Salut, dragii mei! Ghiciți despre ce vorbim azi! Bineînțeles că azi vorbim numai și numai despre zâmbete. Dacă avem curiozitatea să căutăm în DEX, vedem că semnificația cuvântului zâmbet este “strălucire, sclipire”. De altfel vedem și semnificația de „râs fără sunet, exprimat doar prin destinderea buzelor”.

Ei bine, vreau să vă spun ce cred eu despre zâmbete. Dacă leg cele două definiții și le prelucrez în funcție de ceea ce consider eu că înseamnă un zâmbet, definiția sună așa: Zâmbetul este un sunet al inimii prin care strălucești și oferi sclipire celor din jur. De ce am ales azi să vă vorbesc despre zâmbete? Pentru că eu sunt o persoană foarte veselă și văd că din ce în ce mai mulți oameni uită să zâmbească, dar mai mult de atât, nici nu mai știu cum să o facă. De mică am fost învățată că dacă am o zi proastă, nu trebuie să le ofer starea mea și celor din jur. Indiferent de ziua pe care am avut-o, dacă a fost nevoie să ofer un zâmbet, l-am ofeit din tot sufletul. Un zâmbet constă în iubire, sinceritate și onestitate. Nu îmi place că azi, zâmbim forțat, în fața unei persoane, iar peste două minute, ne întoarcem cu spatele, o bârfim și ne schimbăm expresia feței. Din punctul meu de vedere, zâmbetele sunt ca banii. Banii nu îi dăm pe orice și nu oricui. Îi dăm băncii și tuturor celor care se ocupă de “nevoile” noastre zilnice cum ar fi apa, lumina, etc. În rest îi dăm uneori oamenilor săraci, la supermarket și pe micile dorințe ale noastre. Așa este și cu zâmbetele. Nu trebuie să le dăm oricui. Putem considera banca la care suntem mereu datori, familia. Familiei trebuie să îi oferim zâmbete în fiecare minut, oră, zi, an și pentru toată viața. Supermarketul îl luăm ca o grămadă de prieteni, necunoscuți, sau alte persoane care intră în viața noastră. Nu ne este greu să oferim un zâmbet celei care ne vinde pâinea, nici celui mai bun prieten. Totodată putem oferi zâmbete celor săraci cărora le dăm un leu sau celor care ne salută fără să știm cine sunt. Este foarte ușor să zâmbim, dar câți zâmbim cu adevărat? Am ajuns la concluzia că niciodată nu vom ști când zâmbim cu adevărat, pentru că zâmbetul sincer, vine involuntar, vine direct din inimă și nu conștientizezi să realizezi că ai zâmbit. Un zâmbet fals este gândit, calculat, planificat cu mult timp înainte să stai față în față cu acea persoană. Așa că să știți că atunci când vă gândiți să zâmbiți, nu e un zâmbet real, ci unul… impus.

Luând o parte din zâmbete, pe cele false, vreau să vă spun că sunt cele mai dureroase. Nimeni nu-și dorește să primească un zâmbet fals în schimbul unui zâmbet sincer. E ca și cum ați schimba un inel de aur cu unul din tablă. Este ca și cum ai falsifica un obiect care bineînțeles nu mai are aceeași valoare ca și originalul. Nu este obligatoriu să zâmbim în fața persoanelor pe care nu le agreem sau în preajma cărora nu ne simțim bine. Nu suntem dozatoare de zâmbete. Trebuie să avem grijă cu ele. Un zâmbet fals te va afecta mult, atât psihic cât și fizic. Pe plan fizic deoarece te vor durea maxilarele, fiind o forțare a mușchilor, iar pe plan psihic deoarece te va încărca cu energie negativă. Să nu mai spun că un zâmbet fals, creează disconfortul celor din jur care își dau seama imediat că este forțat. Eu una, sincer, nu am falsificat nici măcar un zâmbet. Decât să îl forțez, mai bine nu am zâmbit. Așadar, toți cei care m-ați văzut zâmbind, să știți că totul a fost real, dar mai ales din suflet.

