Un suicid făcut în șoaptă (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

,,Tot ce scriu e păgân, dar nici măcar sfinții n-au fost religioși. Ei au fost convertitorii durerii. Eu sunt cea care le zicea povestea.”

Cândva, Soarele s-a îndrăgostit de o muritoare cu bujori în păr care nu se bucura de el ca restul muritorilor, ea înflorea zilnic, avea deja un foc în inimă și nu-l urmărea cu privirea cum făceau celelalte flori care-i aparțineau. Ea nu l-a iubit, nu a iubit, nu știa ce era iubirea și nu avea antidot pentru că nu se regăsea în nimic din ce o înconjura. A murit în lumina soarelui când avea doar 22 de ani, pur și simplu inima ei s-a oprit pentru că era încărcată cu un soi de iubire ce nu putea fi oferită. Era frumoasă când corpul ei mai avea căldură, dar rece era absolut splendidă. Nu moartea a făcut-o mai frumoasă, ci faptul că ea s-a contopit cu esența ei de gheață și frumusețea ei nu a mai fost omenească. Misterul muritoarei, sensibilitatea ei în fața vieții, zâmbetul ei angelic, privirea inocentă și moartea ei nefirească a făcut ca Soarele să cuprindă pământul de atunci până în prezent pentru a o căuta reîncarnată în alt corp, dar cu aceeași sfințenie caracteristică spiritului său.

Dar dacă n-ar fi fost frumoasă și sfântă? Dacă n-ar fi fost sensibilă? Poate ar fi fost o lună, poate o stea sau poate ar fi devenit ea un soare sau o nouă planetă. Sau poate ar fi fost doar fericită, în singurătatea ei. Ar fi simțit fericirea în confortul creat, în haosul din minte și în oglinda unde mai vedea doar singurul om dintotdeauna, pe care nu-l cunoaște, dar ar vrea să-l știe, măcar puțin.

Eu cred că moartea ei a fost un suicid făcut în șoaptă. Lumina ei a rămas vie, dar în plan fizic vrea să fie moartă, imună la simțire, la ceas de noapte târziu să-i dea oamenii o clipă să mai respire, în somnul de târzie se pun dorințe – ea ar vrea de la un nimeni o îmbrățișare. Coboar-o ca să se ridice, gropare!

Mereu ne întâlnim cu tot felul de oameni care se prezintă frumos și scot tot ce au mai bun din ei. Oameni care par triști, dar sunt de fapt doar inteligenți și lipsiți de încredere în viitor. Tot felul de oameni. Nu prea întâlnești oameni fericiți care ajung să nu mai fie în viață și mâine, de asta cred că sunt mulți oameni care nu mor din cauza bolilor, de fapt… nici nu cred în boli. Cred doar în suflet, în arta de a trăi cu iubire, în arta de a trăi în durere și că ei se sinucid zilnic, în șoaptă, cu ajutorul crucii pe care o cară. Inima s-ar opri dacă n-ar mai exista timp, iar timpul s-ar putea opri dacă am alege noi să se oprească. Oamenii ajung să moară făcând zilnic tentative de suicid și zâmbind morții.

Coboară-ne ca să ne ridicăm în Rai, gropare!

Autor, Mădălina DANCI
Studentă, Facultatea de Jurnalism
Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj – Napoca

 




