Încă din primele secole s-au remarcat numeroase invenții și descoperiri realizate de anumite persoane, acestea fiind supranumite și ”oameni de succes”. După analiza atentă a carierelor acestor oameni, Richard St. John a observat un pattern comun, niște elemente care s-au regăsit în viața tuturor, indiferent de domeniul de interes al fiecăruia, printre ele remarcându-se în prim plan focalizarea, insistența, munca, pasiunea, altruismul si ideile. Toți pașii menționați anterior contribuie la determinarea succesului, dar niciunul nu este complet fără perseverență.

Perseverența este elementul definitoriu al succesului. Nu pasiunea, nu dedicația, nu ideile. Există mulți oameni cu un talent deosebit, cu niște idei complet inovative sau care muncesc 12 ore pe zi, dar care renunță după o lună, după un an, după trei ani. Succes instant? Nu, nu s-a inventat încă termenul acesta. Cu toții ne așteptăm ca atunci când investim efort într-un anumit lucru să vedem cât de curând un rezultat: faimă, bani, satisfacție interioară. Iată, totuși, că succesul nu vine imediat. Ba mai mult, se întâmplă de cele mai multe ori ca studiile și experiența să nu ducă la succes nici după 5 ani. Ajunși în acest punct, cei mai mulți se plafonează sau se reprofilează pe un alt domeniu, în loc să persiste.

Studiile demarate de Richard St. John arată că succesul real are nevoie de 10 ani de muncă pentru a se instala. Zece ani de muncă, răbdare și persistență, precum în cazul unor personalități precum: Albert Einstein, căruia i-au trebuit 10 ani până să descopere Teoria Relativității; Mozart, a cărui prima operă de succes a fost lansată abia la 10 ani după apariția publică, sau chiar și David Baldacci, Ken Bredshaw si Steven Spielberg. Să nu uităm, desigur, că și Cicero afirma că „Începuturile tuturor lucrurilor sunt mici.”

De amintit este și faptul ca nu există succes fară eșec. Oricât ne-am dori să fie altfel, se pare că eșecul este o parte integrantă a drumului spre succes și, poate, ca în loc să ne temem de el, ar trebui să îl înfruntăm la fel cum au mai facut-o mulți alții înaintea noastră. Persistența în eșecuri poate fi chiar mai dificilă decât persistența în timp, dar duce la același lucru, la succes. Geneticianul Josef Penninger, cel care a descoperit o proteină care oprește creșterea tumorilor în cazul cancerului de colon, spune că greșește în 90% din experimentele sale. Totuși, persistența sa în muncă a dus nu doar la succes si recunoaștere, ci și la un mare bine umanității.

Pentru unii, un eșec răsunător poate fi faptul că nu au intrat la facultatea la care au dorit sau că nu au obținut jobul pentru care au aplicat. Pe alții, însă, niciun eșec pare că nu-i poate opri. Acesta este și cazul lui Seth Godin, a cărui carte a fost respinsă de 950 de ori până a fost publicată. Un eșec te poate opri doar dacă îl lași tu! De asemenea, următoarea situație evidențiată are rolul de a contura spusele lui Cicero: ”Caracterul fără inteligență poate multe, însă inteligența fără caracter nu valorează nimic.”

În jurul anilor 1955, în sudul Bronxului, David Levin, tânăr absolvent, hotărăste sa înființeze Academia KIPP, instituție care s-a remarcat pe locul 5 al școlilor din New York. Toți cei 38 de elevi dintr-o clasa beneficiau de metode inovative de predare a cursurilor, lucru care a avut repercusiuni asupra absolvirii școlii generale, aceștia ocupând primele locuri ale liceelor de top. Analizând mai multe generații absolvente ale acestei instituții, David Levin a observat că doar un număr de 8 elevi dintr-o promoție a avut parte de o diplomă de absolvire a universității. Cunoscând acești copii, a observat că nu erau cei care au excelat în școala generală, ci aceia care prezentau anumite trăsături pozitive de caracter, precum: optimism, energie, bunătate, creativitate, generozitate etc.

Adolescența este perioada perfectă pentru a reuși, și nu doar pe plan profesional, ci și ca oameni, prin construirea personalității, a unor tipare proprii după care să ne ghidăm viața, fiind astfel nu doar oameni de succes, dar și de valoare.

Adriana ȘTEȚCA,
clasa a XI-a E,
C. N. ”Dragoș Vodă”

Vineri, 9 noiembrie 2018, de la orele 15:00, în parcul Grădina Morii, Clubul Sportiv Școlar din Sighet, prin cei doi profesori de atletism – Melinda Oros și Gabriel Axeniuc – au organizat crosul ”Cupa Marmația” – o reeditare a crosului de acum două săptămâni, când vremea nu a fost prielnică pentru eveniment.