Acum, să luăm cealaltă parte, pe cele sincere și frumoase. Ei bine, aceste zâmbete sunt poarta către fericire, către tot frumosul. Printr-un zâmbet care zboară din suflet, poți schimba ziua sau chiar viața unui om. În momentul când doi oameni sinceri oferă zâmbete la fel ca ei, se creează o conexiune între inimi, e un fel de armonie, e sclipirea despre care vorbeam mai sus. Un zâmbet oferă încredere, sprijin, ridică moralul și face oamenii fericiți. Zâmbetul și îmbrățișarea sunt un “cuplu” care fac minuni. Dacă un om poate oferi acest cuplu sincer către cât mai multă lume, totul este perfect. Așa cum am spus și în titlu: Un zâmbet nu costă nimic! Așa că vă rog să oferiți zâmbete și să încercați să fiți mai veseli, să vedeți binele și mai apoi răul. Oferiți toată sinceritatea pe care o aveți pentru că nici nu vă dați seama câți oameni au nevoie de sinceritate pentru că au fost mințiți mai mereu, iar acum nimeni nu le oferă zâmbete sincere. Sunt sigură că putem schimba multe fiind sinceri. Desigur, e o calitate greu de dobândit, dar vă spun că este minunată. Te simți foarte împlinit când ești sincer cu cineva pentru că abia atunci realizezi cât de bun ești. Nimeni nu are părți rele. Părțile rele, sunt de fapt cele bune care încă nu sunt descoperite.

În încheiere, vreau să vă spun ca nu este ușor să fii sincer sau să oferi un zâmbet cald care să vină din inimă, dar vă garantez ca veți fi plini de energie pozitivă când o să reușiți. Iar cei care deja aveți această calitate, nu încetați să o folosiți. E minunat ceea ce poate face. Până data viitoare, vă las cu citatul lui David Boia care spune: “Zâmbiți fără teamă, zâmbetul n-a fost impozitat, încă”. Vă pup!

Anca CORNEȘTEAN

În 1940, când nordul Ardealului a fost cedat Ungariei, aveam vârsta de 7 ani… Locuiam în Sighet, părinţii mei erau învăţători la aceeaşi şcoală, iar noi, cei trei copii, eram crescuţi în dragoste de Dumnezeu şi ţară. Tata era ofiţer în rezervă; imediat a fost suspectat de spionaj de către noile autorități şi urmărit pentru a fi arestat. Mama era gravidă cu al patrulea… Refugiul era singura soluţie. În septembrie, la intrarea trupelor de ocupaţie, am fost somaţi să părăsim casa în trei zile!

Era o casă modestă cu 3 camere, în care locuiam cu chirie, lângă biserica de la Cămara. Exact la trei zile, mobila ne-a fost scoasă în curte, iar noi, copiii, împrăştiaţi pe la vecini. Mama s-a dus la bunica, sus pe deal, pe Bagna. Eu eram găzduită la familia Marina, o familie cu mulţi copii, dar cu suflet de aur. Abia după două săptămâni a reuşit mama să obţină paşapoarte, deoarece ultimul tren românesc plecase deja. Până a găsit cumpărători la mobilă, a mai vândut şi ceva pământ din averea ei – fără bani nu puteam pleca! – îmi amintesc că treceam pe lângă casă şi vedeam mobila în curte, bătută în voie de ploile de toamnă.

În acest timp, tata se ascundea pe dealul Solovan, iar noaptea dormea când la un prieten, când la altul. Aveam 7 ani şi câteva luni…, nu-nţelegem multe din câte ni se întâmplau.

Am urcat în tren fără tata, plângeam întruna, credeam că a pierdut trenul și am rămas fără el… Abia după o oră a intrat în compartiment. Cum se pot imprima în memoria unui copil asemenea imagini şi cu atâta forţă? Pe peron era un frate de-al mamei, singurul care ne-a condus, pentru că ne-a adus o parte din banii pentru pământ, în ultima clipă.

…Satu Mare, noapte, ploaie, transbordare; Oradea, la fel… până la Salonta, apoi, iar separaţi de tata, noi într-o trăsură, el – înainte – în alta.