Pe drum mergând…

ÎN POZĂ
* Stăm la pod asfințit de asfinţit, să ne vedem viața de sus: Mustață și Pescaru’ și Motorbicilistu’ și Politicu’ și Pronosportistu’…
* …Pe malul râului. Au greblat rapid iarba, au făcut clăi, se anunța ploaie. N-a mai plouat, dar ce bine că au terminat lucrul! Ce i-aș mai fi fotografiat cum se grăbeau toți, o familie întreagă! M-am temut, însă, să nu se supere, să nu-i supăr. Unii se supără…
* … şi oamenii adunând roade prin grădinile de la dig, mirosul tot mai înţepător al nucilor, gesturile pescarilor departe, pe pod… Apoi, pe străzi, tătăişele năpădind straturile de flori, florile soarelui iţindu-se peste garduri…
* Mă duc la pod, la râu, să văd dacă, după atâtea zile însorite peste zile însorite, n-a ajuns apa jos, pe pietre. – Încă nu – oglindire intactă.
* Își fac poze în drum. Aștept un pic, apoi trec. Prin zâmbetul jucăuș, rămas…
* Sâmbătă, sărbătoare, zona Casa Mihalyi. La magazinul de pânzături, prin ușa întredeschisă, se vede o nevastă pe un scaun, cu pânzătura desfăcută, mâinile împreunate. Slujba la îndemână, difuzoarele – dăi să margă…!
* Pe „Pietonală”, cinci copii cerșetori pe o bancă, în pauză de lucru. La intrare, o lume (f)estivalieră se închipuie cu Nimicul. O alta, mai ievouluată, servește cafea la gamelă, pe terasele anexate Memorialului. Pe zidul căruia, însorit, trece umbra unei domnișoare în rochie albă, talie înaltă.
* Sâmbătă, sărbătoare. La gardul pieţei lume plin, la şezut. Tarabele goale, de betoon, au fost transformate în mese de terasă. Pe culoarul ticsit, comerţul ambulant ne oferă toate bunătăţile direct de pe asfalt. Plus „țigări-țigări” şi Covid-Covid… Picioare rezemate de zidurile Liceului Ucrainean. Brațe groase ținându-se de copăceii din față.
* Fete pline de bucurie. Pe terasă, alți băieți se ocupă cu eternitatea, nici nu le văd cum trec…
* Pe străzile ferite se confruntă mirosul frunzelor fărâmicioase cu cel al trandafirilor genuini asaltând gardurile din fier forjat.
* O lume inconștientă, preocupată întâi și-ntâi de concedii, de dicstracție și lenevire; prudența – o preocupare secundară.
* Ultimă zi de August cade lată, după ce s-a lărgit și înălțat pentru ultima oară în toată slava, bineînțeles…
* Pe trotuarele jegoase din centru’ îți poți rupe gâtul călcând în gol în denivelările din pavaj. Propagandiștii helectorali nu pățesc nimic cât țopăie cu afișele şi pliantele lor, agățând trecătorii.
* Casa de pariuri de pe strada „Avram Iancu”, din jos de UBB – Extensia Sighet, se numește „Sighet Babes”, nu se presupuie.
* Seara, pe soare, toamna… Greu de evitat ambrozia toxică ce umple malurile Izei și răsfățul gunoaielor la, în și pe râu.
* Scriind simplu. Uneori e complicat să nu fii sofisticat…

ZICERI
* „…Alo, i-n comă, tu…, alaltăieri m-am întâlnit cu el, la Ocnă…, ţi-am povestit, ceva de genul…”
* „…El o plecat la facultă’…”„Serios?!…N-am realizat…”
* „Uită-te, uită-te, zice c-o creat nu știu ce sait pentru mine!…”
* Mămică de proaspăt școlar: „Să sperăm că n-o să facă online! Școala noastră-i declarată galbenă…”
* Educatoare: „…Ei nu-s de online! Grupa n-are răbdare să stea în fața calculatorului și…”
* „De ce nu mai veniți pă la noi? Ne-ați uitat numele, hehe?!”
* Trece val-vârtej o ceată de bicicliști, în gura mare, fără pantaloni. Gospodine, din poartă: „Hogyan beszélnek ezek a fiatalok! Tiszta cigány’’!
* După vreo 20 de minute de anticuvinte pe muzică vânătă, șt’ioapă („Tu ești văloarea mea…”, „Fără tine eu nu pot trăi, / Tu ești rățiunea mea de-a fiii!” ş. a.m.d.), aud: „…face liniște cu frumusețea ei”!
* „E bună doamna cu voi, mami?” „Foarte bună! Tot mi se rupea creionul de ăla galben şi ea…” (Private Grădi’)
* „…și aici, și aici, unde avem norocul prima dată!” (la poniclenică, o pacientă așteaptă plimbându-se între cele 2 sau 3 uși ale cabinetului)
* „Uită-te la mine! Hai, te rog… Merci!” ( fotograf, către o pisicuţă tărcată toată)
* „Cimitirul Vesel? Albastru?! Io când am mers era gri. Eram învăluit cu școala, am picat orașul și ne-am dus să vedem. Și ploua. Am stat mai mult în mașină….”
* „ …Şi de-aici mergem laa….” „La pantaoni!” – răpunde corect micul cumpărător maică-si, probând nişte mini-adidaşi, la un Second Hand.

ORBIRE
Am făcut o selecție din florile de pe Munte postate de un prieten al meu drumeț și fotograf (rangul Teacher). Apoi, întâlnindu-ne, îmi atrage atenția că am omis-o pe cea care crește la cea mai mare altitudine. I-am răspuns cu vorbe multe, cum faci când te știi vinovat: „Le-am ales pe cele mai …vederoase. Nu i-am știut povestea. Cea mai faină nu-i neapărat și cea mai atractivă. Și frumusețea se învață.” Etc. etc. Ca și cum nu aș fi ales tot ce am ales, dacă știam… Îl rog pe drumeț să mi-o indice. Văzând-o din nou, mi-e clar că am fost un chior.

