Despre profesorul, etnologul, folcloristul, publicistul, managerul Mihai Dăncuș (născut la data de 10 februarie 1942, în Botiza) s-a scris și s-a vorbit enorm. A fost cel care a redimensionat imaginea Muzeului Maramureșului, contribuind la îmbogățirea acestuia cu noi piese din patriomniul tradițional al țării noastre de nord, propulsând numele instituției pe care a condus-o cu seriozitate și implicare zeci de ani.

Profesorul Mihai Dăncuș iubește cercetarea, fundamentată pe munca în teren, pe care a experimentat-o pe tărâmul Maramureșului, în detalii etnografice empatice.

Dintre multele proiecte pe care și le-a asumat și demarat amintim unul de foarte mare întindere (în 3 volume), monografia ritualurilor tradiționale din Maramureș, „Obiceiuri din viața omului în Maramureș”. A apărut primul volum „Nașterea și copilăria” iar următoarele volume, „Nunta în Maramureș” (vol. II) și „Moartea și înmormântarea” (vol. III ), vor fi publicate în următoarea perioadă.

S-a retras din viața oficial activă dar, cu forța celui care rămâne în parametrii omului creativ, scrie, scrie și iar scrie. Despre ce? Despre Maramureș, amintiri, întâmplări, fapte. Faptele vorbesc despre orice om, iar Mihai Dăncuș nu duce lipsă de fapte.

Ne-am hotărât să alocăm timp pentru un interviu mai puțin științific și să abordăm viața intelectualului Mihai Dăncuș, pe palierele „atractive” pentru… publicul larg.

Salut, Sighet!: Domnule profesor Mihai Dăncuș, cum se simte un om foarte activ în banca sau barca… pensionarilor?
MD: Am rămas în continuare cu aceleaşi preocupări în domeniul cercetării şi scrisului, mai puţin cu validarea lor în practică. Cu referire la muzeologie, din păcate fiind bolnav nu mai am randamentul pe care mi l-aş dori.

Salut, Sighet!: Haideți să „navigăm” spre… trecut, să răscolim amintirile. Unde v-ați petrecut și ce v-a marcat copilăria?
MD: M-am născut într-o familie de preoţi, tata fiu de ţăran din Ieud cu studii la Blaj având preoţi ca ascendenţi în neam: Lupu Dăncuş (1683) şi Timoteu Dăncuş (1769), preoţi la biserica din deal într-o succesiune cu cei din familia Balea; după mama, ea era din familia Iurca-Rednic, bunici şi străbunici preoţi până în secolul al XV-lea, printre care şi episcopul Atanasie Rednic.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, tata era preot la Botiza (unde m-am născut la şapte luni). Amintirile care îmi stăruie în memorie sunt cele legate de momentul când mai mulţi preoţi şi intelectuali din satele vecine veneau călare sau cu căruţele la noi şi ascultau seara Vocea Londrei, iar mama le prepara o „băutură neagră” şi le servea în nişte ceşcuţe mici (era cafeaua pe care am descoperit-o mai târziu). Tata le tăia cu o „maşină” specială tutun din frunze din care apoi îşi făceau ţigări. Toţi stăteau cu urechile apropiate de aparatul de radio Philips, care era o raritate în acele vremuri.

La finele anilor 1944 am plecat cu toată familia la Hărniceşti, la bunicii dinspre mama, unde ne-a surprins începutul anului 1945 când, în aşteptarea armatelor române au venit armatele sovietice, o subdiviziune a acestora stabilindu-şi cartierul general în casa bunicilor. În bucătăria de la Hărniceşti am şi astăzi în imagine un soldat rus care avea o barbă imensă şi un turban pe cap, şi care cu baioneta tăia faguri de miere luaţi de la stupii din grădină, şi mierea i se prelingea pe barbă, iar eu mă uitam cu ochi miraţi la ce se întâmplă … Oficiul de translare din limba rusă îl făcea un ofiţer care era basarabean şi care l-a salvat pe bunicul. Am multe amintiri din această casă unde, peste câţiva ani voi reveni şi voi rămâne la şcoală.

