VET (Vocational Education & Training) este un concept modern de pregătire a tinerilor elevi dar și a cadrelor didactice, iar în Consorțiul VET4Tourism&Maramureș, pe lângă liceele maramureșene (Colegiul Economic „Pintea Viteazul” – Cavnic, Liceul Tehnologic Forestier (LTF) – Sighet și Liceul Borșa) s-a alăturat un partener portughez acomodat cu metodele moderne de predare în domeniul Turismului și Alimentației.

De la vorbe la fapte nu-i o cale foarte lungă pentru Consorțiul VET4Tourism&Maramureș iar startul s-a dat luni, 17 octombrie 2018, la LTF Sighet unde, cadre didactice și elevi au discutat și analizat activitățile și rezultatele pe care proiectul finanțat prin Programul Erasmus+ al Uniunii Europene, ce se va desfășura timp de doi ani, le va aduce participanților.

Trei cadre didactice care predau discipline tehnice din domeniul Turism și Alimentație și 84 de elevi (cu vârste cuprinse între între 16 – 17 ani) ai Consorțiului VET4Tourism&Maramureș vor dobândi cunoștințe și abilități tehnice și vor avea parte de experiențe inovatoare specifice managementului operațiunilor în turism și alimentație într-o companie internațională din Portugalia.

Elevii sigheteni de la LTF vor participa în următorii doi ani la câteva stagii de pregătire – formare pe parcursul a 5 zile (40 de ore) la Agrupamento de Escola de Alcochete, Lisabona, Portugalia. Mobilitatea tinerilor în UE este încurajată, iar formarea modernă ajută la adaptarea profesională într-o piață europeană a muncii foarte competitivă.

Pe lângă proiectul VET4Tourism&Maramureș ce se va implementa în Consorțiu, Liceul Tehnologic Forestier coordonează proiectul “Oportunități pentru o carieră de succes” în care are parteneri Casa de Educação (Portugalia) și Futurum (Polonia). În cel de-al doilea proiect,  Liceul Tehnologic Forestier Sighet își va obișnui elevii cu… mobilitatea (nu cu… plimbările!). În anul școlar 2018 – 2019 un număr de 38 de elevi din clasele a X-a și a XII-a vor încerca să obțină “Certificatul Europass” în urma unor stagii de practică în Polonia și Portugalia.

Succes elevilor și profesorilor LTF-iști implicați în proiectele Erasmus+!

Salut, Sighet!

Vineri, 19 octombrie 2018, de la orele 15.00, la Sala Radio Sighet are loc vernisajul Salonului de Toamnă (pictură și grafică), în cadrul căruia expun artiști din Sighetu Marmației, Satu Mare și Cluj-Napoca: Ștefan Hegedus, Robert Zolopcsuk, Valentin Petreuș, Mircea Sas, Arnold Hegedus, Ana Ulici, Dana Izabela Balea Bacs, Gabriela Rosuș, Dana Szabo, Lia Stan, Ștefania Adela Pop, Eva Dolha, Peter Berszan.

În deschiderea evenimentului va avea loc și un moment poetico-muzical susținut de Doina Rândunica Anton și Gheorghe Stețca.

Expoziția este deschisă în perioada 19 octombrie-15 noiembrie 2018.

Ceremonia primei împărtășanii la biserica greco-catolică din Sighet, anul probabil 1946 (până la instalarea comunismului, peste 90 % dintre românii din Sighet aparțineau cultului greco-catolic). Preotul din centrul imaginii este părintele Alexandru Chindriș, ulterior arestat și deținut în închisorile comuniste.

Dacă cineva recunoaște pe vreunul dintre copiii din fotografie (azi ar avea 80-82 de ani…) este rugat să ne ofere informațiile de care dispune.

Fotografie din arhiva personală a preotului Marius Vișovan.

Am tot auzit de verbele a fi și a avea, care, în fiecare limbă se conjugă după anumite criterii și după anumite reguli păstrate cu sfințenie din veacurile de mult uitate, reguli pe care rațiunea umană nu e capabilă să le modifice, deoarece suntem convinși că așa trebuie să fie și nici măcar nu am încercat să le căutăm un alt sens sau o altă semnificație. Facem unele lucruri sau știm unele lucruri exact așa cum au vrut alții să le știm și, cu toate că semnele de întrebare sunt multe, nimeni nu aduce vreo schimbare și nu ia vreo inițiativă potrivită, ba din contră, cu toții se fofilează când vine vorba de a pune în practică acele sărmane teorii.

