Conform dicționarului Merriam-Webster, cuvântul anului 2017 a fost “feminism”. Într-o mulțime de domenii s-a putut observa un progres în ultimii ani în ceea ce privește egalitatea între sexe, iar printre acestea se numără și literatura.

În trecut, indiferent de valoarea unei scriitoare, bărbații aveau întâietate în a fi publicați. Acum însă, mentalitatea societății s-a schimbat într-o oarecare măsură. Astăzi cărțile portretizează femeile mult mai realist, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la informațiile pe care se presupune că le au scriitorii contemporani despre femei pe care nu le aveau autorii canonici. Personal, nu cred că schimbarea în bine produsă în literatură se datorează scriitorilor, ci scriitoarelor. Dacă generațiile precedente citeau “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și o condamnau pe Ela pentru toate nenorocirile prin care
trece protagonistul, generației actuale i se conturează lumea și societatea prin intermediul personajelor complexe, cu potențial, precum Coraline, Hermione Granger, și Offred. Ela era descrisă ca o floare, frumoasă și delicată, dar care nu se va ridica niciodată la nivelul intelectului lui Ștefan, cu scopul de a ilustra feminitatea întruchipată. În antiteză, apar personajele feminine de tipul celor numite care schimbă modul în care vedem feminitatea și ce caracteristici asociem acestui termen.

Pentru ceea ce pare acum o eternitate, cea mai mare parte din scriitori au descris femeile ca enigmatice, neînțelese și fragile (din mult prea multe puncte de vedere), noua generație, compusă într-o mare parte din femei, ne oferă o cu totul altă perspectivă asupra acestui subiect.

Virginia Woolf spunea: „Pentru cea mai mare parte a istoriei, Anonim a fost o femeie.” Cu alte cuvinte, o mare parte din femeile de cultură ale secolelor trecute, au fost discreditate chiar dacă au creat opere extrem de valoroase, uneori ignorate doar pentru ca anumite opere mediocre ale bărbaților să-și păstreze locul în atenția publicului, și acesta alcătuit aproape în întregime din bărbați.

În prezent, programa școlara pentru liceu, în ceea ce privește literatura, nu prevede nicio autoare. Când mi-am dat seama de acest fapt, m-am gândit că motivul ar putea fi lipsa operelor reprezentative pentru temele studiate și scrise de femei. Mai târziu, am citit într-un articol ceea ce Marta Petreu spunea despre femei în literatură, și anume că acestea trebuie să fie de două ori mai competente decât bărbații pentru a fi luate în seamă. Având acestea în vedere, nu pot decât să mă gândesc cu regret la toate operele de care nici măcar nu am auzit din simplul motiv că au fost scrise de femei, indiferent de cât de reușite ar fi.

Doar pentru că în zilele noastre este mai ușor pentru autoare să fie publicate nu înseamnă că trebuie să trecem cu vederea toate greșelile trecutului, să nu luăm în seamă de ce Joanne Rowling a recurs la a-și semna cărțile cu inițiale, sau de ce numele Mary Anne Evans nu însemna nimic, dar despre opera lui George Eliot a cam auzit lumea. Consider că doar pentru că societatea a văzut un oarecare progres în egalitatea în oportunități, nu putem să afirmăm că feminismul și-a atins scopul. Atâta timp cât nu vom recunoaște competența și talentul femeilor – în toate domeniile și nu numai în literatură- vom stagna ca societate, sau vom evolua imperceptibil de încet, ceea ce nu e de dorit.

Autor, Alexandra Ardelean
C.N. „Dragoș Vodă”

Uniunea Ucrainenilor din România (Filiala Maramureș) și Biserica Ortodoxă Ucraineană, Sighet au organizat cea de-a XXV-a ediţie a FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ŞI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, care s-a desfășurat la Sighetu Marmaţiei, sâmbătă, 20.01.2018. După parada alaiurilor prin centrul orașului, cu începere de la ora 13:30, la Sala „George Enescu” s-a desfășurat concertul prezentat de grupurile de colindători din țară și din străinătate.

