Cristos a Înviat!

„Nu vă temeți!”… toate necazurile, bolile, obstacolele au fost și sunt depășite de o credință puternică. Deși izolați, lumina speranței, lumina învierii a pătruns în casele tuturor.

„Salut, Sighet!” dorește cititorilor săi sărbători binecuvântate!

Salut, Sighet!

Deși ne aflăm în plină pandemie, vin și vești bune din lumea sportului sighetean!

Două dintre sportivele legitimate la secția de șah a clubului nostru, și anume Mihaela Trifoi și Larisa Covrig au evoluat joi, 9 aprilie 2020 și marți, 14 aprilie 2020 pentru reprezentativa de junioare a lotului național de șah împotriva celor din Polonia!

În ambele confruntări a ieșit învingătoare echipa României.

Sportiva Trifoi Mihaela a jucat în ambele partide, în timp ce Covrig Larisa a evoluat doar în partida de joi.

De menționat este faptul că meciurile au fost online.

Pe 16 și 21 aprilie vor avea loc alte două partide internaționale. Primul împotriva Moldovei și al doilea meci se va disputa împotriva Greciei.

Felicitări fetelor noastre pentru evoluțiile avute și mult succes la următoarele partide!

Clubul Sportiv Municipal Sighetu-Marmației

sursă foto: Clubul Sportiv Municipal Sighetu Marmației (Larisa Covrig (stânga) și Mihaela Trifoi)

Vă invit la o scurtă analiză.

Mai jos, am făcut un grafic cu numărul de decese pe zi, cauzate de COVID-19 în România, începând cu data primelor decese (22 Martie 2020), pe care le-am extras conform stirioficiale.ro. Adesea, în statistică, aceste curbe empirice „seamănă” cu o Gaussiană: chiar dacă cauzele sunt multiple, complexe și majoritatea ascunse, rezultatul, per total, tinde să urce, mai întâi la o rată mai ridicată, apoi la una mai lentă, să atingă un vârf sau un platou, iar apoi să coboare într-un mod aproape simetric, până valorile se apropie din nou de zero. Datele fluctuează puternic, dar acest lucru este normal, pentru că numerele sunt relativ mici (sub 30) și de aceea, foarte sensibile la diferite cauze de „zgomot”. Printre acestea putem considera și numărul deceselor din timpul nopții care se comunică de obicei a doua zi. Noi însă, trebuie să încercăm să vedem curba statistică din spatele oscilațiilor.

Putem observa că această curbă, în ultimele 8 zile pare a se stabiliza în intervalul 21-28, cu vârful de 28 pe data de 9 aprilie și o mică scădere în zilele de după. Ar fi posibil ca numerele să mai crească, însă, uitându-mă atent și dacă ar fi să „ghicesc” (cu un ochi format în mulți ani de cercetare aplicată), eu cred că am trecut deja de maximum și în următoarele zile curba va începe să scadă treptat. Dacă ne așteptăm la o anumită simetrie a curbei față de vârf, atunci putem presupune că totul se va liniști (la 0-3 decese pe zi) în aproximativ trei săptămâni. Dacă mai lăsăm o marjă de eroare de o săptămână în plus, probabil că în 14-15 mai 2020 vom fi scăpat (0-1 decese pe zi). Pentru aceasta trebuie neapărat să menținem la fel de strict izolarea socială și să nu ne relaxăm prea repede! Vestea bună e că, dacă vom respecta restricțiile ca până acum, viitorul pare că arată bine. Să urmărim atent evoluția în următoarele zile care sper să confirme intuiția mea.

Marius LEORDEANU

N.R.: Absolvent al C.N. „Dragoș Vodă” din Sighetu-Marmației (născut la Cluj-Napoca în 11 mai 1980), Marius Leordeanu este acum conferenţiar la Universitatea Politehnică Bucureşti, unde predă cursurile de Vedere Computaţională şi Introducere în Robotică, pe care le-a introdus la programul de Master în Inteligenţa Artificială. Marius este şi cercetător ştiinţific la Institutul de Matematică al Academiei Române. Marius Leordeanu a primit titlul de doctor în robotică în 2009 de la Universitatea „Carnegie Mellon” din S.U.A., una din primele din lume în domeniul informaticii şi al roboticii.

Îmi potrivesc masca pe față, mi-am ajustat mănușile, am completat declarația adecvată și… mă îndrept spre centrul Sighetului. Trecătorii sunt răzleți: unii sunt atenți – vigilenți, alții par nepăsători, câțiva se strecoară derutați (n-au măști, nu suportă să poarte măști?!) iar o altă parte sunt… apatici. Cu precauție firească… înaintez!
Suntem de nerecunoscut! Mă salută „mascații”, nu-i identific chiar pe toți, ne ocolim între noi delicat, cu repeziciune trebuie să bifăm traseul trecut în declarație și să evaluăm constant distanța socială. Evident, unii mai frumoși și îndrăzneți n-au nicio legătură cu distanțarea socială, mai stau la taclale, e drept sunt puțini și-și feresc privirile vulnerabile.

