Două „detalii” splendide – aparținând unor clădiri reprezentative pentru centrul vechi al Sighetului – cariatidele și balconul rotund (“Casa de pe colț”), sunt alte suficiente argumente să îndrăgim orașul nostru și, mai ales, să ne dorim să-l vedem în haine noi!

În câteva zile se va încheia starea de urgență, sighetenii vor putea ieși prin oraș (evident, atenți la… distanțarea socială), pentru rezolvarea problemelor curente. Dacă veți trece pe lângă cele două clădiri de patrimoniu, priviți-le cu atenție și bucurați-vă de frumusețea… detaliilor!

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

Salut, Sighet!

Tot ce vedem, tot ce atingem, tot ce auzim, tot ce simțim, se află într-un echilibru fragil. Timpul.

Timpul este cel mai fragil, pentru că odată trecut, nu se va mai întoarce. De cele mai multe ori spunem că avem timp pentru toate, dar, oare chiar avem? Cât de siguri putem să fim că ziua de mâine ne va aparține? Da, trebuie să trăim cu speranța zilei de mâine, dar niciodată nu trebuie să trăim cu gândul eternității.

Trăim cu eternitatea, crezând că este timp pentru orice. Dar nu este așa. Unele lucruri trebuie făcute la timp. De ce? Pentru ca mai târziu să nu trezim regrete în sufletul nostru. Vrei să îmbrățișezi pe cineva? Fă-o! Vrei să îți mărturisești iubirea? Fă-o! Vrei să călătorești? Fă-o! Dar, asigură-te că faci totul la timp.Trăiește azi. Nu rămâne blocat în trecut și nu îți face planuri prea mari pentru viitor, pentru că totul este imprevizibil. Trebuie să prețuim timpul mai mult. Uneori timpul ne ia, iar alteori ne oferă. Dar mereu este cu un scop. Niciodată timpul nu a fost mai prețios ca acum. Ne-am gândit vreodată, când am îmbrățișat o persoană, că poate este ultima dată? Nu. Pentru că spunem: „avem timp”. Dar adevărul este că, timpul pe care noi îl asociem cu o eternitate, este de fapt foarte scurt, mai degrabă, o secundă. Oferă-le celor din jurul tău timp. Oferă-ți ție timpul de care ai nevoie. Dar să nu uiți că, timpul nu este o eternitate.

Timpul îți oferă dragoste, iar alteori suferință. Timpul este atât frumos, cât și crud. Spunem că, clipele de fericire durează doar o secundă, în timp ce, durerea parcă durează pentru totdeauna. Durerea este ca și un cămătar. Te lasă cu o datorie pe care nu o mai poți plăti. Dar în final, tot timpul te ajută. El este cel care te întărește. Timpul este ceva nemaipomenit atunci când îți deschizi inima și îl trăiești cu atâta pasiune.

Trăiește acum! Iubește acum! Zâmbește acum! Fii fericit acum! Iartă acum! Și ia-o de la capăt! Oferă timp, ca să primești timp. Orice lucru are nevoie de timp. De exemplu, iubirea.

Când iubești, ai impresia că nu zbori numai tu, ci și timpul. Când nu iubești, timpul parcă stă pe loc, dar nu e așa. Sufletele nu cunosc timpul, de aceea, ele se întorc mereu la ce au iubit cândva. Pentru că, suntem oameni și mereu prețuim un lucru sau o persoană după ce nu îl/o avem. Timpul ne arată, de fapt, cât de prețioase erau unele momente. Asta e nostalgia: să afli că evenimentele din trecut, pe care nu le-ai considerat fericite, de fapt, erau.

Cât despre iubire, când vine vorba de ea, e mereu contracronometru. Există o numărătoare inversă. Nu ajunge să iubești pe cineva, trebuie să o faci la timp. Iar dacă ar fi să îi dau un sinonim timpului, aș spune că este… iubirea.

Andreea MARINCA
Clasa a X-a F
Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Sighet

Articolul publicat în ziarul online „Salut,Sighet!”, în data de 11.04.2020, „Fie vorbești, fie taci!”, autoarea fiind Mădălina Danci, studentă la Jurnalism, UBB Cluj-Napoca, mi-a plăcut mult și am postat pe Facebook un comentariu, apreciat și acesta. Mă gândesc acuma la un articol complementar celui menționat, dezvoltat sub titulatura scrisă mai sus. Cum primul vizează partea teoretică, oarecum, ARTA CONVERSAȚIEI, cu vorbirea, tăcerea și gestica acestora, bine făcute sau nu cum trebuie, ori nefăcute, acesta ar viza partea practică, trăirea vieții, sau netrăirea ei, așa cum trebuie sau ar trebui să fie, sau cum nu trebuie, deci „ARTA ACȚIUNII”, COMPORTAMENTUL, ȚINUTA, care pot fi de un fel sau de altul. Este evidentă o separație între acestea, dar ele pot și interfera uneori și nu se exclude una pe alta, nici în bine, nici în rău și, uneori, se pot privi și sub un raport de subordonare: când vorbești sau taci, „acționezi, faci” și atunci ceva, într-o interpretare sau alta. Se poate și invers, o anumită ținută, acțiune, ferm manifestată, de bine sau de rău, să determine, să implice luări de poziții vocale, pe măsura.

Uneori, trăirea vieții în anumite cerințe de „ținută” demnă, de acțiuni necesare într-un anumit moment, să implice și SACRIFICII, de diferite grade, „arta” acțiunii să fie mai grea decât partea teoretică, de „vorbire sau tăcere”, decât „arta” acestora. Precum se spune: „Teoria ca teoria, dar practica te omoară!”