Astăzi vremea a ținut cu atletismul, iar la startul competiției s-au înscris 132 de alergători din clasele 0-8, atât fete cât și băieți. Participarea a fost foarte numeroasă, cei înscriși la concurs fiind încurajați de pe margine de o mulțime de spectatori.

Alergătorii au fost de la aproape toate școlile din oraș, dar și de la Școala Generală din Sarasău – profesorul de sport și elevii săi sunt participanți constanți la toate concursurile de cros organizate de CSS Sighet – și de la Școala Generală din Repedea – copiii și profesorul de sport de aici fiind nou veniți la aceste competiții de cros sighetene.

Poze de la concurs puteți vedea aici.

Sursă articol: www.sighet-online.ro

Joi, 08 noiembrie 2018, Rotary Club Sighet a desfășurat o acțiune devenită… tradițională. Astfel, pentru al patrulea an consecutiv, rotarienii nu i-au uitat și s-au gândit din nou la seniorii comunității; membrii clubului i-au invitat și au luat masa cu un grup de pensionari pentru a le oferi ocazia de-a socializa, de-a se exprima și-a găsi modalități de ieșire din izolarea specifică vârstei.

În prezența președintelui Rotary Club Sighet, dr. Horia Bedeoan, dar și a altor membri din clubul înființat/ chartat în anul 2001, cei 50 de pensionari care au participat la acțiunea rotariană, au petrecut aproape două ore într-o atmosferă relaxată, au servit masa și – o parte din ei – au oferit, la finalul întâlnirii, un scurt, dar tineresc moment muzical.

Masa cu pensionarii sigheteni, reprezentanți ai categoriei – probabil – cele mai marginalizate din societatea românească, s-a desfășurat și sub semnul Centenarului.

Deși dispunând de resurse relativ limitate, provenind din contribuția membrilor și a unor sponsori apropiați organizației, Rotary Club Sighet continuă să fie conectat la necesitățile, problemele și preocupările curente ale comunității sighetene.

Salut, Sighet!

foto: Ion Mariș

Amintirile mele din copilărie (anii 1970 – 1980) evocă un Sighet practic bilingv, în care limbile română și maghiară conviețuiau, nu în proporții egale, dar comparabile (aș îndrăzni să afirm că tot a treia conversație se purta în maghiară). Românii născuți sau crescuți în oraș dacă nu vorbeau curent maghiara cel puțin o înțelegeau într-o măsură oarecare. E și cazul părinților mei.

Auzeam însă foarte rar pe stradă limba ucraineană, dar, cu siguranță ea era folosită, cel puțin în familiile sighetenilor sosiți relativ recent din satele ucrainene din apropiere. În ce privește idișul, am auzit o singură dată o doamnă în vârstă vorbind o limbă necunoscută mie – tatăl meu mi-a spus că probabil e idiș (plecarea masivă a majorității evreilor din Sighet spre Israel se consumase deja).

Care e situația astăzi? Limba maghiară se aude în public mult mai rar (poate 10 % din conversații sunt în maghiară), atât datorită scăderii numărului etnicilor maghiari cât și a reducerii drastice a românilor care o vorbesc acceptabil (majoritatea fiind din generația veche), dar și a apariției unui fenomen nou, pe care sincer să fiu, nu-l credeam posibil. Există o categorie (care pare a fi în creștere) de copii și tineri maghiari (de ambii părinți) care vorbesc maghiara puțin sau deloc (deși înteleg parțial), preferând româna (în public, dar uneori și în familie). Un fenomen pentru mine greu de înțeles (maghiarii din generația mea fiind foarte hotărâți, unii chiar exclusiviști, în privința promovării limbii proprii), dar care pare a fi în spiritul pragmatic-globalizant al timpului nostru (familiile de români din diaspora se confruntă cu experiențe similare).

Limba ucraineană pare a fi ceva mai prezentă ca în trecut, dar când o auzi pe stradă e greu de știut dacă vorbitorii sunt sigheteni sau veniți de peste Tisa. Un rol important în această creștere îl are cu siguranță și liceul care aduce la Sighet elevi din satele ucrainene.

Alt fenomen nou, în proporție de masă, este munca în străinătate, ceea ce face ca mulți sigheteni să vorbească (la nivel popular-colocvial) limbile țărilor în care au stat ani de zile (mai ales italiana și spaniola, care sunt și apropiate de română, deci mai ușor de asimilat). Acele limbi nu sunt însă (decât în cazuri foarte rare) folosite în viața socială a orașului (ca și engleza, însușită destul de bine de o parte a tinerilor).

O altă temă interesantă ar fi în ce masură limba română vorbită azi mai e aceeași cu cea de acum 40 de ani…

…Oare ce limbi se vor vorbi în Sighet peste 40 de ani?