Marea problemă nu e legată de apariția și evoluția în timp a acestor verbe, ci cum se conjugă ele, însă nu după eternele reguli, cum oare se conjugă ele în raport cu o persoană? Și oare de ce tu, ca ființă rațională jonglezi ba cu ele ba între ele? De ce te cațări de pe un piedestal pe altul și uiți de verbul Sunt echilibrându-ți gravitația pe culmile mărețe ale verbului Am? Ți se pare mai convenabil ca odată încheiate socotelile cu această lume, să ți se aducă laude în concordanță cu ceea ce ai agonisit? Dacă da, află că greșești, deoarece atunci când vei saluta omenirea din imensitatea cerului nimănui nu îi va păsa că ai avut case luxoase în șapte stațiuni balneare, ci, din contră cei necunoscători vor întreba „Cine a fost?”

Cu toții sau, cel puțin majoritatea dintre noi ne ostenim să creionăm în totalitate verbul AVOIR aici, pe pământ… da, el este primul pe care îl cunoști încă din clasa a II-a, însă nu este și cel mai important.

Omului i s-a dat libertatea de a alege și puterea de a gândi, de aceea verbul ÊTRE e pe locul al doilea când vine vorba de programa școlară. Această ordine nu e întâmplătoare, mulți nu îi dau nici o importanță, dar ea are nu numai o importanță maximă, dar și repercusiuni simbolice.

În viața nu e relevant să ai anumite lucruri de valoare, ci, de apreciat, este ca fiecare dintre noi să încerce să fie un om de valoare, dar, mare atenție, valoarea nu se citește pe exterior, ea se caută în interior. Spre exemplu, există cărți pe care le iei, te uiți la copertă și, instantaneu spui: „Nu prea mă atrage”, însă, fiindcă ai auzit că e o carte bună, te încapățânezi, o citești și îți dai seama că adevărata frumusețe nu se găsește privind, ea se află tocmai acolo unde dubiile își fac simțită prezența.

Exact așa stă treaba și cu oamenii a căror copertă nu este întotdeauna bine asociată cu conținutul și, așa cum pierdem unele delicii ale unei cărți, tot așa de ușor putem pierde esența vie a fericirii dintr-un om. Nu trebuie sa ne lăsăm înșelați de coperta murdară pe care mii de oameni au atins-o, noi trebuie să facem ceea ce alții nu au făcut și anume, să fim răbdători.

Un lucru trebuie să înțelegi tu, dragă cititorule, și anume, că nu are relevanță cine a atins coperta unei cărți, semnificativ este cine a avut răbdarea să-i înțeleagă mesajul și, înainte de a judeca un om, asociază-l cu o carte, poate doar așa vei înțelege care conjugare este mai bine să o aplici în gramatica vieții!

Ioana TRIFOI,
clasa a XI-a F, C. N. „Dragoș Vodă”, Sighet

Expoziția artiștilor plastici Valentin Rozsnyai și Edgar Balogh – organizată pentru omagierea marelui pictor Simon Hollosy la împlinirea celor 100 de ani de la moartea lui – s-a închis azi, 14 octombrie 2018.

Din păcate, nu foarte mulți sigheteni iubitori de artă și-au făcut timp s-o viziteze în zilele în care a fost deschisă, de la vernisajul din 04 octombrie 2018. Oare arta, cultura, nu mai fac parte din lumea noastră?

De fapt, nici Valentin și Edgar nu mai fac parte din lumea noastă. Ei nu caută cu orice preț fericirea (a lor sau a noastră). Primul se “luptă” cu mitologia, cu unghiuri și linii asociate în povești complexe, postmoderne, abandonând figurativul pur, celălalt artist dezgolește multiplele fațete ale păpușilor – mutant – model Barbie și ne păcălește cu anatomii șocante, inoculându-ni-le subversiv.

Ambii pictori au vocația nesupunerii și talentul de-a se juca cu/prin mințile privitorilor.