Video, Timur Chiș

SENTINŢĂ
Duminică după slujbă.  Prin centrul comunei trece  ea, cu ochii ei verzi. Babele de pe lăiţi o grăiesc. Moşii numa’ şed şi dohănesc. Unul conchide: „Îhî, îhî… Aiasta nu-i femeie de-un bărbat!”
*
INEXPLICAŢIE
La mânăriile şefului direct şi ale superiorilor acestuia, un diac de pe sate conchide: “Aşe li-s şcolile.”
*
PANĂ
Un zilier de pe un şantier al IREM îşi pune ochii pe un tânăr electrician şi îl însoară cu fata lui. După vreo două săptămâni, fata îi comunică printre lacrimi că tânărul este impotent. „ …Cum im-pon-tent? Ce im-pon-tent?” – se apără omul nostru. „Io am ştiut că-i corentâş!”
*
DUMINICĂ
„Cum zic italienii: mi dispiace…” – ridică din umeri frumoasa nevastă, râzând. (În centrul Săpânţei, o negustoreasă locală nu se înţelege la preţ cu nişte… germanici.)
*
FIREA LOCULUI
„… El însuşi este o dovadă viuă…” – m-aud. Ptiu, drace! – cred că erorile astea sunt în firea locului, sunt naturale. O fi vreun genius loci, ceva, al limbii, un genius loci-poci…
*
PE HĂLEŞTEU
„Ieri am fost în sat la noi. Am văruit pomii. Am vorbit cu cucu. Numa’ odată ce l-am auzit pe Hăleşteu (sunt acolo nişte stejărei în soare, îi place i-i bine): „Cu-cu!, cu-cu!” – şi eu „Ban, cucule, bani! Mn’ie bani tătă vara/ Ţâie frunza şi iarbá”!  –, iară cucu: „Bine zâci,  bine!”… Că la noi pe Hăleşteu, /Cântă cucu’ când vre’u eu!”
*
IPOSTASIS ÎN MAI
Bătrânica iese cu sapa de-acasă şi o ia spre câmp: „Cum să nu mă duc? Nu vedeţi cât îs de albă? Acuma-i de făcut plajă… Azi îi mai cald. Nu ştiu cum ‘oi rezista. Ieri am săpat cinci rânduri de mălai. Da’ mi-oi pune o frunză de captalan sub pânzătură ş-apoi  nu  mai  văd  nimic  –  numa’ nainte!….”

Consemnări, Marin Slujeru

foto: Peter Lengyel

La început nu ne dorim absolut nimic mai cu ardoare decât să atingem punctul superm, și anume, perfecțiunea.

Ne întrecem pe noi înșine, ne epuizăm la maxim, iar când, muribunzi, cădem frânți în vechiul culcuș scufundat în lumina vagă dăruită de veșnicul felinar prezent în orice zi fie ea și geroasă, sufletele ni se zbat ca un biet peștișor pe uscat.  Admit sus și tare că nu acesta-i scopul, și cred că fiecare dintre noi se ghidează după un principiu, dar, majoritatea îl adoptă pe cel mai uzual și acesta sună cam așa: „Dacă vrei să fii cu adevărat ceva în viață, trebuie să muncești.” Sunt perfect de acord, trebuie să muncim, să ne dăm tot interesul, dar nicidecum să ne înrolăm în propriul chin. De ce să consimțim asupra unor lucruri nesemnificative și trecătoare? Oare câți dintre noi se gândesc la micile plăceri zilnice, fără a rosti cu durere: „Nu am timp!” .  Ba află că acum este timpul, timpul să trăiești fără a contempla asupra urmelor lăsate undeva departe sau fără a încerca să desluşeşti cărările pe care abia acum ghioceii încep să prindă rădăcini. Timp există, trebuie doar a modela și a aduna voința.