MICROBISME
Am observat că, de câte ori are loc un meci cu echipe evident inegale, unii crainici tv de-ai noștri trec cu arme și bagaje în tabăra celor mai buni, lăudându-i în amănunțime, mobilizând tone de superlative, inventând fel de fel de circumstanțe atenuante când mai greşesc și, desigur, persiflând maliţios sau chiar batjocurind echipa mai slabă. Ai zice că sunt fani devotați ai echipei superioare, că este echipa lor, că-i și meritul lor, dom’le!… În consecinţă, dacă în meciul următor se întâmplă ca echipa respectivă să joace prost, aceiaşi crainici îi critică de le sar fulgii şi trec rapid de partea altora…

TRADUCERE LIBERĂ
„Nu vă uitați.” – anunță biciclista căruntă, venind pe artera principală, pe tânărul biciclist aproape intrând în ea, dinspre strada laterală. „Dar n-am avut viteză!” – nu se lasă el. „Nici eu” – îl anunță a doua oară doamna. Nu-l mai ascult, doar îmi traduc obiecția lui: „Care-i problema? Ce prioritate?!”

O, TEMPORA…!
Priviți roșiile de grădină adevărate și veți vedea de ce le ziceam în copilărie porodici („paradicsom”). Și de ce fetele bucălate erau poreclite „Porodica” (he, he!)… (Precizare: pâinea cu unsoare și porodici, de toamna, nu era egalată decât de pâinea cu unsoare, ridichi și hagyma, ceapă verde, de primăvara.)

REVEDERE…
Zi de previzualizare la grădiniță. Ţinându-se de mâna mămicii, o fetiță se desparte de doamna educatoare. Brusc se desprinde şi aleargă la colegul ținut de mână de educatoare, îmbrăţişându-l. „Scumpa de ea!” – zice educatoarea. Ci, adaugă repede: „Nu se poate îmbrățișările astea!”

STÂNGĂCIE
La ieșire din magazin, septuagenarul apasă greșit pompița dezinfectantului de mâini și jetul ajunge pe jos. „Au! N-am țilit bine!” – își resusciteză el glosarul din copilărie, precipitându-se în stradă.

STRĂZI VECHI, DE DEPARTE…
* Dacă te oprești să-ți tragi respirația, să admiri priveliştea ori vreo pisică, de îndată iese cineva la poartă sau la fereastra joasă, aproape de nivelul trotuarului, și-ți spune o poveste: „…Am avut o pisică și mai frumoasă, una grie, da’ ne-o furat-o… Știu cine-o fost, am fost și la poliție, da’ nu vre’ recunoaște!”
* Acolo, capotul nou, înflorat, al vecinei venite în povești este senzațía serii.
* Acolo mai vezi, târziu după-amiaza, gimnaziști venind agale de la școală, de pildă vreo ea, cu un ghiozdănaș sport pe umăr, cu ochii în pământ, cu junele biciclist din vecini evoluând alături: „…Tudod mien vagyok…, szégyellem…”- Luume, dor!… (P.S. Spre seară, în zona fostului ştrand, am văzut o altă domnișoară, cu lungi plete, făcându-și selfie din profil cu Râul, cum totul curge…)

DORUL DOR…
Apropo de pozele în format digital. Tinerii plecaţi în lume au observat că bătrânii rămaşi acasă nu sunt mulţumiţi de pozele cu nepoţii de pe what’s up şi, de aceea, le trimit la un fotograf profesionist, să le transpună pe hârtie fotografică şi să le înmâneaze bătrânilor, când aceştia vin în oraş – să vadă, să le pipăie, să le arate la toată lumea… Cu cât poza este mai bine făcută, creşte bucuria fotografului – o poate face în format A4 sau chiar A3, spre bucuria clienţilor din sat…

Marin SLUJERU




O altă optică școlară, marocană (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Pot spune că aterizarea în Maroc a fost toamna, așa cum în mod obișnuit s-ar spune. Este însă foarte greu sa delimităm anotimpurile în acel spațiu, precum la noi. Regatul Maroc se află într-o mare varietate de forme de relief, cu multe zone climaterice, după poziția lor față de Oceanul Atlantic, față de Marea Mediterană, sau față de marile înălțimi ale munților Atlas, unii purtând căciula albă și în verile fierbinți, toride. Într-o zonă ninge, în alta se face plajă la Atlantic, la o distanță de mai puțin de 200 de km (!).

Să spunem, totuși, că am sosit într-o toamnă prelungită, secetoasă, unde de foarte mult timp n-a căzut picătură de ploaie. Norii se adunau, promițător, din când în când, pe cerul azuriu și atunci răsunau rugăciunile din Minaretele Moscheielor, de unde muzeinii chemau musulmanii la rugăciune pentru Allah; dar norii se împrăștiau peste Ocean și Mare, unde-și descărcau bogăția de ape și unde nu aveau nevoie de ea.

În lunile sepetembrie și octombrie ale acelui an, 1974, au pătruns zilnic spre cer rugăciunile, dar norii n-au lăsat să cadă ploaia pe sol. Mai târziu în acel an și în următorii, timpul s-a mai răcorit, a și plouat și au apărut și câțiva fulgi de nea, care au format un strat subțire de zăpadă, spre bucuria și jocul cetățenilor, care au făcut să dispară repede, bătucită de „dansul” acestora, în șlapii lor.