Cei mai conservatori au nevoie – probabil – de ghidaj de specialitate dar, un observator detașat va descoperi multă și incontestabilă tensiune în lucrările expuse.

Valentin Rozsnyai și Edgar Balogh, cuplu complementar pe simezele sighetene într-o incursiune artistică îndrăzneață, au adus sighetenilor un pic de neliniște, un contre-jour adecvat problemelor contemporaneității.

Cei care n-au văzut expoziția (reală) sunt sigur că nu vor rata interacțiunea virtuală cu artiștii noștri.

Ion MARIȘ

Relatez câteva situații petrecute în realitatea lor, într-o interpretare și în câte altele în care s-ar mai putea face, fără a le mai simți acuma frumusețea, răutatea sau nelegiuirea lor, detașat de ele; acestea și-au pierdut obiectul lor concret, „viu”, de altădată, când s-a urmărit și realizat producerea acestora. Dar, anumite evenimente întâlnite și petrecute în viață, nu se uită niciodată, rămân în ADN-ul celui ce le-a îndurat, ori s-a aflat în prezența acestora, așa cum au fost, prin specificul lor, mai depărtate de cele normale și firești. De ce le reamintești totuși, chiar dacă acestea nu mai „trăiesc” și s-au stins în bestialitatea sau măreția lor? Istoria, în dezvoltarea ei cuprinde tot felul de evenimente, acțiuni și comportamente umane, desfășurarea vieții înseși pe diferitele ei trepte de realizări, de dezvoltare, de cultură și civilizație și este redată, mai ales, după ce personajele acesteia sunt trecute la cele veșnice, sunt consumate de aceasta. Dar rămâne ceea ce acestea au produs și realizat, în măreția sau condamnarea lor și este poate chiar o obligație de a le consemna, pentru a marca timpurile istoriei cu realitățile lor, așa cum au fost ele, cu bunătatea sau răutatea lor, cu culoarea lor specifică, “Pete de Culoare“ ale vremurilor, consemnate din ADN-ul ce le-a conservat. Apar comportamente crude, criminale și în epocile de început, în primitivism și apoi în cele ce i-au urmat acestei “stări” simpliste și s-ar putea să vedem în epoca modernă, de civilizație, acele cruzimi și ele “civilizate”, “fine”, încărcate de “rafinament”, în dezvoltare și ele, care, pe lângă cruzimea lor fizică, ce pătrunde până la os, ele afectau cumplit simțămintele, trăirile psihice, de inimă și suflet, având o mult mai largă afecțiune malefică. Acestea sunt argumentate prin peliculele trăirilor și acestea nu-i voie să moară, să se stingă, pentru că ele păstrează istoria adevărată, întocmai cum a fost ea, nefalsificată, suprimă minciuna, atât de mult prezentă în paginile ei.

