La alegerile pentru Parlamentul României de duminică, 06 decembrie 2020, aproximativ 22 % dintre sigheteni au decis să voteze. Marea majoritate a votat prin… absență!…

Potrivit datelor BEC, după numărarea aproape în totalitate a voturilor, rezultatele – parțiale – la nivelul Sighetului și al Maramureșului sunt următoarele:

Voturi – Rezultate alegeri 06 decembrie 2020 – SIGHETU MARMAȚIEI
Camera DEPUTAȚILOR – Voturi valabil exprimate 7886 (21,84 %)

PSD: 29,72 %
PNL: 25,82 %
USR – PLUS: 11,92 %
UDMR: 8,31 %
PRO Romania: 5,01 %
PMP: 4,02 %
Altele: 15,20 %

SENAT – Voturi valabil exprimate 7882 (21,83 %)

PSD: 33,28 %
PNL: 25,65 %
USR – PLUS: 12,13 %
UDMR: 8,41 %
PMP: 4,00 %
PRO Romania: 3,83 %
Altele: 12,07 %

Rezultate parțiale Camera Deputaților – jud. MARAMUREȘ:
PNL – 27,18%
PSD – 25,68%
USRPLUS – 14,15%
PMP – 8,18%
AUR – 7,29%
UDMR – 5,15%
Altele – 12,37 %

Rezultate parțiale Senat – jud. MARAMUREȘ:
PNL – 27,78%
PSD – 25,93%
USRPLUS – 14,41%
PMP – 8,96%
AUR – 8,06%
UDMR – 5,06%
Altele – 9,80 %

Vom reveni cu rezultatele finale în zilele următoare!

Salut, Sighet!

Milioane de fii și fiice… i-a iubit pe fiecare în mod egal. A râs la râsul lor, a vărsat lacrimi amare la vaietele ce nu conteneau să apară, a sperat că dreptatea își va găsi locul pân’ la urmă, și-a deschis brațele ca să aline inimile frânte și, ca o mamă, le-a dus pe toate. A încercat să rămână puternică, să nu pară firavă, să se uite la lucrurile bune și să se ambiționeze că a făcut tot ce a fost cu putință. Nu e vina ei că o parte dintre copii îi sunt plecați, alții o hulesc, iar altora le e rușine cu propria mamă. Omul și le face cu mâna lui și dacă ceva nu iese bine, câteodată mai dă vina pe altul. A încercat să se amăgească și așa, dar a obosit.

Lumea pe care credea că o cunoaște i-a devenit peste noapte necunoscută. Acel URA! strigat cu ardoare la 1 decembrie 1918 s-a transformat în ură și o doare, tare, chiar dacă nu zice nimic. Odată Romândrie… a rămas doar Românie.

Responsabilitate
Onoare
Mândrie
Autenticitate
Neam
Iubire
Altruism
Așa și-a dorit să fie și chiar așa a rămas. Doar noi ne-am schimbat. Ne-am obișnuit să ne jucăm cu cinstea și onoarea, iar ea, mama noastră, și-a pierdut mândria. Limba și legea, portul și datinile au rămas în urmă, carevasăzică ne-am modernizat, ne-am dezvoltat și am ieșit în prima linie ca să arătăm că noi putem. Noi, noi și iar noi, dar am uitat că un popor fără istorie este un popor fără viitor; un neam fără iubire de patrie e un neam fără iubire de sine. Patria suntem eu și cu tine, el și cu ea. Înainte și după furtună pâmântul nu e la fel. Așa este și cu încrederea pierdută. Fiecare dintre noi greșim, dar greșeala cere iertare, nu acuzare! Judecă și vorbește drept, iar dacă unii nu lucrează punând dragostea de oameni, credința și dreptatea pe primul loc, nu da vina pe țară, n-o asupri! Răsplata lor va veni la locul și momentul potrivit! Iubirea de patrie e chiar iubirea de oameni.

1 decembrie 2020… Mama noastră are 102 ani. De dureri și bucurii nici nu o întrebăm, sigur are multe. Haideți ca măcar acum să nu treacă această zi de parcă nici n-ar fi fost. Dacă ne-am adus aminte pe 1 cine suntem, să facem asta și pe 2, și pe 3. Marile făuritoare ale caracterului – copilăria și tinerețea – aici le-am trăit!

Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele (…) Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută. (Maria, Regina României)

Ani buni, dragi români! Ani buni, nu doar mulți! Iar ca să fie anii buni, fiți și voi buni! Tot ce-i românesc nu piere! Greșeala are și iertare, iar iertarea cere rezolvare și îndreptare! Înflorește tu ca să înmugurească și țara!

