Sâmbătă, 24 aprilie 2021, senatoarea Diana Iovanovici Șoșoacă a poposit pentru câteva ore în Sighetul Marmației (via Vadu Izei, unde a și înnoptat).

După o scurtă plimbare prin centrul Sighetului, sentoarea Șoșoacă a preferat să se întâlnească cu sighetenii în piața de alimente a orașului.

După ce a luat pulsul pieței orașului, senatoarea Diana Șoșoacă ne-a acordat un scurt interviu. Pe parcursul vizitei la Sighet, senatoarea a fost însoțită de un înfocat susținător maramureșean, economistul Nistor Lihet.

Ion MARIȘ

Aflu prin ce grele boli trec unii copii de pe sate. Educatorii, psihologii școlari desfășoară o muncă de teren plină de dăruire, mobilizează generozitatea unor sponsori. Of, lunile astea de școală la distanță… Iată două cazuri. O adolescentă născută prematur și rămasă fără oxigen la naștere a fost adusă la nivel de clasa a III-a. Este de un bun-simț desăvârșit. Cere fișe pentru luna de întrerupere a școlii. Un băiețaș de 11 ani, rămas mic de statură și „greu cât o pană”, are, în plus, mari probleme de vorbire și miopie severă. Acum, însă, este fericit. O firmă de profil i-a dăruit niște ochelari speciali, mari, albaștri („oțățăi” – le zice el). Mititelul descoperă lumea, numește, îl interesează totul. Ea are nume de floare, el – de rege… (& B. A.)
*
Dimineață, o stradă la râu. La o fereastră, o „tânără domniță” scutură tot felul, de praf, de noapte.
*
Un tată cu fiul cu râul, sub arbori înalți. În lipsa lor, nu am văzut ce pustiu era peisajul.
*
O „mamă cu amor” cu băiețașul ei aleargă pe dig (ei îi jucau codițele). Nimic științific – ochii pe cronometru, alea, alea… – aleargă pe rupte, dau din mâini si din coate dezordonat, o zbughesc (stilul „zbrr!”), o iau la sănătoasa, la goană, în ture scurte, intense, aleargă pur si simplu. Parcă-i aud: „Te fac un dig?”.
*
Mă întâlnesc cu semifondistul meu preferat. Aleargă în jurul meu râzând, îmi spune ceva (?), dispare. Pierdem un foto-șuting pe cinste, amândoi.
*
Tot pe dig: „Mami, da’ știi când am venit noi la Grădina (pauză de respirație) Morii?”
*
Un senior cărunt, cu pantaloni de tergal din mileniul trecut, se plimbă agale, la braț cu doamna lui, vorbind în i-Phonu-i ușor depărtat.
*
Bunicul în cărucior de invalid se-ntrece în alergări cu nepoțeii, care îl însoțesc. Că mult i-a mai cărat cât au fost mici… Accelerează roțile cu mâinile. Înainte, avea un cărucior electric.
*
Se schimba culoarea apei, de la verzui spre aproape albastru. Unda Izei este aproape netedă, aproape limpede, cu văluriri / încrețiri abia.
*
La Grădina Morii bănci rupte, opere în lemn ciuntite, pe dig borne de drum dislocate, semănături de peturi… Chiar așa să fi crescut indicele de taciturnitate?!
*
Nu frigul, lumina – albastrul e cel mai tare. Albastrul bate tot. E e ca într-un chivot. Aproape să fim heruvimi – sau chiar serafimi…
*
„Anii?… Au trecut?!… Eu n-am două cu ei. Eu am treabă cu anotimpurile…” (– contemplator meteopat)
*
Un tată cu fiul lui vin pe dig. Cel în creion mai puțin apăsat strigă foarte, foarte tare.
*
Îi văd de departe pe cei câțiva lazy people de la pod, o iau spre ei, să socializăm în lumini, cu Iza și Solovanul la purtător…
*
La Iza. De jur împrejur numai cântec. Cum zicea Botticelli: „Primăveri de pus în cui…!”…
*
Anoști bicicliștii de pe malul Izei, oricât de fancy s-ar da. Numai dl. profesor Svedak (Svedák bácsi), zeci de ani la rând, a onorat-o cu adevărat. La costum sau într-un balonzaider cu catarame, netulburat (andante), trecea zi de zi „de-a lung de maluri”, pe bicicleta lui ultradotată, toată strălucind.
*
Zi de primăvară. Lumina cade lată pe fața alba de masă, în cafeneaua de la râu, exact lângă puloverul ei roșu.
*
Vrăbiile sunt în culorile mușchiului de pe dalele digului. Ori acesta este în culoarea vrăbiilor.
*
Stadion pustiu de săptămâni. Un „pitic” privește pierdut păianjenii din vinclul porții… Sunt cu el!
*
Date fiind zilele noroase, la Sighet s-a experimentatără Iluminatul public de zi. „E pentru peisaj.” (M.O.)
*
Băbucă urcând spre pod, cu sacoșele pline, către o alta: „…Laudăm pâ Iisus!… Că mi-am lăsat lucru’ meu…, da’ l-oi face… Ai auzit c-o murit Mărie a lu’…?”
*
…și râul și dealul și liniștea primăverii… Era s-o iau spre oraș. Deodată am simțit-o vie, la inimă – și iată-mă-s și azi la Iza!
*
….și o alergătoriță cu cățelușul ei rupând digul și doi pescari cuminți, la locul lor, lângă țoaclele lor și seniorul cititor, cu țoacla lui, așijderea, după preludiul gymnastic, spre banca lui de la râu și tânărul de la spații verzi cu manelele lui la maximum „și etc., etc.” – semnale de primăvară, de normalitate, cred.
*
Digul – zi de zi aceiași pași, același lut, de la acceași înalțime același râu alături. Azi am avut oaspeți – vânt din toate părțile –, suna în haine ca echipamentul alergătorilor, m-am tot păcălitără.
*
Aprilie – până la urmă biruiește huzurul, buiecia, mutualismul flori-albine… Restul le punem, le învăluim frumos, într-un cloud…
*
Ploaie, nori, frig, dar Primăvară, cu coronațiile de rigoare – mai ales cea imperială, a Magnoliei.
*
Pt’iața neagră liberă. „Complimente aveți?…, subțiri?”

-.-

Folbal TV ș.a….
* Titlu: „GAZUL A LUAT O GURĂ DE OXIGEN.” (NB: Meciul a avut loc la țărmul mării.)
* Un meci de Div. a II-a.„Echipele joacă la trecerea timpului… Jucătorul aleargă în reluare după minge.” Când nu reușeau să paseze la adversar, intrau în el. Orice numai să nu pericliteze poarta adversă… Ieri a fost un meci similar, menit scorului alb. Echipa oaspete a greșit și a marcat pe final. Atunci, a intrat în scenă arbitrul: gol perfect valabil anulat. Au cărat care întregi de reportaj pentru așa ceva, au transmis pe un post cu acoperire națională, să-i vadă Țara!
* 2-1 pentru noi, ultimul minut al prelungirilor: „O neînțelegere între apărătorii noștri, șut, dar portarul nostru prinde mingea! Ungurii puteau să ne în fi gă cuțitul în spate!…” – The name of the game: football!...
* Șefa unei campanii de vaccinat câini, la Radio R. A.: „Rog cetățenii să fie mai suportivi.” – În română nu se poate. Multe răbdăm.
* „…S-au dat cap în cap cei doi. Pare că jucătorul… este mai avariat.”
* „…Mingea este atinsă cu un vârf de fir de păr de apărător și deviată în out.”
* „…Acesta nu-i un jucător să-l lași să pătrundă singur spre poartă, că te-ai curățat.”
* „…Iată ce ținere de tricou!…Un material de calitate.”

Marin SLUJERU
(din notațiile postate pe facebook)

foto: Marin Slujeru

Palatul Culturii din Sighet, construit între anii 1912 – 1913, a fost până în anul 1938 destinat strict activităților culturale din oraș. În anul 1938, guvernul României, condus la acea vreme de Armand Călinescu, donează Palatul Culturii Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului (înființată în acel an), care-l folosește până în anul 1940.

Fotografia reprodusă în acest „Album retro” este realizată în perioada respectivă (1939 – 1940) când în proximitatea Palatului a fost ridicată și o clopotniță.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

     Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

În imagine se poate observa o parte din vila ce a aparținut unui fost primar al Sighetului, dr.  Papp Tibor, construită la sfârșitul secolului XIX.  Clădirea, amplasată la intersecția actualelor străzi Iuliu Maniu și Mihai Viteazu, era o construcție singulară în acea zonă, Palatul Cultural nefiind construit în respectiva perioadă.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Concursul Juvenes Translatores este organizat de Direcția Generală de Traduceri a Comisiei Europene de la Bruxelles și se adresează liceenilor din Uniunea Europeană cu scopul de a le recunoaște meritele ca traducători și a-i încuraja să învețe cât mai multe limbi străine.

Școlile participante la concurs sunt selectate în mod aleatoriu iar pentru fiecare țară din Uniunea Europeană numărul de școli este egal cu numărul locurilor deținute în Parlamentul European, România având 33. Fiecare școală selectată poate înregistra 2-5 participanți (născuți în 2003 pentru ultima ediție) care pot traduce în ziua concursului un text în și din orice limbă oficială a Uniunii Europene.

Ultima ediție a concursului a avut loc online, în 26 noiembrie 2020 în intervalul orar 10:00-12:00 (ora Europei Centrale, adică 11:00-13:00, ora României) iar premiile au fost anunțate în 11 martie 2021. Au fost aproape trei mii de traduceri din care s-a ales câte o traducere câștigătoare pentru fiecare țară din Uniunea Europeană plus alte câteva cu mențiuni speciale pentru participanții „care au realizat traduceri de calitate excelentă”. Criteriile au fost acuratețea traducerii, capacitatea de a scrie corect (respectarea regulilor gramaticale, alegerea expresiilor potrivite), capacitatea de a scrie fluent și creativitatea soluțiilor găsite.

Printre cei 13 elevi din România care au primit mențiuni speciale se numără și eleva RALUCA MACIOCA din clasa a XII-a A de la Colegiul Național Dragoș Vodă, profesor Crina Voinaghi care a realizat o traducere foarte bună din limba franceză în limba română. Evaluatorul (unul dintre traducătorii Comisiei Europene, cel care i-a dat și feed-back-ul) declară că „e în primul rând scrisă într-o română îngrijită, corectă gramatical și care curge firesc”.

Sunt mândră de Raluca, eleva mea cu pasiune pentru limba franceză cu toate că ea studiază la un profil real. Acest succes vine ca o încoronare pentru toți anii de liceu în care studiul limbii franceze a fost pentru ea primordial, făcut cu plăcere și dedicație. O felicit încă o dată și îi doresc mult succes în tot ceea ce va alege să facă și să nu uite niciodată de talentul ei lingvistic. Bravo, Raluca! (prof. Crina Voinaghi)

Pentru început aș vrea să le mulțumesc profesoarelor mele de franceză fără ajutorul cărora nu aș fi ajuns astăzi în acest punct. Mi-am început parcursul sub îndrumarea doamnei Claudia Chindriș care a văzut potențialul din mine și datorită căreia mi-am descoperit pasiunea pentru limba franceză. Doamnei Crina Voinaghi doresc să-i mulțumesc pentru susținerea neîncetată, atât din punct de vedere educațional cât și moral, chiar și atunci când eram pe punctul de a-mi pierde speranța. S-a asigurat că am mereu o gândire pozitivă înaintea fiecărui concurs sau olimpiade și indiferent de obstacolele întâlnite în viața mea de licean.

Concursul internațional Juvenes Translatores se desfășoară în cadrul Uniunii Europene și se adresează elevilor cu vârsta de 17 ani având ca scop promovarea multilingvismului. Textul în limba franceză din cadrul ediției de anul acesta a avut ca temă solidaritatea dintre oameni și dintre statele membre ale UE în contextul pandemiei de coronavirus.

Am rămas foarte placut surprinsă de obținerea unui premiu special, ținând cont de competiția acerbă dintre cei peste 2700 participanți. Pentru mine, această realizare este dovada că munca pe care am depus-o în ultimii ani a dat roade și că sunt pregatită oricând să mut munții din loc prin răbdare și perseverență.

Pe această cale vreau să le transmit un sfat elevilor cu vârste mai fragede care sunt la început de drum: indiferent de parcursul profesional pe care doriți să îl urmați, nu neglijați sub nicio forma limbile străine! Cunoașterea lor ar putea să va aducă mai multe oportunități decât ați fi crezut vreodată. (Raluca Macioca)

Felicitări, Raluca! Felicitări, prof. Crina Voinaghi!

Salut, Sighet!

Iar atunci când a plecat definitiv am știut că există iubire adevărată, o iubire nemuritoare precum a lui Tristan și a Isoldei, care odată purtată de vânturile grele ale vieții va lăsa în urmă goluri adânci, pe care nimeni nu le va mai putea umple vreodată.

– Mama, ce tot scrii acolo? Vreau să văd. Niciodată nu îmi citești ce scrii și e păcat aș vrea să mai ascult și alte povești, nu de alta, dar pe ale lui Creangă le știu pe de rost.
– Există emoții și gânduri care nu se exteriorizează, dar asta vei înțelege după ce mai crești.
– Am 7 ani cât să mai cresc? Acuma ar fi momentul potrivit să îmi spui de ce uneori verși lacrimi pe acel jurnal, iar alteori râzi singură încât dacă te-ar vedea cineva, iartă-mă că ți-o spun, ar crede că ai probleme.
– Uneori mă întreb cu cine semeni, tu, copilă?
– Cu tata. Ai uitat? Chiar tu ai spus asta și o tot repeți de câteva ori pe zi.
Cu o voce reticentă, Ella își privi cu duioșie fiica și-i spuse doar atât :
– N-am uitat.

Apoi, îi veni în minte mașina de spălat care așteaptă detergentul de vreo două ore, iar ăsta era momentul cel mai bun pentru a pune punct discuției cu Maria. Cafeaua mult prea fierbinte îi reaminti Ellei că e sâmbătă, o sâmbătă obișnuită cu o după-amiază superbă de primăvară în care vântul biciuia cu putere întreaga natură, de parcă ar fi vrut să se răzbune, dar soarele îi ținea cu înverșunare piept, astfel încât trezea la viață omenirea ațipită sub țurțurii reci și grei, încât cu un picior în tije să fii și tot nu te-ai putea abține să nu ieși la o plimbare fie ea și doar în fața blocului.

Ellei îi plăceau plimbările lungi și dese, fusese o aventurieră de când se știe, însă aventura de a schia iarna pe pârtiile din Austria și de a înota vara în Insula Primăverii din Tenerife se cam reduse, deoarece 19 ani frumoși s-au mai împrietenit cu încă vreo 12 toamne colorate și nu-i tocmai ușor să faci pe zăluda la braț cu un copil.
– Mama, sunt gata!
– Vin acum.
– Mereu spui asta, dar mai durează 10 minute.

Norocul Mariei era că, mama sa era o femeie calmă căreia mereu îi rămâneau jumătate dintre cuvinte printre dinți și asta o ajutase mult în viață. Aplicându-și luciul preferat și analizând spusele Mariei, venise în sufragerie cu un aer de „madame francais” și-i spuse doar atât :
– În viață, ce-i bun se lasă așteptat. 10 minute, 10 ore sau poate chiar și 10 ani, asta nu mai contează.
– Puteai foarte bine să te faci scriitoare, nu că meseria de avocat nu ți s-ar potrivi, dar…
Fără a o mai asculta pe Maria, Ella continuă fraza ca pentru ea: … dar eu nu știu să scriu despre nimic altceva decât despre doi ochi albaștri. Și ce să mai scriu? Am epuizat toate sentimentele și ideile poetice despre misterul intangibil al acestor aștri, precum Eminescu despre laitmotivul dragostei. Și eu vreau să rămână vii doar în amintirea mea, chiar și în eternitate fiind.  Apoi ajunsese cu gândurile la STOP și își reamintise că, Maria așteaptă îmbrăcată în fața ușii de vreo 20 de minute. Luând-o de mână și închizând ușa în grabă, îi fulgerară prin minte cuvintele pe care i le spusese mama ei în urmă cu 15 ani dacă ai la ușă cheie, draga mea, ești cu adevărat femeie. O fi oare așa? Satisfacția de a închide și deschide o ușă e de ajuns unei femei pentru a fi împlinită sau e doar o minciună frumoasă rostită zilnic în momentele de criză?

Mariei îi era drag să meargă cu mama ei pe stradă precum îi e drag cerului cu soare în diminețile reci de martie și, la drept vorbind, Ella nu putea să treacă neobservată, ba mai mult de atât, uneori, când era abordată de către vreun grup de adolescenți se simțea ca la 16 ani.
– Maria, de ce zâmbești așa pur și simplu? Spune-mi să zâmbim împreună.
– Știi, mamă, mă gândesc cât de simplă, dar fermecătoare ești. Adică tu nu te machiezi ca alte mame și nici nu porți tocuri de 15 cm și, totuși, ești așa frumoasă cu geaca ta cu două numere mai mari în care părul ți se tot agață și ghetele tale așa blănoase te ridică la standarde mult mai înalte decât pe doamnele care poartă pantofi cu toc.
– Draga de tine, când ai crescut atât? Acuma îți voi spune ceva, dar vreau să fii cu băgare de seamă: vei fi adolescentă, femeie și mamă, dar niciodată să nu devii rivalul tău comparându-te cu nimeni, deoarece calitățile tale de mulți vor fi percepute ca fiind defecte, iar dacă vei tot ciuli urechea în stânga și în dreapta îți vei da seama că tu nu ești altceva decât suma aprecierilor celor din jur și, crede-mă, nu vrei asta. Tu doar să te iubești și să te respecți cu bune și cu rele, să-ți săruți defectele în fiecare seară înainte de culcare, să le iei în brațe și să le alinți părintește, să le accepți și să nu uiți că perfecțiunea nu există, iar noi, oamenii, ne îndrăgostim de cele mai de temut defecte. În copilărie, bunicul mereu îmi spunea: rău cu rău, dar fără-i greu. Așa că, nu renega nimic din tine, nu îndepărta fricile și emoțiile, tu doar acceptă-le și trăiește-le, astfel te vor trăi ele pe tine.
– Așa ai acceptat și tu plecarea lui tati?
Tăcerea și câteva frisoane pe șira spinării o făcuseră pe Ella să spună doar atât :
– Despre asta vom vorbi…
– Da, știu, când voi fi mai mare, i-o tăie Maria scurt.

Cândva a existat și un tată, însă nimeni, niciodată, nu i-a cunoscut identitatea. Maria l-a sărutat doar în poze, iar acum Ella îl sărută doar în amintiri. Mulți au judecat-o ani de-a rândul spunând că a făcut un copil din flori, că este o femeie ușoară, până și familia ei a dat-o la o parte atunci când a aflat că este însărcinată, iar tatăl era departe de a fi prezent la primul ecograf, ce să mai povestim de ultimul de care probabil nici nu știe și cu atât mai puțin de naștere a cărei dată nu și-a notat-o în agendă la „zile importante”. Nimic din toate acestea nu au îngenunchiat-o pe Ella, badimpotrivă, i-au dat curaj să lupte pentru fetița ei și să meargă mai departe, iar bucuria a fost înzecită în momentul în care Maria creștea și devenea cum scrisese Ella într-o amintire: jumătatea nucii lui.

– Bunica, tu erai jumătatea aceea de nucă?
– Focul din șemineu încă arde, ceaiul e atât de fierbinte încât plânge cana, iar eu încă mai am glas.
Cele două, mama și fiica aveau ele un ritual al lor și niște obiceiuri bine înrădăcinate în ele. De exemplu, cumpărau iaurt doar de la un singur magazin, ceaiuri doar de la vecina de pe scară, care spunea că sunt 100% de la țară și vată pe băț doar de la un singur domn, cu toate că pe strada aceea erau o mulțime de astfel de oameni care vindeau puțină copilărie și adulților. Și ca să facă subiectul cu „tati” uitat, Ella îi spuse Mariei:
– Astăzi e o zi tocmai perfectă pentru o vată pe băț. Ce zici?
– Nici bolnavă dacă aș fi nu aș putea refuza. Doar știi că iubesc dulciurile.
Apoi, pline de modestie și nonșalanță rostiseră într-un singur glas:
– Pe cine păcălim? Noi suntem dulci deja.
– Dimineața perfectă începe cu o domnișoară și o doamnă pline de viață și foarte jucăușe, rostise bărbatul care stătea în spatele aparatului de „fabricat” vată pe băț.
Avea cam la vreo 30-35 de ani, dar era atât de chipeș, plin de energie și avea o căldură de nedescris în ochi, încât ai fi zis că are 20 de ani și două vise.
– Mereu sunteți un drăguț, afirmă Maria.
– Și asta doar când vă văd pe voi. Ce să fie? O vată cu căpșuni și una cu mentă?
– Nici că mai avea rost să întrebați, spuse Ella cu reticență.
– Ce program aveți astăzi? întrebă bărbatul voind să schimbe subiectul.
– Eu și cu mama ne-am gândit doar să fim fericite, în rest nu avem nimic în program. Poate vom vorbi despre filozofie, arhitectură sau sport, însă oricare ar fi subiectul vom învăța una de la alta, pentru că mama întotdeauna spune că îi e drag să mă asculte și mai zice că atunci când vorbesc parcă îl aude pe tata.
Ella se stânjenise puțin, însă nu lăsă asta să se vadă, până la urmă, și ceea ce un copil urmează să spună nu poate fi controlat, dar cu toate astea nu uită să-i arunce vânzătorului o privire plină de pudoare prin care sentimentele docile se puteau citi de la o poștă.
– 6 lei, rosti vânzătorul plin de atonie.
– Vă mulțumim. O zi excelentă! spusese Ella fără a-i mai da răgaz Mariei să mai spună vreo tâmpenie.

O sorbitură lungă de ceai rupse tăcerea de mormânt care se încălzea la șemineul bătrân.
– Bunica, cred că și eu acuma la 6 ani spun tâmpenii la fel ca și tine pe vremea aceea.
– Spuneam doar ce auzeam și nu erau tâmpenii, erau doar „ideile mele geniale ”. Continuăm povestea sau vine moș Ene în vizită?
– Continuăm. Vreau să știu ce s-a mai întâmplat cu tine și mama ta. Adică vreau să știu dacă te-a lăsat vreodată să-i citești jurnalul sau dacă ți-a citit ea câteva pasaje?
– Da. L-am frunzărit cap coadă de câteva sute de ori .
– Și îți mai aduci aminte ceva din ce e scris acolo?
– Cu siguranță.
– Recită-mi. Sunt așa curioasă.
– Fie. Două secunde să văd dacă mă mai ajută memoria, deoarece la 70 de ani procesezi puțin mai greu decât la 20, dar următorul pasaj nu ai cum să-l dai așa ușor uitării: Maria, astăzi când citești asta, cu siguranță ai devenit mare, iar eu am devenit o stea, și-ți promit să strălucesc atât de tare încât mereu să îți luminez calea. Nu ți-am spus niciodată de ce am râs sau am plâns în fața jurnalului pe care azi îl ți în mână, nu ți-am spus de ce nu m-am făcut scriitoare și nu ți-am spus de ce am trecut prin viață ca un curcubeu. Dar astăzi e momentul să știi că am scris mereu despre tatăl tău, el este stăpânul lacrimilor și zâmbetelor mele, atunci erai prea mică, de aceea nu ți-am lecturat sentimentele mele împrăștiate pe foi, însă astăzi vreau să știi că l-am idealizat și l-am târât prin noroi cu atâtea rânduri scrise zi și noapte, dar un singur lucru nu am fost în stare să îl fac și anume: să îl urăsc. Cum aș fi putut să o fac? Mi-a dat cel mai frumos cadou din lume, o fată cu chip de înger, prin care absența lui nu a fost atât de distrugătoare. M-a învățat să cred în mine de atâtea ori, să fiu puternică și, cel mai important, m-a învățat că, iubirea e ca vântul, deși nu o poți vedea, o poți simți. De aceea nu l-am condamnat și nu i-am reproșat nimic, și, deși e undeva printre stele, poate chiar mă așteaptă să terminăm frumos basmul început. Te rog ca nici tu să nu îl condamni. Probabil ajunsă la acest ultim pasaj mai am să te lămuresc în privința unei singure chestiuni și anume, de ce eroul viselor mele era posesorul unor misterioși ochi albaștri. Te rog să dai o fugă în trecut și să-ți reamintești încăpățânarea noastră de a cumpăra vată pe băț mereu de la același domn. Vei spune că nu are nicio legătură una cu alta și îți dau dreptate deoarece erai prea mică pentru a observa că acel domn avea ochii albaștrii, identici cu ai tăi. 

Maria terminase de recitat firimiturile gândurilor pierdute în memoria afectivă, dar, odată cu terminarea recitalului se terminase și focul și ceaiul era rece, iar camera dormea îmbrăcată în obscuritate, dar cum liniștea e de temut se auzi un glas de copil somnoros care visează la Hansel și Gretel :
– Bunica, cred că m-am pierdut puțin în povestea ta.
– Există momente în viață în care cu toții ne pierdem puțin, important e să nu rătăcim prea mult deoarece s-ar putea să nu mai găsim calea Înapoi spre noi.
Tiptil, Maria stinsese veioza, dar nu înainte de a-și privi încă o dată feminitatea în oglindă, spunând cu tristețe:
– Vata pe băț poate să fie și amară.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

foto: pixabay.com

După urși, cei mai mari și mai periculoși răpitori sunt lupii și ei sunt (la noi) foarte mulți. Se apropie de el și râsul, dar râsii sunt foarte puțini, izolați și, se spune că această felină ar ataca și omul, fără a fi în pericol. Se mai aseamănă în ceva cu lupul; dacă urmărește, de exemplu, două căprioare și o prinde pe una, consumă puțin din ea și fuge după cealaltă, de obicei, cu succes. Se vede că el are un consum mai selectiv. Doar două animale, în habitat la noi, sunt de o cruzime aparte. Dacă lupul ajunge într-un țarc de oi și nu e daranjat, le omoară pe toate, deși consumă și, eventual, duce cu el una singură. Iarna coboară și prin localități, câțiva împreună, și se strecoară discret printre case, uneori în liniște și nu de puține ori, cu succes.

Casa noastră și ulița «Bulenilor» se află la poalele Seciului, un deal destul de înalt, acuma împădurit cu rășinoase, până mai jos, spre arături și pășune. De acolo, de la poalele lui, ei pot vedea prin curțile oamenilor, domiciliați pe acea uliță. Într-o seară, un gospodar nu departe de noi, a împrăștiat fân în grădina din fața casei, pentru oi, pe care le-a lăsat să mai ciugulească pe «turiș». A uitat puțin de ele, cu cina, la ceva povești cu un vecin și apoi, pe întunecate, a ieșit să le închidă în grajd. A fos mirat cum toate s-au culcat, se părea că dormeau. Ajuns la ele, nu voiau să se scoale, pentru că toate aveau gâtul rupt, vreo 15 bucăți. Le-au ucis lupii, puțini, pentru că lipseau doar una sau două. De aceea se spune la oamenii hrăpăreți: sunt «lacomi ca lupii». Tot la fel face și dihorul: intrat în coteț la găini, ucide totul și pleacă, eventual, doar cu una.

S-au înmulțit extrem de mult și urșii acuma. Coboară pe străzile din marginile orașelor și caută mâncare prin tomberoane, fiind un adevărat pericol pentru cetățeni. Poate s-a împuținat vânatul, s-au schimbat timpurile și anotimpurile, ca și obiceiurile de trai ale lor. Nu mai este «ursul tradițional» care intră în iarnă la hibernat, cu rezerve de grăsime până primăvara. Acuma îl întâlnești și iarna pe plaiurile dealurilor sau prin vecinătățile localităților.

În timpul iernii, un proprietar sau altul, pe rând, trimiteau ciobanului în ajutor pe cineva, fiind nevoie pentru făcut lemne de foc și, uneori, pentru a se mai schimba pe «turiș» cu ciobanul, mai ales atunci când era ger mare, sau pentru a-l ajuta la distribuirea fânului pentru oi. Acestea nu pot fi lăsate deloc nesupravegheate, care pot fi atacate imediat de lupi, care, de obicei, le au în «supraveghere» mereu. Într-o iarnă, în lunile ianuarie-februarie, când oile erau la noi, tatăl meu a fost trimis ciobanului pentru ajutor, pe câtva timp; locația era în Valea Runcului. Dar, în timpul iernii, se organizează în comună multe «șezători», la o casă cu o cameră mai mare și bine aranjată. Cu mai multe «lăiți» pe lângă pereți și o masă mai deoparte, lângă ele, unde se adunau în jur de 10-12 fete, uneori și neveste mai tinere, pentru supraveghere sau pentru prelungirea fetiei. Acolo se adunau în jur de ora 9 seara și stăteau până spre orele 3 dimineața. În acest timp torceau cânepa, inul, lâna, sau executau alte activități, textile mai ales; dar se mai și distrau, cu povești și altele. Acestea încep cam din luna noiembrie și se termină la începutul postului mare. În câșilegi, după postul Crăciunului, se fac multe nunți și acestea se pregătesc și prin șezători. Pe la aceste așezăminte mai treceau și grupuri de flăcăi, unde se făceau glume, se cânta din fluier sau ceteră (vioară) și se și «dansa» învârtita; băieții mai jucau și cărți, mai ales șeptic. În acest fel, și sporul la muncă era mai mare, se distrau și se alunga somnul. Un grup de flăcăi rămânea la acel așezământ un timp, iar înainte de plecare, flăcăii care plecau și aveau o relație de prietenie cu vreo fată, acestea ieșeau după ei «printre uși», adică se izolau câteva grupuri de perechi în holul casei sau chiar afară, în șatră, dacă nu era prea frig și își spuneau acolo gânduri, proiecte de viitor, făcând și unele drăgălășenii, în câteva minute, nu chiar publice. Apoi, tot grupul se îndreapta spre alte șezători, alte prietenii sau căutări. În fiecare seară, în orice șezătoare, se prezentau câteva grupuri de flăcăi; foarte rar erau unele mai izolate, din cine știe ce motive. Un foarte frumos obicei se petrecea de Crăciun; fiecare șezătoare își organiza și pregătea colinzi pentru noaptea de Crăciun, la care participau și mulți băiăți. Erau colinzi de toată frumusețea, cu un ecou peste comună, care dura până spre ziuă; se colinda gazda și toate participantele la șezătoare. Era un colind amplu care se auzea peste tot spațiul zonei, un colind începând, când altul se termina. Acuma gata cu colinzile, gata cu șezătorile și torsul; nu se mai practică, ne-am «modernizat». Confecțiile sintetice, blugii și altele, diverse, le-au luat locul. Lucrurile frumoase mor și ele, poate mai repede ca cele urâte, care sunt parcă și mai stabile, mai de durată. Păcat!

Tatăl meu, mult implicat în viața tinerilor flăcăi, nu putea lipsi de la aceste șezători. Pleca din Valea Runcului pe înserate, după ce se închideau oile și se întorcea dimneața, după orele 3. Nu era departe, fiind doar 5-6 km din comună, dar era un drum în urcare, mult prin padure, nu cu o bună reclamă privind sălbăticiunile, mai ales cele periculoase. Era multă pădure pe acele dealuri și văi, până departe, spre capătul lor, de sub înălțimi, de mare densitate, cu multe smârcuri și înfundături, cu locuri de ascunzișuri pentru toate speciile de animale; de aceea le puteai întâlni pe oricare, singure sau în formații, mai mici sau foarte mari. Nopțile pe acolo le simțeai temătoare, mai ales cei mici, copiii. Se zvonea că pe acolo umbla și nu știu ce «Mamă a Pădurii», cu victimele ei, această sperietoare fiind indusă și de zgomotele și vaietele lugubre din timpul nopții, produse de animale în atac și apărare. Se aflau prin acele coclauri mulți urși, mistreți și lupi, cerbi și căprioare și altele, o zonă mult preferată și pentru partidele de vânătoare. Ciobanul i-a spus odată tatălui meu:
– Ar fi bine să rărești drumurile acestea nocturne, într-o zonă atât de periculoasă și în acest timp de iarnă grea. O să-ți adunăm într-o zi rămășițele de prin aceste coclauri; în lunile de iarnă, mai ales în ianuarie și februarie, se adună lupii în haite mari, noaje de lupi și pentru reproduceri.

Într-una din nopți, cu un ger cumplit, se întoarce de prin șezători cu capul acoperit de căciula lui mare și călduroasă, cu un fular în jurul gâtului, opinci, cioareci, cojoc și suman, adică tot echipamentul necesar pe un astfel de ger. Cu un mers rapid, a ajuns în dreptul unei case, părăsită în lunile de iarnă, la câteva sute de metri până la destinație. Acolo se afla și un pârâu de trecut, afluent al râului Buleasa, care nu îngheța iarna total, niciodată. Ajuns aici, a fost obligat să-și ridice capul din piept, de unde numai nasul era afară, pentru a vedea unde să calce, pentru a nu se uda în apa rece. Deodată, zărește în fața lui și pe de lături, o mulțime de perechi de luminițe care sfidau parcă lumina palidă a lunii și a întunericului din jur: era o noaje de lupi în care și intrase puțin, observând și în spate, pe lângă drum, câteva peechi. În drreapta, pe «tăpșanul» de pe lângă casa părăsită, era plin de ei și câteva perechi și în față, chiar pe drum. Dacă nu l-a înghețat gerul mare, atunci chiar se simțea înghețat, în toată vietatea lui. Doar judecata nu trebuia s-o lase să- i înghețe, deși nu mai credea să-i mai folosească. Și-a amintit atunci de prevestirea cumplită a ciobanului! Decizia trebuia luată rapid și nu trebuia să manifeste teamă, când lupii l-ar fi atacat și devorat deîndată. Toate animalele, fie și numai instinsctiv, au teama de om. Dacă s-ar fi întors în spate, în mod sigur lupii l-ar fi atacat, văzându-i frica; atacul ar fi fost iminent, pentru a nu le putea scăpa și chiar dacă ar fi reușit să se cațăre într-un copac, ei l-ar fi păzit cu răbdare, până când le-ar fi căzut jos, înghețat; deci nu înapoi, nu trebuia să manifeste frică. El avea în mână o taparină cu coadă scurtă (o furcă cu coarne mici, cu care împraștia fânul la oi), care a luat-o ca sprijin pentru gheață, sau pentru a se apăra de vreun câine pe ulițele umblate, dar în niciun caz nu pentru lupi. De altfel, cu bâte nu te poți apăra de lup, pentru că o prinde repede în gură și la fiecare smucire pentru a o elibera, el o apucă mai de aproape, până ajunge la mâini și atunci ești terminat. Dar, în timp ce se gândea, a lăsat cornițele taparinei în pârău și o mișca inconștient, făcând puțin zgomot. Deodată, constată că lupii din drum se retrag în lături și parcă-l invitau să treacă, poate pentru a sări apoi pe el, să-l devoreze. N-avea ce face, răspunde invitației și intră printre lupi, trăgând taparina târâș după el și privind doar cu coada ochilor spre ei, capul ținându-l fix. Se gândea că, dacă unul îl atacă, în câteva minute va fi bucăți și nu va îndura nici lunga suferință. Dar, minune: pe măsură ce înainta, lupii care erau în față se tot retrăgeau, rând pe rând și se așezau pe fund în marginea drumului. În lateral, din poiana din fața casei, lupii începeau să se miște și ei; cineva le perturba amorurile. Cum spuneam, exista totuși o teamă de om a tuturor sălbăticiunilor, chiar și a acelora cu putere mult peste cea a omului și, la vederea lui, primul impuls este de a se feri de el. Fac excepție cine știe în ce stări deosebite în care s-ar afla, atunci când îl atacă și chiar sălbăticiuni mai mici. Simțea că transpiră, dar o transpirație rece. Ajunge la marginea haitei și, pe furiș, constată că se iau după el; era tot a lor. Nu fuge, dar merge mai rapid și-i vine în gând o idee genială: își aruncă în spate căciula și-i aude cum se încăierau cei din față cu această «pradă», distanța față de ei făcându-se astfel mai mare; aruncă apoi fularul de lână, după care urmează apoi sumanul și, după câtva timp cojocul, rând pe rând, mărindu-se mereu distanța. În spate, se auzea o adevărată morodeală, mai ales când a aruncat cojocul, cu scâncete și urlete, nefiind exclusă nici sacrifiarea unora dintre ei; în astfel de situații, dacă unul este rănit și sângerează, ceilalți sar pe el și-l consumă. Sângele îi înnebunește. Deja nu se mai vedeau, erau și curburi de drum și atunci a început să alerge cât putea de repede; nu mai simțea gerul, deși era dezbrăcat de toate «halubele», fiind doar în cămașă. A ajuns la colibă, a deschis «ușa» și a intrat înăuntru. Ciobanul, când l-a văzut în acea stare, a încremenit, întrebându-l, totuși:
– Ce-i cu tine, strigoiule?!
– Lasă acuma întrebările și hai să aruncăm jos plasca; să facem apoi foc mare, cu uscături.

Coliba era construită din două table pentru care se foloseau dranițe (șindrilă), una mai mare numită «povârneală», care se punea de la pământ în poziție oblică, și se înalță la peste 2 m, cealaltă, mai mică, numită «plasca» așezată orizontal, era lipită de povârneală. Ele erau fixate prin stâlpi puternici din turși de fag; pe lateral și în față, se umplea cu scânduri solide din lemn de fag, «lodbe». Plasca fiind aruncată, flăcările puteau să se înalțe mult, ca adevărate torțe, de speriat; lupii și, în general, sălbăticiunile periculoase au teamă de foc.
– Acuma să ieșim repede în staul să facem și acolo două focuri.

Nici n-au încheiat bine aceste operații, că lupii și-au și făcut apariția, apropiindu-se de staul, mai puțin de colibă, unde focul era în vâlvătaie. În jur, totul era scăldat în lumina flăcărilor de la cele trei focuri, față de care perechile de ochi ale lupilor păleau. Ciobanul a înțeles situația, nu mai era nevoie să-i fie relatată, dar flăcăul, tatăl meu, a început să-i relateze situația, printre aruncăturile de tăciuni aprinși printre lupi, peste gardul înalt din nuiele, care închidea oile și le apăra.

– M-au atacat lupii pe drum, dar n-au reușit să mă doboare și doar mi-au smuls hainele de pe mine, scăpând numai cu opincile, cioarecii și cămașa; eu am fugit apoi mai repede decât ei și am sosit la timp pentru a putea salva totul.

Ciobanul a început să zâmbească, înțelegând atât parodia acelei povești, cât și tragedia care se putea produce; a fost totuși un miracol. Dar nu mai le era teamă, deși se vedeau colții lupilor rânjind la câinii din staul, care rânjeau și ei la adapostul gardului. Când încerca un lup să sară gardul înalt, altul îl apuca cu fălcile, revendicând el poziția. Aruncau și cu tăciuni aprinși în ei, făcând pe mai mulți să scâncească. Lupii își continuau amorurile lor în noapte și ger, în lumina flăcărilor care se întețeau mereu, cu morodeli și lupte, cu amoruri și omoruri, cu alții devorați. Au părăsit câmpul din jurul stânei înspre ziuă, pe grupuri, dezmembrându-se haita, care probabil se va reface iar, împrospătată cu alte efective. Au lăsat în urmă mulțime de smocuri din păr de lup, mult sânge și câteva urme din cei devorați. Au pus plasca la loc, au curățat focurile din staul și tăciunii împrăștiați pe afară și, cu o greblă ce o foloseau pentru greblat turișul, fânul rămas pe jos, au început să adune și mulțimea de păr de lup de pe lângă stână, mirosul acestuia înfricoșând oile. Au fixat locul de hrană pentru oi mai departe și zăpezile ce au urmat au curățat și împrospătat mai bine locurile. Flăcăul a dat însă un concediu drăguțelor de prin șezători. Mare noroc, binevenit, dar de neînțeles, și pentru care trebuia să mulțumească mult Domnului!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 24.02.2021

sursă foto: https://www.descopera.ro/

Ah, pustiu al vieții. Ce mai faci? Rătăcești în continuare pe meleaguri gri? Sau ai găsit puțină alinare?

Astăzi aș vrea să stau cu tine, să discutăm puțin. În ultima vreme, te-am simțit cam distant. Mă gândeam să ne amintim câte ceva din vremurile în care zburdam printre jocurile răzlețe de lumină ale soarelui plutitor.

Știu… Ai să-mi spui că am crescut. Deși mi-aș dori, nu pot să te contrazic. Am prins aripi și am tins spre culmile cele mai înalte. Am învățat să zbor mai sus de nori și să privesc totul ca pe un întreg atât de frumos! Știu, știu că sunt departe uneori și uit de tine. Dar am plecat să visez! Sau, mai bine zis, să-mi țes o amintire. Știi? Când voi păși mândră pe aleea viselor cu tine, îți voi povesti acea amintire. Îți voi spune ce am învățat despre nemurirea noastră și cât de dulce e soarele când îl privești cu sufletul plin de fericire. Te voi învăța tot ce am învățat eu, în călătoria mea.

Pentru început, am învățat să prețuiesc. Uneori, puținul nostru este ceva mai mult decât putem noi să percepem și ne conturează viața cutremurător de frumos. Mai apoi, am mers un pic către oameni. Acolo, sinceră să fiu, m-am cam împotmolit… Nu sunt mândră de mine, dar am încercat! Sunt frumoși, știai? Au ochii plini de cuvinte nespuse, sufletul încărcat de atâtea emoții neștiute și totuși, mereu zâmbesc. Ah, zâmbetele! Sunt plăceri exterioare și cortine ce ascund drama care urmează să fie jucată pe scena vieții lor. Doar, că nu sunt încă pregătiți să lase spectatorii să vadă dincolo de ele. Biletele s-au vândut prin cunoștiințe, prin prieteni, prin toate mijloacele. Dar, mi se pare că sunt actori triști. Singuri. Deși sunt conștienți de fericirea care se va emana în jurul lor, de bucuria celor care îi vor privi, am sentimentul că au stins luminile, chiar înainte de a începe. Îmi pare rău. Dar viața e un joc periculos, dezordonat aș spune, iar noi suntem pionii acestuia. Totuși, am învățat că poți să încerci. Acum, aș vrea să te întreb ceva. Tu, vei încerca?

Mi-aș dori să încerci să deschizi ușile pe care le-ai zăvorât de atâta timp. Lasă puțină lumină să pătrundă, să simți cum e acea căldură, chiar și atunci când afară totul e rece și înghețat. Știu că exteriorul e un loc așa de nesigur, însă niciodată nu vom avea toate răspunsurile pentru întrebările noastre. Trăim sub un semn de întrebare care se accentuează în fiecare zi, mai mult și mai mult.

Eu va trebui să plec… Dar voi fi mereu cu gândul la tine, pentru că știu că de fiecare dată când voi vorbi cu tine, îți voi povesti din acea amintire pe care o formez. Amintirea care va deveni la final, romanul vieții mele. Înainte să iau trenul care mă așteaptă zi de zi în gară, prieten drag, învață să fii fericit, să zâmbești cum fac oamenii despre care ți-am povestit și să ridici cortina! Pentru că, la final, indiferent de sfârșitul pe care îl are piesa ta, spectatorii se vor ridica în picioare și te vor aplauda!

Adela NEAG

sursă foto: Pinterest

În prezent, Sighetul Marmației nu dispune de un sistem de supraveghere video integrat, astfel că, implementarea unui astfel de sistem la standarde europene va conduce la îmbunătățirea climatului de ordine și siguranță publică în municipiu.

„Proiectul „Viitor sigur” a fost depus spre finanțare în cadrul Programului Operațional Comun România-Ucraina, Obiectiv tematic 8 – Provocări comune în domeniul siguranței și securității, Prioritatea 4.3 – Prevenirea și combaterea criminalității organizate, în cooperare cu instituțiile poliției. Partenerii proiectului sunt municipiul Baia Mare și localitățile Ivano-Frankivsk și Solotvino din Ucraina. Valoarea totală a proiectului este de 1.461.700, 16 Euro, din care suma de 163.978, 32 Euro revine municipiului Sighetu Marmației, cota de contribuție proprie a municipiului fiind de 2, 22%. În cadrul investiției sunt prevăzute un dispecerat central de monitorizare, infrastructura de transfer de date, echipamente de trasmisie date și o rețea de 30 de camere video fixe și mobile ce vor fi amplasate în 17 locații din municipiu. Perioada de implementare a proiectului este de 24 de luni.”, a declarat av. Vasile Moldovan, primarul municipiului.

Salut, Sighet!

Onigău. Acest om sărac, atât de curajos și puternic, de o forță herculeană, era angajat sezonier la diferite munci, pentru a-și asigura existența lui și familiei sale. Forța lui neobișnuită îl ajuta în multe demersuri făcute, cu folos. Când eram copil, mai mărișor, auzeam de la bătrânii locului multe relatări despre el, cu un înalt grad de aventură, de realități și… cum puteam să le uit?! Astfel, ducea două berbințe cu lapte de oi, de pe deal până în comună, la o distanță de 9-10 km. Ele cântăreau în jur de 60 de kg; le punea peste umăr, pe o bucată de lemn rezistent, una pe spate, alta pe piept, pe un umăr. Mai se transmit și unele exagerări, legende, despre astfel de personaje, «pete de culoare». Am auzit că prindea o nuia de alun, de grosime potrivită și o strângea cu o mână până aceasta «lăcrima» la capăt. Dar, adevărul e că, fiind conștient de forța lui masivă, întreprindea și acțiuni temerare, riscante, așa cum este și cea prezentată mai jos, în toată realitatea ei. A plecat însă pe alte tărâmuri, în condiții umane firești, în grija Domnului.

Astfel, aproape în fiecare an era solicitat să meargă bouar în munte, de unii sau de alții, el prezentând o garanție mai mare ca oricine; și remunerația era pe măsură. În timpul verii, majoritatea animalelor urcau la munte, cele cu lapte pentru producție, iar sterpăcuinile pentru vârât; boii erau în turme separate, pe câte o mutare de munte. Animalele de pradă, urșii și lupii, o parte le urmau și ele și le mai împuținau, cu toată paza lor, dar cu totul nesemnificativ; mai erau și ierbivorele sălbatice și alte specimene de care profitau.

Într-o vară, o turmă de boi era străjuită de bouarul Onigău (e porecla lui, numele nu mi-l amintesc), care se tot plimba printre aceste cornute mari, trăgând după el uriașa lui bâtă, armă de apărare împotriva jivinelor. Mai erau confecționate și un fel de torțe formate din bucăți lungi de lemn de brad, îmbibate cu multă rășină, ușor inflamabile, pe care le foloseau mai ales în atacurile de noapte ale fiarelor mari, alături de câini, și de alte obiecte zgomotoase, în strigătele păzitorilor. Urșii atacau mai ales animalele mari, iar lupii se dădeau mai ales la oi, ziua, când erau împrăștiate pe golurile montane bogate în ierburi, sau chiar și noaptea, la stână; când erau mai mulți atacau și câte o vacă sau o junincă, izolate. Mai fugăreau și caii, până îi aruncau în prăpăstii, unde unii se schilodeau și rămâneau a lor. Între urși și boii de la munte se ducea o luptă ca și între bivolii sălbatici și leii africani, evident cu diferențele specifice, în multe privințe; ursul e cel mai puernic animal al munților, așa cum leul e regele zonelor fierbinți, o felină mult mai agilă. Amândoi însă sar în spatele buolui sau a bivolului și-l doboară prin ruperea coloanei. Ei nu se pot întâlni, dar mă întreb: care ar fi rezultatul luptei dacă ar putea avea loc (sau ar fi puși față în față)? Două forțe ale naturii. Dar să revenim la bouarul amintit, cu istoriile lui.

Într-una din zile, boii erau la pășune în grupuri mari, dar câte unii și izolați de ceilalți, prin descoperirea unei rariști bogate în ierburi suculente, de care nu se puteau despărți. Păzitorul se tot plimba printre ei, trecea de la unii la alții, dar, în mod evident, nu-i putea cuprinde pe toți cu privirea, nu-i putea contabiliza. Însă, odată, aude răgetul unui bou mai depărtat, care semnaliza un pericol, mai ales că el se tot repetă. Onigău dă fuga spre locul respectiv și, ajuns acolo, vede o namilă de urs cățărat pe spatele boului, încercând să-l doboare. A strigat cât a putut de tare, a ridicat și bâta amenințător, dar ursul își vedea de treabă și nu-i dădea nicio atenție, nu se sinchisea. Înfuriat, bouarul se repede atunci spre atacator și, fără a mai judeca, îi așterne bată de-alungul spatelui, cu toată forța. Poate și de durere, dar mai ales pentru că era deranjat în însușirea prăzii, ursul sare jos de pe bou, care, eliberat de povară o ia la fugă și rămân în scenă doar ursul și omul. Poate abia atunci și-a dat seama de pericolul în care se afla, pentru că nu se vedea în stare să se ia la trântă cu ursul, cu toată forță lui, de care era convins, dar intuia că e departe de cea a ursului. Evenimentele au început să se precipite fulgerător și omului nu-i rămânea nicio secundă de gândire, de pierdut, pentru că ursul a și declanșat atacul: năvălea spre el! Singura soluție ce o vedea în acea teribilă spaimă, încă de când a văzut ursul sărind jos, era să fugă, nu înspre urs! Dar știa că și la fugă îl întrece ursul și a rămas singură șansa de a se cățăra în bradul ce se află aproape de el. Nici nu-i trecea atunci prin cap că și ursul se cățăra și-l putea prinde de picior chiar în cățărare; dar era sigur că ursul nu va mai alerga după bou, să-și recupereze prada și că acuma el este considerat prada lui. Din câțiva pași se află lângă brad, dar nu mai avea timp să urce; era prezent și ursul acolo. Omul se află în susul copacului iar ursul din jos de el; începea lupta de-a prinselea. Au făcut câteva ture în jurul acestuia, spaima ținând mereu omul aproape de brad, iar furia animalului îl mai depărta, prin mici salturi, mai ales când se repezea în jos; avantaje pentru om. Dar, la un moment dat, ursului îi vine în cap o idee genială (să mai spună cineva că animalele n-au inteligență, în apărare și atac!): omul fiind în partea de sus și ursul în cea de jos, fiara nu se mai repede cu furie după el, ci se apropie liniștit de copac, de parcă ar fi fost obosit; omul, agitat și tremurând, îl privea cu mare atenție, bănuindu-l de un șiretlic. Ajuns aproape de copac, mai să-l atingă, când omul îi simțea și respirația, fulgerător își aruncă labele și îmbrățișează copacul, vrând să-l agațe și pe «fugar» cu ghearele. Dar și acestuia îi vine o ideie tot genială și, tot fulgerător, apucă picioarele ursului deasupra labelor cu mîinile lui, care erau și ele uriașe. Picioarele ursului deasupra labelor fiind cele mai subțiri, acesta a reușit să-i încleșteze complet brațele ursului și să le tragă spre el, dar strânse lângă copac; și-a mai proptit și picioarele jos de trunchiul bradului, pentru o fermă și durabilă stabilitate și rezistență. A urmat un moment de năucire, de amuțire, situația fiind cu totul neașteptată și neprevăzuta de «luptători», după care, îndată, două urlete s-au auzit până departe în ecoul munților: răgetul furios al ursului, enervat de păcăleală și strigătul disperat al bouarului care răcnea cu toată puterea: ajutor, ajutor, ursul ! Acestea au tot continuat, cu deosebire că în urletul animalului a urmat spaimă, apoi disperarea, văzându-se prizonier, fără putință de a se elibera; el nu cunoștea niște legi ale fizicii, ca și omul de altfel, dar acesta le-a intuit efectul. Forța uriașă a ursului se descompunea după tangenta la suprafață și normală pe aceasta, în mii de puncte, astfel încât, forța rezultantă efectivă era masiv micșorată, practic ineficientă. Se poate face experiența cu un copil și un adult, la un copac de grosime potrivită și copilul ar fi câștigător, iar adultului i-ar rămâne rugămintea să-l sloboadă! Dar această stare, cu omul nemișcat și cu ursul schimbându-și doar poziția de pe un picior din spate pe altul și între ei suferințele bradului, care era tot scuturat, de parcă cei doi ar fi vrut să-i culeagă «fructele», perele solzoase, nu putea dura.

A ținut destul de mult hărmălaia din acel loc al muntelui, până când au apărut niște oameni, păstori, ciobani, purtând ceva unelte: bâte, securi ș. a. pentru a vedea ce se întâmplă pe acolo. În această situație, numai oameni se puteau apropia; urșii care auzeau urletele se depărtau probabil sau rămâneau nepăsători, iar boii nu erau pe aproape. Ursul evită să atace un bou din mulțime, sau în apropierea lor; atunci se adunau împotriva bestiei și, dacă reușeau să-l înconjoare, să nu iasă dintre ei, ursul este terminat: îl iau în coarne, îl bat cu capetele berbecește, îl calcă apoi în picioare și-l fac zdrențe, de nici nu mai știi ce a fost.

Poate că în situația prezentă, cu urmările ei, a fost și bine că nu erau boi pe aproape: dacă-i găseau așa uniți, îi puteau considera aliați și ar fi lovit berbecește din ambele părți și i-ar fi făcut zob pe amândoi; poate și bradul ar fi avut de suferit. Oamenii sosiți se țineau mai retrași de acel loc, având teamă că ursul se poată dezlănțui și spre ei, în orice moment. Însă, la strigătele repetate ale omului de a-l ajuta și urletul animalului arătând pericolul, s-au tot apropiat, trecând cu vederea că pe măsură ce se apropiau mirosea de pe acolo tot mai urât, din ambele părți. Unul mai de aproape, l-a lovit cu securea în creștet, determinând ultimul răcnet al ursului; a mai lovit, până când a avut siguranța că nu mai poate face rău. Au strigăt atunci bouarului:

– Dă-i drumul! la care el a răspuns:
– Nu vrea să plece!

Pentru a dezlega misterul, au pășit mai cu prudență de partea omului și au constatat că mâinile lui erau încremenite și reci pe labele ursului, parcă erau sudate și au început să i le desfacă pe rând, deget cu deget, după care ursul a căzut mai jos, pe spate. Omul, epuizat de efort, de spaimă, de extraordinară întâmplare, are totuși puterea să le spună :

– Cum să mă las eu doborât de un urs?! Ați văzut, am fost mai tare ca el?!

După puțină odihnă, după alte glume, peste care trecea totuși fiorul, și-au pregătit cuțitele și au recuperat pielea ursului, pregătind-o pentru vânzare, în partajare egală, probabil. Au nesocotit și au trecut peste avertismentul: «să nu vinzi pielea ursului din pădure». A fost din pădurile munților, cu ambele prezențe reale. Peste toată întâmplarea cu urmările ei, fericite, se pune întrebarea: oare ce se întâmpla dacă nu trecea nimeni pe acolo și probabil că și cele două «existențe» n-ar mai fi avut glas să urle? Poate mâinile omului până la urmă să fi epuizat strângerea iar ursul, eliberat și speriat, să o ia la fugă și de atunci încolo să fugă oricând îi va apare un om în cale, ori să-și fi păstrat îndârjirea și să se mulțumească cu omul în locul boului pierdut, sau, sleiți de puteri, puteau să rămână așa încleștați, până când se stingeau amândoi în luptă, fiecare fiind și câștigător și pierzător atunci, până la final. Nu se știe cum ar fi fost, dacă n-ar fi fost așa! Un lucru rămâne cert: povestirea spusă are o realitate certă, indiferent de forma mai reușită sau mai puțin reușită în care s-a redat, sau în care era mai potrivit să se exprime. Întâmplarea s-a răspândit peste tot în zonă și mai departe, despre un om de mare curaj și forță, care a învins în luptă un urs cu mâinile proprii; dar poate nu s-a consemnat și mai este puțin cunoscută, de puțini, din poveștile spuse la gura sobei de unii bătrâni și ar fi păcat să nu rămână consemnată în miezul ei.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 09.02.2021

foto: Peter Lengyel