De astăzi vreau să schimb ceva în viața mea și pentru aceasta nu mă voi ghida după legile fizicii, nici după reacțiile chimice, deoarece suntem certate încă din fragedă și regretată pruncie, ci, pur și simplu mă voi axa pe principiul invocat de Diderot care spune că: „Singura datorie a omului este aceea de a fi fericit”. Și, deoarece nu spune cum să-ți creezi fericirea, de unde să o culegi și cine o emană, fiecare dintre noi ne-o construim după bunul plac. Avem acest drept de a decide în mod liber, de a gândi cu voce tare și de a ne manifesta sentimentele fără nicio restricție, așa că, dragii mei, hai să ne bucurăm și să nu neglijăm faptul că avem și drepturi nu doar îndatoriri .

Nu vreau să-mi scape din vedere următorul aspect în ceea ce privește perfecțiunea: da, e frumoasă ca aparență, însă, să fii mereu perfect e plictisitor, e monoton atât fizic, cât și psihic. În schimb, imperfecțiunea se rezumă la banalele momente ale vieții, atunci când fără să vrei râzi din toată splendoarea inimii tale din simplul motiv că o anume persoană este prin preajmă, alteori faci lucruri prostești pentru a le arăta prietenilor că ții la ei, minți în situații stânjenitoare și te ia cu nervi atunci când ești supus unor restricții, dar asa-i firesc, să greșim, pentru că în spatele unor greșeli stupide, dorm pe vecie amintiri frumoase și fapte mute.

Vreau sa greșesc frumos, iar frumosul stă în dragul de a-mi aduce cu lacrimi de fericire aminte de trăirile vremii efemere, vreau nimicul într-o lume în care toți sunt în căutarea imposibilului, fiindcă adevărata fericire se naște din nimic, ea nu are nevoie de evlavie și ceremonii sacre, ci doar de o fărâmă de speranță și părerea mea este că, atâta timp cât suntem capabili să zărim în fiecare dimineață lumina difuză, cu toții suntem legănați pe brațele calde ale fericirii.

Unii uită acest aspect și caută fericirea în maşini de lux, haine de firmă sau case cu piscină, însă, pentru mine, o simplă fată, fericirea e clară, ea constă în sclipirea tainică a acelor ochi frați cu valurile răzlețe ale mării și prieteni pe viață cu seninul și blândul cer.

Spre deosebire de fericirile pământeşti, misterul ascuns al acelor picături plăpânde de ploaie nu va dispărea, el va trece în divinitate, el va renaște și, cel mai important, el va rămâne.

Ioana Trifoi,
clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”

Zi de ianuarie. 15 ianuarie 1850! O zi din irealitatea timpului nostru de început în care s-a născut Mihai Eminescu. O adolescenţă furioasă, revoltată, entuziastă, infantilă şi matură a devenit izvorul drumului spiritual al Poeziei.

Ochiul său poetic oglindea lumea altfel. Eminescu este vatra etimologică a limbii române, a poeziei , clipa repede, clipa veşniciei în ciuda cohortei de „elitişti” care ne îndeamnă să îl abandonăm . Eminescu nu are a se teme de spiritul critic. Soarta sa, „un poet sigilat de destin”, cum spunea George Călinescu, este acum în mâinile noastre. Şi a celor care ne vor urma…

Personalitate emblematică şi incomodă, Eminescu s-a dorit „un om ce spunea adevărul”!
Contestarea lui (reacţiile detractoare mergând, s-a văzut, până la a-l considera un obstacol în calea europenizării noastre) ar proba, credem, valoarea şi actualitatea gândirii sale. Linia liberalo-rosettistă, apoi vigilenta gardă dogmatică  într-o cultură „de ocupaţie” şi, în fine, detractorii de azi, alergici la energiile organice, practică acelaşi killerism cultural, promovând filtrul politizant în tratamentul valorilor. Altminteri, el poate fi venerat bombastic-găunos, fixat pe un piedestal intangibil ori contestat, eminescofilii acuzând povara mitului. Dar, mai ales, poate fi manipulat demagogic prin exploatare patriotardă şi anexat politic, după împrejurări. Altfel zis, falsificat. „Lupta” cu mitul eminescian are (este) deja o Istorie.