Gabriela MICH
clasa a XII-a A, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: Salut, Sighet!

Zbor de-o vară

tu cu mâini de vară indiană
eu cu degete de cleștar
ne-am făcut unul altuia aripi de ceară
obosiți de mers
dornici de zbor
ne-am mutat mai întâi de pe un suflet pe altul
pentru a ne recunoaște mai ușor
apoi distanțele au devenit poduri cu lanțuri
am prins aripile la fiecare desprindere
de-un talaz trecător
le-am pus pecete un sărut
apoi soarele ne-a topit și în cădere
văzduhul s-a umplut de sărutări
și de psaltiri scrise pe foițele inimilor
în flăcări

***

Din eter

te-am văzut în apele cerului
ce se-nvolburau pe înnoptat și
din stropii de ploaie în care te-ai închis
mi-am făcut cercei
pentru sărbătorile din zori

te-am îmbrățișat ca-n vis în eter
cu inima făcută căuș și
din fuioare de nori în care te-ai ascuns
mi-am făcut fard de pleoape
pentru ochii ce încă te-aprind

te-am sărutat pe obraz sub o stea
printre colonii de fluturi albi și
din hlamida roșie pe care-o purtai
mi-am făcut ruj
pentru buze ce încă te sorb

m-am gătit pentru tine și-aștept
pe-o margine de lună de argint
să-nvolburăm amândoi apele din cer
să facem fuioare de nori
și colonii de fluturi-n zbor

prof. Luminița COLOPELNIC

Palatul Comitatens din Sighet (azi „Curtea Veche”), cea mai valoroasă clădire administrativă de piatră din Țara Maramureșului.

Atestat în anul 1577, reconstruit între 1610-1617, 1690-1693 (placa de pe clădire e greșită), 1803-1804, ars în 1717 și 1802, forma care se vede azi fiindu-i dată între anii 1855-1857, a fost reabilitat masiv, cu multe distrugeri, neținându-se cont de valoarea sa arhitectonică, între anii 1985-1986, când a devenit complex comercial.

Prin sala mare de la etaj, acolo unde au avut loc ședințele Prefecturii vreme de câteva secole, au trecut împărații Iosif al II-lea și Franz Joseph I, regii Ferdinand I, Carol II și, în anii din urmă, Mihai I, președinți de țară, mari scriitori (G. Coșbuc, L. Rebreanu) și mulți alții.

De-a lungul timpului a fost și închisoare, loc de tortură și execuție, rezidență pentru oficialități, școală și internat, sală de box și prima discotecă din Sighet și depozit și arhivă, iar lista nu este completă.

Sursă foto & text, Teofil IVANCIUC

Este un cuvânt magic, simbolic și real, mai viu ca orice alt cuvânt, care oricând s-ar pronunța, s-ar auzi, ar trebui să-ți scoți pălăria și să faci o plecăciune încărcată de respect pentru această ființă, care se cheamă Mama. În această lume largă, care parcă ar fi nesfârșită, poate și din cauza sfericității Pământului, care nu are capete, toată lumea lui, puțină sau multă, are la bază acest Izvor de viață, de existență umană, în care rolul esențial, după Creator, revine mamei. Așa este și percepută oricând, oriunde și de oricine, cu toate cele necesare dezvoltării și creșterii acelui micuț, din momentul când și-a început viața, până la cei „7 ani de acasă”, cu atâtea greutăți și primejdii și, mai apoi, cu alte trebuințe. După toate aceste gânduri exprimate, trec la Mama mea, Marișca. A trecut la cele veșnice, la 84 de ani, după o grea suferință, în grija și răsplata Domnului, pentru că a fost o ființă foarte bună și cu multă credință, în rugăciune. Pe ea o preocupa mai mult viitorul nostru, al copiilor, cu profundă implicare și dragoste, pentru toți și pentu tot. Eu, având viața mai învrăjbită, aici spiritul ei matern s-a manifestat mai mult, a fost mai mult solicitat și a răspuns prompt, cu o dăruire totală.