Această trăire a vieții în a acționa așa cum trebuie, când trebuie și cât trebuie și nu a face altfel, sau a face ce nu trebuie, a „acționa” altfel atunci, are o largă cuprindere, diversitate și nu se pot aduna într-un program făcut de cineva, o rețetă, în a fi urmată și este tot o problemă de educație de acasă, din școală, din societate, de formare individuală, de obișnuința și preocuparea în a le urma, a le perfecționa. Nu este vorba de truda zilnică pentru procurarea celor necesare vieții, care se impune obligatoriu, pentru a nu fi parazitar, ci acțiunile peste acestea, în anumite situații, uneori mai deosebite, în relație cu cei din jur, cu societatea, care pot fi „administrate” diferit, în eleganță și frumusețe comportamentală, sau în reproșul acestora; acestea ar viza trăirea sub aspect comportamental, demn efectiv, sau altfel. Deci dacă prima temă era ARTA DE A VORBI SAU A TĂCEA, cum și când trebuie, sau cum și când nu trebuie, aici este vorba de ARTA COMPORTAMENTULUI UMAN SAU, ALTFEL, ȚINUTA VERTICALĂ de a acționa trebuitor, sau a nu acționa, atunci când și cum trebuie.

Cred că ar fi binevenite exemple de manifestări comportamentale de excepție, alături de altele reprobabile, uneori ele având loc și în acelaș moment, în dualitate: demnitate, verticalitate sau opusul acestora.

Se prezenta la televizor o tragedie petrecută în România. Doi copii au ieșit din casă și au plecat spre apă; erau probabil dintre cei lăsați în grija bunicilor, părinții fiind plecați departe de ei, dar și pentru ei, prin străinătăți. S-a dezlănțuit o furtună puternică și nu se știe pe unde erau, că i-au prins apele involburate, fiind în mare pericol. Un tânăr, sau adult, prezent pe acolo, străin de ei, oricum, n-a ezitat și a sărit în apă să-i salveze. Puhoaiele au apele grele, cu mult pământ, nămol și altele, creează și vârtejuri. L-a prins pe un copil din valuri și l-a pus pe mal; a sărit și după al doilea, care se zărea din când în când,  printre ape și l-a luat, ducându-l și pe acesta spre mal și a reușit să-l salte sus. Epuizat de puteri, prin atât de mare și prelungit efort, el n-a mai avut puterea să se cațere imediat și un val vrăjmaș l-a tras în curenți, în vâltoarea apelor, apoi l-au preluat alte valuri și l-au tot dus, fără a se mai putea împotrivi, fiind găsit, după câtva timp, prins în ceva crengi mărginașe, dar fața probabil reflecta mulțumirea că a salvat viața a doi copii, lovirile apelor nereușind să-i întunece această bucurie. Pe margine de drum sau ape, a apărut o cruce simplă, care indică acolo moartea, jertfa unui om în apele înfuriate. Un erou ce a salvat viața a 2 copii, într-o reprezentare modestă, în timp ce mulți care au ucis oameni, mulți oameni, tronează pe monumente gigantice, prin zone selecte!

A  fost un îndemn spontan, intern, propriu: sări(!), scapă-i, ACȚIONEAZĂ CUMVA, FĂ CEVA! Și a făcut foarte bine, cu sacrificiul total. S-a și VORBIT despre această mare și frumoasă jertfă, după aceea, oral și scris, în omagiu profund. O interferență a celor două manifestări, A VORBI ȘI A ACȚIONA, cum trebuie, ținuta demnă și vorbire la obiect, în interferență!

Un eveniment asemănător, o altă tragedie. Într-o seară de 01 noiembrie, a nu mai știu cărui an, o familie, părinții și o fetiță de 8-10 ani, se deplasau la Rebrișoara, o comună în apropierea Năsăudului, pentru a aduce omagiu, pomenire si rugăciuni, la mormintele parinților și bunicilor de acolo. O ploaie densă și rece i-a însoțit tot drumul, de la plecarea din Baia- Borșa; fetița, mai temătoare de ape, a spus să o lase acasă, unde se juca cu alți copii, dar au plecat toți trei. Se aflau prin apropierea comunei  Romuli, pe  unde apa „Sălăuței”  era învolburată,  cu repezișuri, murdară, adâncă, grea și tulbure, de pământul smuls și strâns adânc între munte și malul șoselei, într-un spațiu îngust, gata să-l rupă și s-o invadeze. Într-o curbă mare, mașina a derapat și a aterizat în ape, în puhoi, mai aproape de mal.

Imediat conducătorul, profesor de matematică, amețit și rănit, a forțat ieșirea, și ținând cu o mâna mașina spre mal și, într-un efort disperat, a reușit să scoată soția din mașină, care s-a prins cu disperare de mal, ajungând pe șosea. Peste măsură de obosit și în durerea  rănilor, tatăl prinde fetița de un picior și o trage din mașină, dar un val puternic și criminal îi smulge fetița din mână și o ia, ducându-o în învolburarea apelor, el rămânând doar cu cizmuluița fetiței în mână. Rămas agățat de pietrele malului, privea împietrit și neputincios cum se depărtează copilul. Amețit de accident, de efortul deosebit, nu se mai putea mișca și rămâne îngrozit de durere. Desigur, impulsul sentimentului patern îl putea determina să se arunce mai departe în valuri, într-o altă încercare de a o salva, dar rămânea tot mai în urma și ar fi rămas doar dorința de a muri răpuși împreună, de aceleași ape ucigătoare. Alfel, un sacrificiu fără sorți de izbândă. S-a târât cu greutate în șosea și s-au despărțit… Definitiv! O zguduitore tragedie. Intuiția temătoare a fetiței a fost „împlinită!”. Poate, tatăl îndoliat, a rămas definitiv cu reproșul  de ce au luat și fetița, de ce au plecat pe așa vreme, sau că trebuia să oprescă pe ploaia orbitoare, ori să fi mers și mai încet, ori să fi „înotat” mai departe după ea; poate l-au chinuit toate, sigur și în prezent. A avut însă o ținută, în situația dată, de sacrificiu familial total, peste orice alte putințe omenești, peste reproșuri; nu putea acționa, a face mai mult. A trăit tragedia în plinătatea ei, rămânând eventual de acționat doar prin sacrificiul total al lui, fără a mai putea aduce mai multă întregire familiei.