Atunci am văzut pentru prima dată un punct de frontieră. În mintea mea obosită, nedormită, fără prea multă înţelegere, s-au înregistrat două bariere. La prima, un drapel, la a doua, altul. Când am zărit tricolorul nostru, am început să plâng – făcusem străjerie un an întreg.

Văzând că tatăl meu a reuşit să treacă, un ofiţer care a sosit cu o maşină în ultima clipă a vrut s-o oprească pe mama, spre a-l aduce pe el înapoi, dar celălalt, care verifica actele la barieră, privindu-ne când pe copii, când pe mama, a zis ceva în limba maghiară şi i-a întins mamei încet paşaportul. Barierele s-au deschis aproape simultan, pentru că toată scena era urmărită febril și de unguri și de români.

Arad – o lună la hotel, toți într-o încăpere. Tata la Bucureşti, pentru a cere posturi la minister. Când aproape ni se terminaseră banii, părinții au fost repartizaţi ca învăţători la Şcoala din Socodor, judeţul Arad. Acolo aveam să locuim, ca refugiați, cu foarte multe greutăți, până după 23 august 1944.

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Ultimele două – trei săptămâni au fost alocate de către politicieni (în nume… propriu!), elitiști – promotori – discriminatori și alte categorii social – speciale din România discursurilor pe tema… referendumului. Aveți timp să răspundeți? Da sau Ba?!… sau Ba da?!… sau… He, he!…

Sincer să fiu, a început să mă sperie… România. Politicienii și liderii noștri de frunte se ocupă de lucruri inutile: referendumuri care nu au absolut nicio relevanță asupra nivelului de trai al românilor simpli, pensii speciale (pentru ei), stadioane prin cele mai ne-sportive zone din țară, chefuri – festivaluri pe cele mai colorate teme, ajutoare sociale pentru leneși etc.

De aproape 30 de ani țara noastră trăiește mai mult pe credit. Nu că ar fi rău creditul (mai ales cel moral!), dar în România nu se investește, nu se gândește pentru binele pe termen lung, ci pentru “fericirea” pe termen scurt, pentru… consumul rapid.

Dar, contrar logicii politicienilor, populația țării este foarte inteligentă, nu-și pierde vremea cu prostii! Marea majoritate a populației poate face distincție – chiar nerecurgând la “argumentații” sofisticate – între temele prioritare și acțiunile fals determina(n)te.

Și-au făcut timp pentru referendumul secolului “giganticul” procent de… 20,41 % din populația cu drept de vot. Oare ați înțeles, dragi politicieni, mesajul poporului? Românul de rând are multe alte griji/probleme devenite… tradiționale! Sper că nu puneți totul pe seama ignoranței!

La ora unor decizii capitale pentru țara noastră – doar peste câteva luni vom prelua președinția Consiliului Uniunii Europene – când inflația crește nefiresc de mult și deficitul țării este la limita maximă, când datoria externă a țării se duce pe consum și creșterea economică stă sub semnul întrebării iar dezvoltarea infrastructurii de la noi staționează durabil, liderii noștri – mai mult sau mai puțin voalat – se dedică fumigenelor.

Revenind la ratatul referendum, mă-ntreb care este gradul de inteligență al celor care ar trebui să ne îndrume corect, iar ei ne servesc minciuni și tot felul de false – spaime, arătându-ne – din nou – Sodoma și Gomora occidentului. Acolo e raiul deviaților, anormalilor și opozanților… tradițiilor! Din păcate (sau din fericire?), acolo, spre Paris, Amsterdam, Berlin sau Londra unde decăderea e la cote alarmante, acolo pleacă tinerii noștri, acolo studiază și muncesc, acolo-și fac vacanțele toți inculții și agramații care ne dau lecții patriotarde.

În loc să vorbim despre gravele probleme din sfera educației, despre salariile penibile ale profesorilor în comparație cu ale politrucilor, despre lipsa calității și dotărilor din multe unități spitalicești publice, despre lipsa spijinului financiar pentru antreprenorii clasei de mijloc și/ sau despre gradul redus de absorbție al fondurilor europene, noi (adică voi!), promovăm incultura și impostura și cheltuim banii țării pe… nimic.