Din fericire, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele iscate (benefice, negreşit) îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu iz funerar. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate scutită de izul muzeal, ceea ce s-ar putea traduce prin râvnita schimbare de imagine. Împovărat de îngheţate clişee didactice, întreţinând un „halou” admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas „măsura noastră” (Noica), se oferă generos actualităţii permanente pentru a fi păstrat în actualitate.
Eminescu „va trăi cât versurile lui vor răsuna în inimile generaţiilor” (M. Sadoveanu). Adevăratul test rămâne lectura. Patrimoniul Eminescu, ca reper ferm, exponenţial, ne apără într-o epocă fluidă şi confuză, iscând, sub tăvălugul globalizării, zarva alertei identitare, contrapunând – prin figura marelui poet şi gazetar, ieşit „din adâncul firei româneşti” – o identitate proteică, veghetoare.

Ziua de naștere a poetului național Mihai Eminescu, 15 ianuarie, a fost declarată Ziua Culturii Naționale.
În perspectiva celebrării Centenarului Marii Uniri de la 1918, închei aceste gânduri cu Salutul lui Eminescu: „Trăiască naţia!”

■ Echim VANCEA

N.B. În imagine bustul (deocamdată în ghips şi care urmează a fi transpus în marmură albă) lui Mihai Eminescu, operă a sculptorului sighetean Mihai Borodi. Bustul se vrea a fi ridicat în această vară în Parcul Grădina Morii, viitorul Parc „Mihai Eminescu”.

Nu-i Sighetul nici lung, nici lat,
Dar are oameni cu idei
Ce le aplică, nu-i păcat?!
Că-i un oraș plin de… căței.

În Primărie-i sărbătoare,
Munca-ncepu să se urnească,
Și toți, cu drag, cu mic și mare,
Pot merge-n… Casa boierească.

Că e nevoie de-o gustare,
De-un mic dejun sau un meniu
Și mai ales de relaxare,
În Primărie toți o știu!

Prea bine-o știe Master – șeful
Că un proiect, să se pornească,
Și ca la cap să urce… cheful
E bun-o… Casă boierească,

Restaurant cu niște stele,
Un fel de clauster gastronomic,
Unde se vindecă sechele
Și se muncește ergonomic.

Să fie anul bun și darnic,
Și roadele să ne uimească,
Să ne dea Domn-un Șef paharnic
La Primăria… boierească!

Ras Publica

La 9 ianuarie 1849 s-a născut la Sighetu-Marmaţiei Brozik Károly, profesor, cartograf, traducător şi editor. Numele lui este legat de apariţia primului Atlas Geografic din centrul Europei şi de traducerea operei scriitorului Jules Verne.

Brozik Károly s-a născut la Sighet la 9 ianuarie 1849. După absolvirea liceului în oraşul natal, îşi continuă studiile la Facultatea Tehnică din Budapesta. Din anul 1870 este angajat profesor la un liceu din capitala Ungariei unde va lucra până la pensionarea din anul 1905. Pe lângă activitatea didactică, Brozik Károly a desfăşurat o bogată activitate de cercetare materializată în numeroase volume de geografie şi studii. Între anii 1896 şi 1906, este iniţiatorul, coordonatorul şi redactorul primului Atlas Geografic ce cuprinde întreaga zonă central-europeană, atlas care stă la baza tuturor atlasurilor ulterioare. Dintre cele aproape o sută de lucrări din domeniul cartorafiei mai amintim „Harta Europei” (1893), „Atlas geografic pentru elevii de liceu” (1898), „Mic atlas istoric” (1899) precum şi un studiu amănunţit al bazinului Tisei superioare cuprinzând date importante privind Maramureşul, lucrare realizată împreună cu o echipă de cartografi celebri ai vremii, originari tot din Maramureş: sigheteanul Vozáry József, Vucskics Zoltán născut la Ocna Şugatag şi băimăreanul Sasku Károly. Alături de lucrările din domeniul geografiei şi cartografiei, Brozik Károly este şi unul dintre cei mai importanţi traducători ai operei scriitorului francez Jules Verne, tradusă integral între anii 1878 – 1892. Brozik Károly a încetat din viaţă la Budapesta la 12 iulie 1911.