1. Prima zi de munca în Lagăr. După călătoria de o noapte de iulie prin Bărăgan, trenul de marfă -fantoma, cu deplasare prioritară pe traseul București-Canal, a lăsat spre golire ultimele 2-3 vagoane, umplute la saturație cu deținuți, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc. Îmbrânciți și înjurați de pe malul stâncos și plin de betoane al acelei Mări Negre, mal pe care valurile ei îl băteau cu furie, suntem aruncați spre fundalul puțin distanțat al platoului, unde se afla sinistra colonie de muncă de exterminare “Capul Midia”, fortăreața” înconjurată de multiple garduri de sârmă, cu multiple formațiuni de “pază și ucideri”. Ne însoțeau îndemnurile “binevoitoare” ale securiștilor: “…zeii voștri de bandiți” și țipetele sinistre ale pescărușilor, care parcă voiau să plonjeze printre noi, prin acele zboruri sinuoase, în atmosfera încărcată de hulă a zorilor; totul se prezenta într-o imagine sinistră. Îndataă ajunși, am fost preluați și numărați, cu o iuțeală stimulatoare ce numai deținuții o puteau realiza, repartizați apoi în barăci, unde renumitele priciuri ne așteptau; ni se înmânează o gamelă, o lingură și, de îndată, după un dejun fugar, suntem rapertizați în brigăzi de muncă, încă “la cald”, eu fiind nominalizat pentru săpături într-o “ecluză” adâncă. Cred că erau orele 6 și acolo se lucra ziua plină, până la epuizare. Mă simțeam extrem de obosit, după o noapte întreagă de drum, în condiții extreme, drum în care unii nici nu și-au putut duce viața cu ei până la destinație și au pierdut-o pe drum. Sufeream de afecțiuni foarte grave, TBC pulmonar, amplificate prin lipsa de somn, de aer, de apă, prin înfometare, istoviți de zăpușeala căldurii, a mediului aproape sufocant. Ce comportament monstruos și criminal se aplica unor ființe umane, fără a li se lăsa o clipă de răgaz, de puțină odihnă, măcar o scurtă desmeticire după toate cele îndurate și ele în mod criminal organizate. Dar, prioritar, era exterminarea urmărită, chiar mai mult decât efectele muncii; în acest scop s-au și construit aceste locații de-a lungul Canalului, sau în alte zone dobrogene. Ecluza fiind în perimetrul acelui spațiu, ne-am deplasat în formație la locul de muncă, la locul de chin. Am coborât pe o șarpantă cu praguri săpate în pământ, cu o balustradă din lemn improvizată pe latearal, pentru a preveni prăbușirea în josurile acesteia. Iureșul muncii a început de îndată, “pe nerăsuflate”, în căldura care și începea să se simtă și în ploaia de înjurături ale brigadierilor, gardienilor și ale altor supraveghetori. Acestea nu erau pentru mine noutăți și nici chiar munca, în conceptul ei firesc, dar ceea ce vedeam aici depășea orice imaginație, te înfiora. Te aflai mereu sub amenințarea bâtei, a insultelor, cu îndemnurile “mai repede”, zeii…. Se săpa în pământ și se încărcau vagoane, se dislocau stânci și se spărgeau pietre, se schimba lopata cu târnăcopul, cu ranga și trebuia să te ascunzi mai departe, în scobituri ale pereților, la strigătul: “arde” , după care o serie de explozii aruncau în acea groapă un nor de praf, de pământ și pietre pe mari suprafețe. Noi trebuia să ne facem rapid apariția, mai înainte ca acestea să se așeze și să ne opintim cu ridicarea pietroaielor în vagoane, cu finalizarea de încărcat a garniturilor acestora, cu curățarea și adâncirea săpăturilor, toate într-un zgomot infernal, într-o atmosferă apocaliptică. Când ziua se apropia de sfârșit, am lăsat uneltele, și ele obosite, și ne-am îndreptat secătuiți de puteri spre aceeași șarpantă pe care am și coborât, spre ieșirea din scobitura pământului.

Eu abia mă târam în sus pe acel traseu, ajutându-mă și de mâinile puse pe balustradă, cu care mă trăgeam în urcarea treaptă cu treaptă a acesteia. Eram cu totul epuizat de greul zilei, mereu în picioare de la plecarea din București, atâtea ore (!), peste care s-a suprapus și greul muncii de acolo, având și acea afecțiune pulmonară foarte gravă. Dar, apropiindu-mă de “vârf” și privind în sus, observ că cei ajunși în capătul “scării” sprintează cu toată iuțela într-o parte și alta, sub plesneala unui bici care se abătea pe spatele lor, majoritatea având cămașa pe braț. Comandantul adjunct, Bogdan (așa cum am aflat că se numea), a venit cu caleașca să primească deținuții la ieșirea din “șut” și a căutat să-i învioreze puțin din oboseală, folosind biciul cu care-și îndemna la trap căluțul. Unii încasau mai multe lovituri, dacă nu erau rapizi la fugă și mai scăpa câte unul, atunci când monstrul lovea în cealaltă parte. O plăcere și un spectacol diabolice, așa cum se vedeau aproape zilnic astfel de spectacole, de un fel sau altul, în acele locuri de suferință umană, de exterminare, de ucideri. Erai îngrozit să vezi acele spainări brăzdate de dungi roșii, din unele picăturile de sânge căzute erau rapid absorbite de solul înfierbântat. Mă uitam fascinat înainte, gândindu-mă cum să procedez, deși soluția era unică: nu mă puteam opri, nu puteam bloca acel convoi în mișcare, pentru a ajunge la „bucuria” ce ne aștepta la capăt și, cum pentru mine fuga rapidă, într-o parte sau alta, era fără putință, rămânea drumul tot înainte, pe lângă agresor. Am trecut și așteptam mulțimea de lovituri, când, tot mergând, observam că nu mă ustura spatele și eram trecut de el, pe lângă el! Privesc în urmă și observ demonul cum împarte cu hărnicie lovituri alternative, cu neoboseală, parcă într-un delir nebun. Rezulta ca nu l-a prins mila de starea jalnică în care mă găseam și nici n-a interpretat ca act de curaj trecerea mea pe sub nasul lui, ci o altă judecată, tot criminală, a stat la bază: a observat că acea victimă s-ar fi prăbușit și l-ar fi încurcat în munca lui, ar fi scăpat mai mulți nepedepsiți; deci, era gândul unei eficiențe criminale, cât mai mulți maltratați ! M-am târât spre locul de adunare și-mi spuneam că acesta este salutul de: “bun venit la Capul Midia!”

