Aceasta o știm dintr-un act datat pe 14 mai 1326, prin care arhiepiscopul Boleszló de Esztergom confirma dreptul preoților catolici din cele cinci târguri regale maramureșene (printre care și Sighetul), de a strânge zeciuiala.

Unde este documentul respectiv? Acesta se păstrează în fotocopie la Biblioteca Academiei din Cluj-Napoca (F 754, nr. 6) și pe microfilm la Arhivele Naționale Maghiare (MNL, DF 247881).

Care este începutul istoriei sale? Acad. Szilágyi István este primul care s-a referit la acest document în discursul rostit în anul 1862, cu ocazia punerii pietrei de temelie a noii biserici reformate din Sighet. Apoi, cu ocazia adunării generale a Societăţii Istorice Maghiare de la Sighet din anul 1889, cercetătorul Márki Sándor a vizitat „Arhiva celor cinci oraşe de coroană maramureșene” din orașul Teceu, unde nu a găsit, însă, actul nostru (care era cel mai vechi de acolo), deoarece fusese împrumutat, în vederea cercetării. de către acad. Szilágyi István. De atunci, documentului i s-a pierdut, oficial, urma.

Cine l-a regăsit? Subsemnatul, în anul 2011, în timpul unor cercetări în fondurile arhivistice deţinute la Biblioteca Academiei Române din Cluj-Napoca, am avut șansa să identific în Fototecă un dosar care conţinea fotocopii realizate în anul 1943, provenite din Colecţia Barabás Samu a Muzeului Naţional Secuiesc.

Între acestea se găsea și actul nostru din 1326, greu lizibil, cu rupturi, cu părţi şterse şi ceţoase, scris pe 31 rânduri şi păstrând resturile şnururilor sigiliului, cu pecetea căzută.

Unitatea arhivistică în cauză este de fapt una dublă, cuprinzând atât privilegiul dat pe 14 mai 1326, cât și confirmarea dată de către regele Carol Robert la 17 mai 1326, ambele întăriri fiind copiate de Capitlul din Buda pe 30 iunie 1341.

În acelaşi an am identificat şi microfilmul fotocopiei respective, aflat în Arhivele Naţionale Maghiare, care azi se poate vedea și pe site-ul net al instituției.

Cât privește actul propriu-zis, se știe că originalul acestuia, împreună cu întreaga colecție Barabás Samu, a fost distrus prin bombardament în 1944, în timpul transportului arhivei către Ungaria, astfel că azi nu mai există decât în acea fotocopie.

Cum a ajuns privilegiul maramureșean tocmai la Muzeul Secuiesc? Unii autori presupun că, dat fiind faptul că în Evul Mediu unii comiţi ai Maramureşului au condus și Secuimea, unul dintre aceştia ar fi putut duce documentul la Sfântu Gheorghe. În realitate, însă, actul se mai afla încă la finele secolului al XIX-lea în Maramureş, după cum am văzut mai sus. Mai ştim că medievistul maramureşean Szilágyi István (cel la care a ajuns documentul din „Arhiva celor cinci oraşe”) a fost prieten cu Barabás Samu. Nu ne rămâne decât să intuim că primul l-a înmânat celui de-al doilea (probabil sub forma unui împrumut în vederea studierii, nemaifiind returnat).

De ce Ioan Mihalyi de Apșa, Alexandru Filipașcu ori Radu Popa nu l-au utilizat?

Probabil, fie nu li s-a părut suficient de important să fie publicat, fie nu au știut de el, fie nu au dat de urma sa. În 1976, la aniversarea a 650 de ani de la atestare, Sighetul a trimis un arhivist la Baia Mare, Cluj-Napoca și Budapesta, pentru a căuta documentul despre care se știa din articolul lui Márki, însă acesta nu a găsit nimic.

Totuși, dr. Kovássy Zoltan și dr. Mihai Dăncuș au repus în circulație data 1326, ultimul organizând și sărbătorirea a 670 și 680 de ani de la prima atestare, fără însă ca niciunul să fi dat, vreodată, de documentul pe care-l știau din literatura veche.

Unde este publicat? După rezumatul lui Márki Sandor (în A varmegyei bizottsag jelentese, în „Századok” (supl.), XXIII, Budapest, 1889, p. 73), actul a mai fost adus în discuție de către Várady Gábor, dr. Kovássy Zoltan și dr. Mihai Dăncuș. Apoi, subsemnatul l-am prezentat inițial în regest (în Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și turism, ed. Valea Verde, Sighetul Marmației, 2012, pp. 16-18), iar apoi l-am publicat „oficial” în Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureșene („Revista Arhivei Maramureșene“, nr. 9, Baia Mare, 2016, pp. 13-44).

Este sigur, este confirmat științitic? Da, comunitățile istorice române și maghiare îl consideră autentic și îl acceptă și îl citează ca atare. Cel mai recent, lucrarea dedicată istoriei orașului pe care o voi lansa foarte curând și care conține o secțiune dedicată acestui document, este prefațată de către acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, prof. univ. dr. Ovidiu Pecican și dr. Livia Ardelean, ceea ce îmi imaginez că este suficient.

Este, oare, cel mai vechi document? Dacă apare unul și mai timpuriu? Este cel mai vechi act cunoscut, nu actul de înființare al localității. Aceasta este cutuma, la fel se procedează peste tot, de la Paris la Londra, de la Cluj la Timișoara: aniversările localităților se bazează pe cele mai vechi menționări cunoscute în prezent. Dacă va apărea vreo dovadă mai timpurie, se va proceda în consecință. Deocamdată, în cei 164 de ani de la prima menționare a actului Sighetului din 1326, nu a apărut nici cel mai mic indiciu că ar fi putut exista un alt document și mai vechi.  