După această mică stabilizare a demersurilor, am ieșit pe înserate pe străzi și bulevarde, amestecându-ne și noi în acea lume pestriță, sub multiple aspecte. Discret, făceam mici prospectări, pentru a sincroniza ceea ce știam, cu realitatea prezentă, pentru a ajunge la o acomodare lină, puțin câte puțin, în rezidența noastră de acolo.

Întreaga panoramă se prezenta ca o noutate: aglomerație, o lume zglobie, într-o continuă exprimare, „netăcută”, fără teamă, în diferite limbi și dialecte, cu o vestimentație felurită și lejeră și ea, totul exprimând o libertate neconvențională, fără o supraveghere cât de cât observată. Și totuși, în acest conglomerat de politici, ideologii, forme statale atât de diferite și adunate la un loc, aceasta se făcea în mod discret, ca de după o perdea, pe nesimțite, pe nevăzute, așa cum voi mai relata, probabil. Era și firesc, pentru a realiza o protecție statală, cu respectarea condițiilor de cooperare ferme: instrucție și numai instrucție și nicio activitate sub influența politică. Deși străin total acolo, mă simțeam ca după o descătușare, într-un comportament uman firesc, de liniște și așteptare. Am trăit într-o vitregie și condiții de răutate umană draconice și nu mă speria personal absolut nimic, dar teama și grija erau majore pentru cei ce mă însoțeau și pentru care eram responsabil, fiind preocuparea de bază, dar care se anunța însă liniștitoare.

Bacalaureatul era în desfășurare și după mai multe plimbări pe la școală, într-o sală profesorală imensă, mi s-a comunicat repartizarea claselor: două clase de a V-a (cu câte 4 ore/săptămână), două clase de a VI-a (cu câte 5 ore/săptămână) și o clasă de a VII-a umană (cu două ore/săptămână), deci 20 de ore/săptămână. Mi s-a înmânat și programa școlară, după cea franceză, destul de în detaliu, orarul școlii și locația claselor. Liceul era structurat pe cele 3 clase, cele numite, clasele V-VII.

Am avut o convocare a profesorilor de matematică, o mulțime, liceul fiind unul din cele mai mari din Maroc. A fos o masă rotundă, fără un program anume, procedurile și metodologia fiind cunoscute. Responsabilul acestor întâlniri (trimestriale!) era un profesor francez cu vechime, fără remunerație. Pentru că eram câțiva noi veniți (domna Vaida, eu și mi se pare încă vreo două persoane), ne-a prezentat în linii mari ce trebuia știut, de la început. A fost o întrunire deosebit de plăcută, deschisă, care a durat în jur de o oră, unde s-au exprimat păreri, propuneri, masa fiind încărcată cu prăjituri excelente și sucuri, în mulțime de varietăți.

Înainte de a aminti aceste metodologii (sunt destul de multe, cu totul diferite precum la noi), am să fac o scurtă desprindere de subiect. Am întâlnit în Meknes un fost coleg de an de la Cluj, Moisecu Adam, din prima parte a studiilor, care a fost transferat la Meknes, împreună cu soția, tot de matematică, cu un copil excepțional, Răzvan, elev la Liceul „Paul-Valery”, de la Misiunea Franceză. El a fost cuprins în primul grup de 4-5 profesori trimiși, experimental, cu contract în străinătate, după care au urmat multe mii, care au adus țării o cantitate imensă de valută. Ne-au invitat pe la ei, având condiții de locuit foarte confortabile, cu toate cele necesare, ei fiind deja după 4 ani de cooperare, în condițiile de până atunci extrem de favorabile lor. Ce ne-au spus ei, mai în detaliu și cu ce ni s-a comunicat la liceu, am să le rezum aici. Dacă o să-mi scape ceva, le voi reaminti la timpul potrivit.

* Nu se făceau planificări anuale, trimestriale, zilnice, planuri de lecții.

* Nu se țineau consfătuiri, cercuri pedagogice, consilii profesorale, ore de dirigenție, lecții deschise.

* Trimestrial, se făcea o întrunire pe catedre, în care se dicutau și analizau diferite aspecte legate de acest obiect. Probabil să se fi mai convocat vreuna, dacă se impunea, dar nu-mi amintesc; activitatea se desfășura în firescul ei.

* Trebuia să realizezi obligatoriu programa dată, ordinea capitolelor fiind la decizia profesorului, cu respectarea independenței lor și a continuității expunerii.

* Nu erau manuale școlare și erai liber să-ți alegi cursurile după care să predai materia, să realizezi programa. Din anul al II-lea au apărut aceste manuale, dar erau facultative.

* Notarea elevilor se făcea numai pe baza lucrărilor scrise; examinarea orală era exclusă. În funcție de numărul de ore, se dădeau lucrări scrise, individuale, nesupravegheate strict, care erau corectate și apoi se analizau cu elevii în clasă; nu erau notate, ci doar o pregătire a celorlalte. Urmau lucrări scrise de două ore, supravegheate, 3-4, după numărul de ore, corectate și notate într-un carnețel. Notele erau de la 0 la 20.