Dar, românul e mai deștept decât politicienii care-l conduc: s-a adaptat și dezvoltat – muncind din greu, fizic sau intelectual – în lumea civilizată, în lumea care respectă totuși omul simplu. Românul care a văzut că se poate trăi mult mai bine și dacă ești corect, că poți fi apreciat strict pe merit și nu pe șmecherii, îi taxează pe farsori. Acolo, afară, în Occidentul devorator de națiuni originare (sau poate…. originale?) pe care-l blamăm prin conducătorii noștri, sunt peste 4 milioane dintre concetățenii noștri. Și exodul continuă!… Oare de ce-au părăsit și părăsesc în grabă familia tradițională de acasă, de ce și-au abandonat satul/ orașul natal, datinile strămoșești? Nu-i greu de răspuns! Din cauza clasei politice care a preferat să-și focalizeze energia pe bonusuri, comisioane și avantaje proprii în loc să facă ceva pentru țară. Nici măcar să-și mascheze aroganța față de “supuși” n-au reușit întotdeauna!

Cu cei aproximativ 35 milioane de euro cheltuiți pentru un referendum inutil, o sumă mică în comparație cu cât s-a furat în țara noastră, puteam construi o școală, un spital, un teatru… dar… Cui prodest?….

Ion MARIȘ

„Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă”  (Eric Arthur Blair)

Aș putea să încep prin definirea termenilor precum libertate, umanitate, discriminare etc., dar nu mi-am propus acest lucru, nu acum și nu aici, în câteva rânduri limitate. N-am să vorbesc nici despre normalitate și nici despre alte constructe sociale care au suferit modificări majore în funcție de spațiu și timp, nici despre alegerea fiecăruia de a-și construi viața așa cum și-o dorește, sau despre cum raiul unora poate încet, încet deveni infernul altora. Libertatea este un dat natural și, cu toții avem obligația și responsabilitatea morală de a nu face abuz, acest lucru firesc începe să-și piardă sensul și înțelesul într-o manieră contaminată sub nefirescul nenaturalului. Eu însămi sunt o piesă temporară în această societate, locul meu nu este nici special, nici de neînlocuit, nu suntem unii mai presus decât alții, dacă ne-am cunoaște locul, sau cel puțin am face mici eforturi de a-l percepe, nu s-ar mai ajunge la aberații și probleme de identificare eronată a problemei, n-am mai căuta soluții greșite și, evident, n-am mai fi forțați să alegem între ele.

La urma urmei, împărțim aceeași lume, iar această lume este în prezent sfâșiată de abuzuri, lipsuri, calamități, conflicte de toate felurile, între toți oamenii. Propovăduim orice sub masca feluritor slogane: toleranță, acceptare și nu reușim să vedem că dincolo de imensa cortină a spectacolului alimentat artificial (cu fonduri imense, sustrase din buzunarul majorității – plătitori de taxe), ținta este distrugerea unității: Divide et Impera! Avem o lume fărâmițată pe dinlăuntru, pe de-o parte abundă în resurse materiale, pe de altă parte săracă în esență, în valori, în principii. Reclamele se axează exclusiv pe trup, el trebuie hrănit, satisfăcut, slăvit și în toate aceste forme de adorație egocentrică și egoistă, sufletul este cel care se revoltă. De ce? Pentru că divinitatea din noi este îngropată în pământ. Și totuși, ce facem pentru sufletul nostru? Ce facem pentru sufletul celorlați? Ignorându-și sufletul, omul nu rămâne decât o masă de îndoieli, de suferințe și gânduri șubrezite.

Mă gândesc la decență, la cum încet, încet dispare de pe meleagurile acestui pământ, mă gândesc la toți cei care au trăit o viață grea și nici măcar nu au avut unde să se plângă, ci și-au dus crucea așa cum au putut, au crezut în ceva, au crezut în mai bine.

Fiecare este liber să trăiască cum își propune, dar până unde libertatea o poți considera că este benefică atât individiului în sine cât și a societății? Să nu uitam că în organism, celulele bolnave, dacă scapă de sub control, pot să doboare un corp întreg. Fiți umani, dar nu fiți îndobitociți de reclame și viziuni artificiale care se strecoară insidos în toate structurile care ne definesc.