Ce înseamnă 700 de ani de la prima atestare? Din cele 103 de municipii din România, Sighetul, cu diploma din 1326, se află pe locul 20 ca vechime a atestării, înaintea Bucureștiului, Băii Mari și a tuturor marilor orașe din Moldova și din Țara Românească.

Așadar, orașul nostru își aniversează jubileul septicentenar!

La mulți ani, sigheteni, la mulți ani, Sighet!

Teofil Ivanciuc

6 4

6 3

Offf

6 1

6 6

Printre amintiri, aude și azi cele două zaruri și glasul care citea de fiecare dată cifrele de pe ele. Cum se joacă table? Nu știe nici acum și nici nu crede că va învăța. S-a lămurit: nu e el cu jocurile. Lui să îi dați numere, litere, tabele și liste că altfel se face de râs. Și totuși, iar îl frământă ceva. Chiar face un 6 diferența?

În tumultul de gânduri nu-ți vine să stai, ci să fugi. Și totuși, el stă… Puternic, cu spatele drept, ca întotdeauna. Cum a fost învățat de viață mereu. Și de anul ăsta, deopotrivă. Puternic în aparență, dar atât de ușor de doborât în esență. N-ar zice nimeni asta. Pare de neînvins, insensibil, fără emoție. Doar formă, precizie, claritate, exactitate. Și uite acum la el: un mușuroi de gânduri. Anul ce a trecut nu i-a venit cu fluturi, ci cu omizi. Dar știa că, la momentul potrivit, omizile se vor transforma în ceea ce sunt menite să devină. Și când nu părea a fi așa, continua să spere. Și dacă chiar nu era așa, tot nu era momentul să tragă oblonul. Se mai imagina el vreun actor, cu viața în vizorul lumiiși asta îl făcea să nu abandoneze tot. Dacă v-a plăcut bufonul, mai veniți și altădată fredona uneori cu o mare ceașcă de cafea în mână și ochii ațintiți în același ecran al unui laptop ce demult trebuia schimbat. Nu renunța el așa ușor la lucrurile lui. Nici la oameni, nici la obiceiuri, nici la activități, nici la alergarea de colo-colo. Da, deci nu renunța la nimic.

Cei din jur? Vedeau doar forța. El vedea lupta. Uneori atât de grea încât de l-ar fi zărit vreun soldat, i-ar fi dat titlul de mareșal. Dar cine să îl vadă? Că nu se plânge, nici nu plânge. Îi e frică să verse o lacrimă de teama de a nu forma un nou ocean… Pacificul, Indianul, Atlanticul…de ajuns. Nimeni nu vrea Oceanul Antoine… Și așa ne confruntăm cu topirea ghețarilor, de topim și ghețarii inimilor, unde ne mai ducem veacul?

Inventarul anului? Probleme mici, apoi mai mari. Decizii amânate care deveniseră urgențe. Greșeli repetate suficient de des încât să nu mai poată fi numite întâmplări. Știa regula: o dată e greșeală. De două ori e alegere. De trei ori… de trei ori începe să doară altfel, pentru că știi că puteai opri asta. Și totuși, undeva în el, rămăsese convingerea că omizile nu sunt capăt de drum. Că, dacă ai răbdare și nu le strivești, se vor transforma.Gândul e gând. Fapta e fapta și asta ținea de el. Viața nu se schimbă când gândești frumos, ci când faci.

Și acum face ceva: lucrează la noua lui pasiune- torturile. N-ar fi crezut vreodată că va spune că asta e cea mai ușoară parte a vieții. Și uite că așa e. Lecția învățată? Un lucru bun se încearcă, nu se judecă înainte. Și apropierea de un om la fel, fie rău, fie bun. A învățat că oamenii răi nu se evită întotdeauna și pot fi dezarmați prin bine. Că nu e despre a demonstra, ci despre a transforma. Că dacă te ții de nimicuri prea mult timp, riști să ajungi de nimic nu pentru că n-ai valoare, ci pentru că n-ai avut curajul să renunți la ce te micșora.

 Ce mai an… A descoperit, a învățat, a recapitulat. Apoi a reînvățat, a mai recapitulat și tot se întreabă cât de repede va uita… Căci așa e… Adesea ne îngreunăm zilele uitând trăiri, experiențe, gânduri, oameni…Punem praful pe relații având impresia că ele iau când, în schimb, ele doar dau. Și totuși, fugim de ele. Oricine poate fugi. Ce a învățat el? Că maturitatea vine din a sta și a transforma ce doare în valoare. Nu să forțeze schimbarea altora, ci să fie prezent pentru ei. Alegerile repetate i-au modelat caracterul mai mult decât deciziile spectaculoase.Diferența a făcut-o ce a ales să fie, nu să primească. Și așa, pas cu pas, uite că totuși a trecut un an și, chiar dacă nu totul s-a schimbat, lecțiile au fost învățate, examenele luate și e pregătit pentru măriri.

Pune ultima coacăză roșie pe tort. Se uită înapoi și îi dau lacrimile… Iar acum nu se mai întâmplă cataclisme dacă plânge… Căci, după atâți ani de bătătorit lumea, anul ăsta l-a făcut să conștientizeze ceva când a apărut ea… Ca o cucoană. A pus stăpânire pe casă, pe oglindă, pe tot. Și-a făcut culcuș până și în gânduri și bucătărește în inimă. Și când apare ea, iubirea, lacrima își găsește locul acasă. Nu mai e pericol; nu mai e catastrofă. E ca un fiu rătăcitor pentru care se pregătește un ospăț mare. Nu pentru că durerea a dispărut, ci pentru că nu mai e singură. Bucuria nu mai stă în gazdă, ci se mută permanent. De ce? Pentru că frumusețea, fericirea și dragostea nu stau în bomba de la început, ci în tot parcursul. Inima e la locul ei, dar i se adaugă un ajutor: parte din inima celuilalt. Și cine e celălalt? Orice om pe care îl întâlnește: și vecina ce verifică prin vizor fiecare mișcare, și copilul de la etaj ce parcă îi face gălăgie în cap, și colegul căruia trebuie să îi explice de zece ori, și doamna de la casă care, prea încărcată de griji, l-a repezit azi. Și, și, și….