Am fost repartizat apoi la alte munci, alte brigăzi, alte și altfel de “biciuiri”. Dar nu mult timp după acel spectacol abject, am auzit că acel personaj a vrut să simtă el însuși plăcerea acelor zvârcoliri cumplite, agățându-se în acel ceaplău cu noduri al biciului și, probabil, când a observat că nu e bine, era prea târziu. Precum Iuda!

2. Pâinea. Eram la Capul Midia și am fost repartizat la spart piatra pentru terasamente de cale ferată; norma zilnică era de 4 mc, imposibil de realizat și urmau consecințele, în multe cazuri devastatoare. Chiar și numai stivuirea pentru măsurare a unei așa mari cantități de piatră, batucită și ea, reprezenta un mare efort. Normatorul trecea uneori o măsură mai sporită, mai aproape de realizare, așa cum se obișnuia să se realizeze normele în socialism; era spre beneficiul lagărului și ne mai ușura puțin și nouă sancțiunile. La un moment dat, aveam bocancii sparți și eram în pericol de a ma zgâria în cioburile de piatră și praf; o infecție putea fi fatală, dacă te lăsai în grija criminalilor, a comandantului Borcea și a medicului coloniei, dr. Radu, criminal și el. Am auzit că un tânăr din colonie mai făcea reparații, oarecum clandestin, mai pe ferite, din cauza unor unelte folosite. M-am dus la el și l-am rugat să-mi repare bocancii; i-am lăsat acolo și mi-a împrumutat pe câteva zile niște bocanci purtabili; evident că n-am facut nicio negociere de “preț”. Dar ce-i puteam eu oferi acolo? Eventual, la un termen “pe mai târziu”, care era însă foarte incert pentru amândoi! Trebuia totuși răsplătit cumva, pentru că făcea un efort în plus, în condiții grele, între două “șuturi”, peste greul muncii lui, foarte greu și el! Nu-i puteam duce ceva mâncare în gamelă; poate n-ar fi acceptat-o nici el și-mi era și mie foarte greu s-o separ, s-o restricționez! M-am gândit atunci la pâine, să fac puțină economie din bucățica mică ce o primeam la mese, așa cum am și procedat. O pâine mică se împărțea în 8 porții și mă gândeam că, de doua ori pe zi, să consum numai jumătate din rație; zis și făcut. În fiecare zi, la două mese (seara și dimineța, când serveam masa în colonie), rugam pe cel ce ne distribuia pâinea să taie bucata mea în două și consumam numai acea bucățică, mai mică. Schimbam zilnic porția întreagă economisită cu una proaspătă, apoi sfertul de pâine, jumătatea ei și, după 8 zile, aveam o pâine întreagă. M-am prezentat cu “valuta” la “meșter”care îmi înapoiază bocancii reparați, iar eu îi restitui pe ai lui, cu mulțumiri, și-i ofer apoi pâinea, scoasă de sub zeghe, cu întrebarea: oare ajunge? S-a întâmplat atunci ceva ce cred că nu am mai trăit altă dată și atât de greu de exprimat în cuvinte: el se uita la mine cum țineam mâna cu pâinea îmbiată spre el și acesta, în loc să o înșface, și să înceapă să o și devoreze chiar în fața mea, îmi spune: eu sunt mai “solid” decât tine și, acuma, cred, mai puțin flămând ca și tine; tu abia te ții pe picioare, ești străveziu. Du-te la baraca ta și consumă pâinea încet, cu răbdare, să pui la loc ce ai pierdut! Să vii și altă dată, dar fără pâine, pentru că altfel nu ți-i mai repar. Eu am mai insistat cu jumătea de pâine, dar refuzul a fost categoric: du-te, întinzându-mi mâna! Un nod mi s-a pus în gât și ceva fierbinte am simțit pe obraz, atunci când și mâna și vocea lui hotărâtă îi tremurau. Ne-am despărțit și nu ne-am mai văzut, pentru că în câteva zile am plecat spre alte zări, spre salvarea de la “Castelu”, din fericire. A trebuit să petrec acest moment magnific, în lagărul de exterminare al criminalului Borcea, a doctorului Radu și a altora ca ei. Oare nu era în obligația acelor monștri de a asigura o minimă protecție personală pentru enorma muncă făcută?! Dar, în ce loc mai potrivit se putea manifesta un astfel de gest uman, de așa măreție, decât acolo unde viața prețuia atât de puțin, sau prețuia atât de mult, unde te aflai între diavoli și îngeri. Acel tânăr probabil mă privește acuma din cer și, de atâtea ori mă gândesc la el, la gestul lui de sfințenie, cu multă venerație.