Preot prof. Marius VIȘOVAN

PS. M-aș bucura să citesc undeva un studiu competent (cu cifre și date rezultate din analize sociologice riguroase) pe această temă, dacă există. Sau poate i-am incitat pe cei competenți să-l facă ….

sursă foto: www.globi.ro

DESPRE “ TRANDAFIRUL DE NOIEMBRIE” (cronică literară)
În cartea de poeme a Doinei Rândunica Anton, Trandafirul de noiembrie apărută la editura Junimea- Iaşi-2018, se aude o lină zbatere a mântuirii şi o aspră năzuire a firii dincolo de Dilemă. Din “Umbră”, din aspra furtună…, din ceaţa cenuşie a zilelor îmbibate cu noiembrie, apare în ciuda aşteptărilor spulberate, apare “peste ape cu braţele deschise…”, dar nu pentru oricine şi oricând : “ Eram la îndemâna unui răspuns!” Cartea se află sub aura unei nehotărâri mistice : “ Dacă din urmele paşilor tăi/ Îmi voi ridica o colibă/ Voi adăposti nesfârşitul” ,da, dar de ce acest Dacă ?? De fapt a fi “la îndemâna unui răspuns” este chiar Inspiraţia. Această carte este venită prin Inspiraţie. Răzbate asta din fluenţa poemelor, dar mai ales din densitatea de metafore. ( Dacă melodia este esenţa muzicii, atunci metafora este esenţa Poeziei ) Metafora nu se poate construi ( nu ţine de ingineria literară) ; metafora e prin excelenţă rod al Inspiraţiei!
Aproape toate poemele se adresează unui TU buberian ( Martin Buber) care uneori devine “tu”-ul unui iubit(ă) – persoană, iar alteori un “Tu” divin ( citind cartea , pentru prima dată mi-am dat seama cum noi, de fapt, Îl tutuim pe Dumnezeu. Nu Îi vorbim sau ne rugăm cu “ Dumneavoastră”). Deci, în termeni spirituali, când “Eu”-l devine conştient de sine, automat se întâmplă o distanţare de trup, ba chiar o neidentificare cu corpul, cu a lui memorie şi gânduri ; sufletul devine mai evident din momentul în care devii Martorul propriei vieţi. De aici absurdul ideii de a iubi pe cineva, fie şi pe Dumnezeu (căci nu se poate iubi la acuzativ). De fapt în nici un caz nu se poate iubi aşa cum cred mulţi, ci fie poţi fi Iubire, fie nu poţi. Iubirea nu e dualitate ( “Advaita Vedanta “– “a iubi pe un cineva sau ceva anume, totdeauna naşte un conflict”). Oare cine poate fi Iubire ? Cine se poate mântui ? Poate acel Nimeni din Homer. De fapt mereu ne aflăm în alegerea dintre “Nimeni” ( cel din Homer) şi “Elpenor” ( tot din Homer). Ca să te salvezi trebuie să fii “Nimeni”, altfel eşti azi sau mâine “ Elpenor”, tot vâslind şi tot murind.
Poemul “Strigătul roşu” este antologic. Este vorba de finalul actului fizic amoros, de acele câteva clipe oferite până şi omului dur ( mai puţin sensibil) când dualitatea dispare. Apoi poate să aprindă o ţigară sau să adoarmă şi totul reintră în normal, mai dur sau mai sublim. La cei hipersensibili apare o năprasnică dorinţă de a menţine acea stare chiar fără paroxismul carnal.
Hai să amintim câteva din metaforele şi comparaţiile de mare fineţe :
•  “Dacă te ating drumul meu se va rupe/ Ca o bucată de pâine/ În mâinile cerşetorului…”,
•  “ Cânt încet/ Ca o pădure plină de soldaţi…” •  Sau acest pasaj Chagallian : “ Nu te ştiam/ Sub ochi crinii sălbatici/ Scriau despre sfârşitul lumii/ Aveai cămaşa deschisă la piept/ Eram o lebădă cu o aripă de hârtie/ Cu cealaltă încolăcită în jurul lunii/ Pluteam înspre copilărie/ Puntea era veche, pe alocuri pierdută în hăuri/ Biserica nu mai încăpea sub ea, / Clopotele nu se mai loveau de nori./ Mă întrebam dacă vei simţi pragul câmpiei în inimă…” din care răzbate un aer de neoromantism. •  “Nu ne privim, ci doar căutăm un loc/ De odihnă şi singurătate.”  Nici nu e nevoie nici de privit, nici de atins, nici de vorbit şi nici măcar de a fi de faţă. Când s-a instalat sentimentul de a fi împreună poate unul să fie la Polul Nord şi celălalt la Polul Sud şi tot vor simţi starea binefăcătoare de a fi împreună. Acest sentiment sabia nu-l taie, focul nu-l arde şi distanţele nu-l scad. La acest nivel nu mai e nevoie de confirmări, ci doar “De un loc de odihnă şi singurătate”. Când unul a descoperit adâncul înalt din celălalt, şi asta reciproc, da, atunci ai trecut peste “strigătul roşu al porţilor”. • “ Întorc filele cărţilor/ Ca pe nişte porţi ale unei cetăţi de odihnă…”•   “Să înfloresc pe steaua/ La care  tocmai priveşti…” • “ Întorc ceasornicul cu bătăile inimii/ Până se face pământ…” • “… un suflet spală picioarele serii…”•  “Nu se aude decât râul domol/ Al unui sărut,/ Nu se aude decât râsul înalt al copilului…” • “Nu pot să-mi scot din genunchi/ Marginea prăpastiei..” •  “Şi câteodată vine ziua/ În care pragul uşii e un port…”
• “ Fereastra se umple de focul ap usului/ Şi se revarsă î n paharul  cu vin …”  •   * Spăl roşii în bucătărie/ Tai ardeii cu un cuţit inofensiv/ Ameţit de parfumul sânilor goi/ Pun deoparte nevoia acută de dragoste/ Pe fundul de lemn freamătă mărarul/ Ca un val de mare răzleţ…” • “Netedă şi tandră, / Gura ta plămădeşte muchia unei secunde…” De fapt în întregime poemul “Cetatea de la marginea lumii” e antologic şi de o frumuseţe la nivel de Saint John Perse, aburind caritate, împăcare, climax, uitare de sine. • “Între chenare”- vai ce poem ! Ce imagine clară văzută doar de poeţii adevăraţi care tot timpul sunt îndrăgostiţi. Aceasta este starea de bază a naturii lor chiar şi fără obiect sau subiect . Acest poem e ca o imagine dintr-un film de Tarkovski ; e un alef, o emblemă a stării de fapt a naturii umane etc • “Cad frunze mai dulci/ Decât buzele frumoasei/ De la patiseria din colţ…” Poate oare un adevăr să fie trist ?! Eh ! Adevărul nu e nici vesel, nici trist,  asemenea biciclistului venit prin Tzara sau, de ce nu, prin Miţa Biciclista din Bucureşti. Adevărul e mereu desculţ şi nu trece niciodată ( Poemul Nu) • Poate oare liniştea să doară ? Clar că doare atunci când nu eşti recunoscător ( “Liniştea care doare”) • O oarecare după amiază – vai ce titlu bun pentru o nuvelă cehoviană. ! Şi de fapt e un poem din Sighet în întregime.
După citiri şi recitiri, până la urmă mi-am aflat poemul preferat : “ Eleganţe inutile”, de adâncă şi temperată frumuseţe. E aici o atmosferă sublim încărcată de subtil erotism. Acest poem miroase a crin. Un fel de religiozitate senzuală învăluie singurătatea înălţată la rang de extaz. E un poem fără cusur şi de intensă sugestivitate, de o frunuseţe prerafaelită. De când îl citesc îmi apare fie Beata Beatrix, fie Proserpina, venite prin Dante Gabriel Rosetti (Cred că i-ar fi plăcut şi lui Kavafis). E aici acel lamento paradoxal mustind de speranţă.
Rareori am citit o poveste de iubire aşa de reuşit transfigurată şi sublimată poetic.
Mulţumesc din suflet !