După întreruperea de un an, de la cursul primar, dacă nu intervenea mama, decisiv, atunci aș/„să fi rămas la coasă” (Bătrâni, O. Goga). Am urmat prima clasa de gimnaziu la Liceul din Năsăud, cu limba de predare română. Eram foarte mulțumit, dar în vacanța de primăvară am plecat acasă, cu anul încheiat, fiind pericol de bombardament al internatului, plin cu elevi, situat lângă gară. M-a luat imediat tata cu el, ca pogonici, la arătură. Foarte slăbit și prins de o ploaie rece, tot transpirat, am făcut o pleurezie gravă, mama găsindu-mă leșinat jos, cu securea lângă mine, unde tăiam lemne. Tata, ocupat cu arătura, încă, a lăsat-o pe mama să mă ducă la medic, la Vișeu, pe jos, peste dealul Botoaia, făcânad cei 8 km în 10-11 ore, cu dese opriri de rău. Cum m-a vazut, medicul Dan a spus că am pleurezie, plămânul drept fiind comprimat până sus. Am repetat rețeta de două ori în 6 săptămâni, stând la pat, sub atenta îngrijire a mamei și m-am vindecat; am avut noroc mare că nu a fost de natură bacilară.

În 1945, toamna, s-a pus din nou „stop” (!) școlii mai departe. Am fugit însă de acasă, prin ploaie și noroi, la căruța ce aștepta în drum, peste voia tatălui meu, luând cu mine doar o mică valijoară din carton, cât un diplomat, cu un schimb de lenjerie de corp, îmbrăcat cu uniforma veche și rărită din anul trecut. Tot ud și murdar, nu am avut loc în căruță, ce avea un coviltir peste ea, unde le-am dat doar „bagajul”, eu rămânând pe banchetă, în ploaia ce curgea pe mine și apoi jos, stând lângă „cocișul” care avea o pelerină peste el. Caii au pornit, mai mult la trap, iar eu, trist, în parcurgerea localităților, mă gândeam că fac o aventură ce nu se va încheia bine: cine mă va primi fără nimic la școală? Acasă, mama văzând realitatea, a început să-și manifeste, cu toată furia, spiritul ei matern, de apărare a copilului: te-a ajutat și ai terminat toată arătura, a defrișat, cu fratele lui, peste 20 de ha de fânaț, un copil de 13 ani și tu refuzi să-l sprijini să-și urmeze școala, care-i place așa de mult. Acuma a plecat, poate agățat de căruță, nepregătit, nemâncat, prin ploaie și puhoaie, peste ape cu poduri rupte. Poate se va îneca și atunci vei fi mulțumit. Tata se învârtea și el ca într-o cușcă; au căutat ceva bani, mama a pregătit niște haine și el a pornit după mine. Am plecat cu circa o oră înainte și caii mergeau mult la trap, iar tata a făcut un adevărat maraton să ne ajungă, la Crucea Șieului (25 km). Fără el, ne înecam cu toții, în râul Iza sau Mara.

Pentru întoarcerea la școală, din vacanța de primăvară, tata fiind tot potrivnic continuării școlii, ne-a lăsat să mergem la tren, la Vișeu de Mijloc, peste Botoaia, și apoi pe traseul de Cale Ferată, începută în 1940 și neterminată, însoțit tot de mama. Aveam un lămpaș de noapte, o simplă lumină în întunricul ei; am intrat în Bălți cu apă multă, pe întuneric deplin. Am prins trenul (Borșa-Sighet), care pleca devreme. Mama s-a întors spre casă după ce s-a făcut ziuă, tot pe jos, prin ape, udă toată. Am încheiat cu bine anul și clasa următoare am urmat-o la fără frecvență; nu se mai putea altfel. După promovarea și a acestei clase, am fost lăsat să continui liceul, cu greutăți, gospodăria mai întremându-se puțin. A venit însă greul foarte greu.