Un alt episod interesant din copilăria mea este cel petrecut în Strâmtura unde tatăl meu a fost transferat ca preot. Aici ne-a surprins marea foamete de după război, când oamenii mâncau pâine şi mămăligă din scoarţă de copac şi când a avut loc marele refugiu din Basarabia. Este imposibil să relatez toate amintirile din copilărie petrecute în acest segment de viaţă. În această perioadă am plecat în vacanţă la bunici la Hărniceşti unde am rămas în continuare doi ani şi jumătate. Acolo, bunicul meu, preotul George Iurca, m-a iniţiat în tainele vânătorii şi pescuitului. Tot acolo am asistat la prima „vizită” a Securităţii, când au venit trei ofiţeri şi şoferul Foica şi i-au confiscat armele de vânătoare (avea trei arme), apoi a urmat a doua „vizită” când i-au confiscat toate armele de pe panoplia din salon din care o bună parte le-am recunoscut mult mai târziu când am venit la Muzeu, fiind înregistrate în colecţiile acestuia. În sfârşit a treia „vizită” când au venit şi l-au arestat şi l-au dus… Între timp, când tata a fost numit forţat Protop al Maramureşului şi s-a stabilit la Sighet. Eu m-am înscris la Şcoala Pedagogică având-o ca învăţătoare pe doamna Nistor Clemansa.

Salut, Sighet!: După Școala Pedagogică ați urmat Liceul „Dragoș Vodă”. De ce ați preferat „Dragoșul” și nu ați continuat la Pedagogic?
MD: Ultima clasă din ciclul gimnazial am făcut-o la Bârsana unde a fost transferat tatăl meu ca preot. Cred că acesta a fost momentul când am decis să părăsesc Şcoala Pedagogică şi să dau admitere la liceul care deja îşi schimbase denumirea din „Dragoş Vodă” în „Filimon Sârbu”. Liceul în acea perioadă era de băieţi şi abia în clasele următoare a devenit mixt.

Salut, Sighet!: Cum v-ați „risipit” anii de liceu?
MD: N-am făcut parte dintre elevii „foarte buni” ai liceului, aceasta poate şi datorită condiţiei mele sociale, taxat fiind ca „mic burghez”. În toată perioada liceului am locuit la internat. Eram singurul elev care nu era membru UTM (Uniunea Tineretului Muncitor). În fiecare an eram propus pentru a fi primit în UTM, iar când propunerea ajungea la raion eram respins. La teatru, la cinematrograf, la spectacole de circ, la balurile organizate la liceele din oraş (Liceul maghiar, Liceul ucrainean, Liceul Pedagogic) nu aveam voie să particip, pentru că la toate manifestările organizate pentru tineri se mergea prin UTM. Imaginaţi-vă ce era în sufletul acestui adolescent care rămânea singur în internat, izolat de ceilalţi colegi, aceasta numai că era „fiu de burghez”.

Cu toate acestea mă bucuram de un anume prestigiu şi respect din partea colegilor, de exemplu când şeful internatului Pantiş Augustin a terminat liceul, cheia internatului mi-a predat-o mie.

În ultima clasă de liceu (1959), la insistenţele conducerii şcolii, în a doua parte a anului şcolar, am fost primit în UTM iar după o lună de zile am fost exclus şi exmatriculat din toate şcolile din România prin hotărârea Comitetului Central al P.C.R. – prezentată de delegatul venit de la Bucureşti cu acest scop. Cu toată opoziţia majorităţii profesorilor care au participat la şedinţă şi care apoi au fost daţi afară din sală, cu toată opoziţia şefilor UTM din şcoală, care au fost sancţionaţi cu vot de blam cu avertisment, cu toată opoziţia tuturor elevilor din liceu care au participat la şedinţă şi care, printr-un sunet mormăit, răspundeau la discursurile celor care cereau sancţionarea; verdictul l-a dat în final delegatul CC al P.C.R. Bucureşti care a enunţat hotărârea de exmatriculare. Învinuirile au fost multe: propagandă anticomunistă în internat, difuzarea de cărţi ale unor scriitori interzişi (Goga, Blaga, Iorga etc.) aduse din biblioteca tatălui meu. Din Sadoveanu se studia doar romanul „Mitrea Cocor” pe care eu l-am catalogat faţă de colegi că a fost un „mare bou” că a scris acest roman şi că „mă piş de la etaj pe literatura de după 23 august” şi multe altele.

Aceeaşi soartă a avut şi colega mea Preisler Estera, fiica rabinului din Borşa, care vorbea şase limbi şi luase premiul I la mai multe olimpiade de matematică.