  Se topesc ghețari, se sfărâmă munți, doar inimile rămân la fel chiar și peste ani dacă se îngrijește cineva de ele. Căci ea, iubirea, mai poate salva lumea. Cu o condiție. Să nu lăsăm rănile vechi să stea în calea noilor începuturi.

  Și poate că da: uneori un 6 chiar face  diferența. Începând de azi, pentru 365 de ori.

Gabriela MICH

Sursă foto: reproduceri lucrări de S. Dali & V. Kandinsky

Pe platoul din parcul central, oficialitățile Sighetului, alături de elevi, tineri, vârstnici (nu în număr foarte mare) au sărbătorit cei 165 de ani scurși de la Unirea Principatelor Române. Au fost rostite scurte alocuțiuni, a fost prezentat publicului un adecvat program artistic și, la final, cei prezenți și-au dat „mână cu mână” într-o mult așteptată… Horă a Unirii.

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Mărturisesc, credeam că subiectul acesta a fost tratat până la epuizare și că-n ultimii 30 de ani specialiștii au reușit să pună lucrurile pe un făgaș normal. Am avut însă parte de o surpriză atunci când, în cadrul unui exercițiu de învățare prin investigare,  le-am cerut elevilor mei de clasa a V-a să-și chestioneze părinții, majoritatea sigheteni – unora fiindu-le profesor acum mai bine de două decenii-, în legătură cu originea  denumirilor „Dealul Cetății” și „Izvorul Cetății”.  Răspunsurile, într-o proporție covârșitoare, după cum bine ați intuit deja, s-au axat pe  existența unei cetăți dacice pe Solovan.

Împreună cu Teofil Ivanciuc (cel care a scris despre originea numelui Sighet aici http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=16270:sighet-nume-dacic-slav-sau-maghiar&catid=70:importante&Itemid=27) am realizat (când?)  o dezbatere pe această temă la Sala Radio, iar cu arheologul Carol Kacsó o conferință și o emisiune TV demonstrînd că pe teritoriul Sighetului, cel puțin până astăzi, nu s-a descoperit niciun ciob dacic. Cu toate acestea tema iată!, se dovedește a fi recurentă. Una din posibilele explicații ar fi aceea că părinții elevilor mei au apelat la cea mai accesibilă sursă,  site-ul primăriei, unde, la secțiunea dedicată istoricului localității, stă scris, negru pe alb aşezarea de pe dealul Solovan din perioada dacică.

Așezarea fortificată din Bronzul târziu de pe Solovan „Dealul Cetății” a fost identificată de F. Nistor și a fost cercetată arheologic în 1964 și 1965, din colectivul de cercetare condus de K. Horedt, făcând parte și I. Németi și F. Nistor. Rezultatele cercetării au fost publicate în 1966 în broșura „Așezarea fortificată din perioada târzie a bronzului de la Sighetul Marmației” (foto 1).

Prin poziția sa, aceasta este fortificată natural din trei părți și doar din vest, unde se leagă de șirul altor dealuri, s-a ridicat un val de apărare impunător cu o lungime de cca. 240 m. Pământul necesar pentru umplutura valului a fost scos de pe ambele laturi și se ridică până la 3 m.   Așezarea, de formă ovală (aprox. 230×170 m), se pare că n-a fost locuită în permanență, ci a servit ca loc de refugiu și apărare pentru populația din jur. În niciuna din cele 5 secțiuni arheologice nu au fost surprinse complexe de locuire (foto 2-3).

Pe baza ceramicii descoperite aici, vase mari cu pereții groși, de culoare neagră în exterior , roșie în interior și cu suprafața canelată, K. Horedt a atribuit așezarea fortificată cu val, în aria de formare a culturii arheologice Gáva, răspăndită la sfârșitul mileniului II î.Ch. în NV României, Ungaria, Slovacia, Republica Moldova şi Ucraina. Da, da, mileniul II î.Ch.! De specificat faptul că avea menirea de a controla exploatarea sării din zonă. De altfel, pe teritoriul Sighetului s-au descoperit nu mai puțin de opt

depozite de bronzuri (cel de-al nouălea, care este și cel mai bogat în materiale și cel mai interesant, descoperit recent la aprox. 3 km NV de așezare, este în curs de publicare de către specialiști), din care 4 puse în directă legătura cu așezarea fortificată; 3 depozite descoperite pe Valea Blidarului: Depozitul I descoperit de M. Lucineț în anul 1943 (după unii 1941) ce conține 48 de piese, Depozitul II descoperit la aprox. 200 m de primul depozit în anul 1944 din care sunt salvate 4 piese, Depozitul VIII descoperit de către Gh. Pop în anul 1916, din care nu s-a salvat niciun celt deoarece piesele(?) au fost abandonate la locul descoperirii, și Depozitul IV descoperit în anul 1985 aproape de izvorul pârâului Spicul (cota 615 m) cu patru piese de bronz; restul depozitelor, Depozitul III (1898) – o singură piesă păstrată, Depozitul V (1896) – trei topoare de bronz păstrate, Depozitul VI (1902) – cu 7 piese salvate și Depozitul VII (1902) – două topoare cu disc și spin păstrate, au localizarea incertă, toate sunt încadrate cronologic în Bronzul Târziu, și surprind cât se poate de clar modificările economice și importanța zonei.