Materialul ne-a fost oferit spre publicare de regretatul Ioan J. Popescu și a apărut pe site-ul www.salutsighet.ro în data de 9.01.2017.

sursă foto: Wikipedia

Poveste fără sfârşit…
– Marin, cât ai luat pensia?
– Încă nu… – îi prelungesc aşteptarea…
…Sau în pensii să ne batem? Zi de toamnă până-n seară…

*
În Pariloto grai…
* „Tăt aşe, aleatoriu, da. Mai pun o dată şi mă duc hăt!”
* „… Îngrozî-s-ar!…”

*
În tili-Phone grai…
* „Alo, Ioa’! În vezi, păret’ele ceăla are doi şiaizeci?”
* „Îi pensionar, da’ lucră… Sângur, da… Pruncii i-s duşi…. Când n-a mai putea lucra, a îmbătrâni, ş-a vinde apartamentu’ ş-a vini acasă!”
* „Ce nu i-ai spus lu’ colegăi? Adu-i aminte-i!”

*
În “ABC”- grai…
– Ez minden nap jön să vadă cât îs oauăle – şopteşte vânzătoarea privind pieziş spre o bătrânică frumos gătită. Care căuta îngrijorată 10 bani scăpaţi pe jos.
– Patru ouă, vă rog! – cere ea în cele din urmă.
Cineva îi culege moneda şi i-o dă.
– A, aici erau!… Mul-ţu-mesc! – se tot duce pensionara.

*
În dulce grai…
„Măă, nu vinzi freza?” – strigă pe centru un fecior, după un altul proaspăt ferchezuit.

*
În Local-grai…
“Bună!” – îmi răspunde ospătăriţa la salut. După ce-mi aduce mâncarea, mă anunţă cu glas de stentor: “Pooftă!” La urmă mă încasează, spăşită: “Se mulţumeşte”.

*
În TVR1-grai...
„…Trebuie să fim mai atenţi puţin cu aceste faulturi…, să ne gândim la următoarele meciuri care urmează… De remarcat potenţa lui Enache.”

*
În RRA-grai…
* Marketing: „Magazinele K. vibrează de reduceri ca jungla de animale!”
( Nu mai bine ar foşgăi?)
* Trnsmisiune, Ilie Dobre, sufocat, sufocant: „Stimaţi ascultîtori! A începu prtida dintre …! Este minutul întâi!! Scorul este zero la zero!!!”
* RRA local nu rămâne mai prejos, informându-ne despre “cenaclul literal” al Centrului Cultural.

*
În Digi sport grai…
„…de la Dragoş Balauru mingea ajunge la Ionuţ Balaur. Bine că nu sunt colegi cu Silviu Balaure, ar fi fost o echipă de groază!”

Marin SLUJERU

Din surse guvernamentale
Dar și de prin alte surse
Am primit o veste mare:
La Sighet vom avea… burse!

De azi noi fi-vom primii-n top,
Și poate, cu multă răbdare,
Avea-vom o Londră non – stop
Și-un scaun solid fiecare.

C-așa speră prea – mândrul Ilan
Din Londra o bursă s-aducă,
Dar noi, pe tărâm moroșan
Vrem UE arginți să producă!

Să dea Domnul s-avem și noroc
Cu draga de LS Exchange,
Și toți să fim dintr-un foc,
Prințișori, mici moguli și chiar regi.

Ras Publica

Dacă doriți să gustați alături de Comunitatea Evreilor Sighetu-Marmației din atmosfera Sărbătorii Luminii (Hanuka), iată câteva selecțiuni. Au luat cuvântul David Lieberman, Rudi Marcovici și Hari Markus. A oficiat și a interpretat cântece tradiționale Rabinul Shraia.

Autor (text & video), Sorin Markus