Salut, Sighet!: Ce colegi de liceu v-au fost mai apropiați, pe ce criterii v-ați ales prietenii?
MD: Am avut două categorii de prieteni: colegi de liceu orăşeni şi colegi de la internat. Printre cei din oraş am avut o prietenie specială cu Brener Ştefan, cu care am fost coleg şi prieten încă de la Şcoala Pedagogică, Mircea Belu (actor, poet), Sergiu Nistor, Preisler Estera, Firică Livia, Dan Secuiu. La internat mi-a fost prieten apropiat Nonu Năsui, Ioan Mariş, Petre Pocaniuc, Pop Vasile, Tivadar Mihai, Dunca Adrian, Ulici Gheorghe şi mulţi alţii. Nu am făcut niciodată deosebirea pe criterii sociale, ba din contră.

Salut, Sighet!: Ce profesori v-au „impresionat” în anii de liceu? Cine v-a remarcat?
MD: Şi atunci ca şi astăzi unii au fost profesori de elită, excepţionali şi alţii care îşi dădeau mai puţin interesul sau erau aserviţi politic. Nu pot să uit lecţiile excepţionale ţinute de Gh. Chivu, Berţi Ştefan – un adevărat savant, Balea Livia, Pauliuc Bogdan, Eracle Titircă, Circa Cornelia, Ursu Leontina, Melaniuc Ecaterina. Am avut o relaţie specială cu profesorul, pictorul şi poetul Gheorghe Chivu, care m-a remarcat încă din ciclul I de la Şcoala Pedagogică şi pe parcursul anilor de liceu, când în ultima clasă am ajuns să ţinem lecţiile împreună. Un om de o calitate specială a fost profesorul de matematică, Ştefan Berţi cu care rezolvam probleme din plăcere şi care, după cursuri mă lua de la internat şi mă ducea acasă la el, mă aşeza într-un fotoliu şi după ce o oră, două cânta la vioară îmi citea din poeţii simbolişti. Aşa îmi explic abandonarea studiului matematicii şi aproprierea mea de literatură şi artă. O relaţie apropiată am avut şi cu doamna profesoară Livia Balea care, intuind talentul meu la desen, mi-a cerut şi am făcut planşe pe diverse discipline (botanică, zoologie, anatomie) care s-au păstrat şi s-au folosit de către elevi până în anii 1970. O notă specială merită profesorul Dumitru Paraschiv, care era şi directorul liceului şi care m-a înţeles şi m-a sprijinit în terminarea liceului, asumându-şi mari riscuri.

Salut, Sighet!: Cât de „atractiv” era Sighetul deceniilor 5 – 6 ale secolului XX?
MD: Încă mai erau prezente urmele celui De-al Doilea Război Mondial, erau vizibile şi stârneau curiozitatea noastră ruinele clădirilor care adăpostesc astăzi Liceul Pedagogic şi Casa de Cultură.

Sighetul era un oraş patriarhal dar cosmopolit, cu populaţie majoritar alogenă. Perioada era caracterizată de sărăcie, alimentele şi îmbrăcămintea fiind raţionalizate, se vindeau pe cartelă. Eram încă sub controlul ocupantului sovietic şi de aceea temerile erau foarte mari. Erau frecvente raziile în oraş, închisoarea politică era o realitate. Îmi amintesc că părinţii ne-au trimis să colindăm la închisoare pentru deţinuţii politici printre care era şi bunicul nostru dinspre mama. Încă nu existau cartierele muncitoreşti de astăzi, nu existau industrii, ci doar meşteşugari şi comercianţi concentraţi în centrul şi partea de jos a oraşului, iar în partea de sus era zona agricolă. Este perioada când încep lucrările industriale care, vor aduce şi vor schimba structura populaţiei. Este perioada când s-au reîntors în oraş o mică parte din evreii care au supravieţuit în lagărelor de exterminare de la Auschwitz şi Birkenau. Puţinii aristocraţi şi vechea burghezie trăiau într-o recluziune totală, neîndrăznind să se afirme, totul era pus sub semnul ocupaţiei sovietice.