Dom’le!… vorba unora mai cerebrali, încercarea asta ne epuizează resursele psihice, va trebui să ieșim – inopinat – la aer curat, să mai ducem câte o pâine la cei nevoiași, poate chiar să ne găsim substratul filantropic neglijat.
I-am căutat, am încercat să-i găsesc pe omniprezenții cerșetori din zilele bune… nicăieri! Sunt izolați și ei în disperare, în lipsuri și-n frici?! În ce cotloane se ascund? Frica zilei de mâine, da, e valabilă pentru aproape toți, toți! Nu doar românii, toate națiunile sunt într-o așteptare bolnavă, liniștea dinaintea necunoscutului.
Nu văd poliție și e foarte bine, pot fi și discreți. Este miezul zilei și nu foarte mulții trecători sunt cu pungile și plasele aproape pline. A dispărut „furia” cumpărăturilor din anii trecuți. Mă îndrept spre piața de alimente și, culmea, nu-i văd pe „tradiționalii” prea-blamați vânzători stradali de țigări. Oare dorm la ora prânzului? Ce vacanță de sărbători are planeta!
În piață oamenii se mișcă rezonabil de firesc, producătorii (unii sunt doar comercianți) au mască, da, iar de mănuși nu se pune problema. Produsele nu lipsesc, doar crisparea apare la vederea unor polițiști locali, în rest totul funcționează! Am văzut, am cumpărat, am plecat!

Pe vremea asta, în condiții normale, dacă n-ar fi fost co-vidul nepoftit, am fi avut debutul campaniei electorale, orașul ar fi fost plin de afișe și bannere, plin de promisiuni, plin de strategii colorate distinct, plin de candidați super-motivați și devotați cauzei cetății. Și totuși – Doamne iartă-mă! – ce frumoasă-i liniștea necompetițională politic. Evident că sunt mulți cei care își doresc și cred în povești, în lovituri de imagine, în devotament pe hârtie și-n aroganțe bine camuflate. Pentru ei, lumea e nebună!
Dar, Sighetul azi e liniștit, au înflorit o parte din copaci, suntem în plină primăvară și pandemie, am făcut lejer câteva poze și spre… casă. Atmosfera de acum este aproape identică cu cea de prin anii ’75 – ’80, calmă, liniștită, patriarhală sau poate matriarhală, cu stingerea simbolică la ora 22:00 și… orașul în totalitate la somn. Ei, azi avem alternative, programe TV, Internet, facebook (cei care vor… vizibilitate) și libertate. Libertatea de-a striga, de-a înjura, de-a alege, de-a pleca, puțin sau de tot. Și-acum, în sfârșit, libertatea de-a… medita îndelung! E nevoie și de introspecție!

Sărbătorile Pascale vor fi întâmpinate de unii dintre noi în câteva ore, iar de către alții în câteva zile. Au dispărut zgomotele, agitația inutilă, fiecare dintre noi își înfruntă propriul (co)vid și s-a retras în biserica originară, în biserica din suflet. În intimitatea propriei ființe, poate, poate, vom schimba ceva în noi înșine dar și în… lume.

La început au fost cuvintele și apoi… neliniștea! Așteptăm lumina din oameni, lumina în lume!

Ion Mariș

Negativitatea a început pe Pămînt odată cu păcatul lui Adam și Eva. Cînd aceștia au gustat din Eitz Hadat (fructul oprit) s-a produs o separare între bine și rău, separare care se apropie de sfîrșit odată cu ieșirea din Egipt de Pesach.

Înainte de Pesach, israeliții se aflau într-o stare atît de negativă numită a 49-a poartă a negativității încît, dacă mai coborau o treaptă (a 50-a), situația ar fi devenit fără scăpare. Însă cum vom vedea mai tarziu, Pesach a produs un miracol și a declanșat revenirea spirituală din această stare extrem de negativă, revenire care devine completă de Shavuot, după cele 49 zile de Omer.

Patriarhul Abraham, care a trăit cu 400 ani înaintea Exodului a primit în vis la vîrsta de 100 ani de la Creator mesajul (total ilogic pentru vremurile noastre) că în curînd va avea un fiu, iar acesta va fi sămînța unui întreg popor. Poporul israelit ce va rezulta din Abraham va fi înrobit pentru 400 ani într-o țară străină. Deși acest vis este atît de neverosimil, Abraham, care avea un nivel de spiritualitate foarte înalt a înțeles mesajul visului și s-a bucurat. Cum să se bucure cineva că urmașii săi vor fi robi? Secretul pe care el îl cunoștea era că pentru a atinge credința deplină, nivelul cel mai înalt de spiritualitate un om (și respectiv un întreg popor) trebuie mai întîi să fie la nivelul cel mai jos spiritual, nivel reprezentat în vis de cei 400 ani de robie egipteană.

Cuvîntul faraon are aceeași valoare numerică în ebraică ca și gât, gâtul este o porțiune îngustă care separă capul de trup, și de asemenea Mitzraim (Egipt) semnifică îngustime. Îngustimea faraonului și a Egiptului a făcut ca deși el avea la picioarele sale un întreg imperiu să își dorească să țină în scavie pe urmașii lui Abraham, poporul israelit, semnificația fiind aceea de a ține în sclavie poporul preocupat în cel mai înalt grad de spiritualitate. Eliberarea din această sclavie semnifică faptul că obținerea credinței depline este imposibilă fără a fi precedată de o perioadă de negativitate, incertitudini, îndoieli.