Securitatea a descins la noi acasă în miez de noapte, în data de 01.04.1949, căutând un fugar, un inginer, ce a fost tăinuit la noi pentru refuzul de a-și schimba cultul greco catolic și criticând Decretul politic; a fost trimis prin înșelăciune, dar noi nu-l puteam trăda. Nu l-au gasit, deși a fost sub ochii lor, pentru că inginerul și-a făcut un adăpost bine mascat, peste inteligența căutătorilor. Mama le-a spus că a fost pe la noi, dar a plecat mai demult și nu mai știe unde-i; despre tata a spus că e pe deal, la făcut lemne pentru foc, în realitate el fiind plecat cu căruța la Sighet, cu Ion și alți flăcăi, pentru încorporare. Dacă știau, îl prindeau pe drum, la întoarcere spre oraș. De dimineață bună, mama a plecat cu cursa la Sighet; sărmana credea că sunt arestat și voia să le spună că eu eram atunci la școală și nu sunt vinovat, nu știam, ca să mă scape. Dar eu, cu un început de pneumonie, venit de la biserică, eram gata să intru la prima oră, dar m-am răzgândit brusc și am plecat spre autogară, pentru a mă interesa de cursa pe Iza. A doua zi, sâmbătă, voiam să plec la Săliște pentru o vacanță de 10 zile, urmând să mă tratez acasă. Securitatea avea sediul lângă Liceu și, în ieșire, trei securiști erau gata să dea buzna peste mine. Din mers, m-am uitat după ei și am văzut că au intrat la Liceu; mă gândeam, peste cine va da „norocul”. Sosind la autogară, văd coborând grăbită din mașină tocmai pe mama; speriată, surprinsă că mă vede, mă ia repede deoparte și-mi spune: au venit securiștii la noi și au căutat peste tot; dar nu l-au găsit; au mers apoi la preotul Trif (cu dânsul Mihai avea dese întâlniri spirituale, și mi-a spus, după Revoluție, că a mai fost arestat în 15 martie și a fost lăsat liber, ca momeală). Bine că nu te-au arestat, îmi spune mama, strângându-mă în brațe. Ne-am depărtat spre periferia orașului, am luat ceva mancare și am urcat în tren dincolo de gara Cămara, pentru a nu fi prinși. Ei au intrat atunci în școală să mă aresteze pe mine, mai spectaculos și n-au vrut să mă scoale din somn! Oricare din cele 3 evenimente: minciuna cu tata, plecarea mea la autogară și venirea mamei la Sighet, nu se producea, cădea tot sistemul și se lăsa cu necazuri multe și, cred și cu tragedii; parcă le-a așezat cineva cu mâna pe toate, la locul lor. Ajunși în comună, ne-am strecurat pe prunduri, a sosit și tata și am intrat în casă, fiind 3 urmăriți. Am mai lărgit adăpostul, deși nu credeam că vin curând să caute: vânatul a fugit! Noi am ieșit curând pe deal pentru curățatul fânațelor, apoi coseam într-un loc și adunam pologul în altul, toată vara. Nu prea urcau securiștii pe dealuri de teama lui Pașca și a încă 2 partizani. Protejatul și tăinuitorul nostru nu mai pleca și năravul trădării la noi fiind exclus, ne-am lăsat în voia destinului. Am făcut un adăpost de rezervă într-un șopron din curte, plin cu paie, bine căptușit. Din iarnă am rămas toți în casă, dar ei nici nu bănuiau că puteam sta într-o casă în supraveghere, așa cum și noi ne-am gândit. Ne-au declarat chiaburi (!) și ne impuneau cote mari, ce nu se puteau realiza, urmând plata lor în bani, închisoarea (3-6 luni), sau înscrierea în CAP. Mama a vândut un loc și a plătit, pentru a nu fi închisă. Am avut o recoltă bună de grâu, 8-10 saci plini, atât de necesari și mama l-a întrebat pe șeful de la batoză, Tisian, cât iau cota? De la chiaburi luăm 50%, i-a răspuns mamei. Vai, așa de mult? Așa luăm de la voi, jumătate/jumătate: noi luăm grâul și voi paiele. La protestul mamei, bruta a aruncat-o jos și i-a spus: cărați repede gunoiul de aici, iar el cu argații lui aruncând toți sacii cu grâu pe stivă. A venit mama acasă cu mâna goală, plângând, cu gândurile ei și abia am potolit-o. Ceva mai târziu, spre toamnă, Tisian (Chiș Grigore) a făcut un TBC galopant și s-a stins repede; l-au îngopat aproape de casa lui, în cimitirul de pe coastă, de la marginea comunei, de unde era, cu toate.

