DRAGI CITITORI ŞI PRIETENI,

Am primit în dar o carte de la prietenul meu poet, Marin Slujeru.
Cum trecem cuminţi
Lansarea ei va avea loc sâmbătă, 1 februarie 2020.
Nu voi putea fi prezentă, dar e imposibil să nu vă vorbesc despre această extraordinară călătorie a unui om prin sufletul nostru, prin gândurile noastre, prin spaţiul oraşului care ne uimeşte la fiecare pas numai şi numai pentru că el ni-l arată alfel decât ne sare în ochi, surprins în deliciul spumos al zilelor, fotografiat în fibrele lui luminoase şi adânc cuvântătoare, în cuminţenia lui strălucitoare, în umbra răscolitoarelor emoţii care umplu de vâlvătăi anotimpurile.
*Mergând şi mergând
prin lumina lui Marte…
– timpul dens, fluid *
Poemele scurte, probabil multe haikuri, la îndemâna unei citiri şi recitiri pe îndelete, te copleşesc cu frumuseţea lor, cu unduirea lor continuă de la lucruri la oameni, la grădini, la simţiri stinse sau explozive, la vârstele potopite de tristeţe, de resemnare sau de supremă îndrăgostire.

La strada
*conducându-mă, prietenul îmi strigă din poartă
„de ce mă încearcă un sentiment de toamnă?”
ne bântuie flori de cireş
de ce mă încearcă un sentiment de toamnă?*

*Se ţin de mână
oare cât din focul ei
este de la el?*

*noi râdem prin oraşul acesta
cu bătrâneţea floare la ureche*

Am primit în dar o carte de căpătâi, de călătorie, de aducere aminte, o carte care se desface ca o floare parfumată şi lasă fluturii să se bucure de noi, cei care păşim prin această urbe uimitoare. Doar dacă trecem cuminţi vedem totul, sorbim din potirul fermecat al timpurilor care ni s-au dat, cu atenţia degustătorilor artişti.

Crez

*eu apăr orizontala clădirilor
abcisa purtându-mi privirea
și ordonata, ningându-mi ochiul

crezul meu este contemplarea oraşului
trăiesc beatitudini aici,
bătut de soartă, uitat de lume, ar părea*

Şi la sfârşit îmi doresc să pot să îmi cântăresc sufletul care pluteşte spre înţelepciune ca un munte în adâncul orizontului.
Nu ocoliţi aceste poeme! Toate vă pun în lumină.