Cât despre locuirea dacică la sud de Tisa, în zona văilor Mara, Iza, și Vișeu din actualul județ Maramureș, încă din anul 2019, arheologul băimărean Marius Ardeleanu, într-un articol publicat de Asociația ArheoVest și Universitatea de Vest Timișoara, o rezuma la două locații: cetățuia de la Oncești – „Cetățeaua” (datată „la cumpăna dintre cele două ere”) și o așezare, Călinești – „Rogoaze”, atribuită cronologic perioadei romane târzii (sec. III dCh.).

La Oncești, F. Nistor a fost primul care a executat un sondaj arheologic în anul 1957, urmat de M. Rusu, în anii 60 ai secolului trecut, când, în urma cercetărilor de suprafață s-a identificat valul de pământ care înconjoară din trei părți înălțimea. Cercetările au continuat cu săpături arheologice conduse de H. Daicoviciu, din colectivul de cercetare făcând parte I. Glodariu, O. Bandula, F. Nistor și I. Németi. Platoul, restrâns ca suprafață a permis amenajarea doar a una sau două locuințe ușoare (colibe) peste care s-au suprapus cele două etape de locuire medievală. Autorii săpăturilor din 1965 au exclus posibilitatea amenajării acestuia de către daci, considerându-l în legătură cu turnul medieval de pe platou (foto 4). Creramica descoperită în partea de nord a dealului (foto 5) i-a determinat pe unii specialiști (Gh. Bichir) să dateze așezarea de la

Oncești în secolul al II-lea d.Ch.

La Călinești, într-o mică depresiune străbătută de Valea Rogoazelor, în anul 1970 C. Kacsó și R. Popa au identificat o stațiune arheologică de epoca bronzului și epocă romană (foto 6), cercetată sistematic în anii 1971, 1978 (H. Daicoviciu și S.Dumitrașcu) și 1979 (L.Nemoianu și Gh. Todinca). Pentru locuirea de secol III d.Ch. au fost descoperite două locuințe de suprafață, de mari dimensiuni, inventarul acestora fiind unul bogat, constând în ceramică lucrată cu mâna și la roată, râșnițe, cute și șlefuitoare de piatră.

Prima considerație cu privire la diferența cronologică dintre așezarea fortificată cu val de pe Solovan – „Dealul Cetății” din Bronzul Târziu și cele două locuiri dacice certe este că le despart, groso modo, 1200 de ani. A doua: că se impune reluarea cercetării sistematice la Sighet și la Oncești, în condițiile înmulțirii descoperirilor de ceramică neagră- roșie canelată, în diverse contexte în ultimii ani, în Depresiunea Maramureșului. Cât despre castrul de marș roman de la Coștiui – „Epreș„(situat la cca. 5 km de „cetățeaua” de la Oncești), într-un articol viitor.

Foto 1: coperta lucrării lui Kurt Horedt, Așezarea fortificată din perioada tîrzie a bronzului de la Sighetul Marmației, apărută la Baia Mare, 1966.
Foto 2: planul așezării fortificate cu val Sighet – „Dealul Cetății”.
Foto 3: imagine din timpul săpăturilor.
Foto 4: situl arheologic de la Oncești.
Foto 5: materiale din așezarea dacică de la Oncești.
Foto 6: aspect din timpul săpăturii de la Călinești – „Rogoaze”.

Bibliografie:

Carol Kacsó, Comori preistorice din Țara Maramureșului, Baia Mare, 1992.
Carol Kacsó, Mărturii arheologice, Editura Nereamia Napocae, Baia Mare, 2004.
Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol. I, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2011.
H.Daicoviciu, O Bandula și I. Glodariu, Cercetările de l Oncești din Maramureș, StCercMaramureșene, 1, Baia Mare, 1965.
Marius Ardeleanu, Locuirea dacică în Depresiunea Maramureș. Analiză statistică și interpretări istorice, ARHEOVEST, VII, JATEPress Kiadó, Szeged, 2019.

Marius VOINAGHI

Articolul d-lui Dorin Ștef, „Sighetul cu „l” sau fără „l”, de acum câteva zile, a re-re-adus în discuție problema ortografierii numelui orașului în care trăim și pe care continuăm cu încăpățânare să-l scriem incorect. Cineva, într-o situație de polemică, spunea: „Poți să mă înjuri cât vrei, dar te rog să-mi scrii corect numele!” Deci, extrapolând, poți să nu-ți iubești orașul sau țara în care trăiești, dar ai obligația elementar – morală să le scrii corect numele.

Până în 1918, s-a numit MARAMOROSSZIGET sau SZIGET, iar după 1918, sub administrația românească s-au încercat câteva variante. Una dintre ele a fost MARMAȚIA și, poate că ar fi fost cea mai fericită alegere, avându-se în vedere rezonanța istorică legată de TERRA MARMATIA, dar și expresivitatea fonetică a cuvântului în sine. Alte variante au fost SIGHETUL MARMAȚIEI și SIGHETUL MARAMUREȘULUI, folosite ocazional. S-a impus, după câte știm fără să fie stabilită o regulă, normă sau obligativitate, forma SIGHET, care a rămas (cu excepția anilor 1940-45) până după reforma administrativ-teritorială din 1968, deși se știa, că mai există o localitate cu numele Sighet în Sălaj, la doar vreo 150 de km distanță de noi, și care acum (probabil prin contaminare și dovedind că ignoranța este contagioasă) se numește Sighetu Silvaniei. Forma SIGHETU MARMAȚIEI s-a stabilit prin 1972, ca o consecință a reformei administrative și propunerea ei a plecat de la secretariatul Consiliului popular al municipiului, pe considerentul: „tătă lumea zâce așe!” (nu vreau să dau nume), fără să se țină cont de faptul că reformele administrativ-teritoriale nu sunt (și) reforme lingvistice, primele fiind de competența Guvernului, celelalte de competența Academiei.