Într-una din aceste zile, am fost la cumpăraturi și am văzut o imagine a unei libertăți bolnave, sau a unei așa zise libertăți scăpate de sub control (nu era nici paradă, nici teatru, ci doar o scenă a unei zile obișnuite): un bărbat (cam de 2 metri, îmbrăcat și machiat ca o femeie) era ținut într-o zgardă de câini de către un altul, plimbându-l în lesă, ca pe un câine. Aceasta formă de „dragoste“ se pare că nu este considerată abuz, nici încălcare a vreunui drept, iar întreaga mascaradă era sub ochii tuturor, adulți și copii deopotrivă.

Iar eu mă întreb, ce viziune asupra vieții le oferim copiilor noștri, ce înțeleg ei din asta?

Autor, Antonia Luiza DUBOVICI (Zavalic)

Aproape în fiecare dimineaţă între patru şi cinci, doi cai (să zicem că frumoşi) trec prin faţa geamului meu. Încerc să ţin evidenţa pasului, trap-galop pentru a concretiza contextul, fapt ce deschide largi perspective. Uneori îi las să treacă fără să mă întreb încotro înaintează înfriguraţi, atât de devreme. Alteori, însă, mă predau şi mă pregătesc prudentă; încă nu sunt hotărâtă dacă noaptea e sfetnic bun sau naşte monştri. Aşa că mă ridic, pun rotiţele în mişcare şi observ. Câinii tac, cocoşul doarme, trebuie să fie frig şi umed afară, mă simt norocoasă că-mi merge centrala, încă un clic şi apar personajele din vis, de ieri, din cărţi, din viaţă, din altă viaţă. Observ din nou şi mă trezesc bombănind ceva. Mai bine tac şi decid să văd ce are lumea largă de arătat noaptea.

Pe unul dintre canalele digi o emisiune cu americani zâmbitori şi politicoşi reconstruiesc povestea unei blonde care este ucisă de iubitul ei stăpânit de o gelozie cruntă în urma unor postări pe facebook care se dovedesc a fi nici măcar adevărate ci doar manevre de imagine. Ioi! Hmm…

Trec în revistă postările mele, puţine e drept, dar, totuşi revizuiesc că doar sunt la ora prudenţei. Neeeh, la postările cu pacea lumii am câte cinci hai, cu indulgenţă primesc câte şapte like-uri, poze cu prunci n-am, deşi cred ca ar avea succes, ooh alea de la nunţi cu colţul vesel pentru poze da, ar merge, mi-ar creşte cota. Dezamăgitor de-a dreptu dar mă luminez toată când îmi aduc aminte că am multe like-uri (mă rog mai multe, adunate şi de la celelalte personaje, că nu eram singură în tyip) la poza cu cămeşa de tort, ia maramureşană, pentru sudişti. Îmi aduc aminte şi de o discuţie despre atât de râvnitele albăstrele cu un bogătaş (încă unu’, asta-i coteria mea 😉 ) care mărturiseşte că el, deşi nu e activ şi nu are mulţi friends (măcar aici îl iau) la o postare dulce despre el şi familia lui tradiţională, că tot e de actualitate, primeşte sute de like-uri. Mnoa nu mă mir, îmi zic eu. Şi la ce te ajută îmi vine să întreb? Dar tac şi de data asta, tac şi ascult. În fine, la mine pe facebook e plictisitor, de-a dreptu dramatic uneori dar cum aproape întotdeauna ce are altul e mai interesant urmăresc la întâmplare: flatulaţii din fundul Tăşnadului şi dezbateri tematice, poze de la deja binecunoscutul city break la Şomcuta, iconiţe, (doamne)zei, urări de bine, complimente şi iar complimente, un cârnaţ, kinoa, nelipsitul ceaun, o babă necăjită, reproşuri, critici mai mult sau mai puţin dure şi iar complimente şi urări de bine, disperare pentru validarea frumuseţii, bărbăţiei, performanţei, reuşitei, fericirii, a vieţii până la urmă. Şi apoi cele de sezon: vacanţele, sfinţii, şcoala, sărbătorile de iarnă cu tăiatul porcilor, morţii, viii, anul nou… no, viaţa toată acolo la negociere de follow sau unfollow, de analizat, invidiat sau desfiinţat, judecat, împachetat şi etichetat. Războaie mici şi mari, victorii electorale, dezamăgiri, flirturi şi iubiri perfecte, drame domestice grave, toate la distanţa unui ding. Nimic nou de fapt, oarecum trist din perspectiva unei dimineţi reci şi umede îmi zic şi încerc să concluzionez pesimist când citesc:

Yle-nuka întreabă public de unde poate cumpără prune? ,,De la Kaufland” îi răspunde un isteţ cu simţul umorului, în timp ce Mary-uka is typing întrebând dacă vrea din alea albuţe sau… Grupul se leagă şi discuţia se poartă la un alt nivel. Intervine un altul şi oferă spre final şi horincă, dar ea nu! Yle vrea prune, doar prune. Două tone, poate trei, depinde de preţ :). Smart! În sfârşit! Despre asta este vorba! Spre deosebire de Yle care ştie ce face şi primeşte toată consideraţia mea, „the facebook idiot” nu înţelege că această platformă contemporană de vieţuire care poate să fie utilă, practică şi chiar drăguţă uneori, ar fi bine folosită şi nu investită cu prea multă putere. Aş fi zis până ieri că e cale lungă până să ajungi să trăieşti acolo delirant şi obsesiv însă se dovedeşte că mulţi o scurtează şi (se) coc sfârşituri de lumi pe acest facebook sau din cauza lui. Şi între ele un univers de emoţii date de scroll, click, like, comment.

Nu pot să nu-i mulţumesc în acest context Tamarei Vasiliu (cu care mă ştiu deşi nu suntem apropiate dar, când ne vedem, ne oprim să vorbim despre Alzheimer şi alte chestii din astea la care ne pricepem) că, şi pentru că nu eram de ziua mea pe facebook, m-a sunat să-mi dorească ani frumoşi. Personal, aşa din senin, i-am auzit vocea şi urarea. Thumb up aşadar (asta e chiar like 🙂 ).

Dar, să nu uităm: Pe unul dintre canalele……….. povestea unei blonde care este ucisă de ………………………….. în urma unor postări pe facebook care se dovedesc a fi nici măcar adevărate ci doar manevre de imagine !!!

Deci, să avem grijă ce postăm. Vieţile noastre mici sau mari se vând câte puţin pe facebook şi toate pe socoteala emoţiilor noastre reale.

Autor, Alina MARINCEAN

Subiectul pe care-l voi aborda de această dată, se va dovedi destul de spinos și, de aceea, voi cere clemență încă de la început dacă părerile mele vor deranja dar, e lucru știut că doar din contradicție se naște progresul. N-am să mă declar atotștiutoare în domeniul pe care-l voi aduce în discuție. Sunt atâția experți, politologi, sociologi, analiști care dezbat și concluzionează însă, pentru marea majoritate a celor ce-i urmăresc, subiectul rămâne la fel, într-o nebuloasă densă.

Subiectul este legătura dintre societate și biserică. Pentru mine, societatea trebuie să se bazeze pe niște legi bine definite care sunt stipulate în Constituție. Mai bine zis, Constituția e manualul de funcționare, axa unei societăți, națiuni, exact cum Biblia este, la rândul ei, un ghid de comportare al omului pe pământ. Cum în politică fiecare își extrage doctrina necesară înființării unui partid din Constituție, așa se întâmplă și în cazul Bisericii. Tot de paragrafe din Biblie se leagă învățăturile diferitelor confesiuni religioase.