Doina Rândunica ANTON

* Mândră dimineaţă de iarnă! Nu de aia le tot visăm, ca să ne răspundă în vis?…
* O stradă iarna. Câinii de la case îşi răspund pe mai multe glasuri. De ciori, nu ştii niciodată dacă au repetiţie, acordaj sau e concert…
* „Pită aveţi?” „Păine? Da!” (– „ABC”)
* Comand o supă de perişoare, smântână şi un ardei. „Pery’, smântă’, ardel, poftă!” mi le decartează prompt, pe masă, ospătăriţa.
* „…-a lu’ Floare-a lui Gheorghe…, n-o vrut să-l ieie nici unu’ în braţă, …numa’ o stat şi s-o uitat cum l-o dus oamenii de la Salvare…” (– după Sărbători, o femeie prin ninsoarea ce stă să cadă)
* „…N-ai busuioc?… Pune-ţi-l în sticlă şi mi-i da şi mie… C-am avut în bucătărie, da’… (–neveste, spre Iza Solovană, de Bobotează)
* După Sărbători. Palpit de stanioluri pe bradul din drum.
* Griuri de iarnă. Ne tot vedem prin oraş, bătrâni şi în gând.
* Tânăr de tot. Trece cu capu-n pământ, cu gândul zburând, spre statua Eminescului – un nou poet trist, continuitatea asigurată.
* Pe la 5 după-amiază. „O fost o zi foarte grea astăzi…” – îşi însoţeşte bărbatul (roşu, tot trăgând spre stânga) soţia calmă, înaltă.
* „Cu Floriin…, ne plimbăm la Grădina Morii… şi ce case, ce mândru!…” (– pereche de „dincolo”, „telefonind” de pe „Eminescu”)
* Cu anii, ne însingurăm de conorăşeni – fiecare, tot mai adânc, în pătrăţeaua lui – micul oraş a ajuns metropolă…
* Toată ziua Soarele luminează, din toate unghiurile, copacii goi. O, Ianuarie!
* Măcelărie: „Egy szkărica akarnám’… es fél kiló csáfátt’!” (– numai la Sighet…)
* „…Cum am coborât în jos, aşe’ m-o durut în gerunţi!…” „…Ştiu, ştiu… Aşe’-i când cobori în jos…” (– simptom; la sfat, pe centru)
* Cafenea. Chelneriţa ne ia comanda. Zâmbetul ei rămâne pe faţa noastră.
* O bătrânică, ieşind de la Agenția de profil, către omul ei: „Aieste di ce nu se duc in piensie, dacă nu le place la servici’?”
* „Mişcă pasu’, tu, fimeie!” (– frig urât, o elevă către alta, de „Generală”).
* „…Nu-i bai,… dacă nu-s, nu-s…, mi-i da-n cee’ djoi!… Străinii, cu aviara lor…, cum o fost şi cu porcii… Da’ nici supelioare n-ai?” (– „ABC”, monolog despre pulpe)
* „– …Şi erau 5 întrebări:…” „– Confidenţiale, tu…!” „– Noa, io-s mai de-a căsii!…” (– la suc, grup de fete cu băiat, şoptit)

Din înţelepciunea crainicilor TV Sport…

* „…Cartonaş galben. Iată la ce a dus atacul său virulent la glezna adversarului!”
* „O minge prea lungă către…, care nu mai prinde acel balon.”
* „Gool! Iată o dominare care îşi relevă roadele.”
* „Mingea este îngropată un pic, înainte de a ajunge în plasa porţii.”
* „Mingea-i grea, vine de departe…”
* „Are de unde să aleagă antrenorul când e vorba să scoată pe cineva!”
* „…dar până la urmă liniştesc atacul Sfinţii…”
* „I-a pasat pe culoar, în careu, însă cu interiorul trebuia să paseze, nu cu exteriorul!”
* „…joc absolut superb!, …ce trecere frumoasă, supeerb!”, …ce-a făcut aici e incredibil!, … a mai avut câteva faze extraordinare!, …un fotbalist uriaş, excepţional!”
* „…O charismă incredibilă are acest jucător! Puţini au, te naşti cu ea…”
* „…fotbalul aproape extraterestru pe care îl joacă aceşti oameni”
* „…şi rezervele sunt staruri!”,
* „…la unii aleargă mingea, la alţii aleargă jucătorii după minge…”
* „…pasă din nou pe lângă şireturile adversarului!”
* „…E clar, meciul rămâne superechilibrat.”
* „…poartă această bluză bibilită…, superbă metaforă!”
* „…Din nou îl plimbă…, pe adversarul său, peste tot în terenul advers.” (–un meci de tenis)

Consemnări: Marin SLUJERU

foto: Ion Mariș

Vineri, 24 ianuarie 2020, Șerba Simona a lansat duo-book-ul „Daduwani” la The Coffee Factory.

Autor, Sorin MARKUS

foto: captură video

Azi ne îndreptăm atenția spre o clădire din centrul vechi al Sighetului de care ne amintim „dulce” cu toții.

În perioada interbelică, dar și după cel de-al Doilea Război Mondial, până în jurul anului 1989, la parterul clădirii funcționa o foarte apreciată cofetărie. O perioadă, cofetăria s-a numit Kovacs Laszlo, iar ulterior, în perioada comunistă, până prin anii ’90, cofetăria s-a numit Liliacul.