* În orarul școlar se căuta evitarea ferestrelor la profesori, nu la elevi; cursurile se încheiau la orele 12 fix și se reluau la 14, unele; duminica fiind singura zi liberă. Porțile se deschideau după fiecare oră, pentru ca elevii liberi să poată ieși afară și erau în jur destule cafenele, cofetării, unde puteau și fuma; fumatul nu era o problemă a școlii.

* Nu se făceau meditații, erau excluse.

* La sfârșitul trimestrului, se întruneau toți profesorii ce au predat la aceeași clasă și treceau mediile într-un registru școlar în 3 exemplare: unul se trimitea părinților, unul (paremi-se) se dădea elevului și altul îl însoțea la examanul de Bac. Media se făcea adunând punctele de la lucrările date și se împărțea suma la numărul lor; deci, cel ce absenta de la o lucrare (nemotivat, anunțat și aprobat) avea nota 0. Pe lângă medii, se treceau la fiecare elev mențiuni ce-l caracterizau, precum: silitor, în proges, delăsător, turbulent, leneș, respectuos, felicitări, tablou de onoare ș.a. Acestea contau foarte mult în promovabilitate și, mai ales, la Bac. Mediile erau ponderate, funcție de numărul de ore pe obiecte.

* La sfârșit de an, elevul era declarat promovat sau repetent; nu erau corigențe și nu se putea tripla o clasă. În acest caz, elevul era exclus de la învățământul de stat și putea continua la cel privat, cu taxe mari, dacă le putea suporta. În fapt, era o corigențăț rezolvată pe loc, prin repetenție, eventual. Dacă cel puțin unul dintre profesori nu dorea unul sau mai mulți elevi în clasa următoare, se făceau 2-3 tururi de discuții, cu toți profesorii clasei și dacă cel cu propunerea nu ceda, decizia lui era suverană: repetenția acuma, după 6 luni de activitate și nu după încă o lună de vacanță!

* Directorii erau doar cu rol administrativ, astfel pregătiți, chiar dacă erau și profesori și nu făceau inspecții la clasa, rol ce revenea exclusiv inspectorilor de specialitate; cred că era bine.

* Nu se făceau acele dări de seamă de sfârșit de trimestre sau de an, cu toate pomelnicile și premiile lor.

* Lecțiile trebuiau predate foarte ordonat și sistematic, pentru că transcrierea lor în caiete era aproape unica sursă de pregătire a elevilor, pentru bacalaureat și altele, cărțile fiind foarte scumpe, inaccesibile multora și pentru toți era greu să înțeleagă și să-și extragă din acestea ce li se cerea în programa școlară.

* Bacalaureatul se organiza cu mulșă grijă, cu probleme dificile propuse, cu o supraveghere severă. Elevii primeau direct pe file materialul pentru soluționare, cu numele acoperit, lipit bine și sigilat, alături cu un număr, un singur elev în bancă („distanțare”) și 3 profesori suparaveghetori, 2 fiind tot timpul prezenți. Profesorii erau de regulă și la supraveghere și la corectare, la ambele faze. Un grup de profesori, pe obiecte, primea pentru corectare în jur de 120 de lucrări de la aceiași elevi (cam de la 4 clase), din nu se știe ce oraș provenite și, după corectare, erau convocați în același loc, bine organizat, unde o echipă consemna rezultatele. Se deschideau lucrările, se asocia numele cu numărul de alături și se evidențiau notele. Era un barem fixat; din câte îmi amintesc, cei cu un număr de puncte sub 300 (în general majoritar),erau respinși și la fel cei ce aveau la o lucrare nota zero (0 puncte); cei cu numărul de puncte peste 320, erau admiși (nu atât de mulți). Au rămas cei cu un număr de puncte între 300 și 320, care se discutau (erau destui). Aici se deschideau registrele școlare și se căutau aprecierile, din timpul anilor, la lucrările cu notele mai mici; dacă erau bune, elevul promova, altfel pierdea Bacul. Se considera și aici munca profesorului și nu rezultatul unei lucrări, chiar de trei ore, care putea exprima o deformare a cunoștințelor. Accentul era tot autoritatea profesorului, în cei 3 ani. De aceea, un elev putea promova examenul cu 301 puncte și-l putea pica cu 319 puncte! Cei cu examen de Bac puteau intra la Facultate, fără examen, în Maroc și în exterior cu taxe, poate și cu burse. În general, procentajul de reușiți era între 25%-30% , uneori și cu excepții mari, cum ar fi 7% sau 70%, la unele clase.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor detașat în Maroc, 6 ani
Minneapolis, 08.09.2020




Culorile vieții (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Viața este cea mai pură și complexă formă de artă. O operă abstractă al cărei autor este omul. Dispunem de o varietate de nuanțe din care suntem liberi să alegem ce tonuri vor predomina în conturarea „tabloului”. Fiecare moment constituie o tușă de pensulă, tușă ce va influența într-o oarecare măsură imaginea finală.