Timpul destinului a trecut, pentru că fratele mai mic, Daniel, făcea 9 ani; tot am amânat școala pe motiv de sănătate, dar nu se mai putea, veneau în control și se descopera întreaga minciună. Cu el la școală și Mihai acasă, era în pericol. A telefonat Florica lui Nan, din Rona de Jos, care l-a și adus la Săliște. Mama a mers cu el, pe 16 octombrie 1951 (după 3 ani, o lună și o săptămână de tăinuire și protejare la noi), pe Dealul Bocicoel, de unde a fost preluat de Nan și l-a dus acasă la părintți lui, pe drumuri și cărări de el știute. Acolo probabil a mai stat, cu același fel de adăpost, de unde a fost arestat, ori s-a predat și a executat 2-3 ani de închisoare; dar a scăpat de Pitești. Noi am astupat groapa din casă de sub lădoi și am lăsat spre omologare adăpostul de rezervă din șopron, iar în 17 octombrie, de cu noapte, am plecat cu mama la Vișeu. Eu și tata am rămas în biserica romano-caoilică din centru, iar mama s-a dus la Pop Vasile, primul președinte rațional, din Săliște și, conjunctural, în relații de prietenie cu familia noastră, să ne predea el la Securitate. Ne-a fost un avocat foarte bun, cuvântul lui având greutate. Tata a fost eliberat, cu condiția să se încrie în CAP, în plină campanie de constituire, iar mie mi s-a propus eliberarea condiționată: să-i ajut să-l prindă pe Pașca. Refuzat! Ai să-ți petreci viața prin pușcării!, mi-a răpuns ofițerul. M-am eliberat după 29 de luni, în detenție ajungând la 37 kg și cu grave afecțiuni pulmonare (TBC). Salvarea a fost legătura luată cu familia, în al 2-lea an, prin cele 3-4 pachete trimise, lunar, cu medicamente, streptomicină ș.a. și 5 kg de alimente permise. Foarte interesantă este atitudinea mamei, puțin înainte de a mă elibera. I-a spus Floricăi: mergi și cumpără-i un costum lui Ghiță, pentru că azi-mâine vine acasă. Lasă, mamă, îi cumpăr imediat, numai să vină. Fă ce-ți spun, acuma! Mi l-a luat și în două-trei zile eu le intru pe ușă! O comuniune între copil și mama lui, doar de Domnul facilitate, cu predicție. Viselor ei nu li te puteai împotrivi.

Nu numai continuarea școlii a depins de mama, dar, în mai multe situații, viața însăși a depins de ea.

M-am eliberat, am încheiat școlile întrerupte, facultăți, exmatriculări și, după mult timp așezat la catedră. La o vârstă târzie (37 de ani), m-am căsătorit cu o colegă de an, de la Facultate, Măriuca Tăut, care s-a transferat de la Liceul din Cavnic, la Liceul din Vișeu de Sus. Ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii, pe care i-am crescut cu cinste și toată dragostea, cu o înaltă pregătire pentru viață, ei fiind acum oameni apreciați la serviciu și în societate, cu rezultate deosebite, băiatul, în Anglia, fiica în USA.

Încă un lucru important vreau să-l subliniez: în casă la părinții noștri, nu erau în vocabular cuvintele mamă-soacră și tată -socru, ci doar mama și tata. Relația între mama mea și Măriuca era cu totul specială: o iubea foarte mult și reciproc. Dacă vreodată aveam o discuție cu mici contradicții, de orice fel, mama intervenea brusc, chiar dacă aveam dreptate, spunându-mi: taci din gura și fă tu dacă nu-ți place; ea merge la școală ca și tine, dar face și mâncare, spală și calcă și câte toate. Îi spunea numai Măriuca, dragă Măriuca, sau Măriuca dragă, niciodată altfel. Uneori și provocam acestea și-mi plăcea desfășurarea lor. În fapt, ea se gândea și la mine, că Măriuca a decis să-mi mai aline greutățile îndurate, în prezența atâtor incertitudini. Ele au desființat simbolistică rea fixată, dintre noră și soacră. De cealaltă parte, mă bucuram și eu, la fel, de un tratament respectuos. Pentru mine, locul mamei de la Săliște îl lua tata de acolo, cu rezerva cuvenită. Iarna, bolnavi sau bătrâni, au stat aproape numai la noi.

Puțin înainte de a trece la cele veșnice, în răsplata Domnului, mama ne-a mai prevestit: ascultați ce vă spun, că acest regim necredincios și rău, se va desființa curând, nu-l poate îndura Dumnezeu. O mamă deosebită, Domnul să o învrednicească cu darurile Sale!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 15.11.2020

Marți, 10 noiembrie 2020, scriitorul sighetean Gabriel Boros, stabilit în Germania, a împlinit 75 de ani! Îi dorim… La mulți și frumoși ani!… cu multă sănătate și cu multe, multe noi apariții editoriale.

Gabriel Boros s-a născut la Sighetu Marmației la 10 noiembrie 1945. A urmat la Sighet școala primară, gimnazială și Liceul „Filimon Sârbu” („Dragoș – Vodă”) pe care l-a absolvit în anul 1963. După bacalaureat, a fost înrolat în armată, până în anul 1965. Între 1965 – 1969 a lucrat la TAPL Sighet la secția de achiziții. S-a mutat la Cluj în anul 1969, unde a urmat cursurile Facultății de Drept – Universitatea „Babeș Bolyai”. În 1972 s-a căsătorit, are doi copii – o fată și un băiat. A revenit la Sighetu Marmației în anul 1980, iar în 1983 a emigrat în Germania.