Văzând că nu pot convinge, am apelat la o autoritate în materie și l-am determinat pe academicianul Iorgu Iordan, care era și directorul Institutului de Lingvistică al Academiei Române, la cei 85 de ani ai domniei sale, să vină și să ne vorbească despre importanța scrierii corecte a „limbii ce-o vorbim” (că „altă limbă-armonioasă, ca ea nu găsim”), dar cine trebuia să audă, n-a auzit. Așa-i când bați toaca la urechea surdului.

După 1989 am făcut parte din primul Consiliu local și, ca secretar al Comisiei pentru învățământ și cultură, am redactat proiectul noului Regulament de organizare și funcționare, care prevedea la articolul 1. Numele orașului este SIGHETUL MARMAȚIEI. Singurul consilier care m-a susținut, a fost regretatul profesor Ion Vancea, ceilalți, inclusiv primarul și secretarul aveau interese mai importante și proiectul a rămas… proiect.

După un număr de ani, am mai avut o tentativă de a convinge un primar, care mi s-a părut că ar trebui să fie receptiv la chestiune. Mi-a cerut un „argument serios”, ca să inițieze un proiect de consiliu. I-am dus „Gramatica normativă” a universitarului clujean Gligor Gruiță, apărută recent, în care se găsesc două referiri chiar la scrierea corectă a Sighetului Marmației (vezi paginile 116 și 117). Rezultatul a fost că nu s-a întâmplat nimic, iar eu am rămas fără de cartea respectivă.

În urmă cu câțiva ani și cu același efect problema a fost readusă în discuție de concitadinul nostru, profesorul de limba română Ioan Pop.
La urma urmei, scrierea fără „l” nu ar fi atât de supărătoare, dacă ar deveni regulă generală. Și poate că într-un viitor oarecare așa se va întâmpla. Pentru că limba este un organism viu, care se schimbă mereu și, conform teoriei unor „specialiști”, „uzajul prevalează asupra regulilor academice” și, în consecință, englezismul „OK!” va înlocui în curând o sumedenie de cuvinte românești. Că în zilele noastre nu mai auzi pe nici o televiziune cuvintele: copilaș, fetiță, băiețel… toate au fost înlocuite cu „bebeluș” și „bebelușă” încă de la maternitatea spitalului. Dar, pe lângă că este greșită gramatical, scrierea SIGHETU este de-a dreptul deranjantă și din punct de vedere estetic, obligându-te să vezi mereu inscripția „CONSILIUL LOCAL SIGHETU MARMAȚIEI”, sau într-un alt loc „CENTRUL CULTURAL SIGHETU MARMAȚIEI”, ca să ne rezumăm doar la aceste două exemple. Și vina pentru această situație (și pentru altele de felul acesta), după părerea mea, este într-o bună măsură și a opiniei publice din orașul nostru, a intelectualilor și a profesorilor în primul rând. Cum poți să predai, la ora de gramatică de la clasa a VI-a, declinarea substantivului propriu compus (din două substantive) Sighetu și Marmației și să neglijezi faptul că la cazurile genitiv și dativ ești obligat să scrii: Sighetului Marmației, pentru că este vorba despre un atribut substantival genitival (ex.: Meritul unui astfel de rezultat este al Sighetului Marmației)? Și dacă acum 50 de ani, când s-a făcut greșeala, nu existau posibilități de reacție, de ce la sesizarea profesorului Ioan Pop nu au comentat măcar câteva zeci de sigheteni? De ce nu au intervenit intelectualii orașului în care trăiesc, sau măcar profesorii de limba română, mulți dintre ei cu doctorate? Probabil din aceleași motive din care nu au intervenit nici la sesizarea din zilele trecute, făcută de domnul Dorin Ștef, un distins intelectual maramureșean din afara orașului nostru. La ora când scriu aceste rânduri, articolul său numără aproape 600 de vizualizări, dar un singur scurt comentariu.

Cât privește pe cei cărora li se adresează în final domnul Ștef, deranjat pe bună dreptate de ignoranța lor, îmi permit și eu să-i întreb: ce părere au despre inscripțiile bucureștene: Palatul Parlamentului sau Ministerul Culturii? Or fi și acelea greșite? Deci, chiar că-i greu cu… limba română, dragii mei, și, după cum se vede, va fi tot mai greu, „căci mulți sunt cei cari o strică din neștiință ori din prostie și slabi și puțini cei care o apără”.

În ceea ce mă privește, în toți acești ani, și la clasă și în instituțiile de cultură în care am lucrat, am scris SIGHETUL MARMAȚIEI, chiar și în actele oficiale, și scriu și acum și pretind categoric și celor care îmi publică textele sau cărțile, să-mi respecte opțiunea de Cetățean al Sighetului Marmației.

* Vezi pe www.google.com. Stricătorii de limbă.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Așa cum bine se știe, din anul 1968, odată cu intrarea în vigoare a legii reorganizării administrative a României, numele oficial al localității Sighet este Sighetul Marmației (după cum este menționat în Decretul 799 din 1964).

Numai că atât localnicii, cât și autoritățile locale au considerat că forma articulată a oiconimului Sighet, în sintagma Sighetul Marmației, era oarecum dificil de pronunțat și mult mai ușor de utilizat ar fi varianta nearticulată, adică Sighetu Marmației.

Cum însă pe vremea respectivă (în plin regim comunist, autoritar prin excelență) nimeni nu își permitea să modifice numele unei localități fără acordul autorităților centrale, în anul 1973, câțiva intelectuali maramureșeni, „dovedind preocupări pentru problemele de limbă și interes pentru puritatea acesteia, intransigență în fața unor tendințe izolate de a introduce reforme lingvistice”, decid să-l consulte pe academicianul Iorgu Iordan „asupra modului de scriere a toponimului Sighetul Marmației, cu -l- sau fără -l-”.

Evident, răspunsul lui Iordan a fost previzibil: „Sighetul se scrie cu -l- la sfârșitul cuvântului”.