După 6 zile de peregrinări prin Egipt în urma celor 10 plăgi, Creatorul le spune urmașilor lui Abraham: „Stați în fața mării și veți vedea marea minune pe care Eu o voi face pentru voi”. Imediat după aceasta, o armată imensă a faraonului apare în urma lor iar ei sunt prinși în capcană între armata imensă și Marea imensă. Apoi a urmat minunea, precedată de intrarea în Marea imensă a unui israelit (ce avea deja credință deplină) pînă la gât. Moise care conducea convoiul israelit îl întreabă pe Creator care e cheia acestui miracol de despicare a mării, iar acesta îi răspunde că e o ecuație spirituală foarte simplă: Avem pe de o parte-natura, în care oceanul nu se despică, există boli incurabile, unele probleme nu se rezolvă, iar pe de altă parte a balanței există miracole care răstoarnă toate aceste legi ale naturii.

Omul de asemenea are natura sa constituită din egoism, dorința de a acumula pentru sinse însuși, de a beneficia din fiecare acțiune a sa. Dacă vrei să schimbi natura universului, să despici marea, trebuie să renunți complet la această latură ego-centristă.

Legat de urmărirea israeliților de armata faraonului Torah ne spune că armata egipteană se apropia din ce în ce mai mult de ei, însă Zoharul decodează acest mesaj cum că israeliții se apropiau din ce în ce mai mult de Creator, de credința deplină. Despre aceasta este Pesach – despre eliminarea haosului din viețile noastre prin credință deplină. Lectura Hagadei începe cu propoziția „Noi am fost sclavi în Egipt”. NOI, nu străbunii noștri! – deci e clar că e vorba despre eliminarea negativităților proprii cărora NOI le suntem scalvi, Eliberarea NOASTRĂ din propriul Egipt, din propria îngustime. Conștientizăm cît de jos suntem și ne eliberăm total din cea de-a 49-a poartă a negativității. De aceea Creatorul i-a spus lui Abraham că urmașii lui (NOI) vom fi sclavi și că se vor elibera din propria sclavie întru credință deplină, certitudine.

Pesach înseamnă în ebraică Pe = gură și Sach = rostește, vorbește. De aceea, tehnologia serii de Seder implică multă vorbire, explicarea fiecărei etape pe care noi o urmăm. Cuvîntul seder înseamnă ordine, deosebirea fundamentală între alte seri și cea de Seder(inclusă în celebrele întrebări Ma nishtana) este că în alte seri noi cinăm cum vrem dar în seara de Seder, pentru a accesa această energie a eliberării din propriul Egipt noi respectăm o anumită ordine, parcurgînd cele 15 trepte rituale.

Închei prin urarea tradițională Chag Pesach Sameach însoțită în acest an mai mult ca niciodată de gânduri de bine, sănătate și de urarea din suflet ca această perioadă negativă din viețile noastre să se încheie cât de curând și să ieșim din ea întăriți, mai buni și mai spirituali.

dr. Sorin MARKUS

foto: dr. Sorin Markus

Se apropie de finalizare construcția celei mai noi sinagogi din Europa, cea din Sighetu Marmației, situată între străzile Ștefan cel Mare și Gheorghe Doja, pe locul vechii Marii Sinagogi Ortodoxe.
Marea Sinagogă a fost construită din lemn în 1778 (ori, după alte date, în 1807), refăcută din zid în 1836 și incendiată în 1944 de către naziștii în retragere, după ce o folosiseră ca loc de detenție pentru 140 de personalități evreiești, iar apoi, după deportarea lor la Auschwitz, ca depozit de alimente.
Pe lângă „shul” (sinagogă) a funcționat cel mai important centru religios hasidic din Maramureș, condus de către curtea rabinică Teitelbaum, ai cărei „gadoli” (cei mai venerați rabini, unii fiind considerați a fi „tsadik” – adică sfinți care realizează miracole) au oficiat acolo vreme de cinci generații. Curtea includea și o școală teologică superioară („beis midrash”), o curte de judecată („beth din”), baie ritualică („mikvah”), biroul comunității, o tipografie și casa rabinului.
Principalele trei instituții: sinagoga, școala și baia (împreună cu un hotel „kosher”) sunt acum în curs de reînființare sub patronatul dinastiei iudaice ultra-ortodoxe Satmar din Brooklyn – New York (mai concret, a ramurii Marelui Rabin Aaron Teitelbaum), cea mai mare grupare hasidică din lume, cu cca 120 mii membri și averi de 1 miliard dolari, ale cărei origini sunt la Sighet.
Piatra de temelie a complexului religios a fost pusă pe 21 mai 2017, în prezența a 280 de rabini veniți din toată lumea.
Este adevărat, noua sinagogă nu este o reconstrucție perfectă a celei vechi, care a fost situată pe locul Monumentului Holocaustului de azi, având un alt fronton, dar aproximativ aceeași volumetrie. Se presupune că baia ritualică va utiliza rămășițele zidurilor băii originale, precum și bazinul rotund care a supraviețuit miraculos până azi.
Deși unii cred că aceasta este „singura sinagogă construită în Europa după cel de-al doilea război mondial”, trebuie spus că, numai între anii 2013-2019 au fost deschise noi sinagogi la: Lorca – Spania, Varșovia – Polonia, Jurmala – Lituania, Kaliningrad – Rusia, Regensburg și Konstanz – Germania ș.a.
Totuși, având în vedere faptul că, din anii 1930, în România nu s-a mai construit nici o sinagogă, precum și faptul că, în acest moment, în întreaga țară nu mai sunt decât vreo 20 de sinagogi în uz regulat, deschiderea celei de la Sighet reprezintă o adevărată gură de oxigen pentru iudaismul din acest colț de continent.
Sinagoga ar fi urmat să fie inaugurată în luna mai, însă, datorită pandemiei de COVID-19, acest eveniment s-a amânat pentru o dată ce urmează a fi stabilită ulterior.
Reactivarea coloratei și pitoreștii vieți hasidice din Sighet nu poate să fie decât un fapt benefic pentru urbea în care, cândva, aproape jumătate din populație era alcătuită din evrei.