ALEXANDRU DOHI, SUEDIA ( Membru al USR)

Azi, de ziua poetei Rândunica Anton, v-am oferit o cronică literară la cel mai „proaspăt” volum al său, Trandafirul de noiembrie.  „Salut, Sighet!” îi urează La Mulți Ani și la cât mai multe apariții poetice! 

Apar oameni în calea noastră care poate sunt triști, fără vlagă sau lipsiți de bună dispoziție.

Luni, 05.11.2018, clasa a 10-a A a Liceului Pedagogic “Regele Ferdinand” s-a hotărât să ofere îmbrățișări gratuite tuturor celor din orașul nostru. Așa că ne-am făcut tricouri și am acumulat dispoziție bună ca să o putem oferi celor din jur. Nu vă putem explica cât de bucuroși au fost oamenii când i-am îmbrățișat.

Poate acest cuvânt “îmbrățișare” nu este unul de mare amploare dar are o Semnificație mare. În momentul când deschizi brațele și primești pe cineva în sufletul tău, înseamnă că lumea va deveni mai bună. Chiar dacă unii, mai rușinoși, nu s-au oferit să ne îmbrățișeze, important este că noi am avut această intenție.

Pentru noi a fost o zi minunată, în care chiar dacă am oferit fericire ne-am încărcat cu și mai multă. Sufletele noastre sunt pline de împlinire pentru că am reușit să facem oamenii fericiți. Doar așa îți dai seama că fericirea nu stă în lucruri materiale, ci în fapte și în gesturi mărunte. Azi, oamenii ne-au demostrat că o îmbrățișare îți poate schimba starea emoțională, te poate face fericit într-o secundă. Recunosc, a fost mai greu la început să oferim îmbrățișări, dar pe parcurs ne-am obișnuit și am încercat să oferim cât mai multe.