3. Milițianul cu bâta. Într-o noapte, la Capul Midia, ne trezesc din somn țipetele unui milițian, care striga: toți cei ce-și vor auzi numele, să-și ia tot bagajul și să meargă pe platou; pas alergător!

Buimăcit de somn cum eram, fiind și eu strigat, mi-am strâns repede puținele lucruri ce le aveam și am alergat repede spre locul anunțat, cu bucurie, de ce să nu spun, pentru că trezirea la acea oră și adunarea acolo nu era decât pentru o plecare din acel loc de “iad”; nu te puteai gândi, totuși, la o execuție în masă! Dar am constatat că-mi lipsește gamela și mi-am amintit că i-am dus mâncarea mea de seară la infirmerie, lui Chiș Mitruca a lui Vasalie, consătean, vecin și neam cu mine, unde era inernat de câteva zile, în stare foarte gravă. Tot mergeam să-mi iau la revedere de la el și trebuia să recuperez și gamela, ca s-o predau; altfel, cine știe, mă puteau sancționa cu blocarea plecării mele, ceea ce n-aș fi dorit. Oriunde, doar să mă văd plecat de acolo! Nu credeam ca în altă parte putea fi mai rău sau tot așa de rău; deși, în acel regim de tratamente criminale, de exterminare, nu puteai discerne care dintre locații este mai grea, pentru că toate erau la cote înalte!

M-am furișat repede la infirmerie, în acea harababură a plecării și l-am găsit pe consăteanul meu extrem de slăbit, cu fața cadaverică (avea hepatită infecțioasă) și i-am spus că pe mine mă trimit în altă parte, nu știu unde; el abia mai putea vorbi și-mi spune :

– Gheorghiță, “mă duc” și eu!
– Lasă, nu vorbi așa; fii mai optimist, rezistă, că doar trebuie să ne revedem pe acasă, să povestim și la alții cum a fost pe aici, ce ne-au făcut ticăloșii!
– Gata, s-a terminat!
– Curaj, i-am mai spus, deși aceste cuvinte sunau în gol pentru amândoi; o ultimă îmbrățișare și ne-am despărțit definitiv, câte o lacrimă udându-i și lui obrajii supți; s-a stins, cred, în zilele următoare.