Bunul mers al unei națiuni este legat de bunul simț al fiecăruia dintre noi. Derapajele din politic n-ar trebui să influențeze neapărat și cele sacre. Din păcate însă, teologia s-a transformat în ideologie de masă. Credința ar trebui să fie deasupra oricărei ideologii, deoarece lumea lui Isus nu este din lumea aceasta. Ar trebui să se separe lucrurile; oile de capre. Niciodată spiritul de turmă n-a adus ceva bun nici în politică, nici în plan religios. Spiritul nu trebuie îngrădit asemeni luminii ascunse sub obroc. Și societatea și Biserica trebuie să crească, să țină pasul cu viața, cu mersul lumii. Să țină cont de OM, pentru care s-au creat. În societate, nimeni n-are voie să țină pe nimeni captiv cu promisiuni populiste care atrag  pentru unii voturi, pentru alții, ajutoare sociale.

Exact ca și în Biserică, n-ai cum să faci promisiuni deșarte, n-ai cum să garantezi mântuirea nimănui. Nicidecum mântuirea nu se face în gloată sau pentru întreg neamul, cu totul. Mântuirea este personală, fiecare se poate mântui cel mult pe el, prin credința proprie. Mântuirea se petrece în taină, exact ca o rugăciune care este un strigăt tăcut al Sufletului. Dar, dacă nu li se explică oamenilor și sunt ținuți într-o totală ignoranță, ne mai și mirăm de bătăliile care se dau între diferite partide și că bisericile rămân goale. În societate, doar MUNCA creează progres și bunăstare, exact cum în Biserică, CREDINȚA duce la mântuire.

Adevărurile trebuie spuse chiar cu riscul de a supăra, nu cu jumătăți de gură… Decât o minciună frumos ambalată, mai bine un adevăr răspicat! Dar, ca să fii corect, trebuie să ai curaj, rana nu se vindecă până nu-ți verși tot oful. Sarea doare, dar, uneori, mai și vindecă.

Din păcate, Biserica Universală a devenit Biserică Națională. Altfel, cum se explică arborarea drapelului național pe turlele anumitor lăcașuri de cult? Se folosesc zilnic sloganuri fără fond, dar care sună bine: „iubiți concetățeni” sau „iubiți frați întru Cristos”. Și unii și alții le invocă, dar atunci când interesul își bagă coada, ele își pierd sensul și devin doar niște expresii seci. Rămâne doar imperativul „dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră!” – și în cazul partidelor, și în cazul cultelor. Dintr-o dată dispare frăția și apar două tabere antagonice: români împotriva românilor. Unde mai e, atunci, toleranța atât de des trâmbițată?! Unde e iubirea aproapelui?!

Mi-a rămas în minte o constatare citită undeva: „Frații se aduc până pe marginea prăpastiei, dar nu se aruncă în ea…” Bine ar fi să ne trezim cu toții și să nu-i permitem „celui întunecat” să-și bage coada, deoarece, e lucru știut, unde doi se bat, al treilea câștigă. Atâta scormonește și uneltește, până ce, într-un final, în cazul partidelor, se produce dinăuntru o implozie și, inevitabil, e urmată de prăbușire, iar în Biserică, dacă nu reușește pe deplin să intre, măcar își bagă coada.

Ar trebui să fim vigilenți, fiecare atât cât putem, să nu-i permitem RĂULUI să câștige teren, nici de o parte, nici de alta!

Ileana PISUC,
26 sept. 2018

Dragoste de soră – Pe jos de la Dragomirești la Sighet

„Eram închis la Sighet în luna februarie 1949 în așteptarea procesului. Eram în celula 74 toți cei 18 membri ai grupului, ce va fi numit mai târziu „lotul Vișovan” , după numele profesorului nostru. Am fost anunțați că putem scrie acasă pentru un pachet de 3 kg pe care familia urma să ni-l aducă într-o zi precizată, până la ora 12.00. Pentru cei din oraș sau din satele apropiate, problema era destul de simplă. Familia mea însa era la Dragomirești, la peste 40 de km distanță.

Părinții mei neputând veni (murise chiar atunci bunica) au trimis-o cu pachetul pe sora mea, Anuța. Pe vremea aceea singurul mijloc de transport pe valea Izei era un camion care pornea de la Săcel – la extremitatea de sus a văii și apoi cobora luând satele la rând până la Sighet. La ora 6 dimineața Anuța era prezentă în drum așteptând camionul, dar acesta umplându-se cu călători încă din primele sate, la Dragomirești șoferul n-a mai oprit. Anuța nu s-a descurajat și a luat-o la fugă după camion, sperând că acesta va mai opri pe traseu și mizând pe viteza de deplasare destul de înceată.