Inevitabil ajungem într-un punct în care culorile care ne animă existența își pierd din intensitate până ce ajung să dispară în totalitate, lăsând în urmă o imagine rece. Aceste culori nu se risipesc doar din jur, ci și din interiorul nostru, creând o graniță fină între înțelegerea și dușmănia dintre minte și suflet, două elemente principale ale omului, ființă spirituală. Acest „colaps” apare în momentul în care uităm de propria noastră persoană și neglijăm ceea ce simțim sau ne dorim, alegând să trăim pe ritmuri dictate de către influențele exterioare. Renunțăm, fără să ne dăm seama, la unele lucruri care par nesemnificative dar care pot evolua în așa măsură încât să aducă o schimbare pozitivă întregii noastre vieți. La baza acestor aspecte stă lipsa de curaj în a vedea dincolo de bariere.

Cu toate acestea, o acțiune, o persoană, un gest sau un cuvânt poate readuce brusc culorile în peisaj, în cele mai neașteptate momente. Atunci începe adevărata luptă. Lupta de a menține culorile vii când intervine frica de a nu pierde ceea ce ajunge să devină propria noastră realitate actuală. Acela este momentul în care ar trebui să realizăm că scopul principal al vieții noastre nu este să ne ridicăm la anumite standarde deja impuse. Dacă acea frică ajunge să pună stăpânire în totalitate pe noi, riscăm să uităm din nou că „tabloul” existenței noastre depinde doar de noi. Idealul utopic este de a renunța la tot ce înseamnă lucruri fizice și de a deveni lumină pură care nu ține cont decât de propria ei intensitate. O alternativă mai accesibilă ar fi să realizăm că nu ne putem aștepta să primim nimic fără să oferim ceva în schimb, de exemplu, să judecăm persoane și să aspirăm la a nu fi judecați.

Tabloul va prinde incontestabil contur în momentul în care vom realiza adevărata putere de influență pe care o avem asupra noastră și a tuturor lucrurilor din jurul nostru. Opera finală ne va dovedi negreșit că totul s-a întâmplat cu un anumit scop și ne va face să realizăm ce au însemnat de fapt culorile vieții.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a X-a,
Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța”, Cluj-Napoca




Pe drum mergând…

(consemnări, notații)

DIVERSE
„Puskapor nap” – „zi de împuşcat praful” traduc eu liber ziua petrecută la podul respectiv. Rapid m-au corectatără unii. Nici o problemă, abia am așteptat!…* Duminică, spre amiază. Front de nori jos, plouă. Cu cât privesc mai în susul râului, lumina sporeşte – ca-n amintire, unde-i tot mai mare cu întinerirea. * Hai, cu înserarea!… Pescarii – statui sezoniere la râu. „Cât îi ceasu’? Dă-mi să dau de două ori, c-o zis tata la 8 să fiu acasă!” * Era să consemnez frânturi din idiomul unei doamne vorbind la telefon, dar m-am gândit să vă feresc de kever-ul de parfumuri, spray-uri, alifii… * 12.45′, o stradă departe. Trei bătăi slabe de clopot, dinspre centru. * O stradă. Dintr-un birou, o doamnă lasă jaluzele, dispare. Are o mască albastră. * Cu mască, unele personalități marcante ale locului nu mai riscă să li se furișeze chipul pe față, când se privesc în oglinzi, vitrine, ochi.

INCURABILII…
Un tânăr din prestări servicii: „Eu nuu! Eu n-am nici o grijă! Eu n-am văzut nici un bolnav. Şi de care se zice c-au murit, au murit de alte boli. Guvernul vrea să ne sperie!”

HELECTORALĂ…
Seniori necăjiţi, acolo unde se-nfige harta-n ţe’d’e: „În tăt’e suntem ultimi!”

TERASĂ
Vânzător de „Graiul…”, „Glasul…” oferindu-le pe la mese. O nevastă ieşită de la avocaţi: „Nu ne treb’e ştiri! Ştim destule ştiri…”

CONSOLARE
August, spre amiază. Două femei în floarea vârstei, de pe sate, se intersectează pe centru. Fără să se oprească din alergătură:
– …Ce să fac? Lucru şi lucru. Când n-ai viaţa ta, eşti o maşină de făcut bani. Robot!…
– Lasă, că şi când ai om, tăt maşână eşti!…

LA SFAT…
Spre seară, la dig, trei băiețași în jur de 10 anișori. Bicicletele claie peste grămadă, ei uzi, cum făcuseră baie în Iza și cu julituri, vânătăi, de la drifturi…
Băiatul 1, frământat: Ce-o să zică părinții noștri?
Băiatul 2, scâncind: Io nu, io nu am vrut, …voi!
Băiatul 3, limpede: Măi! Dați vina pe mine! Ziceți că-s eu vinovatul!