Răvășit cum eram, m-am îndreptat direct spre locul de adunare, pe traseul meu făcându-și prezența și un milițian, răzimat într-o bâtă, prin care caricaturiza ținuta ciobanului, având la brâu și un pistol; se afla printre mulți alții care supravegheau această forfotă. Prezența pistolului o înțelegeam, dar nu găseam cu sens purtarea bâtei. M-a lămurit el îndată; eu nu l-am ocolit, așa cum eram sub influența puternicei stări ce mă copleșea; întotdeauna, în alte dăți, îmi luam mereu un spațiu de siguranță în apropierea lor, precum pe lângă un câine, care te putea mușca, tot fără motiv. Am trecut pe lângă el și parcă nici nu mă vedea. Dar n-am apucat să-mi spun: bine că am scăpat, pentru că o puternică lovitură cu bâta m-a pus la pământ; necazul a fost că m-a lovit cu capătul bâtei și peste ceafă și am rămas câteva momente în neștire, jos. După ce mi-am revenit, m-am ridicat amețit, având gura și nasul pline cu sânge și nisip, din solul dur încărcat de ele. Am căutat să mă îndepărtez repede de acel monstru și, doar după câțiva pași, aruncând o privire spre el, i-am observat rânjetul plin de satisfacție, care-mi spunea că bine am făcut că măcar acuma m-am depărtat de el. Dacă mă mai lovea, sau dacă era mai grav, puteam rata plecarea și rămâneam definitiv la Capul Midia, aruncat sub ceva mal cu încă o bâtă. Nu știu cum a fost posibilă ambalarea într-o fizionomie omenească corpul și sufletul unor astfel de monștri!

Aceste momente mi-au fost incidente mie, le-am trăit deplin, așa cum ele s-au produs, în măreția și demnitatea lor, aflate în fiecare dintre ele.

Gheorghe Bărcan,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

Sursă foto: ziarullumina.ro

Ceștile vorbitoare

Auzind ceva-n bucătărie
Degrabă mă duc, ca nu cumva să fie…

Ceștile cântând de zor
În lumina ”reflectoarelor”!!!
Că așa se dau ele mari
Stând pe rafturile super-tari!

Vorbele mele sună ciudat
Dar, ele chiar au… cântat!!!

Nu se poate așa ceva
Lucrurile sunt anapoda!

Dar vai! O ceașcă s-a spart!
Iar ele toate au strigat:”ce s-a-ntâmplat?!”
Pe fază fiind, le-am surprins:
Ele de frică s-au spart fără să le fi atins!

Când parinții acas’ au venit
Cioburi pe jos au… descoperit.

Eu ce să spun?
Că ceștile au cântat
Și s-au spart… automat??
Părinții m-au apostrofat:
“Dar aici ce se petrece?
Uraganul a trecut și jocul trece!?!”

Păi! păi! Da, asta s-a întâmplat!
Neștiind ce fac, ceștile s-au speriat!

Ei au decis să imi dea o pedeapsă:
Să curăț exemplar prin casă.

După ce totul am curățat
Cearta s-a terminat și…
Alte cești am cumpărat,
Mai frumoase, mai primenite
Dar… TOT LA FEL DE ZĂPĂCITE!!

MIHAI PATRICIA MARIA
Clasa a IV – a,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”,
Sighet

Sediul ALOFM Sighet a găzduit joi, 11 octombrie 2018, evenimentul de lansare al proiectului „O șansă pentru angajare!”, proiect cofinanțat prin Fondul Social European prin Programul Operațional Capital Uman 2014-2020. Proiectul este implementat în Sighet de către FORMVEST – Întreprindere Socială SRL, aplicantul principal fiind Asociația Consensual din Iași, aceasta derulând de-a lungul timpului multe proiecte în județul Maramureș.

Proiectul va contribui la creșterea gradului de ocupare pentru un număr de 360 de persoane, din care 180 de șomeri și persoane inactive, 72 de persoane de etnie romă și 108 persoane din mediul rural. „O șansă pentru angajare!” se derulează în două regiuni, regiunea de Nord-Est, responsabilă de activități fiind Asociația Consensual și regiunea de Nord-Vest, respectiv județele Maramureș, Bistrița Năsăud și Sălaj, de care se va ocupa FORMVEST – Întreprindere Socială SRL. Persoanele din grupul țintă pot beneficia de servicii de informare și formare profesionala (cursuri gratuite cu diplome acreditate și burse în bani), precum și servicii de dezvoltare personala, mediere și plasare pe piața muncii. Printre alte obiective ale proiectului se numără și facilitarea angajării unui număr de 200 de persoane în cele 3 județe.

Detalii despre proiect și activitățile acestuia se pot afla zilnic, de luni până vineri între orele 9.00 și 17.00, pe str. Dragoș Vodă nr. 1 din Sighetu Marmației sau la nr. de telefon 0757011456.