Primul volum de poezii i-a apărut în anul 2003, în Ungaria, cu titlul „Autoportret”, iar peste câțiva ani cel de-al al doilea volum, în Germania, cu titlul „Poezii pentru totdeauna”. Din 2004 până în 2017 a publicat 12 romane (în limba maghiară), dintre care două au fost traduse în limba germană, „Die Grube aus Eltville I – II” și un volum de poezii tradus în germană „Bis über Dir Kerzen aufleuchten”.

Cărțile lui Gabriel Boros, poezie și romane, i-au fost traduse în mai multe limbi, în țări din întreaga lume dar, cel mai mare succes îl are în Ungaria și Germania.

Câteva dintre poemele domnului Gabriel Boros au apărut și în limba română, fiind cuprinse în volumul „Voi, cuvinte!” (Editura Valea Verde, 2019), o antologie a poeților absolvenți ai Liceului „Dragoș Vodă” (Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighet).

La ora actuală, scriitorul Gabriel Boros locuiește în Watzehaim – Hessen, Germania.

Salut, Sighet!

NR: În imaginea principală scriitorul Gabriel Boros (stînga). În dreapta, casa din Sighet (situată pe actuala stradă Gheorghe Doja), unde s-a născut și unde a trăit scriitorul până în anul emigrării din România.

Sursă foto: pagina de Facebook a scriitorului Gabriel Boros.

Vila Groedel din Sighet, construită la sfârșitul secolului XIX de către frații Groedel era (și ar fi frumos să fie și în prezent!) una dintre clădirile emblematice ale Sighetului.

Imaginea este de la începutul sec XX, perioadă în care unul dintre frații Groedel (rămas în Sighet) primește titlul de baron.

Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Rețeaua Națională a Muzeelor organizează anual în România „Noaptea Muzeelor”, ocazie cu care evidențiază tendințele în inovația și educația muzeală. Proiectul de anul acesta, „Animații, puzzle, investigații… vino și joacă-te cu colecțiile la MUZEU”, propune un dialog între muzeu și public, dinamizat de intervenția unor tineri care explică creativ obiecte și resurse culturale provenite din colecțiile muzeelor. Elevii își asumă „proprietatea” și interesul asupra patrimoniului și îl interpretează sub forma unor producții digitale.

În urma selecției la nivel național, printre cele 3 licee finaliste se află și Colegiul Național „Dragoș-Vodă” cu proiectul „Ultimele zile ale lui Maniu”. Elevul Vasile Gabriel Vouciuc, secondat de alți zece elevi din clasa a X-a, a scris scenariul pe baza căruia, în decorul și cu costumele puse la dispoziție de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, se va realiza scurt-metrajul cu micii actori coordonați de doamnele profesor Claudia Dura și Luminița Colopelnic.

Încă de la început, elevii de la Colegiul Național Dragoș-Vodă, au îmbrățișat cu entuziasm ideea de a participa la proiectul național Noaptea Muzeelor, 2020. Este o oportunitate fără precedent pentru elevi de a se transpune în rolul unor personaje istorice, de a trăi istoria altfel, de a cultiva valori precum binele, dreptatea, libertatea. (prof. Claudia Dura)

Acest proiect este unul foarte special, întrucât ne dă posibilitatea să promovăm Memorialul Victimelor Comunismului, un loc încărcat de durere, de nedreptatea cu care au fost închiși acolo oameni nevinovați, de ororile regimului comunist pe care le conștientizezi când intri în fostele celule și ne dă posibilitatea să-l promovăm pe Iuliu Maniu, un om care a făcut tot ce a stat în puterile lui pentru țara noastră, pentru libertatea și bunăstarea românilor, pe întreg parcursul vieții sale. Conceptul abordat de echipa noastră, ideea de a realiza un film despre ultimele zile petrecute de Iuliu Maniu în închisoarea din Sighet, necesită multă muncă, atât pentru realizarea scenariului, cât și pentru punerea în scenă, însă atunci când muncești cu pasiune, rezultatul este pe măsură. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Deoarece îmi place istoria, am acceptat fără ezitare propunerea de a participa la acest proiect. La început, ideea mi s-a părut simplu de realizat, „facem un film despre Iuliu Maniu”. Deși în teorie totul este ușor, realizarea scenariului și „joaca” de-a actorii s-au dovedit a fi mult mai complexe. Însă, complicat sau nu, acest proiect reprezintă o experiență ce ne pregătește într-un fel sau altul pentru ce ne rezervă viitorul. (Mihaela Ioana Trifoi)

Mereu mi-a plăcut să vizionez filme și scurt-metraje, însă niciodată nu am realizat câtă muncă se află în spatele acestora. Consider însă că acest proiect merită toate eforturile depuse și sper ca rezultatul final să fie pe măsura așteptărilor noastre. (Diana Dolca)