P.S. Pe Netflix a fost lansată în urmă cu câteva zile, miniseria „Unorthodox”, a cărei poveste – reală, este centrată exact în jurul hasizilor din dinastia Satmar din New York.

Teofil IVANCIUC

foto: Teofil Ivanciuc

România a trecut prin multe urgii și cu războinicii ei viteji a depășit greutățile, „a ieșit mereu învingătoare”, în mod miraculos. Au fost inundații și cutremure, au venit peste noi năvăliri cotropitoare: aici ne-au găsit, dar ne-am apărat, am rămas pe aceleași spații și ne-am dezvoltat, iar acele rele s-au dus, au trecut și au dispărut.

Au fost și altă dată epidemii cumplite, date tot de viruși necunoscuți și cu o lume medicală aproape inexistentă atunci, care ne-au împuținat destul, dar tot noi am rămas, învingători. Așa a fost cu epidemia cumplită de „ciumă”, în care cei scăpați odată de ea deveneau imuni și adunau cadavrele de prin casele și locurile pe unde „cădeau” și, fără teamă, îi transportau la grămadă și apoi îi aruncau în „gropi comune”, aruncând var nestins peste ele. A dus cu ea, această epidemie, o parte din populația țării, ce reprezenta jertfele umane care, prin lupta cu epidemia, au făcut ca cei ce au rămas să ducă viața cu rosturile ei mai departe, în refacere și dezvoltare, sub toate aspectele. A fost și epidemia de tifos exantematic, în timpul primului război mondial, cu cca 300.000 de morți, dar am învins-o și pe acesta, ca și pe nemți și, încetul cu încetul ne-am refăcut, am regenerat.

Au trecut apoi peste noi cele două războaie mondiale, cu jertfele lor, cu câștigarea și pierderea de teritorii, după dorința celor mari, în ambele fiind în final câștigători. Apoi, a urmat năpasta cea mare care ne-a cuprins, a unei ideologii de dictatură comunistă, după al Doilea Război Mondial.

În acele vremuri, de mare prigoană, a urmat prima dislocare masivă a unei mari mulțimi de oameni de pe pământurile lor, de la casele lor, prin masive deportări și, mai ales, milioane de oameni au fost trimiși în temnițe pe tot curinsul țării, sau în lagărele muncilor de exterminare, construite în acest scop. Temnițele, „Canalul Morții” și „Stufărișurile Dobrogene” au înghițit sute de mii de victime, făcute de torționarii vremii. Cei uciși și exterminați, au fost aruncați apoi tot în gropi comune, prin locuri necunoscute, de nimeni știute, cum s-a facut altădată și sub „domnia ciumei”, care acuma a avut însă eșarfa roșie. Au rămas însă unii și prin albia „Canalului Morții”, a „Magistralei Albasre” („Roșii”!), apele căruia n-au reușit și nu vor reuși niciodată să-l spele de sângele atâtor victime. Dacă atunci gropile comune aveau motivația de a proteja populația, celelalte erau determinate de o criminalitate comunistă.

Dar, am izbutit, cu multă mobilizare, jertfe și vărsare de sânge, să înlăturăm odiosul regim, fiind admirați de o lume întregă, în prima revoluție din lume transmisă la televiziune. Simpatia și ajutoarele au fost masive, dar nu s-a continuat lupta cum trebuia, „ne-am oprit din drum”. La butoane au rămas aceiași, prin diversiune și crime, doar cu epoleții și denumirile schimbate, sub conducerea și influența malefică a aceluiaș „liber cugetător”. În acest fel, s-a ajuns la o distribuție fărâmițată a economiei, apoi la distrugerea ei, prin falsul proces de privatizare, beneficiarii de azi fiind, mai ales, politrucii de ieri. Încetul cu încetul, s-a format acea categorie de „hoți”, „corupți”, care au dezvoltat până la urmă „tâlhăria”, hoția făcându-se pe față, prin Legi cu destinație. Acestea au obligat românii să-și părăsească iar țara, să ia drumul pribegiei multe milioane de oameni, împrăștiindu-se prin toată Europa, Anglia, peste Ocean și cine știe mai pe unde. După primele drumuri spre închisori, spre moarte, a milioane de oameni, de mai înainte, a urmat acest exod și mai amplu, al doilea din lume, dupa Siria, milioane de români, cine mai știe câte, fiind alungați să plece din țară peste frontiere, pentru a găsi mijloacele de trai necesare și care în țară le-au fost refuzate de hoția masivă, fără margini, tot „fără frontiere”. Cu bolizi de cea mai nouă și bună marcă, cu mâinile încărcate de ceasuri de ultimă modă, de zeci de mii de euro, cu brățări și coliere diamantine, de o strălucire orbitoare, și altele, aceste obiecte moarte, făceau contrastul cu vietatea întunecată a purtătorilor acestor bogății nemăsurate, nemeritate, obținute prin furtișag.