EDUCAȚIONAL
*
O liceană boboc vine acasă neagră de supărare. Auzise la școală cum înjură colegii și colegele ei. Tace și tace, dar, până la urmă, se destăinuie: „Pe mine m-ați ținut ca într-un borcan!”
*
Un fecioraş către altul, în goana bicicletei: „…Era să nu-mi deie bani de îngheţată! …Că să nu mă doară gâtul… He, he! Da’ când mi-o luat piş’ină, n-o avut grijă…!”

LA NOI
Ar fi neimportant dacă toți cantautorii noștri de vârf ar preciza clar, de fiecare dată, autorii melodiilor și ai textelor interpretate, compozitori și poeți? Am observat că de la an la an se tace tot mai mult despre aceștia. Ori avem atâția „Dylani” și „Coheni” și n-am știut?

ÎN PARC, PE CORSO…
„Io nu mă duc până ce scoate carantina!:…” „ D-apoi, noa, că, Aurora, acuma vin de-acolo…! Că doară… Pă toți ne-o băgat!…” „ „Dă-mi bună pace cu școala ei!…” *„Fabiaan, hai la mama!… Faby, să nu pici!” „Da’ eu nu m-aș duce? Da-i bai că de pe 15 bagă pă carantină… O zis la televizor… Atunci, nu mai trec!”

MEDIA SPORT
* „Ce păcat! Jucătorul s-a demarcat, dar nimeni nu l-a sprintat.” (Unul din cei mai sprinteni jucători din Serie A si chiama Immobile… )
* „Arbitrul nu dă nimic, o dovadă că este onest. Jumătate din arbitrii români ar fi dat, la aceată fază, fault pentru gazde.” (Peste câteva minute același conducător de joc inventează un penalti pentru gazde.)
* Se aud în clar înjurăturile jucătorului P. Crainicul tv: „Hehe…! P. ar trebui să ştie că există microfoane de fond.”
* „Se confirmă faptul că „Gaz Metan” este o echipă ce se încălzeşte greu, un fel de Diesel al Ligii I.”
* „Patru goluri anulate de VAR, în aceeaşi partidă, aceleaşi echipe, pentru aceeaşi tară: poziţie de ofsaid!”
* Încă una…: „Cuadrado calcă pe minge, dar opreşte balonul.”
* „Gool! Şutul lui… reuşeşte să înşele vigilenţa portarului Balauru!”
* „Dinamo învinge pe FC…. O gură de aer pentru câini.”

Marin SLUJERU




Sighet – Album retro (LXII)

Pentru un pic de răcoare, în acest august călduros, vă propunem o imagine de… colecție.
În fotografie, un grup de sigheteni per pedes și o familie înstărită într-un „taxi” – sanie pentru plimbări extrem de liniștite (pe o stradă pe care vă rugăm s-o identificați!), imediat după sfârșitul Primului Război Mondial.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșului Sighetu Marmației.




Emeric Imre – un foarte apropiat al „Florii de colț” de la Sighet | VIDEO

Tot din prima zi a Festivalului „Floare de colț” de la Sighet (ediția a VIII-a), vă oferim o voce îndrăgită în România: Emeric Imre.

Foto & Video, Sorin MARKUS




Ducu Bertzi ne-a (în)cântat acasă! | VIDEO

Inițiatorul deja „tradiționalei” Gale Folk „Floare de colț” de la Sighet, cantautorul sighetean Ducu Bertzi a încheiat prima seară a festivalului. Vă invităm să-l urmăriți:

Foto & Video, Sorin MARKUS




Planuri pentru trecut… (autor, Vasile Gabriel Vouciuc)

Vasile Gabriel Vouciuc

Trecutul nu se lasă ușor uitat, ci prinde rădăcini adânci în sufletul unei persoane, și nu ezită să mai bântuie din când în când, readucând la viață atât amintiri plăcute, dar mai ales dezamăgiri, regrete, dureri. Acesta este unul dintre principalele defecte ale trecutului (ale celui personal, căci cel istoric se lasă, din păcate, foarte ușor uitat). Celălalt defect ar fi acela că nu poate fi schimbat. Auzind însă de atâtea ori pleonasmul „planuri pentru viitor”, mi-am pus întrebarea: oare nu am putea face și „planuri pentru trecut”? Iar dacă am putea, ar fi în interesul nostru să schimbăm ceea ce s-a întâmplat deja?

Ce este de fapt trecutul? Trecutul reprezintă distanță deja parcursă din lungul și imprevizibilul drum al vieții. Dacă zăbovim și revenim, riscăm să nu mai ajungem cu bine la destinație. Trecutul reprezintă punctele deja bifate de pe o uriașă listă de cumpărături pentru supermarketul virtuților. În momentul în care cumpărăm ceva ce avem deja în coș, nu ne mai rămân bani pentru celelalte produse necesare. Trecutul reprezintă petalele deja căzute ale unui trandafir roșu și nobil, care este viață noastră. Dacă ne uităm doar la petalele ofilite, și nu la cele încă vii, nu vom mai observa frumusețea florii.