Un alt semnal de alarmă

Fenomenul de suprimare a articolului hotărât din numele compuse a unor localități nu era unul izolat, din moment ce a fost semnalat și de un alt academician, Alexandru Graur, într-o lucrare publicată în 1972, unde atrăgea atenția asupra faptului că formele nearticulate ale denumirii unor localități folosite de localnici, apoi de autorități, au început să apară și pe inscripțiile locale.

Regulile Academiei sunt abuzive?

Nu știm cât de intransigente au fost organele de partid și de stat în chestiunea respectării regulilor gramaticale impuse de Academia Română; cert este că, după schimbarea regimului politic (în 1989), noile autorități, alese prin vot democratic, au considerat că Iorgu Iordan nu a avut dreptate atunci când a spus că Sighetul (Marmației) „se scrie cu -l- la sfârșitul cuvântului”.

Ba mai mult,  au apreciat că regulile Academiei sunt abuzive și nu corespund cu realitatea din teren. Din acest motiv, toate însemnele oficiale ale localităților au fost modificate peste noapte, înscrisurile, cât și inscripțiile de pe clădirile Primăriilor sau indicatoarele rutiere de la periferia localităților. Cu timpul, noua denumire s-a ofi­cializat și a fost preluată și de autoritățile județene, respectiv centrale.

În momentul de față, toate localitățile din județul Maramureș aflate în această situație folosesc în înscrisuri forma nearticulată. Este vorba, invariabil, de cuvinte compuse, unde articolul enclitic al unui substantiv masculin (în nominativ sau acuzativ) a fost suprimat ca urmare a procesului de vorbire. A rezultat, în mod firesc, o formă populară, care nu este neapărat și cea corectă din punct de vedere gramatical.

„Greu cu limba română”

Situația a ajuns de-a dreptul hilară, zilele trecute când, pe un grup al unei rețele de socializare, cineva (un oarecare Nicu M.) postează o poză cu un indicator rutier, de la marginea orașului Baia Mare, unde numele localității Sighet apare, spre consternarea și chiar revolta unor membri ai grupuluii, în forma: „Sighetul Marmației”. Fotografia este însoțită de comentariul: „Greu cu limba română. Ce pretenții să mai avem?”.

Faptul că, uneori, uzanța bate legea nu e o noutate, dar să te revolți și să acuzi pe cineva atunci când scrie sau pronunță corect, e o manifestare specifică analfabeților funcționali.

Dorin Ștef
(articol preluat din www.glasulmm.ro)

Credit foto: Baia Mare – Mass Media (grup facebook)

Sighetul – ne-am consolat cu acest trend! – nu are multe evenimente artistice, vorba ceea… după buget, monșer! Și totuși, artiștii plastici sigheteni se „descurcă” – vrând – nevrând – pe cont propriu. Și-au creat propriile spații de expunere, găsesc locații private pentru a se înfățișa publicului iubitor de artă.

(Nota bene! Sunt șanse, sperăm, ca în viitorul nu foarte îndepărtat să avem la Sighet și o mult-dorită Galerie de Artă).

Artistul vizual Valentin – Iosif Rozsnyai revine în atenția noastră, a publicului sighetean, cu o expoziție ce va fi deschisă pe parcursul a două luni (!!!). Valentin – Iosif Rozsnyai este foarte darnic cu noi, expune 58 de lucrări, realizate după anul 2010. Ultima expoziție personală – la Sighet – a avut loc în anul 2017.

În această expoziție sunt – cred – satisfăcute toate gusturile: atât iubitorii de lucrări „cuminți”, clasice, figurative cât și „amatorii” de enigme – introspecții, „degustători” de pictură postmodernă, de cunoscătorii inflexiunilor cubiste ce-și asumă (involuntar) și o cultură mitologică găsesc repere adecvate. Imaginația artistului se recompune pe pânze de la mici dimensiuni, până la „obișnuitele” lui creații vizuale monumentale.

Nu ne este ușor, celor care apreciem artele vizuale, să ne expunem subtilităților artistului sighetean și, mai ales, nu este comod (chiar pentru privitorul avizat) să se intersecteze cu lumea misterelor pe care artistul ni le transferă cu generozitate prin labirintul culorilor. Putem „tăia” nodul gordian al acestei ofertante expoziții – descifrând-o prin mecanismele cognitiv – senzoriale individuale – oprindu-ne pentru câteva zeci de minute la Sala de expoziții de la Foto Red (P-ța 1 Dec. 1918, bloc L2, parter) pentru a intra în jocul culorilor și-al curajului de care dispunem.

Așadar, aveți timp suficient (nu aveți scuze!) de luni până vineri, între orele 10:00 – 14:00, să (vă) împărtășiți (din) fluxul cromatic generat de o experiență artistică solidă.

Foto & text: Ion MARIȘ

***

Valentin – Iosif ROZSNYAI, s-a născut la Carei, jud. Satu Mare la 22. 02. 1952.
Este licențiat în Arte Vizuale – Pictură, la Universitatea de Nord, Baia Mare. Master în Arte Vizuale – Pictură, la Universitatea Tehnică din Cluj, Centrul Universitar NORD, din Baia Mare.
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, secţiunea Pictură. Are atelierul în Sighetu Marmaţiei, str. Arh. Ghermano Vida Nr.10.Tel.0768 260.404;
E-mail: [email protected]

Activitatea expoziţională ( selecţie ):

Expoziţii personale:
1972, 1974, 1980, 1985 – Sighetu Marmaţiei ;
1981- Muzeul din Carei ;
1984 – Galeria de Artă U.A.P. Suceava ;
2010, 2017 – Galeria de Artă U.A.P. Baia Mare ;
2011 – Sala „Radio România – Sighet”, Sighetu Marmaţiei ;
2012, 2013 – Muzeul Maramureşean – Sighetu Marmaţiei .
2014 – Galeria de Artă UAPR „Căminul Artei” – Bucureşti
2014 – Centrul Cultural J.L. Calderon – Bucureşti
2016 – Galeria de Artă GALA ATELIER – Bucureşti
2017 – Muzeul Maramureşean – Sighetu Marmaţiei, „Cheile Timpului „
2018 – Muzeul Maramureşean – Sighetu M. „Expoziţie omagială – Hollosy Simon”
2018 – Colonia Pictorilor Baia Mare, „Eşantion de Artist”.