Acest „fenomen” rupe țara, acasă rămânând copiii și bătrânii, cei apți de muncă, uneori familii întregi au umplut lumea. Cum era și firesc, multe tragedii s-au produs neîntârziat, cu copii dispăruți, neșcolarizați, înecați în ape, abuzați sau uciși, bunicii lor neputându-i supraveghea, să-i păzească de rău; cu atâtea victime pe șosele, în drum de acasă sau spre casă, pentru nevoi sau întâlniri familiale, cu familii dezmembrate! Așa cum pentru victimele comunismului, informatorii erau asociați în crime și ucideri, cu torționarii de altădată, corupții, hoții și tâlharii de azi sunt asociați în toate aceste tragedii ce s-au produs și se mai produc asupra romaânilor.

Ca și cum aceste nenorociri nu erau de ajuns, a venit peste noi și această pandemie cumplită, cu întoarceri obligatorii acasă a milioane de oameni, infectați, izolați sau în carantină, veniți spre casă pe rute de noapte, alese și supravegheate, mai ales cei rămați fără locuri de muncă, fără casă și mijloace financiare. Sentimentul de familie unită, în bine și în rău, depășește uneori orice motive de pericol, oricât de mari și se caută reunirea familială, peste toate pericolele, peste toate greutățile, granițele. În cazul acestor acțiuni forțate, este firesc să apară și alte victime, asociate și cu acest atât de periculos coronavirus ucigător, cu atâta forță de răspândire. Aceiași vinovați și pentru „retur”, sunt cei formați și proiectați după 1946 și a odraslelor acestora!

Fondul Monetar Internațional s-a înființat în 1944, cu 188 de state membre. Era dupa un război nimicitor și se impunea imperativ organizarea unei Instituții financiare, pentru a  veni în ajutorul  celor mai afectate state de teribila confruntare, indifernt că au participat la  război sau au fost doar victime, ori au fost afectate greu în diferite  relații economice cu state în confruntare. România este și ea stat membru al FMI, a avut relații bune cu Fondul  și  a accesat  diferite împrumuturi.

După mulți ani de acivitate cu mare influență, șefa acestuia, D-na Christin Laggarde, face o constatare și a ieșit cu o exprimare  șocantă  în public, în iulie 2018 : „Bătrânii  trăiesc prea mult și este un risc pentru economia  globală, trebuie făcut ceva”!! (Publicată în 24 martie 2020, anul curent, în întâmpinarea  pandemiei!). S-au pronunțat mulți asupra  anunțului  surpriza, cu privire la agresivitatea acestui anunț, cu care pune în relief problema.  Este un anunț cinic, prin care acuză viața, îi acuză pe bătrânii care mai trăiesc, și-i învinuiește, spunând de ce trăiesc atâta. Cu atât  mai  crudă este exprimarea  „abuzului  de a trăi”, cu cât vine din partea  unei doamne;  oare  Domnia  sa  are bătrâni, are copii,  a dat viață? La cât  o fi calculată lungimea acesteia, „permisa”?  „En garde, bătrânilor!!” Care se consideră  că este  vârsta limită și cum crede  că s-ar putea realiza acest „proiect”? Evident, numai restricția de a nu mai purta baston nu ar fi suficientă! De ce nu se întreabă și de ce se sting așa de mulți oameni cotizanți,  fără a beneficia  măcar de o lună de pensie, deloc  bătrâni; de ce mor așa de mulți copii cu zile și să încheie la fel: „trebuie făcut ceva”.

Această „prevedere” este contrară și unui „circuit” uman firesc: sunt mulți care mai târziu, la bătrânețe, dau mari valori umanității, în domeniul artistic, cultural, știintific ș.a. De exemplu. Despre Johnn W. Goethe s-ar putea spune că: de avea vârsta lui Eminescu, era un necunoscut, în modestie, iar Eminescu, dacă ajungea la vârsta lui, era unul din cei mai mari poeți. Tot așa Michelangelo, Brâncuși, A. Eintein ș.a. au realizat opera de mare valoare, la o vârstă înaintată, mai bătrâni. Lumea nu era mai tânără, atunci, fără ei, dar în mod sigur mai săracă! În multe domenii, „bătrânii” dau valori imense lumii.

Îmi vine în minte dictonul binecunoscut:

„Cei ce nu au bătrâni, să-și cumpere!”

precum și „cântecul” bătrânilor, trist, dar demn:

„Bătrânețe haină grea, ce n-aș da să scap de ea”.

Oricum, se vede de aici că acești „bătrâni” nu se leagă cu disperare de viață.