Sunt de părere că ar trebui să oferim îmbrățișări în fiecare zi și, nu neapărat doar celor cunoscuți. Dacă vedem un om pe stradă care e trist și mergem să îl îmbrățișăm, poate că îl facem mai fericit și îi oferim încredere în sine. Vrem să-i mulțumim dragei noastre profesoare de psihologie, Krișan Cristina, pentru acest minunat proiect care ne-a făcut ziua mai bună. Iar, în încheiere, vă îndemn să oferiți cât mai multe îmbrățișări ca să vedeți câtă fericire acumulați.

Anca CORNEȘTEAN

clasa a X-a A,
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”

Tocmai îmi plecase ultimul client din cabinet și voiam să lucrez la o evaluare, când un sunet strident m-a scos din concentrarea mea. La început nu știam ce sună, însă, curând m-am lămurit că este vorba de telefon… totuși, e altă sonerie… ce să fie? Răspund: Alo! aud doar suspine, apoi un plâns cu intermitențe… din nou, spun: Alo! nici un cuvânt, doar o voce care plângea în hohote, cu întreruperi multe . Vă rog să mă sunați pe numărul de telefon, normal, nu pe WhatsApp, că nu vă înțeleg, și am închis. A sunat din nou. La fel. Am văzut un nume pe care nu-l cunoșteam: Mariana. Oare cine e? În agenda mea nu știu să am pe cineva cu numele ăsta. Am intrat pe WhatsApp… nimic. Apelul nu era acolo. Am realizat că m-a sunat pe messenger-ul de la facebook. Am intrat pe laptop și i-am scris un mesaj: M-ați sunat. A fost o greșeală? Am văzut că citise, dar am așteptat un răspuns și… nimic. După câteva minute, a sunat din nou. Am răspuns, curioasă să aflu despre ce e vorba.

– Dă-mi cameră să te văd!!!! Dă-mi cameră!!! se auzi o voce răgușită și emoționată. Frumoasa mea, bine că te văd!!! Când i-a apărut chipul pe ecran, am încercat să fac tot felul de conexiuni, să îmi dau seama cine e. Avea ochii plânși și triști. Scuză-mă… da’ cine ești tu? Că nu ești fata mea!?… Te rog , nu închide…. lasă-mă să-mi revin puțin. Se uita la mine cu ochii mari, plini de iubire. Nu-i bai, tot a mea ești, româncă de-a mea. Te iubesc ca și cum ai fi fata mea. Mi-e tare dor de fetele mele! M-au părăsit. Eu lucrez de mulți ani în Italia ca badantă, le-am ajutat cu bani toți anii ăștia și acuma, că sunt bătrână, nu mai vor să vorbească cu mine. Am căutat-o pe fata mea care stă în Spania… o cheamă tot Gabriela Mariana, ca pe tine. Am crezut că e ea. Doamne, dacă ai ști ce dor mi-e de ea?!
– De ce nu mai vor? V-ați certat? Ce s-a întâmplat?

Și-a început povestea, o poveste comună multor mame din România, care se duc să muncească în străinătate pentru a le oferi copiilor o viață mai bună. Cu fiecare cuvânt, rostit cu greutate și multă durere, deveneam tot mai conștientă de mărimea acestei plăgi care afectează țara noastră. Părinți care se înstrăinează de copii pentru a le oferi un sprijin material decent, copii care se răzbună, parcă, pe lipsa acestor părinți din copilăria și adolescența lor, oameni singuri, oameni morți pe dinăuntru, chiar dacă încă pot munci și umbla…

– Ce pot să fac pentru dumneavoastră? Cum vă pot ajuta?
– Copilă, îți mulțumesc că m-ai ascultat. Vreau să te rog să mă lași să te mai sun și să mă suni și tu, să mai vorbim. Mi-e atât de dor de țara mea, de orașul meu, de fetele mele. Nu o să te uit niciodată că m-ai ascultat.
– Cu mare drag!
– Te mai rog să îi cauți tu pe Andra și pe Măruță. Eu nu știu să umblu cu telefoanele astea. Și spune-le povestea mea. Spune-le că-i rog să mă caute. Poate că ei mă vor putea ajuta să vin înapoi, acasă. Vreau să mor la mine acasă. Vreau să mor în țara mea. Ai înregistrat convorbirea? 
– Nu. Nu am știut că trebuie să o fac și, spre rușinea mea, nici nu mă pricep să fac asta, dar nu pot să uit ce mi-ați spus. Vă promit că îi caut și le transmit rugămintea dumneavoastră. Măcar atât pot să fac. 