Sunt foarte entuziasmată să particip la proiectul ,, Noaptea muzeelor” , întrucât istoria este foarte importantă pentru evoluția noastră ca oameni. (Ariana Onișa)

Chiar dacă rolul meu nu este unul foarte important, entuziasmul meu este la fel de mare pentru acest proiect. Este și va fi unul dintre proiectele mele preferate la care am participat. (Ana Maria Rătușanu)

Niciun rol nu este prea mic și nicio replică prea scurtă atâta timp cât pui suflet și iubești ceea ce faci. Asta cred eu, care aș vrea să continui în domeniu. Succes și spor la treabă nouă! (Nicoleta Giurgi)

Am mers la concurs pentru că îmi place istoria. Tema legata de Iuliu Maniu m-a atras pentru că acesta a fost un simbol al istoriei noastre și care a murit tragic și nedrept la închisoarea de la Sighet alături de alte personalități. Și înainte de proiect am avut ocazia de a vizita Memorialul Durerii, fiind întotdeauna impresionat de celula în care Iuliu Maniu și-a trăit ultimele clipe. În piesă interpretez rolul Cardinalului Alexandru Todea, cel care îl împărtășește pentru ultima dată pe Iuliu Maniu. (Silviu Pontoș)

Premierea va avea loc pe 14 noiembrie, iar scurt-metrajul va putea fi vizionat pe website-ul oficial al Nopții Muzeelor – www.noapteamuzeelor.org, și pe pagina oficială de Facebook a Nopții Muzeelor https://www.facebook.com/noapteamuzeelor.

Prof. Luminița COLOPELNIC

* La un „Second Hand”, raionul de încălţăminte, un blonduc probează nişte mini-adidaşi, cu maică-sa de faţă: „…Şi de-aici mergem laa….” „La pantaoni!” – răspunde corect micul cumpărător.

* Flotila formată din 5 copililiţe aleargă lansat pe terenul cu zgură, din primul minut al antrenamentului. „Ce bine-i fără băieți!” – ţipă una. Ci vine şi el, pe lângă gard, ajunge în cele din urmă…

* Pe corso. „Alo! Da’ eu unde să-l aştept? …Cobor în jos, noa!”

* „Uă, de tătă minunea-i coconu’ ăsta a lu’…!” – îl înşfacă mă-sa de jos, de pe asfalt, unde copilul se trântise.

* Corso. „…dar ideea ca atare, hahaha!” – iese un tip din drogherie, încălecându-şi biţoacla.

* Vânzător ambulant de dulciuri, hăt în vârstă: „…Bine faceţi, copii! Nici io nu port mască. Nu mi-i frică de nici un Covid. Cine are de murit moare şi asta îi…!”

* Domnișoare pe’nserat: „…ştii, dar are o modalitate de a te face să…!”

* Nevastă la mobil: „Cum ţi-i pozitiv, tu?! …Noa vezi? Ţi-i negativ, eşti bine!… Mânca-te-ar nărocu’!” ( – spăimântătură)

* Pe dig. Niste puştoaice provoacă un băiet să urce într-un nuc. El nu vrea. Una îl trimite la origini. „M-aş duce, dacă aş şti unde!” – îi răspunde galant colegul de Casă familială.

* „Aseară, la Tisa, era plin de fluturi, ca primăvara!!” – îmi mărturiseşte un taximetrist pescar, la momentul „About ţhe Weather” „La Iza nu au fost, dar era cald digul”- îi raspund.

* Fotografiez uimit niște trandafiri sălbatici din parc. „Ce filmezi, patroane?” – mă cuprinde în trecere, din spate, un tânar manelist de-al locului.

* Pe dig. „..Da-i adevărat!?” – îşi întreabă mica biciclistă mama, la apropierea unor alergători cu un câine.

* Octombrie. Oraşul întraurit, înecat în pensionari şi elevi şi eleve… În zona „Pieţei ruşilor” şi a căruţelor cu lemne de foc, staţionează un găligan cu două chişchiriţe contemplându-l. „Bine, frate!… La licieu îs… ” – răspunde el la i-phone, plicitisit. (& M. V.)

* Mai mulți bărbaţi la o masă, într-un sereleu. Apare Ion, un ins mai slăbuţ, agitat:
– Măi, Vasali, aceia vre’u să mă bată! – arată el liderului de gup nişte zdrahoni care se apropiau.
– Io ţ-am spus, când eşti cu mine, nu te temi de nime’! Care? Da’ amu fugi, că-i lua-o!… (& I. A.-P.)