Se știe că lumea este foarte polarizată în aceste vremi. Am mai putea reține o informație: se spune că 1% din populația globului deține 99% din veniturile acestuia, iar cei 99% cu ce a rămas, 1%! Spre care  „bătrâni” se îndreaptă  oare, avertismentul? Evident, spre aceia unde sunt mai mulți, în grupul celor 99%. Cei din 1% au puțini bătrâni și sunt  cu sacoșele pline! Oare pentru situația „globală financiară și econimică” n-ar trebui să-și îndrepte atenția spre  cei  1%, nu neapărat bătrâni? Acolo este masa globală financiară și de acolo vine sărăcia, „problemele economice globale”!

Altfel, acești bătrâni acuzați, cu zilele lor, nu sunt pomanagii. Persoanele obișnuite, talpa țării, nu cele speciale, încărcate de „specialități” de tot felul, pe lângă salarii și pensii uriașe, cu mari consumuri financiare, pe oriunde or fi, cinstite sau necinstite, ceilalți au muncit mulți ani, 40 sau mai mulți, în care au cotizat cu regularitate, lunar, sume depuse în depozitul statului. Dacă aceștia le administrau bine, cuantumul lor creștea semnificativ și cum pensia este evaluată cam la 40% din salariul mediu, deci pentru un an de pensionare ar fi necesari doi ani de depuneri și ar ajunge pentru 20 de ani de pensionare. Adunați la cei 64 de ani de la data pensionării, ar urma o „batrânețe” în jur de 84 de ani! Sunt puțini care o ating și mult mai puțini care depășesc această vârstă, acuzată cu bătrânețea, cred.

Bizareria este dată mai ales și de faptul că atunci când ridici prima pensie, fondul tău de depuneri este nul. Oare cine a luat, cine a furat banii de acolo, depuși atâția ani, pentru bătrânețe? Am auzit că ar fi state în care tot ce depui acolo, acolo rămâne și crește, într-un cont al tău, pe care poți să-l controlezi și, în final, când nu mai lucrezi și treci spre bătrânețe, decizi tu dacă-ți ridici toți banii și ți-i administrezi cum știi, sau ridici lunar diferite tranșe, controlul fiind tot al tău. În caz de deces, disponobilul bancar rămâne soției sau copiilor, așa cum nu se întâmplă la noi, sumele rămân bun pierdute.

Teribila afirmație de la acest înalt for financiar, parcă vine ca o blestemată prevestire, care s-a și concretizat în realitatea vieții destul de repede, prin această nenorocită pandemie, care face ravagii în lume, preferând în „consum” bătrânii, mai ales, cei mai vulnerabili, într-o largă majoritate, fiind și de drept într-o astfel de situație. Vorba aceea:

„Ei și-au trăit traiul și și-au mâncat mălaiul”!

Pandemia, însă, n-a ales numai pe bătrâni pentru consum și traumatizează tot ce întâlnește în cale, pe cei mai expuși luându-i cu ea. Mai bună este situația în țările în care s-au luat măsuri ferme mai repede, nu chiar de la început, pentru că apariția a fost oarecum mascată și totul a fost nepregătit, dar am putea spune că printre ele se află și România.

În acest fel, s-ar putea ca înaltul For Financiar să-și  revizuiască concepția și să revină la vechiul dicton, să caute „bătrâni”, fie și numai ca  model de existență umană, pentru că ei se vor împuțina drastic!

În situația dată, cu groaznica ei prezență, izolarea în cel mai mare grad posibil, „acasă”, „domnească”, (dacă ne gândim la altfel de izolări celulare, criminale, de altădată, ținta fiind distrugerea), disciplina și respectarea întocmai a regulilor de comportament, stabilite de specialiști și de cei în drept să le organizeze, este obligatorie și responsabilă, fiind singura șansă de supraviețuire în lipsa unui remediu, în afara unui tratament formal, simptomatic, sau asimptomatic, la grămadă.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș -Vodă” din Sighet
Minneapolis, 04.04.2020

*****
pandemie-n burg
cârceii de iederă
bat în fereastră

*****
clopote-n amiaz –
se destramă din sălcii
mâțișoarele

*****
primăvară iar –
în firida zidului
o păpădie

*****
coronavirus –
se scurg țurțuri de gheață
în umbra școlii

****
onomastică –
dispare fulg după fulg
pe celălalt mal

*****
#amgrijă –
vise nedespicate
doar primăvara

*****
zona galbenă –
inima fără cusur
atârnând de-un fir

*****
zori de Martie –
bătăile inimii
ținute în frâu

*****
epidemie –
plăcintele trecute
numai peste gard

Marius VOINAGHI

N. r.: prof. Marius Voinaghi a obținut Premiul II pentru primul haiku din acest grupaj, la concursul săptămânal „Romanian Haiku” (646), organizat de Autorii de haiku din România