Trecutul trebuie să rămână trecut, pentru că trecutul nu cuprinde doar timpul scurs până într-un anumit punct, ci și sentimentele, gândurile, bucuriile și supărările, luptele interioare sau exterioare, deciziile bune sau rele, care au schimbat viziunea noastră asupra lumii și care ne-au făcut cine suntem acum. Iar noi nu trebuie să rămânem la stadiul de acum, ci să evoluăm în permanență, să răspundem cu entuziasm la noile provocări pe care ni le dă viața zi de zi. Așa cum zicea Albert Einstein, „Viața e ca mersul pe bicicletă: ca să-ți menții echilibrul, trebuie să te miști în permanență”. Dacă ne uităm tot timpul peste umăr, ne imaginăm că am putea schimba ceea ce am făcut sau am spus, retrăim toate momentele grele, ne lăsăm stăpâniți de regrete, atunci viața va trece pe lângă noi, iar tot ce ne va rămâne vor fi părerile de rău și gândurile reexaminate de sute de ori.

Totuși, trecutul ne este prieten sau dușman? Trecutul poate readuce la viață momentele dificile, amintirile dureroase, oprindu-ne din a merge mai departe pe drumul vieții. Sau, trecutul ne poate învăța lecții importante, ne poate face mai puternici, ne poate arăta că uneori trebuie să pierdem ceva pentru a câstiga altceva mai bun în schimb. Depinde doar de noi dacă facem pace cu trecutul sau dacă îl lăsăm să ne controleze. Depinde doar de noi dacă realizăm cât de benefice au fost toate „bunele și relele” prin care am trecut sau dacă alegem să ne plângem de greutățile întâmpinate. Depinde de noi dacă acceptăm ceea ce ne da viață și mergem tot timpul înainte, sau dacă ne dăm bătuți după prima bătălie pierdută.

Nu putem schimba trecutul, dar am putea schimba felul în care îl percepem, ne-am putea schimba pe noi înșine, dacă am vedea partea bună în orice încercare, ușoară sau dificilă, pe care ne-o dă viață, și dacă am înceta să ne mai facem „planuri pentru trecut”.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: www.gettyimages.com/photos/uccia_photography

 




La despărțire… (autor, arh. Bogdan Vancea)

S-a stins pâlpâind ca o candelă pe sfârșite, cel care a fost prof. dr. Mihai Dăncuş, eminent cercetător, muzeograf şi etnograf, etnolog şi om de cultură, timp de peste patru decenii director al Muzeului Maramureşului din Sighet, întemeietor şi promotor al Muzeului Satului din Sighet, acesta fiindu-i corolar al operei în peste cinci decenii de activitate, «primar al satului primordial», așa cum inspirat s-a spus despre el.

Maramureșean plin de dârzenie, a luptat cu toate vicisitudinile vieții pentru a realiza biruința spiritului asupra materiei. A cheltuit pentru aceasta suflet, sănătate si credință pentru propășirea nemului nostru românesc și a Bisericii greco-catolice, în mijlocul căreia trăia ca un bun urmaș al Episcopului unit Atanasie Rednic.

Om bun, cu dragoste de semeni, Mihai Dăncuş a fost un împătimit slujitor al tradițiilor populare maramureșene, al cuvântului scris căruia i-a dat viață făcându-l cuvânt rostit, în atâtea memorabile ocazii atât în mediul științific, cât și de la catedră, fiind un dascăl plin de râvnă și ardoare, cum puțini cărturari au trudit în atâta discreție și modestie ca el. Înzestrat cu o judecată ageră, o memorie proverbială si cu o rară capacitate de ordonare și sistematizare a științei de carte căreia i s-a dedicat, s-a bucurat de prețuire unanimă, ca unul dintre cercetătorii cei mai prestigioși ai culturii populare maramureșene, pentru care a lucrat cu spor și pilduitoare tragere de inimă … Iar opera pe care ne-a lăsat-o stă mărturie.

În fața destinului suntem nepurincioși, vâzând cât de severă și de implacabilă este legea firii: „pământ ești si în pământ te vei întoarce”. Nici spiritul său dârz și atât de dinamic, nu l-a putut scoate de sub povara acestei legi … Acum, când trupul său se coboară în noaptea țărânei din care s-a zămislit, înfrânt de anii strânși în lunga sa viață, de munca ce nu a cunoscut osteneală, de suferința fizică, sufletul său trudit se ridică, pentru a se odihni la dreapta Tatălui, în liniștea veșniciei.

Prin rostirea mea smerită și săracă în cuvinte, îi aduc omagiul, mulțumirea și recunoștința pentru că a existat și că i-am putut fi în preajmă.
Fie-ți țărâna ușoară și memoria binecuvântată„, dragă Mihai
Rămas bun …

Arh.Bogdan VANCEA
[de Oncești și de Buteasa]
București, 1 august 2020