Altceva s-a mai petrecut însă în acel loc: chiar în acel moment a oprit acolo un autobuz și lumea a coborât și a privit la „spectacol”, la tragedie! Majoritatea dintre acei călători erau inapți pentru o astfel de intervenție, era un sacrificiu inutil. Se spune însă că, printre ei, era una sau două persoane robuste, înotători buni, în forță, care puteau inerveni cu șanse de succes, mai multe decât de pericol, pentru că fetița se mai vedea, amestecată printre valuri. Au rămas la țărm, uscați, fără risc, într-o temere și manifestare de trăire lașă, totală. În acea tragedie, o persoană a făcut tot ce putea să facă și alte 1-2 persoana n-au acționat deloc, așa cum puteau s-o facă, având această obligație morală. O trăire în demnite umană plină și o lașitate totală s-au regăsit în aceea tragedie.

O Cruce frumoasă, la margine de drum, marchează această tragedie…

În cele două exemple am evidențiat cum se manifestă, așa cum trebuie, onorabil, „arta” de a se comporta, a trăi, a acționa, sau a nu face aceasta, așa cum trebuia, în mod normal, în oprobriul celorlalți.

În aceste momente nu trebuie să uităm de alte exemple, în felul de a se comporta și de a face ce trebuie și cum trebuie, de prezența în prima linie de luptă a personalului medical, prin vorbire, programe de salvare și prin acțiuni directe, de sacrificiu, la fața locului, uneori în forma supremă. Au plecat la datorie din mijlocul familiei, iar în timpul de răgaz fiind cazați în locuri amenajate în siguranță.

Tot aici se află prezenți și janadarmii, poliția, armata, pe afară, cu aceleași avertismente și acțiuni în sacrificii, dar și cu sancțiuni pentru cei pentru care binele trebuie instaurat cu forța, binele și siguranța publică fiind pentru ei un moft și nu un comportament de onoare, de demnitate și chiar de sacrificiu.

Dorul de casa, de întregirea familiei, în cazul tradițiilor marilor sărbători, au fost mult mai îngrădite ca altă dată, în condițiile prezentei pandemii…

S-au produs multe alte tragedii și vor fi încă multe alte dureri, răni, care se vor simți peste timpuri, dar speranța rămâne și lumea o va păstra mereu…

Gheorghe BĂRCAN
 fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 05.05.2020

sursă foto: pixabay.com

Pentru lumea întreagă, dar și pentru noi, urmează greul, zilele post-pandemie și multele semne de întrebare. Un virus neînsemnat și total „neînțeles” s-a găsit – tocmai într-o perioadă de relativ echilibru economic – să infecteze sănătatea planetei. Sub microscopicul agent patogen, sub perfectă „acoperire”,  ne-a „oferit” o lebădă neagră, venită pentru a ne aminti că nu suntem stăpânii naturii. De ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, cine este vinovatul zero rămâne de… mediat la nivelul structurilor supra-statale. Din păcate, hazardul va gestiona viața noastră în lunile și – poate – în anii următori. Vom fi nevoiți, mai ales în fostele zone carantinate, să acceptăm o terapie socială de urgență, să identificăm un „tratament” pentru recâștigarea încrederii cetățeanului în sistemul medical dar și în cel statal, ce emanau siguranță și care s-au fisurat; este obligatorie găsirea de soluții credibile pentru eliminarea potențialelor conflicte socio – economice și „declanșarea” empatiei și solidarității transfrontaliere.

Altfel, urmările crizei mondiale sanitare pot duce la intensificarea confruntărilor sociale, comerciale (mai ales pe axa China – SUA), a protecționismului extrem și în cazuri dure la conflicte sângeroase. Normal ar fi să învățăm – toți – din erorile apărute în ultimele luni (și chiar din istorie!) și să preluăm/ aplicăm ideile/ măsurile de succes (așa numitele bune practici!) confirmate de duritatea experienței pandemice.

La momentul actual sunt clare semnele că mecanismul socio – economic global s-a blocat și că, în scurt timp, se va redesena configurația lumii. Șomajul zdrobitor, inimaginabil, care azi – conform statisticilor – se ridică la aproape un sfert din populația Pământului (aprox. 1,6 miliarde persoane) va fi una dintre cele mai mari provocări. Este la fel de clar că, populația – acolo unde este posibil – trebuie să reducă viteza de consum (contrar indicațiilor unor analiști!), să economisească mai mult și să facă investiții sustenabile. O altă amenințare probabilă este criza alimentară ce poate lovi lumea cu urmări mult mai grave decât pandemia propriu-zisă.

Ni s-a tot spus – în aceste ultime săptămâni tragice – de către unii dintre cei mai importanți actori politici din țară că, la problema X se va face o evaluare a situației, la problema Y evident o… analiză, la problema Z o reevaluare etc. Discursurile par extrase din filme de prost gust!… cred că ne-am săturat de evaluări, analize, studii teoretice și păreri evazive! Lucruri concrete – oare – nu se pot face? Variante precise post – pandemie, nu se pot fixa?