foto: Marius Voinaghi

Ai putea spune că viața a intrat în comă. Șoselele sunt pustii, în urmă cu doar două săptămâni zburdau mașinile pe ele. Pe cer nu mai vezi nici urmă de avioane, iar în preajmă e o liniște mormântală, nu se mai aude zumzetul vieții, al zarvei activității omenești. Parcă totul a înghețat precum timpul în orașul Prâpeat după avaria de la Cernobâl. Iar acum, eu și Aris călcăm cu frica-n dinți de-a lungul acestei lumi încremenite, o lume care odată ne era atât de familiară.
– Nu mi-am închipuit niciodată că lumea ar putea deveni așa ciudată, zic eu într-un târziu în timp ce trecem peste asfaltul unui drum național.
Aris tace. Privirea îi e ațintită spre orizont, dincolo de câmpul peste care trecem alene, amândoi cu măștile de gaz, iar eu cu ranga strânsă zdravăn în mână – zici că mergem la un război post-apocaliptic.
– Totul se întâmplă cu un scop, începe Aris deodată pe același ton solemn pe care l-a folosit când am vorbit despre speranță.
– Suferința? întreb eu oarecum confuz, suferința are și ea un scop? Asta crezi tu? Știi cât de dor îmi e de viața din timpul liceului… de dl. Walter… de tot…
– Știu Thomas, mi-o taie dintr-o dată. Dar trebuie să înveți cum să înțelegi viața. Trebuie să înțelegi că suferința e necesară.
Îmi aruncă o privire, apoi buzele ei se arcuiesc într-un zâmbet timid, apoi mă întreabă:
– Mai știi când la șapte ani ți-ai dat întâlnire cu asfaltul, julindu-ți rău genunchiul?
Un râset reușește să mi se strecoare afară din gât și simt un strop de fericire înviind înăuntrul meu.
– Da, îi răspund eu. A curs mult sânge… dar acum văd situația amuzantă…
– Ei, mai știi că după ce ți s-a vindecat ai început să te mândrești că acum ai o cicatrice și că ești mai puternic! Erai fascinat de pielea dură care s-a format după vindecare…
– „Uite, mi s-a făcut piele de rinocer!” ziceam eu.
Râdem. Pentru prima dată de ceva vreme văd o scânteie de veselie în ochii lui Aris. Cred că și ea vede același lucru la mine.
– Ce voiam să spun prin amintirea asta, continuă ea, este că suferința ne șlefuiește, ne face mai puternici. Crezi că eu nu tânjesc după doamna Birmingham, și după ai noștri? După casa noastră? Și eu sufăr. Nu ești singur. Dacă îmi permiți, am să-ți explic cum să percepi lucrurile dintr-un alt unghi, unul mai luminos.
– De acord, zic eu, zâmbetul fiindu-mi încă pe buze. Dar hai să facem un popas.
Fac un gest cu bărbia spre un copac la vreo 40 de metri. Timpul e favorabil. Soarele e sus pe un cer senin, însă vântul a început să bată destul de strașnic.
– O idee bună, zice Aris luănd-o către copac.
Decidem să ne dăm jos măștile pentru a inspira un pic din aerul curat al naturii netulburate de activitatea umană. În plus, fiind departe de zonele urbane și nefiind niciun Viciat prin zonă nu sunt expuși riscului infestării.
– Ziua asta îmi amintește de multe clipe frumoase din liceu, spun eu odată așezat în iarba înaltă de la baza trunchiului copacului. Știu că par obsedat de liceu, dar cum poți să nu fii obsedat de gustul unei fărâme de rai? De locul care te-a făurit mental, dar mai ales spiritual? În liceu mă simțeam pe culmile lumii… cu atâția oameni valoroși în preajmă… mă simțeam ca un rege al unui regat nepământesc…
Aris îmi aruncă o privire, după care se uită în zare, către o colină îndepărtată, dintre munți.
– Liceul, zice ea ca pentru sine. Regatul pierdut al unui prinț și a unei prințese… Vezi stația de comunicare de pe vârful muntelui acela?
– Da, zic eu, cu privirea gânditoare fixată asupra grupului de antene care răsare pe unul dintre vârfurile colinei, depărtarea la care sunt situate și culoarea albă a stâlpilor dând iluzia că ar fi turnurile unui castel misterios.
– Arată ca și un regat din vise, continuă Aris. E minunat să ai propriul tău regat, simți că ai o familie de valoare și puternică lângă tine. Dar, Thomas, te-ai gândit vreodată cum e să clădești un asemenea regat? Un regat care să dureze pentru totdeauna și să domnească doar binele în el?… doar fericirea?
Mă uit la ea, ea își întoarce privirea spre mine și mă fixează cu o seriozitate profundă, apoi continuă cu multă demnitate și solemnitate:
– Crezi că, construirea unui asemenea regat, poate fi înfăptuită fără suferință? Fără un adevărat caracter? Crezi că unul care nu e puternic din punct de vedere al caracterului, al minții, ar merita un astfel de regat? Thomas, viața noastră de pe pământ este precum o luptă, un război unde fiecare trebuie să primim „botezul focului” pentru a fi pregătiți pentru a merita un regat de genul ăsta. Dar niciodată nu trebuie să lasăm suferința să eclipseze speranța. Asta să o ții minte! Suntem niște soldați, cu toții, soldați care fără speranță și credință se prefac în praf și pulbere și dispar în abisul nimicniciunii în loc să reușească să-și ducă pregătirea la capăt, pregătire pentru a se alătura unui regat pe care noi de atâtea ori l-am comparat cu liceul. Nu vreau ca tu să te pierzi pe parcursul probelor vieții…
Rămânem în tăcere câteva clipe, uitându-ne unul la altul, privirea lui Aris parcă arzându-mă în interior.
– Ai dreptate, cad de acord eu într-un târziu.
– Situația curentă, continuă ea, Virusul care-i transformă pe oameni în niște… boli umblătoate țăcănite, lipsa acelor vremuri de vis… toate sunt parte din testul vieții. Probe pe care trebuie să le trecem…
– În cazul ăsta, zic eu ridicându-mă, ar fi cazul să o pornim către Vissenbjerg, sperând că îi vom găsi pe ai noștri teferi.
Sora mea se ridică și ea la rândul ei și ne punem amândoi măștile, pregătindu-ne de odisea noastră prin lumea presărată de DMR30 și bântuită de zombalăii Viciați care amenință să ne iasă în cale oricând dacă nu suntem prudenți.
– Trebuie să-mi fac rost și eu de o armă, zice Aris luând-o din loc, apoi se întoarce către mine, în ochi îi scapără o flacără de entuziasm, și adaugă:
– Hai să ne întoarcem la liceu!