Expoziţii colective şi de grup în străinătate:
2013 -Expoziţia Internaţională „Homage to Picasso”, Zagreb, Croaţia (Marele Premiu, pictură).
2013, 2015, 2017, 2019 – Bienala Internaţională de Pictură, Muzeul Naţional de Artă – Chişinău ;
2017 – Bienala Internaţională de Pictură, Chişinău, R. Moldova – Diplomă de Excelenţă a Ministerului Culturii din Republica Moldova.
2017 – Festivalul Internaţional de Artă a ţărilor din regiunea Carpaţilor -Ivanofrankovsk şi Kiev, Ucr.
2019 – „Arta pe drumuri noi”, Expoziţie Internaţională de pictură – Kecskemet, Ungaria.

Expoziţii colective şi de grup în ţară:
1975, 1976, 1977, 1983, 1984, 1986, 2002, 2010, 2011, 2012, 2013 – Sighetu Marmaţiei ;
1984 – Muzeul de Artă Suceava;
1984 -Galeria U.A.P. Baia Mare;
1986 – Teatrul Naţional Bucureşti ;
2009, 2010, 2011, 2012, 2013, 2014,2015, 2016, 2017, 2018, 2019 – „Anuala Artelor”,
Colonia Pictorilor, Baia Mare;
2009, 2010, 2011, 2012,2013, 2014, 2015, 2016, 2017, 2018, 2019 „Salonul de Primăvară”, Baia Mare;
2010, 2012 – Bienala „Ion Andreescu”, Buzău ;
2010, 2012 – Bienala „Gheorghe Petraşcu”, Târgovişte ; ( 2012 – Premiul II, pictură )
2011, 2013 – Bienala „Lascăr Vorel”, Piatra Neamţ ;
2011, 2013 – Bienala Internaţională, Arad;
2013 – Muzeul Naţional de Artă – Cotroceni, Bucureşti ;
2013 – Saloanele Moldovei”, Chişinău şi Bacău;
2013, 2014, – „Salonul Artelor” , Sala „Brâncuşi”, Palatului Parlamentului, Bucureşti;
2013, 2015, 2017, 2019 – Bienala Internaţională de Pictură, Muzeul Naţional de Artă – Chişinău;
2015 – Sala „Brâncuşi”, Palatul Parlamentului, Bucureşti, Selecţie Internaţională de Pictură;
2015 – Tabăra Internaţională de Pictură ROTARY, Baia Mare;
2016 – Tabăra Internaţională de Pictură „120 ani „, Baia Mare;
2016 – Castelul Banffy, Bonţida, Expoziţie UAP Baia Mare,
2018 – Muzeul Naţional de Artă al României, „Expoziţia – CENTENAR”
2019 – „BIP Chişinău” Muzeul Naţional de Artă, Palatul Culturii din Iaşi.

Are lucrări în colecţia Muzeului de Artă din Baia Mare, a Muzeului de Artă din Târgovişte şi a Muzeului din Carei.
Lucrările sale sunt răspândite în colecţii particulare din România, Elveţia, Ungaria, S.U.A., Canada, Olanda, Germania, Austria, Suedia şi Spania.

Proprietar la geam cu țigara, cu hardughia în spate – burg, vara.

Casă toată sclipind a inox, trandafiri opulenți, gard de beton – noi însemne de prestigiu.

Zi de zi consemnez: cum am stat cu parcul, cum am mers cu râul…

La Iza Solovană. Unul cu un tun-foto sărăceşte locul de imagini. Unii nu ne-am bucurat la tinerețe de aceste locuri magice. Ci, faptul că ne bucurăm de ele acum, peste ani, inventează şi acele bucurii, din nimic.

No story. Decât că plouă și Zveltețea Sa (unknown) se îndreaptă alert spre Iza şi că imaginile sunt de acum.

La râu, pe mal, un vânt ușor freamătă frunzișurile și cămășile pescarilor.

Vară toridă. Mai albi crinii în soare, ori în penumbră?

O ospătărie lângă policlinică. O mătușă singură la masă: „Alo!… Daa, și cu inima… Tăt ‘i bine… Pune-mi o oală mare cu apă pă șpor, pă când vin!”

Vară molcomă. Ci, iarba asaltând clăi vechi, metalice.

Spre plajă, 2 cumetre hodine în pantaloni scurți:: „…și două Raffaele-uri mi-o furat, tu!”…

Și pentru precupețele din comerțul stradal din „Cuza-Vodă”, cumpărătorul este un adversar: „Ceă, n-au alt loc a ști’mba banii? Numa’ aici, la noi?”

După furtună. Gladiole grele-n rond, în înclinare.

Cuiul de pe Pietonală. În loc de un manelist, la mohonumentul non-stop cântă mai nou un șansonetist. Inadecvareee!…

O pereche trece zilnic spre piață. Însoțitoarea inspiră izurile verii, cum trec peste fața soțului ei orb…

Crini în grădină. Sunet de argint abia, în porțelanuri…

Luni. În parc, prin filigorii, siluete apropiindu-se. Bună și această „Floare de colț” la ceva…

Facebook, râs de grup – nu se înțelege pentru cine. Mulți ar trebui să nu mai posteze nimic pe rețele… Nu numai că se dau în stambă dându-se ce nu sunt, dar este evident că existau mai mult înainte. Devin indistincți, își pierd individualitatea în noianul de postări. Nu mai vorbesc de unii dependenți de chipul lor, narcisici până la …paranoia, care stau și se contemplă non-stop, înr-o …prostare continuă.