Putem găsi ușor – fără a face analize sofisticate – câteva posibile direcții statale prioritare de intervenție, pentru a preîntâmpina colapsul țării noastre. Digitalizarea țării ar trebui urgentată mai ales din perspectiva educației și învățământului, prin urmare este obligatorie dotarea elevilor provenind din familii cu venituri reduse cu tablete/ calculatoare și asigurarea accesului la internet, pentru a „roda” școala online. Asigurarea hranei populației este la fel de importantă ca și educația, așadar, urgent trebuie găsite căile rapide de investiții masive în agricultură, irigații pe toate suprafețele deținute de marile ferme de stat și/sau private, subvenționarea produselor agricole și zootehnice locale etc. Se poate gândi, de asemenea, o modalitate de co-finanțare a fabricilor de medicamente (prin preluarea de acțiuni de către stat, acolo unde este posibil) sau chiar înființarea unora noi; este necesară informatizarea urgentă a instituțiilor publice, pentru a reduce la maximum birocrația și eliminarea funcționarilor inutili.

Pentru a înlesni crearea de noi locuri de muncă trebuie să se reia, prin proceduri curate, transparente, finanțarea marilor lucrări publice, autostrăzi, spitale regionale etc. din fondurile europene disponibile sau chiar din bugetul statului, cu împrumuturi interne sau externe pe termen lung și cu dobânzi mici, prin parteneriat public – privat etc. Ar fi important de identificat câte o investiție strategică în fiecare județ din țară, pentru a da posibilitatea în primul rând forței de muncă locale de-a munci, de-a se evita periculosul șomaj.

Ideile foarte bune – girate de evaluarea unor specialiști dar și de oameni de afaceri de succes – ar putea fi finanțate prin granturi (bani nerambursabili) de către stat, prin co-asocierea cu antreprenorii creativi, ceea ce ar duce la consolidarea segmentului IMM – urilor.

Și nu în ultimul rând, majorarea pensiilor minime până la cel puțin echivalentul a – spre exemplu – 300 – 400 euro, coroborate cu impozite diferențiate pe pensiile și salariile „nesimțite” din sistemul public.

Sunt multe variante/ soluții de bun simț pentru evitarea lentoarei în „evaluări” fără conținut și adaptarea urgentă la criza ce se va disemina în toate sectoarele de activitate.

Dar, toate bunele intenții și chiar dorința de implicare dezinteresată pot eșua dacă nu se va conveni asupra unui pact politic post – pandemie! OBLIGATORIU! Indiscutabil, nu poate fi permisă continuarea jocului murdar politicianist după ieșirea – deocamdată, incertă – din starea de urgență. Un moratoriu pentru cel puțin doi ani în care, fiecare domeniu vital pentru viitorul țării (sănătate, educație, agricultură, industrie, turism, mediu etc.) să fie condus de către oameni competenți, de către cei mai buni profesionști! Să dispară – măcar pentru doi, trei ani – politrucii din toate funcțiile importante! Să aruncăm la gunoi „ideologiile”!

Pare imposibil?! Nu știu, nu cred!

Da, e nevoie de o schimbare masivă, de o reformă națională, dar și globală a capitalismului „gaussian”, este nevoie de un alt tip de… stat! Și, dacă mai marii lumi ar accepta, este nevoie de aplicarea economiei sociale de piață pe întreaga planetă.

Din păcate, lumea este condusă de super – bogați, fără nicio empatie pentru mulțimea… supraviețuitoare! Ei s-au „distanțat” demult, prin colosalele averi pe care stau, de omul de rând. Să existe oare solidaritate și din partea celor care se zvântură prin topurile Forbes, care-și doresc active nemuritoare?

Fără solidaritate sinceră, la toate nivelurile, lumea poate colapsa! Puținii rămași se vor tooot ascunde, periodic, din fața invincibililor… viruși!

Ion MARIȘ

Vă simțiți amenințați, plini de frustrări și de nesiguranță din pricina pandemiei de coronavirus și a restricțiilor impuse de autorități? Sunteți convinși – mai ales cei tineri -, că așa vremuri grele nu au mai fost?
Ei bine, timpuri întunecate au mai fost și încă și mai grele!

Iată o scurtă retrospectivă asupra secolului XX în Maramureș:

După nu mai puțin de 65 de ani de pace, în 1914 a izbucnit Primul Război Mondial, care a însemnat pentru maramureșeni patru ani de spaime, privațiuni și suferințe, 2.200 de bărbați ai locului fiind uciși ori dați dispăruți în lupte și alți 1.600 revenind la vatră invalizi.
Războiul s-a suprapus cu gripa spaniolă şi febra tifoidă (1917-1919), care au provocat nenumărate victime și între femeile, bătrânii și copiii rămași acasă.
Între 1916-1918 a avut loc și o mare foamete, localnicii ajungând să mănânce iarbă cosită şi fiartă, în loc de pâine…
A urmat Unirea și apoi ruperea Maramureșului din 1920, cele două treimi de la nord de Tisa, cu pășunile și pădurile sale imense, fiind puse pe tavă cehoslovacilor.
Maramureșenii din România au ajuns să râdă cu un ochi – doar ajunseseră să trăiască în mult-visata Țară Mumă, dar să plângă cu altul, văzând corupția nemaiîntâlnită a noilor autorități și experimentând o izolare și sărăcie necunoscute anterior.
Drumul de fier de legătură cu țara a rămas doar promisiune până după sosirea comunismului, iar maramureșenii ajunși la cehi au ajuns să trăiască indiscutabil mai îndestulat decât cei din Țară. De exemplu, un învățător din Maramureșul românesc câștiga 1.400 lei/lună, în timp ce unul din partea cehoslovacă primea echivalentul a 11.000 lei/lună!
Apoi a venit Dictatul de la Viena, întregul Maramureș fiind iar unificat, însă sub aspra cizmă horthistă… Au urmat alți 4 ani de război, mobilizări, suferințe, mii de expulzări dar și foamete (în 1942-1943, unii localnici mâncau făină din coajă de fag și ulm amestecată cu ovăz).
În 1944, toți cei 80.000 de evrei maramureșeni de pe ambele maluri ale Tisei au fost deportați la Auschwitz, doar 10% supraviețuind, iar hitleriștii și horthiștii în retragere au incendiat Moiseiul, Leordina și mare parte din Sighet, ucigând o mulțime de oameni nevinovați.
A urmat sângeroasa ocupație militară sovietică, care a scindat din nou Maramureșul – partea nordică ajungând din 1945 în U.R.S.S, iar cea sudică fiind la un pas să aibă aceeași soartă…
În paralel a bântuit tifosul exantematic (1944-1945) şi marea foamete din 1946-1949, când iar s-au înregistrat, oficial, decese prin inaniţie…
Apoi, dictatura comunistă a adus pierderea libertății fizice (iar pentru foarte mulți – și a vieții), a dreptului de exprimare, dar și pierderea averii, fabricilor, caselor, pădurilor și ogoarelor cele mai mănoase; greco-catolicii au fost scoși în afara legii, dar și celelalte religii au avut mult de suferit; comuniștii au încercat să șteargă până și identitatea Maramureșului, prin diluare și amalgamare cu cei din Sătmar, Chioar, Codru și Lăpuș, mutând și capitala regiunii la Baia Mare…
Întregul tablou al suferințelor, frustrărilor și umilințelor provocate de cel mai sinistru regim din istorie este atât de complex încât nimeni nu îl va putea reconstitui vreodată: spălarea creierului, colectivizarea, munca forțată și cea „patriotică” – inclusiv practicată de elevi!, detașările la Canal și minele de cărbuni, interzicerea avorturilor, interzicerea presei libere, ruperea familiilor prin repartițiile obligatorii la post în celălalt capăt de țară, sistemul aberant de cote agricole și planuri de producție, rațiile la alimente și cozile enorme pentru achiziționarea produselor de bază, tăierile de electricitate, apă caldă și căldură etc. Programul de muncă și școală era obligatoriu de 6 (uneori 7) zile pe săptămână, iar duminica, puținii norocoși care aveau mașină nu-și puteau vizita părinții de la țară decât din două în două săptămâni (metoda idioată a numerelor mașinii: ”cu soț și fără soț”), asta dacă mai aveau ceva benzină din „generoasa” rație de 20 l lunar (!)…
Unii se plâng acum de restricțiile de călătorie dar uită că, până în 1989, omul de rând ce voia să ajungă în Occident era obligat să fugă peste graniță – risc extrem, soldat uneori cu împușcarea și, extrem de des, cu întemnițarea celor prinși…
După căderea lui Ceaușescu marea majoritate a întreprinderilor au falimentat, poporul ajungând, din nou, să trăiască severe penurii economice, deși avea acum libertate, mulți din cei domiciliați în incomodele apartamente de la oraș fiind nevoiți să se reîntoarcă în satul originar, la coarnele plugului.
Greu de crezut pentru unii, primul tractor particular de după 1948 a reapărut abia în 1990…
A urmat secolul XXI, cu eliminarea vizelor pentru UE (urmată de aderarea la Uniune) și cea mai mare emigrare din istorie (deși au mai existat valuri de plecări, atât înainte de Primul Război, cât și în perioada interbelică ori în anii 1940-1941, 1944-1948 și 1990-1991), ceea ce a însemnat, pe lângă aportul de bani, și destrămarea a mii de familii, enorm de mult stres, depresii nervoase…

Acum, după ce am rememorat câte ceva din ceea ce au suferit înaintașii noștri, dar și mulți dintre noi, tot mai credeți că azi trăim cele mai cumplite vremuri?!
Realizați ce ar însemna să trăim un război real?! Sau, o foamete adevărată?! Ori, într-o dictatură?!
E adevărat, virusul invizibil continuă să bântuie, multe din măsurile luate de guvern sunt catastrofale, nu puțini dintre noi sunt în pericol de a falimenta ori a-și pierde locul de muncă (dacă nu au pățit-o deja), cu toții suntem obligați să stăm izolați, nu mai putem socializa, nici „ieși”, nici satisface multe din plăcerile/necesitățile cotidiene, iar viitorul, cenușiu, imprevizibil și încorsetat în reguli dure, cam miroase a sărăcie…
Dar, „am fo’ ș-om si”, au spus strămoșii în toiul încercărilor, „am fo’ ș-om si” să zicem și noi!
Fiți tari și răbdați, vom trece și peste această încercare!

Teofil IVANCIUC

P.S. Tabloul „Am fo’ ș-oi si” (păstrat la Muzeul Maramureșului din Sighet) a fost pictat de Traian Bilțiu-Dăncuș în anul 1940, ca răspuns la cedarea Maramureșului și a Ardealului de Nord către Ungaria horthistă.

Cu tristețe și profunde regrete aducem la cunoștință decesul colegei și prietenei noastre, profesor, muzeograf și cercetător științific BÉRES MARTA EVA (1938-2020).

Absolventă a Facultății de Științe Naturale – Geografie a Universității Bolyai din Cluj Napoca (1954-1958), profesor titular cu grad I în învățământ, muzeograf principal, absolventă a cursurilor de muzeologie ale Ministerului Culturii, Doamna Marta Béres a fost un exemplu de colegialitate, onestitate și probitate profesională. Eminentă cercetătoare științifică în studiul micromicetelor, recunoscută pe plan național, a publicat numeroase articole științifice de referință în domeniu.

La Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației, principala activitate și-a dedicat-o evidenței și conservării ierbarului Artur Coman, la îmbogățirea colecțiilor muzeale prin cercetări de teren.

Membră în Consiliul Științific al Muzeului, s-a preocupat de elaborarea planurilor tematice ale Secției de Științele Naturii, a numeroase expoziții, la care a fost organizator și ghid muzeal. A organizat colecția de micromicete, sectorul documentar și fototeca acestui important compartiment al secției de naturale.

Colaboratoare la ziare și reviste științifice, a luat parte la numeroase activități de popularizare prin almanahuri culturale și muzeale, a organizat numeroase expediții tematice cu grupuri de elevi, studenți, cadre universitare.

În anii grei ai autofinanțării Muzeului Maramureșan, s-a implicat în confecționarea de mărțișoare cu mijloace specifice, pentru supraviețuirea instituției. Împreună am reușit!

Căsătorită cu profesorul și cunoscutul nostru coleg Iosif Béres, eminent om de știință și muzeograf, creator al Secției de Științele Naturii, au fost pentru noi toți un exemplu de viață familială și profesională, contribuind împreună la bunul renume științific și instituțional al Muzeului Maramureșan.

Doamna Marta Béres, după o lungă și grea suferință, a plecat dintre noi. Neștearsă va fi amintirea, stima și respectul de care s-a bucurat în mijlocul nostru și a tuturor celor care au cunoscut-o.

Fie-i țărâna ușoară și memoria în veci binecuvântată!

Cu profunde regrete,
În numele colegilor de la Muzeul Maramureșan,
DIRECTOR
Todinca Gheorghe

sursă foto: Muzeul Maramureșean

Bună. Când o sa scoateți un post de jurnalist la SALUT SIGHET? Lăsați și pe alții să profeseze. Oferiți oportunitatea tinerilor de a lucra în Massmedia, nu vă gândiți numai la voi. Voi bătrânii ați profesat destul mai lăsații și pe cei tineri să lucreze în sistemul Massmedia. Toate generațiile de studenți care au făcut Jurnalismul nu au reușit să lucreze în acest domeniu pentru că voi bătrânii ne stați în cale și ocupați posturile în loc să ieșiți la pensie. Oferiți tinerilor posibilitatea aceasta să lucreze în Massmedia scoateți un post și în media. „Plecați acasă mai bătrânilor, ieșiți la pensie și oferiți-ne șansa de a profesa în media. Noi suntem viitorul noi tinerii nu am făcut facultăți să stăm acasă sa lucrăm cu sapa în grădină, eu firește că nu o să fac așa ceva fiindcă am făcut o școală. Dacă am facut o școală e normal sa fac ceva activez ca independent dar voi nebunilor nu o oferiți posibilitatea tinerilor niciodată de a lucra în Massmedia fie la ziar, televiziune, radio pentru că sunt egoiști, toți sunt pentru ei să adune bani etc. Așa ca nu fiți așa și dovediți că vă pasă de noi tinerii. Scoateți un post la concurs în 2020 sau 2021 O zi bună”.

Vasile VLAD-jurnalist independent 

***

Nota Redacției: Am primit acest mesaj (pe care l-am reprodus integral mai sus) de la Vasile Vlad, absolvent al Facultății de Jurnalism – Centrul Universitar Nord Baia-Mare (oare cum e posibil să finalizeze studiile un tânăr cu un asemenea „bagaj”?!), mostră de „jurnalism” de periferie. Deși a mai fost informat în ultimii ani de către redacția noastră că desfășurăm o activitate strict voluntară (neremunerată) și că în echipa noastră sunt chiar foarte mulți tineri, acest impetuos june (cu deficiențe serioase de stăpânire a limbii române) se „răfuiește” cu bătrânii tocmai în aceste zile pandemice în care, din păcate, persoanele vârstnice sunt victimele cele mai numeroase. Oare COVID-ul să-i fi afectat ADN-ul? Doamne ferește! Dragi cititori, vă invităm să analizați „exercițiul” penibil al acestui absolvent de facultate. 

Acesta este ultimul nostru răspuns pe care i-l oferim și-l încurajăm să citească muuult mai mult decât să scrie! Și, apropo…. cine n-are sapă, să-și cumpere!

Nu foarte îmbătrânita redacție „Salut, Sighet!”

Chiar online, am marcat Ziua Internațională a Cărții (n.r. 23 aprilie) printr-o provocare la începutul orei de limba și literatura română, pe go to meeting.

Exercițiul propus: O întrebare pe care ți-ai pus-o și ai găsit răspuns într-o carte. Iată răspunsurile elevilor mei:

1. Sorina Stan: O întrebare pe care mi-am pus-o și am găsit răspuns în cartea „Secretele întregii vieți” este: „Cine sunt eu”?.
2. Alina Coman: Întrebarea pe care mi-am pus-o de-a lungul timpului este: „Cum aș putea evolua pe toate planurile?”; am găsit răspunsul în cartea: „Sfârșitul înseamna un nou început” .
3. Crina Iusco: O întrebare pe care mi-am pus-o și am găsit răspuns în cartea: „Casa strâmbă”- Agatha Christie este: „Omul se naște rău, sau devine rău pe parcursul vieții?”.
4. Anca Corneștean: O întrebare pe care mi-am pus-o: „Câte lucruri poți sacrifica pentru avere/lucruri materiale?” și am găsit răspunsul în romanul „Ion” – Liviu Rebreanu.
5. Alexandra Bot: Mi-am pus întrebări legate pe personalitate: Cum aș putea să am mai multă încredere în mine? Cum aș putea deveni un adult responsabil? Sau, cum aș putea sa dobândesc mai multe calități, să-mi șlefuiesc personalitatea?….Și am găsit răspunsul în vol. I-II din „Tinerii se întreabă răspunsuri practice”.
6. Diana Prodaniuc: Mereu m-am întrebat cum trebuie să ne comportăm sau să reacționam cu oamenii din jur, fiind diferiți prin caracterele și personalitățile lor, ca să avem o relație strânsă și de încredere, aceste răspunsuri le-am găsit în „Secretele succesului”- Dale Carnegie.
7. Adina Rahovan: Întrebarea pe care eu mi-am pus-o des este „De ce viața noastră este limitată la câțiva ani?”. Întotdeauna auzeam legenda despre Adam și Eva și cum aceștia și-au pierdut șansa la viață veșnică dar eu voiam un răspuns concret. Acesta l-am găsit în cartea „Cel care are un motiv pentru care să trăiască…” scrisă de Viktor E. Frankl, unde acesta îi explică pacientului său că: „dacă existența ar fi nesfârșită atunci am putea amâna oricât de mult fiecare acțiune… deoarece am putea-o întreprinde foarte bine și mâine sau poimâine sau peste 100 de ani”. Astfel moartea este cea care valorifică existența.
8. Georgiana Mărginean: O întrebare pe care mi-am pus-o și am găsit răspuns în cartea „Tu ai iubi un om ca tine” de Cristi Grosaru este : „Câte persoane te vor aprecia cu adevărat exact asa cum ești?”.
9. Raluca Botîrlă: Una dintre întrebările pe care eu mi-am pus-o și am descoperit răspunsul într-o carte a fost: „Cum e lumea fantastică de exemplu magia?“ și am regăsit-o in cartea „Când ești vrăjitoare “ de Carolyn MacCullough.
10. Brigitta Madzur: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost „Cât de mult se poate schimba o persoană din cauza altei persoane?” și răspunsul l-am găsit în cartea „Cum eram cândva”- Amber Smith.
11. Melissa Popovici: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: „De ce tot mai multe cupluri renunță să lupte pentru relația lor?” și am găsit răspunsul în cartea: „Cele 5 limbaje ale iubirii” – Gary Chapman.
12. Gesica Rutner: Una dintre întrebările pe care eu mi-am pus-o și am descoperit răspunsul într-o carte a fost: „Poți iubi un om indiferent de circumstanțe și obstacolele vieții?”, iar răspunsul l-am descoperit în cartea: „Înainte să te cunosc” – Jojo Moyes.
13. Andreea Ciocotiș: Întrebarea pe care mi-am pus-o de-alungul timpului este: „Cum ne găsim scopul?” și am găsit răspunsul în „Tu ai iubi un om ca tine?” – Cristi Grosaru.
14. Alexandra Tiran: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost „Merită efortul pentru a fi populară?”, răspunsul l-am găsit în cartea : „Cum am devenit populară” – Maya Van Wagenen.
15. David Docineți: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: „Calea războiului poate crea sau distruge relațiile dintre doi oameni apropiați?”, iar răspunsul l-am găsit în cartea: „Război și pace”- Lev Tolstoi
16. Maria Mihali: Una dintre întrebările pe care eu mi-am pus-o și am descoperit răspunsul într-o carte a fost: „Cum pot descoperi iubirea de sine?”, în cartea „Tu ai iubi un om ca tine” de Cristi Grosaru.
17. Denisa Moldovan: Întrebarea pe care mi-am pus-o de mai multe ori este „De câte feluri poate să fie iubirea?” Și răspunsul l-am găsit în cartea „Dragostea nu moare” scrisă de Amrita Devi.
18. Andreea Danea: Întrebarea pe care mi am pus-o este „De ce contează asa mult înfățișarea ?” Și răspunsul l-am găsit în cartea „Străinul de lângă mine” scrisă de Irina Binder.
19. Șofineți Marius: Întrebarea pe care mi-am pus-o este: „Ce este posibil și ce este imposibil?”, iar răspunsul l-am găsit în cartea: „Puterea extraordinară a subconștientului tău” – Joseph Muprhy
20. Romina Koszovan: Întrebarea pe care mi-am pus-o: „Cum o să ies eu din acest labirint?” Răspunsul vine din cartea „Căutând-o pe Alaska” de John Green.
21. Cristian Țudic: Întrebarea pe care mi-am pus-o este: „A ajuns tehnologia să facă omul mai prost?”, răspuns găsit în cartea „Demența digitală” scrisă de Manfred Spitzer.
22. Claudia Pop: Întrebarea pe care mi-am pus-o de-a lungul timpului: „Este mai importantă averea decât fericirea?” Răspunsul l-am găsit în romanul „Ion” de Liviu Rebreanu.
23. Adrian Csinar: Întrebarea pe care mi-am adresat-o a fost: „Cine sunt și ce trebuie să fac?”. Am găsit răspunsul în cartea: „Libertatea. Curajul de a fi tu însuți.” – Osho
24. Alexandra Boiciuc: Întrebarea pe care mi-am pus-o de mai multe ori este: „Cum este posibil ca vieți întregi să fie schimbate, să fie distruse, iar străzile și clădirile să fie la fel?” Răspunsul l-am găsit în cartea: „Se numea Sarah”- Tatiana de Rosnay.
25. Tămaș Darius: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: „De ce oamenii își doresc faimă și putere?”, răspunsul l-am găsit în cartea: „Marele Gatsby” – F. Scott Fitzgerald
26. Frankel Orly: O întrebare pe care mi-am pus-o și am găsit răspuns în volumele „Mai presus de el” – Damă de treflă este: „Cum să renunți la răul care credem că ne face bine?”.