Evelin BATIZI

studentă, engleză – română

Mulți dintre sigheteni o cunosc pe Adriana Curmei, gestionează o afacere respectabilă (m-a rugat să nu menționez deloc detalii pe această direcție pentru că nu-și dorește promovare) și – atenție! – nu o interesează politica. Inițial a evitat să accepte o discuție detaliată despre această interesantă propunere antreprenorială destinată publicului virtual, îi era suficientă mulțumirea pentru transpunerea în practică a unei idei foarte generoase. Sunt convins că în spatele acestei inițiative pur comunitare s-ar putea să existe „postaci” care vor vedea comisioane, profituri, conspirații, aranjamente etc. Dar, Adriana Curmei nu este afectată de răuvoitorii anonimi, continuă să ajute, este obișnuită de mulți ani cu faptele caritabile, multe dintre acțiunile ei filantropice fiind mai puțin știute. A ajutat mult și ajută acolo unde „simte” nevoi, lipsuri, greutăți.

Actuala criză pandemică și mai ales perspectivele dezastruoase pentru micii producători au determinat-o să se gândească, să identifice rapid o metodă relativ ușor implementabilă, care să-i ajute în regim de urgență pe micii întreprinzători.

Așa a acționat, n-a zăbovit prea mult – nici nu-i stă în fire! – și a înființat, utilizând admiratul facebook o… Platformă a producătorilor sigheteni/ maramureșeni! Desigur este vorba despre o platformă virtuală iar Adriana a aprins scânteia, a declanșat mecanismul la care s-au alăturat și mulți voluntari.

Adriana Curmei mi-a explicat cum funcționează „Platforma” la care au aderat până azi, 02 aprilie 2020, la doar 14 zile de la înființare, peste 50 de mici producători din zona Sighetului și împrejurimi (Cearda, Iapa, Șugău, Tisa, Mara, Nănești, Oncești etc.). Producătorii locului, cei interesați, sunt cuprinși în ofertele de produse agro – alimentare și apar pe platformă cu prețul la sursă, la prima mână. Cumpărătorii accesează platforma, își selectează produsele și, o echipă de voluntari, pregătește coletul pentru livrare. Cumpărătorul achită – în momentul recepționării – contravaloarea produselor solicitate plus costul eventualelor ambalaje și transportul – care se face în zonele mai îndepărtate prin firme de curierat. Pe plan local voluntarii duc cumpărăturile la ușa clientului. Utilizarea aplicației facebook este oarecum limitativă tehnic, prin urmare, Adriana a inițiat un concurs pentru găsirea unei denumiri pentru un site dedicat, mult mai performant. Rezultatul concursului s-a concretizat prin rezervarea denumirii site-ului care, într-un viitor foarte apropiat – având mult mai multe facilități – va fi, de fapt, o piață și un magazin online al micilor producători: www.producatorimm.ro. Impulsionați de inițiativa sighetencei noastre (născută la Vișeu) și-au manifestat interesul și alți producători/ procesatori din județ dar și din țară. S-a înființat deja, până la această oră, Platforma Țării Lăpușului.

Ce urmează?… Implicarea și solidarizarea unui număr cât mai mare de producători locali dar și regionali, pentru a avea o ofertă integrată de produse agricole (inclusiv legume, fructe de sezon) și zootehnice cât mai variată și, mai ales, pentru evitarea colapsului produs de noile constrângeri impuse de „atacul” COVID, adoptarea unui concept nou de distribuție. Este necesară o altfel de organizare – regrupare a micilor întreprinzători, sunt necesare noi instrumente de promovare – desfacere iar Adriana Curmei a ales să se implice, să-și împărtășească experiența dobândită în “arena” afacerilor celor care au nevoie nu doar de promisiuni inutile și vorbe frumoase ci de… fapte.

S-a vorbit destul de mult, în ultimii ani, despre… economia socială de piață. Muhammad Yunus (“bancherul săracilor”) credea pe bună dreptate că „afacerile sociale sunt capabile să schimbe lumea”. În perioada aceasta complicată, generată de neașteptata pandemie, genul acesta de activități poate oferi șansa celor mai mici “afaceriști” să-și asigure supraviețuirea socio – economică.

Salutară ideea și dorința Adrianei Curmei de-a se implica și, mai ales, de-a investi resurse (inclusiv timp și experiența acumulată) pentru a da o mână de ajutor celor care sunt la baza… fluxului alimentar.

Mult succes și… sprijiniți-i cumpărând de la ei, de la producătorii locali!

Ion MARIȘ