. Buni le dădea aproape pe degeaba, că o durea sufletul să putrezească în spatele grădinii.

Mă petrecea mereu la poartă duminica, când deja eram mare, într-a șasea, și stăteam la bloc. Era gata cu binele, trebuia să plec acasă, că „api mâni începe școala”. Acolo, în poartă, îmi zicea iar, invariabil, replica de rămas bun: „Onucă, să sii cuminte și să nu te lași la băieți!” „Ce??? Ce-i aia??? Cum adică??? Ce înseamnă???” , o necăjeam eu, la fel, invariabil. Oh, cu cât drag respectam ritualul! „Ei, las’, că știi tu, să nu faci oarece purcării!” „Bine, Buni! Te pup!”, și fugeam pe stradă ca o bezmetică, întorcând mereu capul și agitându-mi cu putere mâinile.

Văd cu ochii minții și azi baticul ei sfânt, de toate zilele, alb cu flori albastre, sumna legănată în pasul ei vioi, mâinile strâmbe și aspre de muncă, fața brăzdată, ochii buni și blânzi, ritualurile noastre toate… De câte ori zăresc câte un lemn căzut dintr-o căruță, mă podidesc lacrimile, o țin pe Buni de braț, o strâng apoi năvalnic cu mâinile-amândouă și-i aud glasul bun „Onucă…”

Oana ȚÎNȚAȘ

* 15 Ianuarie. Ninge rar pe strada „Eminescu”. Salutul preferat al Poetului: „Trăiască naţia!” / „- Sus cu dânsa!”
* „…şi culoarea asta, verde, nu-i chiar aşa hidoasă, dar pe rochiţă, nu pe pantalon!…” (– două liceene după ore)
* ” O zis că-i în faţă la Catena, tu!” „Noa, hai să me’r’em la ea!… Că nu-i departe Acatena aia…” (- plimbăreţe mascate jâb)
* „Hai, noroc! Cum trăieşti?”
* “Noa, me’rem? / Me’rem, dară!”
* “ Când am văzut c-o făcut drum nou pă sub obreje, am rămas afiş… La noi este că n-au asfalt nici pă drumu’ ţării…” (– mutare de cartier)
* “…Nu mai pun suflet… şi de ştiu, nu spun… să mă ştie de proastă… îi mai bine!” (– din experienţa unei bucătărese cu …patronatul)
* “Nu serviţi o hreanzlă?” (– ospătăriţă îmbiind unicul client )
* „Alo! …Sunt corigentă sau repe…?… Repetentă, aha!… Ea budu…” (– pe lângă o fabrică de diplomă din oraş)
* „…Spune tăt la doctor, ma’mă! – mi-o zâs.” „Ce să zâc?” „Tăt să zâci!” „Şi am zâs: mi-o murit mama, mi-o murit tata, mi-o murit bărbatu’… Ş-apoi acela mi-o pus capătu’!” (– două vârstnice de sub Solovan)
* “Aszt montam…!” – repetă a nu ştiu câtea oară …anyuka, după nenumăraţi “gyere!”. Băieţaşul sparge metodic pojghiţa de pe toate bălţile, ci răspunde la un moment dat: “Jövök, jövök, jövök…!”, pentru toate bălţile-dăţile. Apoi aleargă după maică-sa. (– ecoul străzii spre Martie)
* „…Noa, mă duc, rămâi cu bine! Dacă mai apuc tr’i femei ca tine, nu mai ajung…” (– băbucă, poveşti, spre Martie)
“…mikor lesz lilion!….” (– februarie luminat, băbucă în capoate, neîncrezătoare)

***
(Pe culoarul Pieţii)
– Tu, Mări! Uită-te la gat’e! Cât îs de mândru împăturate!” (– o voce dinspre tarabe)
– Împăturite!… (– un observator, către un tânăr din zonă)
– Ţâgări, ţâgări!…(– tânărul zâmbind subţire)

***
(Aşteptând la doctor)
– …N-am crezut c-a fi atâta lume vinerea… Amu cu gripile aieste, atâta controlează… Noa, şi-i început de an… Pierdem autobuzu… Amu, dac-am zinit…
…- Ş-amu-s două săptămâni, până-n noapte am stat la doctor! Am ajuns la PECO tăt făcând cu mâna, până mi s-o scrintit. De-acolo m-o luat unu până-n Bârsana, apoi iară pă jos… Norocu’ meu c-o trecut pă lângă mine un prunc ş-o întors – era de la noi. Am sunat-o pe nevastă-mea să m-aştepte cu de tăte’, că vin acasă cu lemuzina. …Din Botiza-s!
…- Uă, amu şi să-mi cadă mâna pe jos, n-ar opri nime’!… Când eram mai tânără, opre’u tăţi: “Da’ unde meri, hăi?”
– …O lăsat familia ş-o plecat cu alta, de pe internet. Ce fac şi internetele aiestea!… ”
– …Şi te-ai predat cu tă’te pemintelei?
– Cu tă’te, da…, ioai!…
– Şi ce te macină?
– Că s-o ur’nit acoperişul de la grajd ieri noapte, de la ploaie…
– L-or tomni, nu-ţi fa’ griji!…
– L-o tomnit nepotu’ dimineaţă, da’ …, ioai!…”
– Da’ pă asta o ştiţi? Un băiet era la pescuit. Scot’e’ numa’ peşti mici. Lângă el se pune un om bătrân, unu care trăie’ sângur; ave’ o rudă, o sfoară cu o râmă, un cocean… Şi începe să scoată nişte peşti mari, frumoşi, unu’ după altu’!… Da’ imediat ce-i scot’e’, îi arunca înapoi în apă.
“ De ce faci treaba asta, unch’e’?” – l-o întrebat tânărul. “Că mi-i tigaia mică” – i-o răspuns moşu’.

Consemnări de Marin SLUJERU

Terenul viran de lângă Colegiul Național ”Dragoș Vodă” capătă valențe… naționale. Se pare că pe lângă diversele tipuri de resturi mai mult sau mai puțin menajere, ”maidanul nimănui” va deveni un loc de manifestări cultural-patriotice.

Mai multe coroane cu panglica tricoloră, cu inscripția ”Eroilor Neamului” au fost direcționate cu ”sfințenie” pentru a ridica prestigiul acestui teren aparent părăsit, dar care, în mod simbolic, adună respectul autorităților locale…

Oare este valabilă și la Sighet zicala: Eroii se sacrifică și trec…, ”resturile” rămân?!

Salut, Sighet!

În noaptea de 11/12 februarie 2019, în Cartierul Traian, au fost sparte 7 garaje. Am sesizat Poliția. Aici este raiul hoților acum ieșiți din pușcărie pentru că este atât de întuneric, încât nu vezi pe unde calci, dacă ai curaj să te aventurezi noaptea fără lanternă! Mie mi s-a spart garajul a șasea oară (am deja colecție de lacăte sparte)!

Acum 3 ani, primarul a promis iluminarea aleii dintre blocuri (spațiu public), dar…. a rămas la stadiu de promisiune. Cu ani în urmă, un vecin a reușit să instaleze un bec, pe peretele blocului, dar a deranjat-o pe vecina judecătoare, care reclamat la „mama Jeni” că-i intră „sclepții” în casă și l-a obligat să-l desființeze!

Primăria cu promisiunile, noi cu pagubele!

S. ANDER