Cuvintele mi se înecau în lacrimi. Povestea acestei femei m-a dat peste cap. Nu am mai fost în stare să lucrez nimic. Toate astea se întâmplau pe la ora 16.30. M-a sunat din nou la ora 19.20, însă nu îmi erau deschise datele mobile și nu eram acasă, apoi, din nou, la 21.30.

Am adormit cu greu, fiindu-mi gândul la ea și la toate celelalte femei care sunt obligate să muncească departe de casa lor. Femei și bărbați, își sacrifică viața pentru a câștiga bani ca să-și cumpere sau să-și construiască o locuință în care să locuiască cândva, peste ani, când se vor reîntoarce acasă. Unii aleg să-și ajute copiii să se realizeze și să-și înceapă o viață de familie și, la final, sunt uitați, le sunt vândute casele, sunt ignorați și lăsați să moară singuri, departe de pământul lor natal, alungați din sufletul celor pe care îi iubesc chiar și acum, după toate acestea. Acești părinți nu vor decât să-și trăiască bătrânețea alături de copii, de nepoți.

Să nu uităm dacă rădăcinile nu s-au uscat încă, atunci copacul nu este mort. Să avem grijă de rădăcinile noastre. Fără ele, fără părinții noștri, noi nu am exista, nu am fi ajuns aici, unde sântem acum. Au făcut ce au știut ei mai bine pentru noi. Nimeni nu e perfect și nu putem avea pretenția să fie.

Am un prieten care se certase acum ceva timp cu fiica lui și nu voia să mai audă de ea. Se irita de câte ori încercam să-l îmbunez. Acum două zile mi-a scris: Mai ții minte când nu voiam să vorbesc și să aud de fata mea? Am suferit mult. Nu mi-am găsit liniștea până nu am acceptat-o, așa cum e. Și de atunci mă simt mai bine.

Să ne prețuim părinții, să le arătăm respect și să nu-i abandonăm!!! Nimeni, nicio altă persoană nu ne poate lua locul în inima lor!!! În relațiile interumane, distanța în kilometri nu înseamnă nimic în comparație cu distanța în afecte. Nu trebuie să-i ignorăm niciodată pe părinți, deoarece lipsa de atenție doare de cele mai multe ori, mai mult chiar decât niște cuvinte spuse la supărare. Să rămânem deci conectați cu ei, pentru că ne va fi mai ușor în viață datorită sentimentului de liniște, de apartenență, dar și pentru că atât ei, cât și noi, merităm această stare de bine.

Putem trăi fără religie și meditație, dar nu putem supraviețui fără iubirea și afecțiunea omenească. Toate tradițiile religioase majore poartă același mesaj care este iubirea, compasiunea și iertarea, singurele lucruri importante care ar trebui să facă parte din viața noastră de zi cu zi. (Dalai Lama)

Gabriela Mariana COSOVAN

Foto (cover): Peter Lengyel

Atunci când am primit vestea morţii mamei mele mâncam supă cu găluşte. Locuiam în chirie pe strada Câmpului, în Mănăştur, într-un apartament întunecos de la parter, în care proprietarul ţinea o cameră închisă exact ca în povestea cu Barbă Albastră şi vă pot asigura că fascinaţia pentru camera interzisă era aceeaşi ca în momentul primei lecturi.

Au trecut 16 ani de atunci şi mi-o amintesc pe mama la fel de intens, o văd clar şi la fel, de fiecare dată. Nu s-a şters cu nimic mersul ei aşezat pe strada uscată în mijlocul lui iulie. Parcă toată greutatea corpului o ducea din coapse, iar şoldurile îi susţineau corect şi solid toată viaţa. Fizic, acesta era punctul ei forte. Pentru că picioarele îi erau subţiri şi avea genunchii mari şi osoşi ca ai unui adolescent. Tot aşa i-au fost şi paşii şi drumurile şi cărările. Mereu despre învăţare cu arderi, mereu şubrezite de neputinţa condiţiei. De asta purta fuste lungi dar îi plăcea culoarea roşie şi îşi făcea codiţe cu tuş la ochi.

Apoi, îmi aduc aminte de toanele de servici. Semnele erau clare de cele mai multe ori. Era sau părea mereu puţin pierdută după o zi între copii, robotind absentă printre zacuşti şi gulii umplute. Probabil îşi dorea linişte însă nu ne-o cerea niciodată. Îi simţeam doar vâjâitul capului în ochii mari şi verzi. Trăda inconştient un soi de suferinţă în colţul privirii şi doar eu, noi, ca şi copii ai ei, o puteam vedea. Nu era mai mare provocare pentru noi decât să facem să dispară asta. Să o facem să spună ceva. Măcar…. Azi am impresia că o auzeam tăcând cu zilele spunându-ne totul doar în felul acesta. N-am ştiut niciodată cum sună vocea ei adevărată deşi ne (în)cânta frumos. În ultima vreme era mioapă tare. Dar putea să ne deosebească pe stradă după mers şi siluetă. Ba mai mult, internată într-un spital, o aud în timp ce aşteptam în spatele unei uşi închise spunându-i medicului: îmi permiteţi să ies, a venit fiica mea, o recunosc după parfum. Serios? Mama, când s-a schimbat asta? Era treaba noastră, a copiilor să ne recunoaştem mamele dupa creme şi săpun !