Duminica, în parc. Par să fie mai mulți oameni, copii, cum vin și pleacă, în vântul verii – oarecum ilustrativ la soarta lumii.

La Grădina Morii, un spaniol învață niște copii mai mari, de la noi, „Maia-hi, maia-ho! Alo, Picasso!”. Aplaudă și se mișcau ritmic, menținând formația buluc, într-o intimitate de frați.

Cu vara, se răresc fluturii albi. Apar fluturii policromi, după florile mii…

Sfânta Maria Mare! La Sebările de la Putna, acum 150 de ani, Eminescu şi congenerii săi naționalişti, „floarea tinerimii române”, se salutau astfel: „Trăiască nația!… , Sus cu dânsa!”

Neantul verii intensifică neantul provinciei. O mare foame de evenimente. Orice gest, orice vorbă, orice apropiere sunt interpretate ca semnal al unor fapte sau cel puțin ca intenții. Nimic nu rămâne gratuit, pur și simplu.

Casa de la râu. Nu mai cântă pianul. Numai flori, sub geam.

„Tăți îs oameni buni, / Că au grădină cu pruni…”

La „Pariuri”
Întinde banii și tace.
– …Spune, ce să pun?… Că nu scrie pe fața dumitale!
– …Aliator, ceă?!…- mormăie necăjitul.

Consemnări de Marin SLUJERU
(din ultimele mele postări pe fb)

Sighetul la începutul sec. XX, o fotografie în care se poate observa că în zona actualului parc central se executau lucrări incipiente de amenajare.

În fundalul imaginii se poate observa Statuia Fecioarei Maria care – pentru „diversificarea” frumuseții orașului nostru – ar tebui repoziționată pe vechiul amplasament.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

     Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Sighetul are și viață culturală de noapte! V-ați putut imagina așa ceva? Desigur, nu mă refer la baruri, pub-uri și terase nocturne utile – desigur – pentru un anumit segment (sau chiar un cerc!) al populației. Acelea sunt nelipsite deși, am aflat din lecția de istorie en plein air (în curtea Universității Babeș – Bolyai – Extensia Sighet), că până și la cârciumi suntem codași comparativ cu perioada interbelică.

O audiență nemaipomenită, numeroasă dar și curioasă, s-a aflat vineri noaptea, începând cu ora 22:00 în curtea unei clădiri reprezentative a Sighetului, pentru a desluși câteva repere importante din istoria municipiului nostru oropsit azi, care peste cinci ani va împlini (după „certificatul” pe care-l deține la această dată) 700 de ani. Deși norii amenințători și o alertă de cod roșu păreau că vor speria publicul doritor de evenimente „sănătoase”, ne-am adunat cu speranța că Sighetul poate fi „resuscitat” în orice perioadă a zilei și, în ultimă instanță, chiar noaptea!

Teofil Ivanciuc, freelancer „forțat” al cetății fortificate birocratic în zilele noastre, ne-a captat și cooptat într-o incursiune bine fundamentată în istoria Sighetului. (Am încercat să depistez în public niscaiva urme de profesori de istorie, istorici, specialiști și alte „organe” oficiale dar… a fost în zadar.)

Iar publicul prezent a fost încântat; cred că Sighetul are mulți cetățeni pasionați de istorie, cultură dar unele evenimente – organizate formal – sunt atât de anoste și de rigide încât se bucură de acestea doar cei care sunt obligați de/la… stat! Știu că sunt prea pesimist dar, profesioniștii, oamenii care pot contribui cu succes la promovarea Sighetului sunt „evitați”, sunt lăsați să se zbată de pe margine, spre liniștea sinecuriștilor mai noi și mai vechi.

Dar, să revin la noaptea de istorie, „servită” și gustată firesc până pe la ora 00:30. Am urmărit o succintă trecere în revistă a reperelor importante din istoria Sighetului, expusă de neobositul Teofil Ivanciuc (cu pertinente completări oferite de directorul Extensiei Sighet, conf. univ. dr. Marin Ilieș), am coborât la subsolul actualei Extensii UBB pentru a descoperi urme de secole presărate cu vibrații „magnetice” imemoriale, am poposit la Biserica Reformată din Sighet (una dintre cele mai vechi clădiri din Sighet) unde am înfruntat stropii de ploaie pe platforma exterioară dintre turnurile estice (ghidați de Teo Ivanciuc și de amabila gazdă Attila Csik) și, în cele din urmă, am ajuns în subteranele fostului Palat Cultural, îndrumați părintește tocmai de… preotul Dan Sidău. Sincer, pentru mine, surpriza cea mare au constituit-o…. spectatorii, foarte mulți tineri și chiar copii, dornici de evenimente inedite, „neregizate” ambiguu, lipsite de clișee și formalism.

Și mai am o bucurie, pe lângă evenimentul în sine, out of the box, mi-au atras atenția ideile și propunerile de proiecte pe care ni le-a dezvăluit părintele Sidău, vizavi de viitorul actualului Palat Cultural – Episcopal. Palatul – care va fi complet reabilitat se pare până la sfârșitul anului! – va fi deschis comunității sighetene, va găzdui și evenimente laice, va fi – sper – un centru de greutate pentru cultura atât de amorțită a Sighetului.

În subteranele Palatului s-a încheiat o noapte senină (deși ploaia nu-și contenea cadența), a fost prima noapte „turistică” a Sighetului care poate fi punctul de plecare pentru o serie atractivă de… Nopți „Imperiale” Sighetene!

Videoul colaboratorului nostru, dr. Sorin Markus – pe care vă invităm să-l urmăriți – vă va lămuri că Sighetul (mai) are multe…. mistere!

Foto & text: Ion MARIȘ

Video: Sorin MARKUS