A fost interesant să constat ce-i preocupă pe adolescenți, a fost o satisfacție să constat că citesc cărți bune, a fost o revelație că decodifică mesajul, că-și găsesc răspunsuri, că se regăsesc. Diferiți, însă la fel de frumoși! Mereu le spun că cei care citesc sunt mai frumoși și că asta se citește pe chipurile lor ! Bravo, XI A! Mândră de voi!

Prof. Odarca BOUT și elevii clasei XI A, de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”

Aflată tot la mare depărtare de Sighet, zilele mele de carantină „irlandeză” se desfășoară în același fel ca și până acum (mă trezesc, iau micul dejun, citesc, sun acasă cu video call, Netflix, Netflix, Netflix), cred că îmi vor închide contul curând și nu pentru că nu aș fi plătit, ci pur și simplu pentru că epuizez canalul. Ei bine, nu vă gândiți că fac non-top asta… mai și mănânc (uneori de foame, alteori de plictiseală și rareori doar pentru a avea ocupație). Glumesc!! După cum știți în fiecare glumă, se află și un strop de adevăr. Pe lângă toate acestea, în ultimele zile soarele și-a făcut simțită prezența, așa că am mai profitat de curtea casei făcând tot felul de activități care să-mi țină mintea ocupată. Așadar, zilele mele sunt obișnuite, însă dimineața asta a fost diferită.

Astăzi m-am trezit cu dor. Nu știu să explic cu ce fel de dor, parcă un dor nefiresc, un dor care doare chiar fizic. Și când ți-e dor, amintirea ultimei îmbrățișări e singura hrană pe care o poți oferi sufletului. Nu am crezut că vom ajunge la ziua în care să tânjim atât de mult după o îmbrățișare.

Mai țineți minte momentul în care am zis: „Vai, măcar o săptămână de concediu/vacanță, mai știți? Pe principiul „cere și ți se va da”. Ei bine, am cerut puțin și am primit înzecit, fără să ne gândim că o să doară.

Privind aceste zile de liniște, prea multă liniște, fără agitația aia dinaintea sărbătorilor, fără valul de mașini pe centrul orașului, am realizat cât de mult îmi lipsește vacarmul.

Mi-e dor de normalitate. Acea normalitate care-mi oferea o direcție, mi-e dor de casă, mi-e dor să setez alarma la 7 și să mă plâng că iarăși trebuie să merg la servici, mi-e dor ca fiecare zi să fie o nouă provocare și o nouă aventură. Mi-e dor de oameni, de apropiere socială, mi-e dor de cafeaua savurată cu fetele la Granell sau Factory, mi-e dor să fac ce vreau, cum vreau, când vreau, fără restricții… într-un cuvânt, mi-e dor de tot!

Acum nu mai înțeleg mare lucru din nebunia asta zilnică, pur și simplu vizionarea știrilor pe mine mă afectează și pot doar să-mi dau seama cât de puternici sau vulnerabili putem fi în fața marilor schimbări din ultima perioadă. Oricât am încerca să spunem că totul va fi bine, în definitiv nu suntem niciodată pregătiți să o luăm de la zero, nu putem să ne adaptăm așa ușor și să acceptăm pe deplin noi realități. Pare că totul e în ordine, dar, de fapt, nimic nu e cum ar trebui să fie. Trăim cu speranța zilei de mâine și cu gândul la momentul în care toate acestea se vor sfârși. E într-adevăr o provocare pentru fiecare dintre noi această perioadă, pentru unii reprezintă o luptă pentru supraviețuire, iar pentru alții reprezintă o nouă perspectivă, de a privi altfel lucrurile de a se redescoperi, si de a ieși din zona de confort. În final, toți vom fi schimbați, sper eu, doar în bine, și mai sper că am învățat ceva din toate astea!

Partea bună din toate acestea, e că dincolo de această realitate, soarele nu încetează să se arate. Nu poate fi întotdeauna rău, e doar o etapă. Va trece. Cand? Cum? Dumnezeu știe!

Nu-mi doresc prea multe, ci doar atât: ca mâine să mă trezesc, și să fie totul normal!

Vă salut!

Monica BUD

Diana Nadir Ștefănescu este o foarte tânără și talentată pianistă, dar și o bună stăpânitoare a scrisului (a fost publicată cu proză pe site-ului nostru).

Din izolarea locuinței din Sighet, Diana ne transmite un mesaj muzical plăcut sufletului. Ascultând-o, ne vom bucura și vom „înțelege” – poate – mai ușor importanța luminii prin muzică, prin cultură.

Diana Nadir Ștefănescu s-a născut la 25 august 2004. După finalizarea gimnaziului la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighet, a fost admisă la Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța” din Cluj – Napoca, fiind actualmente în primul an de studiu la prestigioasa instituție.

A fost deținătoarea premiului I, pian, pe parcursul a opt ani, la Concursul de Interpretare Instrumentală din Sighetu Marmației. A fost distinsă cu premiul I în anii 2015 și 2019 la Concursul Internațional de la Backa Topola (Serbia), premiul I la Festivalul Johann Sebastian Bach (Cluj Napoca) în anul 2019 și premiul III la Concursul Național „Prietenii Muzicii” Pro – Piano, Cluj – Napoca, 2020. Pe lângă muzică, Diana este pasionată de scris și de fotografie.

În mesajul video muzical oferit cititorilor „Salut, Sighet””, Diana interpretează două fragmente din „Papillons” de Robert Schumann.

Salut, Sighet!