N-am avut destul timp să o cunosc. Ştiu sigur însă azi că lumea ei era prea mare ca să încapă în lumea noastră deşi se străduia să o înghesuie ordonat însă ieşeau mai mereu pe dinafară forme pentru care nu s-au inventat cutii: crengi înflorate, pene, panglici, uneori şireturi, bucăţele de lume care atârnau dizgraţios şi bănuitor într-o lume monotonă şi aparent aşezată. Părea desigur anormală şi separată de realitate însă ea doar cerea permisiunea de a putea fi altfel.

O mare parte din copilăria şi adolescenţa mea se leagă de ea. Primul mare proiect (că tot e la moda termenul). Să o cunosc pe mama! Fiind atunci şi singurul mod de a cunoaşte lumea. Am trecut şi petrecut multe nopţi, zile şi ani cântărind şi analizând totul. Crema doina, pogăcelele dulci de porumb cu lapte rece, bujorii de ziua mea şi prima dezbatere de grădiniţă despre cariera mea de ambasador, apoi cu anii au rămas doar tăcerile, lacrimile, dispariţiile, revenirile, regretele, durerile, disperările, rugăciunile, mângâierile, promisiunile, ambiţiile, convingerile, mobilizarea şi iar deznădejdea, renunţarea, nepăsarea, dezertarea. Toate astea însă diluate sau întărite după caz, de iubire. O viaţă de om mare în mâinile unui copil. Tânjetul  după trăire a unui om neîncăput nu trece uşor neobservat decât pentru cei care nu pot mai mult de atât. Iar iubirea necondiţionată a copilului pentru mamă e o prostie. Să-ţi faci mama fericită e misiune de grad zero pentru orice copil. Pentru că fericirea ta depindea simplu, de a ei. Şi atunci cum să nu faci tot ce este copileşte posibil să-ţi faci mama bine, să construieşti, să gândeşti, să concepi strategii şi analize swot despre impactul proiectului tău major: fericirea mamei!

Nici azi n-am renunţat să încerc să o fac pe mama fericită. Şi pentru asta natura firii mele îmi scoate în cale oameni pe care îi ştiu din alte lumi. Într-o zi, la sfârşit de octombrie, unul dintre ei se plimbă asumat pe tomnaticele alei din Central Park purtând o eşarfă vineţie cu flori roşii şi câteva găurele vechi de vreo 80 de ani. Uite, Mamă, strig eu cu toată forţa mirării unui copil, eşarfa ta e la New York !

Mulțumesc Chaya că o porţi pe mama aşa şi acolo unde îi este locul! Aşa cum se zice pe facebook, astăzi este (şi) despre tine. Dar nu pe facebook, ci la mine în suflet.

Alina MARINCEAN

În vara anului 1944, eram la Socodor în județul Arad, refugiați din Sighetul nostru care rămăsese în Ardealul cedat…

Am avut de mai multe ori imaginea cerului plin de avioane (americane, România fiind atunci aliata Germaniei) care treceau pe deasupra satului și se îndreptau spre Arad să bombardeze obiectivele strategice – gara, aeroportul, fabrica de vagoane… O dată, cerul era atât de acoperit de avioane (vecinii spuneau că sunt vreo 500…) încât nu vedeam decât o sumedenie de puncte argintii… și un fior de groază ne cuprindea pe toți…. auzisem că la unul din bombardamentele precedente unele bombe căzuseră deasupra parcului din Arad, victime căzând civilii care se refugiaseră acolo crezându-se mai feriți…

Pe 11 septembrie 1944, mama și noi – cei patru copii – am părăsit Socodorul fugind din fața ofensivei germano – maghiare (România schimbase alianțele la 23 august) și în Arad a trebuit să schimbăm trenul spre Simeria și de acolo la Vulcan, pe valea Jiului (unde ne aștepta tata). În cele câteva ore cât am stat în Arad (în gară se vedeau urmele bombardamentelor din zilele anterioare), eu și mama am mers în vizită la doamna învățătoare Berinde, tot o sigheteancă refugiată, ca să o convingem să plece și ea. Băieții au rămas în gară cu Petrică, soldatul pe care tata l-a trimis după noi (Dinu avea opt ani, Sandu cinci, Mircea patru…). Atunci ne-a surprins alarma aeriană – ne bombardau nemții de data aceasta – și noi ne-am ascuns într-o tranșee de la marginea aeroportului așteptând cu groază bombele… N-au căzut acolo atunci, avioanele depășind Aradul spre Timișoara sau în altă direcție… Când ne-am întors în gară, soldatul cu băieții nicăieri… ne-am imaginat ce putea fi mai rău… Din fericire, au apărut în curând. Când se dăduse alarma, Petrică, inteligent și bine instruit, a luat repede o trăsură și a somat vizitiul să-i scoată în afara orașului unde pericolul era mult mai mic… Am scăpat. Seara, eram la tata la Vulcan, răsuflând ușurați.