Azi, locația se numește tot Liliacul, dar nu mai oferă… delicioasele cremeșuri și înghețata Fram :). Cât despre locuitorii Sighetului din zilele noastre ei sunt extrem de ocupați. Nu prea au timp de privit „forfota” orașului de la balcon….

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie (stânga) din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!

*****
copii la joacă –
buna aprinzând focul
cu jarul de ieri

*****
fulgi de zăpadă –
teanc de fotografii
îngălbenite

*****
amurg în iarnă –
din turla bisericii,
iar Luna plină

*****
stație goală –
Munte-n Soare așteptând
zăpada nouă

*****
râul dezghețat –
la poalele Muntelui
nori în derivă

*****
iarna la-nceput –
livada dezgolită
cu înserarea

*****
iarna-n oglindă –
cerul tulbură lacul
din vârf de Munte

*****
zăpezi de Munte –
la marginea drumului
un plop desfrunzit

*****
iarnă nesfârșit –
rămași cu mâna-ntinsă
copiii din parc

Marius VOINAGHI

N. r.: prof. Marius Voinaghi a obținut Mențiune pentru primul haiku din acest grupaj, la concursul săptămânal „Romanian Haiku” (635), organizat de Autorii de haiku din România

O zonă a Sighetului foarte cunoscută și agreată de către iubitorii orașului nostru. Pe la mijlocul secolului XX și până prin anii ’80, acolo se putea mânca cea mai bună înghețată de la „Turcu”.

În imagine (posibil anii ’40), în stânga fotografiei, se poate observa o mulțime de cetățeni care, probabil, așteptau vreun mijloc de transport în comun sau… era o întrunire civică :)…?

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!

Hornarul – bibelou stă la loc de cinste în casa Familiei Huber/ Fudro, în vitrină, sus, la locul cel mai de cinste. „Este cea mai de preț moștenire de la tatăl nostru”, ne spune Angele, arătându-ne cu mândrie raftul pe care a plasat bibeloul țanțos reprezentând un hornar, sau un vagabond, îmbrăcat în haine petecite, dar zâmbitor. „În fiecare zi, de îndată ce intră pe ușă, tatăl nostru agață în mâna lui cheile de la casă și punea monezile ce îi sunau în buzunar, în gropița de la picioarele vagabondului”, continuă Angele. „Nu l-am da pentru toate bijuteriile din lume”, ne spune ea, cu privirea plină de drag.

Ramona Fudro, bunica și mama fetelor, are 86 de ani. Bunicii ei au venit din Polonia, Ramona fiind a treia generație. Domnul Fudro, Stan, a decedat în 2008, născându-se și el în SUA, dar fiind a doua generație. S-au întâlnit la nunta surorii Doamnei Ramona și de atunci au fost nedespărțiți, întemeind o familie minunată care continuă să ducă mai departe tradițiile și dragostea ce i-a unit o viață întreagă, împletite cu o profundă credință. Domnul Stan și Doamna Ramona au fost oameni de vază în Nordul Minneapolisului, o zonă cu populație predominant poloneză, unde, până nu demult era un bar polonez cu muzică tradițională, care, din păcate, s-a închis, dar unde se mai pot găsi bucatele tradiționale poloneze la vestitul „Kramarczuk”. Tradițiile de sute de ani par să se ducă, încet, încet, cufundându-se în uitare. Nu însă, și în casa Fudro…

Am întâlnit Familia Fudro prin fiica noastră, care este colegă cu Beth Fudro, una din cele 3 surori Fudro, sau, cum le numim noi cu afecțiune, „cele 3 zâne din poveste”. Beth și fata noastră au devenit prietene lucrând împreună și de câțiva ani, familia Fudro ne invită în fiecare an la toate evenimentele importante din an: Sărbătoarea Recunoștinței, Crăciun, Paști și la evenimentele prilejuite de absolvirea liceului copiilor/nepoților Fudro. Invitația este nelipsită mereu și cu multă căldură.

Anul acesta am petrecut Ziua Recunoștinței la Angele. Bunica, Matriarha familiei, Doamna Ramona Fudro, șade la loc de cinste, mereu zâmbitoare, la masa pe care cele trei fete așază cu rândul, printre râsete și vorbe de voie bună, nenumărate bucate, gustoase și arătoase, așa cum fac în fiecare an. Masa se umple încet, parcă pe nesimțite, de nici nu mai știi dacă felurile au fost aduse de cei prezenți sau de o zână bună. Fetele o întreabă pe rând pe Doamna Ramona dacă dorește ceva și se grăbesc să o servească, cu drag. Copiii joacă jocuri împreună, și fug pe rând către locul unde este așezată masa, să mai ia câte o gustare înainte de a se întoarce la joc.

De ziua Recunoștinței, după ce toată lumea a reușit să se delecteze cu bucatele pregătite, fiecare din cei prezenți, pe rând, se ridică în picioare și-și exprimă recunoștința în cuvinte calde, emoționante pentru un lucru anume pentru care sunt mulțumitori anul acesta. Cuvintele blânde, călduroase, însoțite de câte o lacrimă în colțul ochiului, râsetele, creează un cerc aproape magic, în care voia bună, recunoștința, și o înțelegere și apreciere cu semnificații profunde, pentru toate lucrurile simple de care ne bucurăm în fiecare zi – care de multe ori trec nebăgate în seamă, dar pe care acest moment le aduce la suprafață; declarația de recunoștință creează o legătură directă, acceptată, tânjită, între fiecare dintre noi și Domnul, cel care ni le dă. Un val de dragoste și bucurie pentru că suntem în viață, împreună într-o casă plină de dragoste, prietenie, simțind apropiere spirituală între toți cei prezenți și avem atât de multe lucruri de care să ne putem bucura, ne împresoară, ne înconjoară, ne umple sufletele și creează între noi niște legături ce nu le vom uita niciodată și care ne vor însoți toată viața.

Crăciunul îl petrecem la Gretchen și familia ei. Ne apropiem de casă și ne întâmpină lătratul vesel al celei mai noi achiziții a familiei, un pui de Golden Retriever, gătit de sărbătoare cu un colier de sezon. Intrăm în casa deja plină cu oaspeți, întreaga familie este acolo, ca și la sărbătoare, și de asemenea o familie de prieteni din India și o altă familie din Asia, prieteni vechi ai familiei. Și noi. Românii. Suntem întâmpinați cu nespusă bucurie, îmbrățișări și râsete. Beth Fudro, una din surori, ne așază cu grijă la masă lângă Doamna Fudro, după ce o îmbrățișăm și îi urăm toate cele bune. Și, încă o dată, vârtejul pregătirilor, punerii bucatelor pe mese, umplerea paharelor cu licori care mai de care mai înmiresmate, începe, vegheat, de data aceasta, de bradul țanțoș, împodobit, luminos, sub care se găsesc multe, nenumărate pachete, cadouri pentru toți cei prezenți. Fiecare din cei invitați aduce ceva de mâncare tradițional să împartă cu ceilalți. Noi aducem ouă umplute, cârnați de casă, mici și vișinată. Văzând atâta diversitate în această casă, dar o diversitate adoptată, căci toți cei „străini” se simțeau iubiți și adoptați de cercul Fudro, nu putem să nu ne amintim de moștenirea poporului polonez, de solidaritatea lui Lech Walesa, și de unul din cei mai venerați Papi ai credinței catolice. Ambele influențe, determinate de dragoste sunt și acum vii în poporul Polonez, și le vedem demonstrate chiar sub ochii noștri.

Se appropie momentul servirii mesei, unul din nepoți se apropie să ia ceva de mâncare și este oprit brusc de Beth, care îi re-amintește dojenitor că „nu putem începe până nu îi cântăm lui bunica!”. Cântecul este un cântec polonez vechi, Stolat, un cântec plin de urări de viață lungă și îmbelșugată pe care îl cântă la fiecare Crăciun. Nu știu dacă nepoții știu limba poloneză, dar pot să vă asigur că vocile de copii și adolescenți se împleteau armonios cu cele ale seniorilor. După aceasta, urmează ceremonia împărțirii ostiei. Este o ostie cum nu am mai văzut, mare cât o palmă, fiecare foaie reprezentând Sfânta Familie. Fiecare participant primește o asemenea bucată de ostie, după care se trece de la unul la altul, urându-ne „Merry Christmas!” și rupând o bucățică de ostie de la celălalt. Este o ceremonie care ne duce cu gândul la Cina cea de Taină când toți ucenicii au împărțit pâine cu Domnul Isus. Încet, ne îndreptăm cu toții către masă, iar în drum, pe cine văd? Vagabondul, care acum este așezat pe polița ce desparte cele două încăperi principale, în așa fel încât să aibă vedere și veghere asupra tuturor. Mi se pare că zâmbetul de pe fața statuetei s-a lărgit. După masa îmbelșugată, copiii se reped către pom, căci știu că vine un moment important: împărțirea cadourilor de la „Moșu”. „Liniște, vă rog!”, spune Beth, și îl introduce mai întâi pe Samuel, nepotul nostru, care ne va delecta cu vocea lui minunată, cu cântece de un repertoriu variat. Toți oaspeții ascultă și aplaudă. La sfârșit, Samuel întinde mâna și îi dau două pagini de versuri, versurile unui foarte îndrăgit colind polonez „Lulajże jezuniu”, datând din secolul 17, care este un cântec de leagăn penru Sfântul Prunc Isus. Tăcerea e deplină, iar emoția Doamnei Ramona și a fetelor ei este palpabilă. Lacrimi le izbucnesc din ochi, în timp ce cuvintele duioase și vocea blândă a lui Samuel ne poartă până la finalul colindului. A fost o surpriză pe care Beth o pusese la cale cu fiica noastră și ne bucurăm că le-a pricinuit atâta bucurie.

Cadourile sunt momentul festiv următor, în care din nou, dragostea, generozitatea și dăruirea totală a acestei familii sunt din nou demonstrate. Nimeni nu este uitat, iar pe noi ne copleșesc emoțiile când primim o decorație pentru pomul nostru de Crăciun, un glob pe care este scris „România” și pe care l-am așezat în pom imediat ce-am ajuns acasă la fiica noastră. Oare cât timp or fi petrecut căutând acest cadou perfect, de suflet?

O sărbătoare de neuitat, o familie dragă, de neuitat.

O poveste simplă, nu-i așa, prezentând evenimente de fiecare zi. Sărbători, obiceiuri care se păstrează, deci ce face această familie să fie deosebită? Da, oamenii sărbătoresc peste tot, însă ne-a copleșit în cel mai minunat mod pasiunea, dragostea, îndârjirea cu care Doamna Ramona, Beth, Gretchen și Angele duc mai departe, cu dragoste, dar și cu mare atenție la fiecare detaliu, tradițiile aduse de peste mări și țări, de pe meleaguri îndepărtate, pe care nici măcar nu le-au văzut vreodată, dar prin intermediul cărora păstrează vie și mereu arzândă, cu mândrie, flacăra, ștafeta, legătura cu țara mamă, într-un mod care face să dispară granițele, timpul și chiar locul, creând impresia că suntem, pentru o după-amiază, „una” cu țara mamă, cu locurile natale, trăind pentru câteva ore, într-un univers paralel, atemporal, o agora perfectă. Oare nu este și asta un fel de eternitate?

Sărbătorirea Crăciunului la familia Baumhauer/ Fudro se apropie de sfârșit și ne luăm „La revedere!”, cu îmbrățișări, de la toți și de la minunatele noastre gazde, Gretchen și Greg. Chicote de râs, zâmbete și promisiuni să ne revedem curând ne însoțesc, în timp ce ne pregătim să plecăm. Îmi întorc capul și din colțul ochiului întâlnesc privirea galeșă a vagabondului. Mi se pare că văd o licărire, mi se pare că pe fața împietrită a bibeloului trece o rază de lumină, parcă un zâmbet, zâmbetul fericit al Tatălui, plecat prea devreme dintre ele, dar mereu, mereu prezent, veghind și zâmbind fericit.

Am întâlnit, într-adevăr, Polonezi fericiți. Și mai erau și ceva Români. Tot fericiți.

autori, prof. Maria și Gheorghe BĂRCAN

foto: Ana-Rodica Bărcan

Era o dimineață destul de friguroasă pentru începutul lunii octombrie. Mă trezisem greu, având în vedere faptul că noaptea trecută dormisem aproximativ trei ore.

În ultimul timp, eram din ce în ce mai distrasă de realitate. Nu mai înțelegeam nimic din tot ce era în jurul meu. Devenisem o străină atât pentru mine, fata care eram altădată, cât și pentru cei apropiați, care odată ce se ciocneau de zidul meu de indiferență, preferau să plece fără a încerca să mă înțeleagă. Dintre toate persoanele apropiate mie, Casandra, colega de apartament era ceea care uneori îmi mai punea câte o întrebare pentru a se asigura că mai sunt în „viată”. Este atât de ciudat
cum oamenii pe care cândva îi numeam „prieteni”, atunci când avem cu adevărat nevoie de ei, pleacă.

Abia atunci ne luptăm cu „dura realitate”. Abia atunci conștientizăm, iar „conștientizarea este o ușa deschisă către schimbare”. Însă viața nu este întotdeauna roz, nu-i așa? Uneori ne luăm la trântă cu ea, alteori o îmbrățișăm asemeni unui vechi și bun prieten, uneori nu o înțelegem deși ne oferă cele mai frumoase lecții de viață, ne arată ca lumea nu este ceea ce pare, ci poate, mult mai bună…

Totul a durat aproximativ cinci minute, iar decorul camerei mele a fost înlocuit cu o pajiște imensă de narcise galbene care emanau un miros atât de amețitor și atât de cunoscut, era mirosul copilăriei… caramel și căpșuni. În mijlocul pajiștii altceva mi-a atras atenția. O narcisă albă printre sutele de narcise galbene. Nu știu dacă părea tristă, sau doar dezamăgită, însă un lucru era destul de clar. Nu era bine, dar față de toate narcisele galbene era diferită… Părea naturală și atât de vulnerabilă. Și tocmai lucrul acesta o făcea frumoasă. Extrem de frumoasă. Iar în frumusețea ei nu observa răutatea din jur. Atunci într-un moment de libertate, un moment în care mi-am permis cu adevărat să fiu liberă, am comparat narcisele cu noi, oamenii. Semănam atât de mult și totuși suntem atât de diferiți! Motivul comun este dragostea. Simțim dragoste și corespondăm ascultându-ne inima. Însă, o facem de puține ori printre acaparările vieții. Ne ghidăm întreaga viață după modele și idealuri. După tabloidele unei societăți tare ciudate… unde binele este răsplătit cu rău și nu viceversa.

Un zgomot ciudat, o căldură înăbușitoare, și praf de stele…. mi-am deschis ochii speriată. Visasem. Capul mă durea groaznic însă simțeam că eram alta. O nouă persoană începea să se contureze în corpul meu care până acum scurt timp era lipsit de vlagă, de entuziasm, de viață… M-am uitat în jur. Camera în care stăteam arăta groaznic. Lucrurile îmi erau la fel ca și gândurile; prezente și atât de depărtate… O carte deschisă, cine știe de când, mi-a atras atenția. Atunci am văzut: „În momentele în care inimile noastre iau cunoștință de comorile care sălășluiesc în interiorul nostru, atunci ne putem declara vii”. Acesta a fost momentul în care mi-am promis că a avea grijă de fericirea proprie este o responsabilitate, nu o să pot să zâmbesc în fiecare zi, dar este cel mai frumos cadou pe care mi-l pot face.

Andrada-Lacrima GRAD
Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Sighetul Marmației
clasa a 11-a F