* Trei blonducă de înălţimi diferite, cu părul lung lăsat pe spate, vin de la şcoală prin oraş. Au hanorace identice, în culori de asemenea diferite. Discută:
– …Ele-s singure la părinţi, ele nu ştiu…
– Bine, nu știu… Da’ măcar să se pună-n pielea… (Neştiinţă)

***

TV Sport
(tenis)
* „Un limbaj corporal marcat de optimism… Serviciul 2 nu are acţiune, este vulnerabil… Este surprinsă în mijlocul terenului, în no woman’s land… Are paşii agitaţi, multă activitate nervoasă la nivelul picioarelor… Acel intangibil care susţine informaţia genetică… Ce sentiment bun în rachetă!…”

(fotbal)
* „… a marcat în minutul 17, când, ca sa citez din clasici, golul plutea în aer… Are faţa schimonosită, parcă, de o angoasă existenţială… I-am vazut (antrenorului) mimica nervoasă, prăbuşită pe un scaun… Am avut alternanță și am câștigat amplitudinea terenului.”

* „…Este executat… Plonjează pentru fotograf… Plasament total greşit… Se trezeşte cu mingea în braţe… Înaintaşul şutează în portar… îl ia la țintă. (- când crainicului i se pune pata pe goalkeeper)

A consemnat Marin SLUJERU

,,Tot ce scriu e păgân, dar nici măcar sfinții n-au fost religioși. Ei au fost convertitorii durerii. Eu sunt cea care le zicea povestea.”

Cândva, Soarele s-a îndrăgostit de o muritoare cu bujori în păr care nu se bucura de el ca restul muritorilor, ea înflorea zilnic, avea deja un foc în inimă și nu-l urmărea cu privirea cum făceau celelalte flori care-i aparțineau. Ea nu l-a iubit, nu a iubit, nu știa ce era iubirea și nu avea antidot pentru că nu se regăsea în nimic din ce o înconjura. A murit în lumina soarelui când avea doar 22 de ani, pur și simplu inima ei s-a oprit pentru că era încărcată cu un soi de iubire ce nu putea fi oferită. Era frumoasă când corpul ei mai avea căldură, dar rece era absolut splendidă. Nu moartea a făcut-o mai frumoasă, ci faptul că ea s-a contopit cu esența ei de gheață și frumusețea ei nu a mai fost omenească. Misterul muritoarei, sensibilitatea ei în fața vieții, zâmbetul ei angelic, privirea inocentă și moartea ei nefirească a făcut ca Soarele să cuprindă pământul de atunci până în prezent pentru a o căuta reîncarnată în alt corp, dar cu aceeași sfințenie caracteristică spiritului său.

Dar dacă n-ar fi fost frumoasă și sfântă? Dacă n-ar fi fost sensibilă? Poate ar fi fost o lună, poate o stea sau poate ar fi devenit ea un soare sau o nouă planetă. Sau poate ar fi fost doar fericită, în singurătatea ei. Ar fi simțit fericirea în confortul creat, în haosul din minte și în oglinda unde mai vedea doar singurul om dintotdeauna, pe care nu-l cunoaște, dar ar vrea să-l știe, măcar puțin.

Eu cred că moartea ei a fost un suicid făcut în șoaptă. Lumina ei a rămas vie, dar în plan fizic vrea să fie moartă, imună la simțire, la ceas de noapte târziu să-i dea oamenii o clipă să mai respire, în somnul de târzie se pun dorințe – ea ar vrea de la un nimeni o îmbrățișare. Coboar-o ca să se ridice, gropare!

Mereu ne întâlnim cu tot felul de oameni care se prezintă frumos și scot tot ce au mai bun din ei. Oameni care par triști, dar sunt de fapt doar inteligenți și lipsiți de încredere în viitor. Tot felul de oameni. Nu prea întâlnești oameni fericiți care ajung să nu mai fie în viață și mâine, de asta cred că sunt mulți oameni care nu mor din cauza bolilor, de fapt… nici nu cred în boli. Cred doar în suflet, în arta de a trăi cu iubire, în arta de a trăi în durere și că ei se sinucid zilnic, în șoaptă, cu ajutorul crucii pe care o cară. Inima s-ar opri dacă n-ar mai exista timp, iar timpul s-ar putea opri dacă am alege noi să se oprească. Oamenii ajung să moară făcând zilnic tentative de suicid și zâmbind morții.

Coboară-ne ca să ne ridicăm în Rai, gropare!

Autor, Mădălina DANCI
Studentă, Facultatea de Jurnalism
Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj – Napoca