Dă-ne Doamne, pace pe pământ !

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Sub oblăduirea unui guvern, dar și a unei clase politice total dezinteresate de semnificația curată a Centenarului, ne apropiem de sărbătorirea celor 100 de ani de la formarea statului român modern, cu traista goală, fără să putem arăta nimic consistent, nimic de care să fim mândri.

Lipsa totală de clar-viziune – in integrum! – și neasumarea sinceră a unei sărbători importante pentru români, (va) duce la golirea de conținut a pseudo-promovatului Centenar. Păcat că în anul 2018, ne comportăm ca niște… colduși! Un colduș, dacă are niscaiva bani, îi dă pe mâncare și băutură, pentru a se răzbuna pe anii de lipsuri și sărăcie.

Prin urmare, banii – surplus, din creșteri economice mai mult sau mai puțin sustenabile, îi folosim pe festivaluri, chermeze și petreceri zgomotoase prin care ne lăudăm că marcăm Centenarul. Nimic remarcabil, durabil, solid, hai să spunem și un pic mai… spectaculos! Puteau fi alocați niște bani – 100 % – fără a “deduce” comisioanele aferente, zic și eu!… pentru finalizarea autostrăzii Cluj – București, construirea unui “Spital Național – 100” ultramodern în centrul țării (în care să nu fi pătruns subversiv infecțiile nosocomiale), ridicarea unei clădiri noi pentru Opera Română din Cluj, a unui pod modern peste Tisa, pentru a lega Maramureșul de-aici cu cel din Ucraina printr-o cale de comunicație modernă sau – de ce nu? – a unei căi ferate de mare viteză București – granița de Vest sau, măcar, pentru reabilitarea unor clădiri de patrimoniu ce zac în ruină etc… etc. Nici măcar un monument mai special, o lucrare prin care să fie imortalizate personalitățile care au participat la 1 decembrie la Adunarea de la Alba Iulia (vă amintiți, știți cine sunt Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Alexandru Vaida Voevod etc.?) care să marcheze Centenarul nu știu să se fi executat. (E drept, mai avem o lună și cunoaștem zicala cu… porcul înainte de Crăciun!)

Ai noștri flăcăi și blânde ovine (pardon blondine!) au împărțit cu dărnicie banii, prin Consiliile Județene și alte instituții ale Statului, pentru spectacole fără impact, tururi ale României penibile și rigide cu jurnaliști străini, cică să se minuneze de frumusețile patriei noastre, cărți și broșuri făcute pe… repede înainte, iar unii autori de partid și de stat și-au publicat operele originale cu (auto)dedicație pentru a se spăla pe mâni că și-au făcut datoria centenaristă.

Noroc cu ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului că vor face inaugurarea în preajma zilei de 1 Decembrie și vom avea astfel o construcție ce va marca cel puțin următorii 500 de ani (atâta este garanția proiectanților și constructorilor) ai României în ciuda cârcotașilor iredentiști.

Dar, vorba învățăturilor populare, coldușii când se capătă la bani, chefuiesc și nămnesc lăutari și toacă toată agoniseala fără a se gândi la ziua următoare. Cam așa au tocat banii alocați pentru Centenar unii dintre neo-baștanii care controlează temeinic statul, doar pentru a se simți bine și-a fi pomeniți de OSanaliști pentru că într-o zi – două, au… hrănit boborul!

Cred că, dacă externalizam “implementarea” sărbătoririi Centenarului și se ocupau străinii de acest proiect de țară, aveam sigur un tren de mare viteză Viena – Budapesta – București, un tunel pe sub Carpați (la cei Orientali mă gândesc!) și/sau un Teatru al Centenarului la Alba Iulia. Apropo, după cum bine știți, clopotele Catedralei Mântuirii s-au executat în Austria, nu am fost în stare să le facem aici prin patrie, noi suntem doar obișnuiți să tragem… clopotele!

Dar, las’ că merge și așa! De ce să fim aroganți și să ne supărăm vecinii cu proiecte… monumentale? Este chiar simpatic și nu dă deloc rău când se mai încurcă Bucureștiul cu Budapesta și Romania cu Ro-maneaua!

Ion MARIȘ