Comunicat de presă

CENTENARUL MARII UNIRI: UNIFICAREA TRANSILVANIEI CU REGATUL ROMÂN

Programul conferinței

Joi, 11 octombrie, Cluj-Napoca

ora 10.00, Aula Jean Monnet, Facultatea de Studii Europene

•        Discurs introductiv – Prof. univ. dr. Nicolae Păun
•        Conferință inaugurală: Ana Blandiana, „Centenarul, un exercițiu de exorcizare”

11 – 11.30, Lansare de carte

Nicolae Păun, Raluca Ana Bădilă, „Dincolo de Europa. Conferința de Pace de la Paris, 1946”

Prezintă: Prof. univ. dr. Ovidiu Pecican

*

Vineri, 12 octombrie, Sighetu Marmației

10.00 – 11.30, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

• univ. dr. George Cipăianu – Cuvânt inaugural

Unirea Transilvaniei cu România

• univ. dr. George Cipăianu, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, ”Problema liniei de demarcație după semnarea Armistițiului de la Belgrad”
• univ. dr. Ioan Piso, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, ”Marea Unire ca o amintire de familie”

12.00 – 12.45 Dezbateri

16.30 – 18.30 Marea Unire văzută prin ochii altora

• univ. dr. Liviu C. Țîrău, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca,„Marea Unire în documente diplomatice americane”
• Ana-Maria Stan, muzeograf, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca , „Unirea Transilvaniei cu România în documente diplomatice franceze”
• Patrizio Trequatrini, Universitatea Padova, „Relațiile româno – italiene și România Mare în percepții italiene”
• univ. dr. Miodrag Milin, Universitatea Banatului, Timișoara, „Relațiile româno – sârbe, în evocarea unui eșec la Timișoara (1919)”

19.00 – 19.30 Dezbateri

*

Sâmbătă, 13 octombrie

9.30 – 11.30 Elite și minoritari implicați in Unire

• Vasile Ciobanu, cercetător științific I, Institutul de Cercetări Socio-Umane, Sibiu, Academia Română, „Atitudinea germanilor din România față de Marea Unire”
• univ. dr. Mihai Gheorghe Bârlea, Universitatea de Nord, Baia-Mare, „Un deziderat neîmplinit: Unirea Maramureșului istoric cu România”
• univ. dr. Vasile Râmneanțu, Universitatea de Vest, Timișoara, „Situația Banatului la finalul Primului Război Mondial, 1918 – 1920”
• Andrea Dobeș, cercetător, memorialul Sighet, „Personalități ale Marii Uniri în detenție la Sighet”

12.00 – 12.30 Dezbateri

16.30 – 18.30 Reflecții asupra Centenarului Unirii

• univ. dr. Tom Gallagher, University of Bradford, „Greater Romania and the issue of borders”
• univ. dr. Edit Szeghedi, UniversitateaBabeș-Bolyai Cluj-Napoca, „Centenarul României Mari: câteva reflecții”
• univ. dr. Laura Herța, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, „România și Iugoslavia (Serbia) în sistemul relațiilor internaționale. În 1918 și în prezent”
• univ. dr. Ovidiu Vaida,Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, „Transformări constituționale și politice în România Mare și în alte state central și est-europene după 1918”

19.00 – 19.30 Dezbateri și Concluzii

Comunicat de presă

Excelenţa Sa, domnul Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite ale Americii la Bucureşti, s-a aflat azi, 11 octombrie 2018, într- o vizită de lucru, în Sighetu Marmaţiei.

La Casa Muzeu „Elie Wiesel”, domnia sa a susținut o conferință de presă, unde a făcut trimitere, într-o manieră elegantă, la importanța și rolul României în parteneriatul cu SUA, dar a subliniat și rolul Sighetului în menținerea vie a memoriei trecutului, a relevat semnificația mărturiei pe care fiul orașului nostru, Elie Wiesel, a lăsat-o pentru ne-uitare. Excelența Sa a răspuns cu amabilitate întrebărilor presei.

Amabsadorul SUA s-a întâlnit și cu reprezentanții comunității evreiești și a făcut o vizită la sediul Uniunii Ucrainenilor din România – Filiala Maramureș.

Fragmente video de la întâlnirea cu presa de la Casa „Elie Wiesel”, sunt redate mai jos:

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș