Onigău. Acest om sărac, atât de curajos și puternic, de o forță herculeană, era angajat sezonier la diferite munci, pentru a-și asigura existența lui și familiei sale. Forța lui neobișnuită îl ajuta în multe demersuri făcute, cu folos. Când eram copil, mai mărișor, auzeam de la bătrânii locului multe relatări despre el, cu un înalt grad de aventură, de realități și… cum puteam să le uit?! Astfel, ducea două berbințe cu lapte de oi, de pe deal până în comună, la o distanță de 9-10 km. Ele cântăreau în jur de 60 de kg; le punea peste umăr, pe o bucată de lemn rezistent, una pe spate, alta pe piept, pe un umăr. Mai se transmit și unele exagerări, legende, despre astfel de personaje, «pete de culoare». Am auzit că prindea o nuia de alun, de grosime potrivită și o strângea cu o mână până aceasta «lăcrima» la capăt. Dar, adevărul e că, fiind conștient de forța lui masivă, întreprindea și acțiuni temerare, riscante, așa cum este și cea prezentată mai jos, în toată realitatea ei. A plecat însă pe alte tărâmuri, în condiții umane firești, în grija Domnului.

Astfel, aproape în fiecare an era solicitat să meargă bouar în munte, de unii sau de alții, el prezentând o garanție mai mare ca oricine; și remunerația era pe măsură. În timpul verii, majoritatea animalelor urcau la munte, cele cu lapte pentru producție, iar sterpăcuinile pentru vârât; boii erau în turme separate, pe câte o mutare de munte. Animalele de pradă, urșii și lupii, o parte le urmau și ele și le mai împuținau, cu toată paza lor, dar cu totul nesemnificativ; mai erau și ierbivorele sălbatice și alte specimene de care profitau.

Într-o vară, o turmă de boi era străjuită de bouarul Onigău (e porecla lui, numele nu mi-l amintesc), care se tot plimba printre aceste cornute mari, trăgând după el uriașa lui bâtă, armă de apărare împotriva jivinelor. Mai erau confecționate și un fel de torțe formate din bucăți lungi de lemn de brad, îmbibate cu multă rășină, ușor inflamabile, pe care le foloseau mai ales în atacurile de noapte ale fiarelor mari, alături de câini, și de alte obiecte zgomotoase, în strigătele păzitorilor. Urșii atacau mai ales animalele mari, iar lupii se dădeau mai ales la oi, ziua, când erau împrăștiate pe golurile montane bogate în ierburi, sau chiar și noaptea, la stână; când erau mai mulți atacau și câte o vacă sau o junincă, izolate. Mai fugăreau și caii, până îi aruncau în prăpăstii, unde unii se schilodeau și rămâneau a lor. Între urși și boii de la munte se ducea o luptă ca și între bivolii sălbatici și leii africani, evident cu diferențele specifice, în multe privințe; ursul e cel mai puernic animal al munților, așa cum leul e regele zonelor fierbinți, o felină mult mai agilă. Amândoi însă sar în spatele buolui sau a bivolului și-l doboară prin ruperea coloanei. Ei nu se pot întâlni, dar mă întreb: care ar fi rezultatul luptei dacă ar putea avea loc (sau ar fi puși față în față)? Două forțe ale naturii. Dar să revenim la bouarul amintit, cu istoriile lui.

Într-una din zile, boii erau la pășune în grupuri mari, dar câte unii și izolați de ceilalți, prin descoperirea unei rariști bogate în ierburi suculente, de care nu se puteau despărți. Păzitorul se tot plimba printre ei, trecea de la unii la alții, dar, în mod evident, nu-i putea cuprinde pe toți cu privirea, nu-i putea contabiliza. Însă, odată, aude răgetul unui bou mai depărtat, care semnaliza un pericol, mai ales că el se tot repetă. Onigău dă fuga spre locul respectiv și, ajuns acolo, vede o namilă de urs cățărat pe spatele boului, încercând să-l doboare. A strigat cât a putut de tare, a ridicat și bâta amenințător, dar ursul își vedea de treabă și nu-i dădea nicio atenție, nu se sinchisea. Înfuriat, bouarul se repede atunci spre atacator și, fără a mai judeca, îi așterne bată de-alungul spatelui, cu toată forța. Poate și de durere, dar mai ales pentru că era deranjat în însușirea prăzii, ursul sare jos de pe bou, care, eliberat de povară o ia la fugă și rămân în scenă doar ursul și omul. Poate abia atunci și-a dat seama de pericolul în care se afla, pentru că nu se vedea în stare să se ia la trântă cu ursul, cu toată forță lui, de care era convins, dar intuia că e departe de cea a ursului. Evenimentele au început să se precipite fulgerător și omului nu-i rămânea nicio secundă de gândire, de pierdut, pentru că ursul a și declanșat atacul: năvălea spre el! Singura soluție ce o vedea în acea teribilă spaimă, încă de când a văzut ursul sărind jos, era să fugă, nu înspre urs! Dar știa că și la fugă îl întrece ursul și a rămas singură șansa de a se cățăra în bradul ce se află aproape de el. Nici nu-i trecea atunci prin cap că și ursul se cățăra și-l putea prinde de picior chiar în cățărare; dar era sigur că ursul nu va mai alerga după bou, să-și recupereze prada și că acuma el este considerat prada lui. Din câțiva pași se află lângă brad, dar nu mai avea timp să urce; era prezent și ursul acolo. Omul se află în susul copacului iar ursul din jos de el; începea lupta de-a prinselea. Au făcut câteva ture în jurul acestuia, spaima ținând mereu omul aproape de brad, iar furia animalului îl mai depărta, prin mici salturi, mai ales când se repezea în jos; avantaje pentru om. Dar, la un moment dat, ursului îi vine în cap o idee genială (să mai spună cineva că animalele n-au inteligență, în apărare și atac!): omul fiind în partea de sus și ursul în cea de jos, fiara nu se mai repede cu furie după el, ci se apropie liniștit de copac, de parcă ar fi fost obosit; omul, agitat și tremurând, îl privea cu mare atenție, bănuindu-l de un șiretlic. Ajuns aproape de copac, mai să-l atingă, când omul îi simțea și respirația, fulgerător își aruncă labele și îmbrățișează copacul, vrând să-l agațe și pe «fugar» cu ghearele. Dar și acestuia îi vine o ideie tot genială și, tot fulgerător, apucă picioarele ursului deasupra labelor cu mîinile lui, care erau și ele uriașe. Picioarele ursului deasupra labelor fiind cele mai subțiri, acesta a reușit să-i încleșteze complet brațele ursului și să le tragă spre el, dar strânse lângă copac; și-a mai proptit și picioarele jos de trunchiul bradului, pentru o fermă și durabilă stabilitate și rezistență. A urmat un moment de năucire, de amuțire, situația fiind cu totul neașteptată și neprevăzuta de «luptători», după care, îndată, două urlete s-au auzit până departe în ecoul munților: răgetul furios al ursului, enervat de păcăleală și strigătul disperat al bouarului care răcnea cu toată puterea: ajutor, ajutor, ursul ! Acestea au tot continuat, cu deosebire că în urletul animalului a urmat spaimă, apoi disperarea, văzându-se prizonier, fără putință de a se elibera; el nu cunoștea niște legi ale fizicii, ca și omul de altfel, dar acesta le-a intuit efectul. Forța uriașă a ursului se descompunea după tangenta la suprafață și normală pe aceasta, în mii de puncte, astfel încât, forța rezultantă efectivă era masiv micșorată, practic ineficientă. Se poate face experiența cu un copil și un adult, la un copac de grosime potrivită și copilul ar fi câștigător, iar adultului i-ar rămâne rugămintea să-l sloboadă! Dar această stare, cu omul nemișcat și cu ursul schimbându-și doar poziția de pe un picior din spate pe altul și între ei suferințele bradului, care era tot scuturat, de parcă cei doi ar fi vrut să-i culeagă «fructele», perele solzoase, nu putea dura.

A ținut destul de mult hărmălaia din acel loc al muntelui, până când au apărut niște oameni, păstori, ciobani, purtând ceva unelte: bâte, securi ș. a. pentru a vedea ce se întâmplă pe acolo. În această situație, numai oameni se puteau apropia; urșii care auzeau urletele se depărtau probabil sau rămâneau nepăsători, iar boii nu erau pe aproape. Ursul evită să atace un bou din mulțime, sau în apropierea lor; atunci se adunau împotriva bestiei și, dacă reușeau să-l înconjoare, să nu iasă dintre ei, ursul este terminat: îl iau în coarne, îl bat cu capetele berbecește, îl calcă apoi în picioare și-l fac zdrențe, de nici nu mai știi ce a fost.

Poate că în situația prezentă, cu urmările ei, a fost și bine că nu erau boi pe aproape: dacă-i găseau așa uniți, îi puteau considera aliați și ar fi lovit berbecește din ambele părți și i-ar fi făcut zob pe amândoi; poate și bradul ar fi avut de suferit. Oamenii sosiți se țineau mai retrași de acel loc, având teamă că ursul se poată dezlănțui și spre ei, în orice moment. Însă, la strigătele repetate ale omului de a-l ajuta și urletul animalului arătând pericolul, s-au tot apropiat, trecând cu vederea că pe măsură ce se apropiau mirosea de pe acolo tot mai urât, din ambele părți. Unul mai de aproape, l-a lovit cu securea în creștet, determinând ultimul răcnet al ursului; a mai lovit, până când a avut siguranța că nu mai poate face rău. Au strigăt atunci bouarului:

– Dă-i drumul! la care el a răspuns:
– Nu vrea să plece!

Pentru a dezlega misterul, au pășit mai cu prudență de partea omului și au constatat că mâinile lui erau încremenite și reci pe labele ursului, parcă erau sudate și au început să i le desfacă pe rând, deget cu deget, după care ursul a căzut mai jos, pe spate. Omul, epuizat de efort, de spaimă, de extraordinară întâmplare, are totuși puterea să le spună :

– Cum să mă las eu doborât de un urs?! Ați văzut, am fost mai tare ca el?!

După puțină odihnă, după alte glume, peste care trecea totuși fiorul, și-au pregătit cuțitele și au recuperat pielea ursului, pregătind-o pentru vânzare, în partajare egală, probabil. Au nesocotit și au trecut peste avertismentul: «să nu vinzi pielea ursului din pădure». A fost din pădurile munților, cu ambele prezențe reale. Peste toată întâmplarea cu urmările ei, fericite, se pune întrebarea: oare ce se întâmpla dacă nu trecea nimeni pe acolo și probabil că și cele două «existențe» n-ar mai fi avut glas să urle? Poate mâinile omului până la urmă să fi epuizat strângerea iar ursul, eliberat și speriat, să o ia la fugă și de atunci încolo să fugă oricând îi va apare un om în cale, ori să-și fi păstrat îndârjirea și să se mulțumească cu omul în locul boului pierdut, sau, sleiți de puteri, puteau să rămână așa încleștați, până când se stingeau amândoi în luptă, fiecare fiind și câștigător și pierzător atunci, până la final. Nu se știe cum ar fi fost, dacă n-ar fi fost așa! Un lucru rămâne cert: povestirea spusă are o realitate certă, indiferent de forma mai reușită sau mai puțin reușită în care s-a redat, sau în care era mai potrivit să se exprime. Întâmplarea s-a răspândit peste tot în zonă și mai departe, despre un om de mare curaj și forță, care a învins în luptă un urs cu mâinile proprii; dar poate nu s-a consemnat și mai este puțin cunoscută, de puțini, din poveștile spuse la gura sobei de unii bătrâni și ar fi păcat să nu rămână consemnată în miezul ei.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 09.02.2021

foto: Peter Lengyel

Mă ridic de la birou, din fața computerului, și mă duc la fereastră. Privesc albul infinit ce mi se așterne în față. Un „covor alb imaculat”, cum ziceam în compunerile din clasa întăi. O fi oare un covor de zăpadă în fața mea? Sau un covor de visuri încă neîmplinite, de scopuri nerealizabile, de experiențe netrăite e ceea ce văd în fața ochilor? Dar nu am timp acum de introspecții profunde, mă întorc la birou, pun manualul de psihologie deoparte, și mă pregătesc pentru următorul curs. Mai am 5 minute la dispoziție, și sunt nehotărât dacă să mănânc o portocală sau să-mi recitesc lecția.

De ce oare aveam obsesia de a folosi o figură de stil care să conțină cuvântul „covor” în clasele primare? „Covor de frunze” toamna, „covor alb imaculat” iarna, „covor viu colorat” primăvara. Vara nu aveam niciun fel de covor în vocabularul literar, fie pentru că în lunile de vară se spală covoarele din casă, fie pentru simplul fapt că era vacanță și nu eram nevoit să creez vreo compunere. De ce oare tocmai cuvântul „covor”? Poate că se datorează țesăturilor groase, indestructibile (poate exagerez), precum însăși trecerea timpului și schimbarea anotimpurilor, proces ce nu poate fi oprit. Poate că acel „covor de frunze” e un covor de întâmplări, plăcute și neplăcute, care se îmbină laolaltă pentru a crea propriul nostru depozit de sentimente și simțiri, pe care îl numim „amintiri”. Poate că acel „covor …

Îmi vibrează telefonul, verific să văd dacă e ceva important, un coleg mă întreabă care a fost ultima lecție, un altul mă întreabă la ce oră terminăm azi cursurile. Le răspund rapid, am deja răspunsurile pregătite, mă așteptam, ba chiar îmi făceam probleme că nu are nimeni de aflat nimic de la mine. Nu mă deranjează, ba chiar îmi fac plăcere aceste „întrebări și interpelări”, la fel cum îmi place atunci când îmi curge pe mâini zeama proaspătă a portocalei, pe care am decis să o mănânc, în detrimentul citirii lecției.

Poate că acel „covor alb imaculat” e așa alb pentru că încă nu a fost nimic așternut pe el, niciun vis împlinit, niciun scop realizabil, nicio experiență trăită… și poate că își dorește să fie așternut ceva pe el, să nu mai fie alb, poate își dorește atât de mult încât strigă prin vocea unei bufnițe sau a unui câine hoinar (iată ce sinonim am găsit pentru „vagabond”), sau poate strigă în tăcere și așteaptă să fie auzit de către cineva, oricine. Poate că acel „covor viu colorat” e plin de forță, de dorință, de determinare, e viu pentru că e colorat, e colorat pentru că e viu, e o sursă de energie cinetică ce trebuie transformată în energie potențială, în limbaj de fizician, sau de visuri ce trebuie să devină realitate, în limbaj de visător. Iar spălarea covoarelor în timpul verii poate nu este nimic altceva decât…

Aud sunetul alarmei, alternativa găsită de mine pentru clasicul clopoțel din curtea școlii, de care mă leagă amintiri plăcute și neplăcute, visuri și experiențe, energii supranaturale (poate exagerez din nou) și dorințe puternice. Nu îmi dădusem seama cât de atașat pot fi de unele aspecte ce par neînsemnate. Aud sunetul alarmei, ceea ce înseamnă că trebuie să intru la curs. Nu am terminat de mâncat portocala, dar am toată ziua la dispoziție, nici lecția nu mi-am recitit-o, dar am toată săptămână la dispoziție, și nici cugetarea nu mi-am încheiat-o, dar pentru asta am toată viață la dispoziție.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: istockphoto.com

*
Zi de zi cu râul, cu dealul… – relaxare, distanțare, depărtare, izolare, preumblare, aerare… „Mă aflu în treabă”, cum ar veni. Dar, cel puțin, nu mă las târât de „voința oarbă”, iau o pauză…
*
Pescarii mereu prezenți ”„la datorie”. Unii am rămas de voie-de nevoie în urbea natală și ne bucurăm zi de zi de Iza, de Solovan. Nu-i așa de rău, cu așa niște bijuterii în brațe.
*
Podul suspendat în trepidare, nu glumă… Cât e de bolovan câinelașul ce tocmai trecu!…
*
Bine trecut de 11. Zi noroasă, iluminată public din plin. De pe Podul Marmației, un vâj din Deal aruncă sticlă după sticlă în Iza, astfel încât să facă zgomot și să se spargă cât mai tare. După fiecare uiagă, privește în apă curios. Degeaba îl admonestează pescarii, se răstește la ei: „Ce, sunteți de la Valea Verde? Dați-mi amendă! Mi-o mai dat!” – Ș-apoi, cruci și…!
*
La noi, cireașa de pe tort la ospețe și în Sărbători sunt…sarmalele! I.e.: pumni, piroște, holopț’, curet’i împlut, porumbd’i, gălușt’i, haluște, brozbuță… („Made in Maramu’ ”)
*
Pâclă de dimineața. Pare că plouă – să nu zică unii „ce urât și nici măcar nu plouă!”. Sub cerul noros stă Dealul – plin de ramuri goale, crescute aiurea, Fără oglindire. Arboretul din parcul fără oameni nu știe odată ce să se facă.
*
„Noa, este ceva?” – trece pescarul mobrist pe lângă pescarii bicicliști aliniați la râu.
*
„Gyere, te, lustaságos!” – își alintă o doamnă ieșită la plimbare cățelușa, după ce aceasta trece, cu mari emoții, de casele cu câini.
*
31 decembrie. Cu un amic la râu. Povestim povești: cum era la Iza odinioară – la ștrand, la terasa cu sifon și limonadă… „Măi, plouă?!” Nici n-am prins de veste. Suntem tari la nostalgie… Hai cu prezentul! Hai cu viitorul!
*
„În supermarket-uri o fost lumea și țara. I-o lăsat să intre pe toți deodată, întruna, să cumpere cât mai multă marfă. Nice o restricție n-o fost! Ceă, virusu’ acela să n-aivă Sărbători?” (Target-ul)
*
2 Ianuarie, soare! În parc, la râu, apar, în sfârșit, oamenii. Ca de nicăieri. Se vede clar că-l vor disloca pe Nimeni.
*
De-a lungul râului, pescari în rugăciunea lor… „Ai văzut ce lună-o fost azi-noapte?”
*
Pe dig. Un nene biciclist, cu dinți falși, de argint, îmi râde în față: „Da’ în afară de aer, ceă-ți dorești?”
*
„De ce fotografiezi aceleași lucruri zi de zi: copacii, dealul, râul…?” „Pentru că-s aici. Și azi, acum. Să se vadă, să se știe!”
*
Vremuri grele. Prin oraș, o lume îngrijorată, tracasată, cenușie. Deodată, un chip senin: cercei verzi, mărunți, ruj, sprâncene creionate, păr cârlionțat – șatenă, măi!… Ține să fie frumoasă, să bucure. Are curaj. Chapeau bas!
*
Ianuarie, în plină zi. Starea luminii precară. Iza tot pe fugă, sub un soare gata-gata să ne dispară, să se stingă, toată ziua… Numai pre-vederi…
*
Frig ca lumea! La Grădina Morii, doi frățiori (fetiță și băiețaș) aleargă deodată în toate direcțiile, unul după altul, în raza tăticului lor. Au ochii strălucitori și obrajii numai buni pentru o bulgăreală sănătoasă.
*
Ies la râu. Am uitat mobil-ul acasă. Totul curge, totul stă. Astea nu-s instantanee… Timpul contemplării, integralitatea lui – o problemă tot mai delicată pentru o samă de oameni… Între mine și bradul întunecat fulgi albi, rari.
*
La râu, întâlnesc un congener: „!Frumos îi…!” – îl salut. „Da, da, musai a face plimbare, ha, ha!” – îmi răspunde el, trecând mai departe.
*
Vederi cu Izuca iarna. Închipuită și pudărită toată. „Thuamne, feri, gândești că-i raiu’! (Timi)
*
15 Ianuarie. La Grădina Morii, bustul Poetului avea ca o căciulă albă, de tarabostes (pileus).
*
Neaua a acoperit totul. Încât, după o scurtă raită prin peisaj, lucrătorii de la firma de curățenie a orașului se retrag abătuți, cu pungile lor negre goale.
*
Înzăpezite lumini. O domniță ‘naltă, semeață se grăbește spre Iza, să-și prezinte scurteica îmblănită.

***
Imagine…
E frig și ninge. Iza, altminteri „repede curgătoare”, are porțiuni înghețate albe, cu strat de nea pe stratul de gheață. Copiii, care de care mai mici, au ieșit la săniuș cu mămicile. Culori intense, o animație și o veselie nemaipomenit! Tot felul de păsărele ciripesc primăvăratic la râu. Câinelașii familiali străbat dintr-odată tot parcul alb și alb.

Eurosport (1) tv, nu se presupuie…
*„Fundașul X al gazdelor are probleme cu atacantul Y de pe partea sa, extrem de dezechilibrant.”
* „Clubul din Aston a trimis în teren niște puști, de la echipele de sub 23, sub 19, sub 18 ani… Acum știu să se bucure cel mai bine… Unul nu se bărbierește… Cormoranii i-au tocat mărunt – sunt obosiți, vor dormi neîntorși la noapte.”
* „Să vedem dacă echipa X merge în turul III. Deocamdată este în discursul calificării.”

text & foto, Marin SLUJERU

Teofil IVANCIUC

foto: Salut, Sighet!

Aveam o situație materială bună, cu cămara plină cu de toate: brânză de oi care nu se termina, lapte fiert de oaie, făcut de tata, foarte bun; când luai cu lingură din el, nu se umplea golul, și, în general, sacrificam 2-3 porci în timpul anului, cu diverse preparate în untură și altele conservate prin afumare, să țină și pentru vară. Țineam acasă tot timpul 2-3 vaci cu lapte, altele erau trimise la munte, în timpul verii. Iarna aveam la grajd 10-12 vite mari, din care mai vindeam în timpul anului, pentru cele necesare, pentru diverse cheltuieli. În acest bum de produse, mama elimina cu totul zgârcenia și mulțime de femei necăjite se perindau pe la noi pe acasă și nici una nu ieșea cu mână goală. Când veneau la cerșit țigănci nomade, eu nu plecăm de lângă ele, până când mamă se ducea să le aducă ceva produse, acestea având și obiceiul să fure, cât de mult puteau. La multe familii necăjite, le trimitea acasă anumite ajutoare, în general alimente. Eram în timpul iernii, în preajmă sărbătorilor și era o iarnă grea, cu multă zăpada. Într-o după masă a unei astfel de zile, mama m-a trimis la o familie necăjită cu ceva alimente; i se spunea Bodran și locuia pe «Poduri», la marginea comunei, la peste un km distanță. Am predat cadoul, frumos, substanțial, ca de mare sărbătoare, primit cu multă bucurie și mulțumiri.

La întoarcere, trceam pe sub o coastă, cu pantă mare, numită Coasta Prisăcii; erau o mulțime de băieți care coborau cu sania pe aceea pantă foarte mare. Sania lua așa mare viteză, încât aluneca pe pantă și pe toată ulița din josul ei, până în râul Buleasa, uneori și pe firul acestuia, pe unde era apa înghețată, peste tot fiind zăpadă și gheață. Era spre seară și tare doream să fac și eu o cursă, două; aveam mulți prieteni și cunoscuți printre copii și mi-au împrumutat săniuța. Săniușul acela prezenta și un mare pericol, și trebuia să fii bun «sănior», pentru a reuși parcurgerea acelui traseu, lung de cca 300-400 de metri. Imediat pe lângă acea pantă, acolo unde săniuța aproape «zbura», se afla un gard de sârmă ghimpată, ce împrejmuia o gospodărie aflată mai jos. Sensul de coborâre al pantei era de-a lungul gardului și trebuia să fii foarte atent, să pui piciorul drept jos, exact unde trebuie, pentru a nu scăpa săniuța în gard, pentru a-i corecta direcția și a o îndrepta apoi spre uliță, către râu. Altfel, fie ratai coborârea, dacă puneai «frână» (piciorul) mai târziu, care se termina la capătul pantei, într-o bordură sau gard, fie te aruncai cu mare viteză în sârma ghimpată, în care rămâneai agățat, dacă frânai prea devreme, cu cine știe ce alte consecințe rele.

După un scurt instructaj, am luat săniuța în primire în vârf de pantă, mi-am umplut pietul cu aer și m-am lansat; viteza a devenit imediat enormă, încât îți tulbura și vederea și am pus piciorul jos o secundă prea devreme, punct critic, timp suficient însă ca săniuța să ia direcția drept spre gard, în care m-a și aruncat în câteva clipe. Șansa sau neșansa a fost că m-a proiectat direct într-un «sarant», butucul acela solid din lemn, de regulă de stejar, de care erau prinse sârmele. Instinctiv, am pus piciorul în față pentru protecție, dar izbitura a fost cumplită, dată de energia cinetică transformată în energie mecanică, încât s-a rupt stâlpul și, din șoc și inerție, am izbit stâlpul și cu genunchiul, apoi i-am dat o lovitura zdravănă și cu capul! Nu știu dacă l-a doborât lovitura de picior, bordul săniuței sau cea cu capul; poate împreună, cu forțe unite. Am fost aruncat pe spate, dar cu picioarele și sania încâlcite în gard, printre sârmele ghimpate. Mi-au venit în ajutor ceilalți copii de pe pârtie și m-au scos dintre ele. Norocul mare a fost, cred, că m-am izbit totuși de acel stâlp, cu toate relele petrecute, pentru că, altfel, puteam lovi sârmele, ghimpii lor, chiar cu ochii și rezultatul putea fi o catastrofă. Poate și aceasta se înscria în cele prezise în «Oracolul Gromovnic de la Săliște », când eram mai mic: «Va trece printr-o mare primejdie, dar, dacă va scăpa de ea, va trăi mult.» Poate era și o atenționare, o predicție a răului ce va veni peste mine mai târziu, cu alte sârme ghimpate, multe, pe unde puteai rămâne definitiv «agățat». Mă durea rău genunchiul, care se tot umfla, dar mai ales capul, unde a început să se dezvolte un cucui enorm, care simțeam cum creștea, de parcă se umflă la pompă. Șchiopătând și cu toate durerile, m-am îndreptat spre casă amețit și mă gândeam cum să mă ascund de ai mei, să nu-mi cunoască pățania, să nu vadă în ce stare sunt, până se va mai repara, să nu se mai adauge și o certare. Am pândit lângă casă și am observat că mama s-a dus puțin spre grajd, pentru vite și eu m-am strecurat repede în casă; bănuiam că tatăl meu încă nu era venit de pe deal. Casa era goală, ceilalți fiind tot pe la vite și eu am urcat repede pe «cuptor », cu fața spre perete.

Casa avea două camere, amândouă spațioase, una tot timpul aranjată, cu tot mobilierul necesar, unde primeam și musafirii mai de seamă, noi folosind-o la nevoie; cealaltă avea două pături, un lădoi destul de mare între ele și, în față, era o masă întinsă, unde serveam de regulă mesele, în familie și uneori mai izolat. Mai lateral, lângă peretele dinspre antreu, pe un spațiu mai larg, trona aparatul de gătit cu două plite (șporiul) și, chiar lângă perete, se afla și cuptorul pentru pâine. Ca și combustibil, se folosea doar lemnul și pentru mașina de gătit și pentru cuptor. Întregul sistem era racordat la două coșuri ce urcau în podul casei și deasupra lor era un spațiu larg ce le împrejmuia și fumul ieșea din pod prin două deshideri în acoperișul casei; în podul casei se afumau pentru conservare și preparatele din carne de porc. Acolo sus, în acea margine a casei, pe un așternut, puteau dormi foarte comod două persoane, mai ales iarna, unde locul era foarte călduros, încălzit suficient și doar cu căldură de la șpor, care funcționa iarna aproape tot timpul; acolo mi-am găsit ascunzișul, culcat cu față la perete. Se înnopta și, intrând mamă în casă, mă întrebă:

– De ce ai stat așa de mult la Bodran?
– Am mai stat de vorbă și am mers mai încet, pe zăpadă, pe gheață.
– Dar de ce te-ai cocoțat acolo sus?
– M-a prins frigul pe drum și mă încălzesc.

A fost prima repriză și eu tot mă încălzeam, iar cucuiul credeam că era foarte mare și mi se părea că tot creștea, se făcea și mai mare; nici cu genunuchiul nu stăteam mai bine. Mama pregătea cina și eu mă făceam că dorm, deși mă gândeam că n-am să dorm toată noaptea, de durere, de toată situația, starea. Speram s-o duc așa și să nu cobor până dimineață, când cucuiul și toate se mai puteau îmbunătății. Cina fiind pregătită, tata fiind sosit și el și, cu toți ai casei prezenți, mama mă cheamă din nou:

– Coboară la mâncare, ce tot stai acolo, că doară te-oi fi încălzit și n-om aștepta cu toții după tine!
– Am mâncat ceva înainte de a pleca și nu mi-e foame; vreau să dorm.
– Măi, tu ai pățit ceva, mai spune mama bănuitoare; ia hai să te văd!
– Mă simt bine și vreau să dorm!
– Dă-te jos, veni somația autoritară! Tu mă duci cu vorba; exprimă o convingere că am pățit ceva.

Nu mai aveam ce face și ies la vedere, la «bătaie», cum se spune.

– Vai de mine! strigă mama, văzându-mi capul așa rău lovit și acel cucui mare. Ce ai pățit?

Le-am spus pățania și au rămas cu toții foarte îngrijorați când m-au văzut, dar nu m-au mai certat. Mama m-a doftoricit cum ea știa, mi-a pus comprese reci pe frunte, pe picior și mi-a zis :

– Putea să fie mult mai rău și, slavă Domnului că ai scăpat numai cu atâta; nu te astâmperi și te aventurezi în jocuri periculoase! N-ai văzut că acolo era gardul acela peiculos de sârmă și nu te puteai abține?!
– Ba l-am văzut, mai ales când am dat peste el!

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului «Dragoș-Vodă», Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 04.01.2021

foto: Peter Lengyel

Ne dușmănim român cu român, psd-ist cu pnl-ist, usr-ist cu pmp-ist, dar nu stăm pe loc o secundă să ne întrebăm cum am ajuns aici. Unul la beregata altuia, acuzații la adresa altora, degrabă vărsători de sânge, nu ne gândim cum ar fi dacă ne-am așeza la aceeași masă și am identifica soluții în beneficiul tuturor.

Nu ne simțim confortabili în calitate de asociați în ADI DEȘEURI Maramureș, organizație în care sunt asociate toate cele 76 de localități din Maramureș, plus Consiliul Județean Maramureș. După mai bine de zece ani de la asociere putem trage concluzia logică a crizei prelungite cu care se confruntă municipiul Sighetu Marmației, și nu numai, în privința colectării, transportului și depozitării deșeurilor. Sistemul de gestionare integrat al deșeurilor organizat la nivelul județului Maramureș nu răspunde necesităților, iar ceea ce se prezenta și se dorea pentru toți locuitorii județului, un proiect model, a eșuat în mod lamentabil.

Deși la data de 21 decembrie 2020, atât eu personal, cât și operatorii Herodot Grup S.A. și Glod Sal S.A., am adus la cunoștință hotărârea Tribunalului Maramureș din 18 decembrie 2020 privind interzicerea depozitării deșeurilor pe platforma temporară de la Sighet, care a deservit în ultimii trei ani întreg Maramureșul Voievodal și am solicitat prefectului convocarea Comitetului Județean pentru Situații de Urgență, în vederea declarării stării de urgență datorită situației generate de încetarea activității de colectare și transport a deșeurilor de către operatorii de salubrizare, precum și datorită potențialului de risc biologic confirmat de studiul de impact întocmit de către noi, cu sprjinul unor specialiști, nici până la această dată nu a fost convocată ședința.

Ne-am deplasat și la președintele Consiliului Județean, Ionel Bogdan, care este și președintele ADI Deșeuri Maramureș, soluția identificată fiind transportul deșeurilor la Oradea sau Sălaj (de ce nu la Baia Mare!?). Până la data de 30 decembrie 2020 s-au efectuat transporturi la Oradea, dar încă nu am primit confirmarea de la Primăria Oradea pentru acceptul trasportului și depozitării deșeurilor și după 1 ianuarie 2021. Și, mai apoi, se pune problema costurilor de transport și depozitare. Sunt, totuși, cca. 500 km dus-întors.

Și dacă tot nu a convocat CJSU, dl. prefect a fost foarte vigilent și a trimis organe de control (de la Garda de Mediu, Agenția de Protecția Mediului, IPJ etc) la depozitele neconforme răsărite peste noapte la Petrova, Rozavlea (și probabil mai sunt și vor mai apărea dacă nu se găsesc soluții viabile), aplicându-se amenzi severe și întocmindu-se dosare penale.

Soluția viabilă, până la finalizarea depozitului ecologic de la Sârbi, comuna Fărcașa (anul 2023 după spusele președintelui C. J.), ar fi identificarea în zona Maramureșului Voievodal a unei suprafețe de teren și construirea unei platforme temporare conforme.

Facem apel la toți primarii din zonă, consilierii locali din fiecare UAT, să identificăm un teren corespunzător cu cerințele legale și să construim o platformă temporară de depozitare, altfel gunoaiele vor sta neridicate sau vor ajunge în păduri ori pe malurile râurilor, și vom asista neputincioși la un adevărat dezastru ecologic.

Gestionarea deșeurilor are o importanță strategică și trebuie tratată ca atare. Nu este normal să stăm comozi și să așteptăm soluții miraculoase, fără să luăm nicio măsură și să asistăm fără reacție cum criza colectării și depozitării deșeurilor se acutizează.

Vasile Moldovan
primarul municipiului Sighetu Marmației

Foto: Salut, Sighet!

„Salut, Sighet!” urează colaboratorilor, prietenilor, cititorilor noștri, de-acasă și din lumea largă:
La mulți ani!
Boldog új évet!
Frohes Neues Jahr!
Felice Anno Nuovo! 
Happy New Year!
Bonne Année!
Feliz año nuevo!
Annum novum faustum felicem vobis!

Salut, Sighet!

— O capră, asta ești! Nota 3. Biologia trebuie învățată, nu frunzărită!
— Cum îl chema și cum arăta? mă întrerupe Violeta, sorbindu-mă din priviri și sprijinindu-și bărbia în podul palmelor. Deasupra ceșcuței cu ceai verde din care ies aburi de muguri de bambus, cu fața albă, părul prins deasupra capului în două creioane, văd o gheișă. Nu întotdeauna am chef să mă întorc cu treizeci de ani în urmă, la anii de școală, am atâtea momente stânjenitoare și, cu mintea de acum, le-aș retrăi altfel. Dar, pe unele, pe unele le-aș păstra exact așa cum s-au petrecut.
— Nu mai știu decât că era înalt. În schimb, îmi amintesc bine că, stând în fața celor treizeci de colegi, rușinată până în vârful urechilor pentru răspunsurile care mi-au rămas în gâtlej, blocate de privirea strivitoare, mă simțeam și mai mică. Apoi, în drum spre banca din ultimul rând de la fereastră, m-am oprit o clipă, o clipă unică în care i-am privit pe colegi și i-am transformat pe toți în capre. Erau, așa cum văzusem la bunici, capre curioase, agile, capabile să deschidă ușa țarcului. Așa că m-am răsucit pe călcâie și am găsit cel mai scurt drum spre ieșire.
— Grozav! Aș vrea să am și eu curajul ăsta uneori.
— Nici eu nu-l aveam. Eram un metru patruzeci de timiditate și visare. Într-a patra, noul profesor de sport, în timp ce ne alinia după înălțime, m-a întrebat: Numele? Velker. Cu v simplu sau dublu? Cu dublu simplu, i-am spus, în timp ce el, în hohotele de râs ale colegilor, m-a așezat la coadă. Și am rămas Dublusimplu.
— Doar de ei nu-ți plăcea?
— Mai era doamna de istorie care adormea spunând lecția și, din cauza lentilelor ondulate, nu îmi dădeam seama când se trezea și mă punea să continui, apoi domnul de fizică Taci? Dormi pe tine ca ursu-n hibernare, domnul de matematică: tangentă de 60 de grade? Ăăă… Stai jos, doi, n-ai învățat. Am învățat, vă spun acum. Prea târziu, a plecat baba cu colacii. Ultimul a fost profesorul de folclor împotriva căruia am făcut grevă: întârzia, nu ne citea lucrările, parcă mereu avea altceva mai important de făcut. Pentru studenții cu pretenții de viitori profesori, comportamentul era inadmisibil. Decanul, sobru, ne-a ascultat pe holul impunător al facultății și, la sfârșit, ne-a spus doar atât: când un om se află pe marginea prăpastiei, voi îi dați un bobârnac?
— Adică?
— Nici eu nu am înțeles atunci. Dar acum știu că dascălul este și el om, cu defecte, cu probleme pe care unii pot doar să le ascundă, nu să le și rezolve. Puțini sunt fericiți. Profesorul de folclor tocmai își pierduse soția, după ani în care au fost ajutorul potrivit unul pentru altul și marea iubire. În acel moment, el avea altceva mai important de făcut: să își trăiască tristețea, iar noi aveam tot timpul din lume să devenim.
— Prea trist. Cu capre nu mai ai? întreabă fiica mea, descrețindu-și sprâncenele. Zâmbim, ne facem cornițe din degetele arătătoare, apoi ne întindem mâinile peste masă, una spre alta, într-o strânsoare prietenească. Pe vremea ta nu era un profesor cool datorită căruia ești așa acum?
— Chiar mai mulți. Unii profesori dăruiesc enorm, elevul ia ce se potrivește cu sufletul sau cu prelungirea lui. Cool erau profesoara de română, care prefăcea sala de clasă într-o scenă cu reprezentații felurite, madame care ne vorbea despre eleganța francezilor, uneori dovada fiind pantofii pe care și i-a luat de la Paris și povestea lor, poveste la care eram mai atenți decât la folosirea conjunctivului sau cea de psihologie care nu se sfia să apară în toată splendoarea ei de îndrăgostită, fredonând, în pauzele dintre idei, piese de Beatles. De dragul ei, învățasem și noi, pe de rost, Yellow submarine.
Însă cea care mă făcea să urc în cele mai ascunse cotloane ale sufletului era doamna Bucurescu. O văd și acum intrând la prima oră din clasa a cincea, cu o furcă mică de metal și un instrument voluminos care aproape o acoperea. Nu știam că furca se numește diapazon, ne imaginam că e cea care ne va ține tăcuți smirnă. Nu știam ce e o harpă, dar când, așezându-se pe scaun în fața noastră, a început să cânte, eram convinși că nu vom uita niciodată. Urmăream, cu sufletul la gură, degetele ei alunecând pe corzi, părul negru curgându-i în valuri până aproape de brâu. A vorbit puțin la prima oră, dar parcă o cunoșteam de-o viață. Cu atâta naturalețe și-a dezvelit sufletul, încât niciodată, după aceea, nu am ezitat să cânt în fața clasei, unde mă chema nu ca să îmi arate ce nu știu, ci ca să mă obișnuiesc cu scena. Când greșeam tonalitatea melodiei originale, mă avertiza cu vorbe atât de calde încât cea potrivită mi se așeza singură în gâtlej. Apoi, prin zâmbetul încurajator și felul în care-și mângâia părul, mă făcea părtașă la o mare sărbătoare. Cu fiecare instrument la care ne cânta, ne descopeream într-o altă lumină și învățam chemarea mării, trilul ciocârliei, sentimentul patriotic, aplauzele. În clasa a opta, ne-a oferit tuturor o casetă. Aici sunt zilele și nopțile mele, aici sunteți voi, ne-a spus. Apoi, o vreme, nu a mai venit. Intra câte un profesor care avea o fereastră. A răpus-o un cancer fulgerător, dar, cu ultimele puteri, a realizat acea casetă și continua să ne învețe. Datorită ei, devenisem un metru și jumătate de sensibilitate și curaj.
Draga mea, un dascăl nu pleacă pur și simplu, el rămâne până când trupul și scaunul devin o singură formă țeapănă, dar vorbitoare. În școală, se vorbește prea puțin despre iubire. Online, și mai puțin. Avem sarcini, drepturi și obligații, regulamente și programe de respectat. Avem cincizeci de minute de predat, fixat, evaluat. Asta înseamnă cincizeci de minute de iubit.

prof. Luminița COLOPELNIC

– E ciudat, dar totuși hai să rămânem prieteni.
– Tu ai mai da de mâncare șarpelui care te-a mușcat de atâtea ori? Și nu că n-aș putea îndura încă o durere, dar veninul tău îmi va otrăvi până și inima, iar eu…
– Tu ce?
– Eu trebui să te uit! Atât!

Și dusă a fost, dar strigătul lui chiar și după atâția ani încă răsună în gândul ei. Poate i-o fi părând rău că nu s-a întors pentru a-i da ultimul sărut, dar ar fi putut ea trăi odată infectată cu veninul acelor buze? S-ar fi putut strecura printre jaloanele vieții sau doar s-ar fi târât precum o biată omidă? Deși mii de astfel de întrebări o cam înțeapă zilnic, povestea unor ochi trăiește prin basmele inimii ei, dar până și ea consideră că unele basme sunt predestinate răului de aceea încearcă să alunge astfel de întrebări, considerându-le penibile uneori.

E frumoasă, mai mult decât atât, este o femeie de invidiat. Cu părul împodobit de bucle, precum bradul de Crăciun cu globuri și cu o naivitate umbrită de prea multe vise, își poartă feminitatea cu atâta stil, de zici că-i regina Elisabeta, însă ea-i departe de a fi regină, pentru că nu preferă să ia ceaiul într-o grădină luxoasă, plus că, ea își bea cafeaua pe piste de alergat la 6 dimineața unde singurii cu care se întâlnește sunt ai ei 10 km frumoși, care dansează la braț cu roua, și totuși în stilul ei de femeie frivolă și vulnerabilă, ascunde atâta nebunie, încât, dacă și-ar dezlega-o sigur ar înnebuni salcâmii.

Vecinii de pe scară spun că ar fi o fată cam ciudată, deoarece de 3 ani de când se mutase la Cluj în afară de a alerga și a merge la muncă, nu știe altceva, unde mai pui că la cei 22 de ani ai săi normal ar fi să aibă și ea un prieten sau, de ce nu, chiar un soț, dar, ce să-i faci, lumea vorbește mult și prost, iar Agata, uneori, nu se asculta nici pe ea, de ce ar crede vecinii că ,,sfaturile” lor o interesează?

Fără a da prea mult curs vorbelor goale spuse-n vânt, zilele se scurgeau într-o rutină dinamică și folositoare, însă, ceva mereu îi umbrea chipul mult prea blajin și anume DORUL. Fugise de când se știe, pentru a se menține veselă și efervescentă, dar nu reușise niciodată să fugă de acest ,,stăpân” al inimii ei și Agata se tot întreba dacă nu cumva dorul este un alergător mult mai bun decât ea de reușește să o prindă mereu din urmă? Scrisese la un moment dat un articol din care țin minte doar atât: „Mi-ai legat sentimentele; mi-ai secat puterile și mi-ai închis zâmbetele în lagăre, iar acum, tu, dorul meu nespus, vrei să te iei la întrecere cu mine? Fie! Accept! M-ai distrus de atâtea mii de ori crezi că încă o dată îmi va fi fatală?”

Scrierile ei ajunseseră departe, dar nu se prea laudă cu asta, deoarece spunea că succesul i se datorează Celui de Sus și nu ei. Reușise să danseze la braț cu viața, să cânte pe scenele sufletului și să se remarce în țara viselor. Așa era ea: orgolioasă, sinceră, încrezută, arțăgoasă, puternică, plină de viață, tupeistă și frumoasă foc nu doar la trup, ci și la suflet, dar, totuși, tristă! Era o femeie perfect de incompletă, o adevărată operă de artă uitată din greșeală în cămara lui Picasso, pe care odată cu trecerea timpului s-a cam așezat praful.

Telefonul Agatei suna atât de rar încât aceasta știa exact cine o sună: fie sora ei care a întâlnit din nou un Făt Frumos, fie tatăl ei, care o tot întreabă dacă a mâncat, de parcă are 6 ani; fie e vreun curier care, zice ea, îi aduce fericirea la pachet. Dar azi nu a fost niciunul din cele 3 apeluri de rutină, azi a fost un apel cât 3:
-Da?
– Ioana? Tu ești?
– Da! Vă rog?
– Cu rugăminți am strigat și eu ca să rămâi!

Știuse încă de când îi rostise numele că interlocutorul ei era o parte însemnată a trecutului, dar a vrut să treacă diplomatic prin asta, însă prin viață diplomația se mai pierde, iar compasiunea îi ia locul.
– Tăcere! rostise cel de la capătul firului.
– Nu-s tocmai în măsură să-ți ofer Premiul Nobel, dar dacă aș fi, crede-mă, l-ai primi pe cel de actor, fără să-mi pară rău că nu i l-am înmânat lui Brad Pitt.
– Tu crezi că după atâția ani te-am sunat ca să ne certăm ?
– Ceartă? N-am nici cea mai vagă intenție pentru așa ceva.
– Văd! răspunse cam ironic vocea bărbatului.

„Din naștere” ar fi vrut Agata să-i răspundă, dar din nou tupeismul și ușoara sa aroganță ar fi fost înțelese greșit. Așa că își drese vocea și alese să spună doar atât:
– Te-ascult! Bănuiesc că m-ai sunat cu un motiv.
– Oh și încă ce motiv…
– Uimește-mă!
– Bine. Să încep cu începutul: după ce ai plecat fără urmă de regret, a fost o perioadă în care a trebuit să mă redescopăr.
– OK. Scuze că te întrerup, dar eu nu sunt psiholog, întâmplarea face că, visul meu a fost să devin antrenor de schi. Dacă voiam psihologie, acum te-aș fi chemat fără doar și poate la cabinet.
– Eh. O las baltă, deoarece Ioana de altădată a …
– Ioana de altădată, citez: „a fost prea bună pentru tine și niciodată ceea ce tu căutai.”
– Ai înțeles totul greșit, însă n-am s-o mai lungesc, am să vă spun pe scurt doamna antrenoare de schi, pentru a nu fi nevoită să vă puneți în pielea psihologului.
– Domnișoara antrenoare, te rog!
– Ești imposibilă. Am o fetiță și i-am pus numele tău.
Numele meu? Dar de ce, se întreabă Agata în gând, însă nu îi adresează și lui întrebarea, ci doar mimează o voce fericită și plină de recunoștință:
– Să-ți trăiască! Mă bucur pentru tine.
– Mulțumesc din suflet! Dar tu?
– Eu trebuie să închid, am musafiri! O zi frumoasă și felicitările mele încă odată!

Apoi, fără a-i da răgaz să mai spună ceva, închise repede apelul. Ce minciuni frumoase: musafiri, cică. Ea nu are niciodată musafiri, rar mai vine câte o vecină pentru a-i împrumuta zahăr, nu de alta, dar vecina de la 4 zice că: „bărbatul meu de 40 de ani nu bea cafeaua fără zahăr, iar eu vreau să-i îndulcesc și viața nu doar cafeaua.”

Și-ar fi făcut acel apel uitat, dar era noapte și mult prea cald pentru a putea dormi: „I-a pus numele meu. Și ce dacă? Sigur așa o cheamă și pe maică-sa, iar acum face pe victima , vrând să treacă în fața mea drept un nevinovat și un sensibil. Dar cum spuneam: eu nu sunt psiholog să-i analizez demersurile și repercusiunile.”

În plin sezon de schi, un antrenor are treabă, iar a noastră frumoasă Agata, cam somnoroasă, ce-i drept, cu câteva cearcăne ațipite nu de multă vreme, se ridică destul de nostalgică din pat și, deși nu știe dacă a adormit sau doar a fost somnambulă prin gânduri, e deja în echipamentul de schi. Pe repede înainte își face o cafea mult prea caldă pentru acea zi friguroasă și dusă e, nu de alta, dar azi are elevi noi și ea iubește punctualitatea.

– OK… acum o să te desprinzi de bețele mele, și vei veni singură până jos. Te aștept acolo.

Agata ajunsese jos cât ai clipi, apoi, cu un zâmbet larg, se uită la fetița cu ochii de smarald și părul blond de-un creț fermecător, care, temătoare, se apropie de pârtie.
– Am reușit! strigă fetița plină de entuziasm și sări în brațele Agatei.
– Ești o fetiță curajoasă și atât de frumoasă, mama ta e norocoasă că te are.
– Mama a plecat după ce m-a adus pe lume, dar tata zice că buclele și frumusețea mea sunt precum a unei fermecătoare regine Agata, al cărei nume mi l-a și dat.

Ioana TRIFOI
studentă, anul I, Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

La alegerile pentru Parlamentul României de duminică, 06 decembrie 2020, aproximativ 22 % dintre sigheteni au decis să voteze. Marea majoritate a votat prin… absență!…

Potrivit datelor BEC, după numărarea aproape în totalitate a voturilor, rezultatele – parțiale – la nivelul Sighetului și al Maramureșului sunt următoarele:

Voturi – Rezultate alegeri 06 decembrie 2020 – SIGHETU MARMAȚIEI
Camera DEPUTAȚILOR – Voturi valabil exprimate 7886 (21,84 %)

PSD: 29,72 %
PNL: 25,82 %
USR – PLUS: 11,92 %
UDMR: 8,31 %
PRO Romania: 5,01 %
PMP: 4,02 %
Altele: 15,20 %

SENAT – Voturi valabil exprimate 7882 (21,83 %)

PSD: 33,28 %
PNL: 25,65 %
USR – PLUS: 12,13 %
UDMR: 8,41 %
PMP: 4,00 %
PRO Romania: 3,83 %
Altele: 12,07 %

Rezultate parțiale Camera Deputaților – jud. MARAMUREȘ:
PNL – 27,18%
PSD – 25,68%
USRPLUS – 14,15%
PMP – 8,18%
AUR – 7,29%
UDMR – 5,15%
Altele – 12,37 %

Rezultate parțiale Senat – jud. MARAMUREȘ:
PNL – 27,78%
PSD – 25,93%
USRPLUS – 14,41%
PMP – 8,96%
AUR – 8,06%
UDMR – 5,06%
Altele – 9,80 %

Vom reveni cu rezultatele finale în zilele următoare!

Salut, Sighet!