Cu toate strădaniile ei nu l-a prins din urmă până în prima comună – Bogdan Vodă, dar nici înapoi nu s-a întors. A continuat drumul spre Sighet, când la pas, când alergând și așa a parcurs cei 40 de km cu prețul unui efort incredibil. Harul lui Dumnezeu și dragostea ei față de mine i-au dat puteri nebănuite. Pe când a ajuns era trecut de ora 12, dar administrația n-a obiectat ( se pierduse oricum timp cu verificarea celorlalte pachete) și așa am primit și eu pachetul adus de sora mea. Era total epuizată și mama unui camarad a luat-o acasă la ea, a găzduit-o și a îngrijit-o până a doua zi.” (Ioan Ilban -interviu 2015 )

La vârsta de 93 de ani, Anuța a trecut la cele veșnice în luna august anul acesta, având alături copiii, nepoții, strănepoții și nu în ultimul rând, pe fratele său Ioan.

preot prof. Marius VIȘOVAN

Un cer albastru nesfârșit. Miros de castane prăjite în centrul orașului. Frunze veștede și castane sălbatice în parcul din centru. Lume la cafea, la terase…

După o vizită la cimitir, am rămas surprinsă – mare „Festival de poezie”  – mormântul poetului și pictorului Gheorghe Chivu, nu avea nici măcar o ramură veștedă sau o candelă aprinsă (!). Ciobit, neîngrijit… Iar marele artist privește visător din înalturi. De, nu era cetățean de onoare al orașului…

Și așa, a trecut și luna septembrie 2018…

Aurelia DRAGOȘ

Din cauza vremii nefavorabile, acțiunea „Promenada Inimii”, ce trebuia să se desfășoare azi, 29 septembrie 2018, de la ora 11:00, se amână cu o zi . Promenada va avea loc mâine, 30 septembrie 2018, cu începere de la ora 11:30, pe același traseu, în aceiași parametri (start-ul la intrarea pe Aleea/ strada Mihai Eminescu, diverse analize medicale etc.).

Sperăm că mâine vremea ne va fi aliat!!

Vă așteptăm!

Rotary Club Sighet & Rotary Club Sighet Voievodal

* “…Sara, …la noapte! Sâmt acasă!” (- mândră ieşind în fugă dintr-o maşină)
* “…umblu în Italia din 2012…, pă agricultură…”( – albă, uscăţivă, la mobil)
* “ …Ia-o:…!”…, “ A cui ‘i?”…, “ De lângă noi…, femeia lu’…” (- bărbaţi tineri, la o terasă)
* “O aţipit profu’ la oră. Nişte fete am râs. “Ce, vă strâng chiloţii?” – ne-o zis.”
* “Ne uităm la fiecare bănuţ…” ( – nevasta, din spatele bărbatului privind insistent vitrina cu scule de pescuit)
* „Evelina, stăi, nu fugi, hai înapoie!”
* „Nu, nu el! Da’ îmi place de unu’! Îl cheamă…, din clasă de la noi!” Haaa!!” (- gimnazişti)
* „Se’!” ( – licean trecând zebra în fugă; nici măcar „ser’!”)
* „…Era bine…, n-o sâmţât nimic…, numa’ s-o dus la analize şi…” ( – neveste cu sacoşele pline)
* “Mindegy…, cât de cât…!”
* „Capoţiăl, capoţiăl!” (- pe culoarul pieţei)
* „Alo, bă! Tăieţ-o pă Câmpulung, că-n Sighet vă rup picioarele!” ( – mamă eroină minoră, de-a lungul centrulului).
* Blondina şi-a tatuat o frunză color pe braţ. Habar n-are de “A căzut o frunză-n calea ta…”!
* Plete-n vântul auriu, picioare bronzate, biciclişti pe trotuar. Prin cafenele, feţişoare luminate tainic, ascunse în i-phon-uri.

Consemnări: Marin SLUJERU