Salut, Sighet!: Ați absolvit liceul în anul 1959. De ce v-ați îndreptat spre… Școala Tehnică Financiară din Baia Mare?
MD: În ultimul an de liceu (1959), fiind exmatriculat din toate şcolile din România, îmi vedeam viitorul sumbru, dar directorul liceului, prof. Paraschiv, împreună cu alţi profesori au decis şi şi-au asumat riscul să-mi încheie mediile pe ultimul trimestru, în felul acesta exmatricularea nu mai producea în totalitate efectele distrugătoare. Aşadar, am avut acces la examenul de bacalaureat care, a fost primul după război cu asistenţă publică. Consecinţă a exmatriculării a fost şi faptul că timp de şase ani am avut interdicţie de a urma o facultate. Nu am avut nici măcar dreptul de a mă înscrie la vreo facultate.
În Gara de Nord din București, avându-l coleg de soartă pe Nonu Năsui, nefiind primiţi să ne înscriem la facultate, am auzit la megafoane că s-a înfiinţat la Baia Mare o Şcoală Tehnică Financiară care era în structura Ministerului Finanţelor şi nu a învăţământului. Pe loc am hotărât să mergem acolo. La înscriere am constatat că din cei 111 înscrişi, 56 erau fii de preoţi, iar restul de avocaţi, medici şi alţi „mici burghezi”. Aşa am ajuns să fac această şcoală.

Salut, Sighet!: Ați muncit în finanțe – contabilitate? Cât timp?
MD: La terminarea şcolii am fost repartizat la cerere (pentru a-mi pierde urma) la Negreşti Oaş, unde am lucrat un an şi jumătate. Negreştiul era o comună mare cu case foarte sărăcăcioase, fără nici un fel de edificii social culturale. Atunci a devenit centru de raion. Toţi funcţionarii publici (judecători, procurori, avocaţi, miliţieni, medici, profesori etc.) erau tineri stagiari. Atunci şi acolo l-am cunoscut, ne-am împrietenit şi am colindat satele Ţării Oaşului cu artistul Mihai Olos. Tot acolo am cunoscut-o pe domnişoara Modi, fată de preot greco – catolic, cu studii de matematică în Germania şi absolventă a Conservatorului la Viena. Casa ei era plină de cărţi, ziare, reviste tipărite în Germania, Franţa, Austria şi Ungaria. În această casă organizam cenacluri literare şi de cultură etc.

Salut, Sighet!: Și… ați urmat filologia la Cluj pe care ați absolvit-o în anul 1973. Profesorul de limba română era pregătit pentru catedră?
MD: De la Negreşti am fost luat fortuit în armată, fără măcar să-mi pot anuţa familia. După armată am venit în Maramureş, la Strâmtura, ca profesor suplinitor şi am locuit în familia preotului Cupcea Salviu. După un an m-am transferat la Bârsana de unde am început studiile la fără frecvenţă la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj. La Bârsana am preluat colecţia muzeală din cadrul şcolii, începută de doamna Cora Vera, pe care am îmbogăţit-o devenind în final un mic muzeu local.

Salut, Sighet!: Când ați ajuns la Muzeul Maramureșului și cum s-a întâmplat?
MD: De la Bârsana, în anul 1968 am acceptat propunerea lui Francisc Nistor de a merge la muzeul din Sighet, fapt oficializat din 1969. La muzeu erau angajate patru persoane (paznic, femeie de serviciu, muzeograf ştiinţele naturii şi director). Nu era deschisă nicio expoziţie pentru public, colecţiile muzeale conţinând aproximativ 1500 de obiecte erau constituite eterogen (etnografie, arheologie, istorie, artă, ştiinţele naturii). Totul era grupat în clădirea din Piaţa Libertăţii 15 care nu avea curent electric, nici apă. De acum începe perioada construcţiei şi reconstrucţiei muzeului care este o istorie întreagă şi nu poate fi cuprinsă în acest interviu. Succint: am conlucrat foarte bine cu domnul director Francisc Nistor, şi am găsit un coleg bun în persoana biologului Iosif Bereş. Am început sistematizarea colecţiilor şi organizarea lor în aşa manieră încât în 1971, împreună cu Francisc Nistor am deschis Muzeul Etnografic al Maramureşului în strada Bogdan Vodă, numărul 1. În 1976, la împlinirea a 650 de ani de atestare documentară a oraşului Sighet, am organizat personal prima expoziţie de istorie şi arheologie a Maramureşului, în spaţiile clădirii din Piaţa Libertăţii, numărul 15.

Am organizat Casa Mihalyi de Apşa ca muzeu de memorialistică, istoria culturii şi artă. Pentru a avea câteva repere în zona Maramureşului, am organizat şi deschis pentru public, mai multe case muzeu: Casa Kazar (Vadul Izei), Casa Mihalyi – Lazăr (Giuleşti), Casa muzeu şcolar (Bârsana), Casa muzeu Dunca Pâţu (Ieud), Casa Deac Vasile Moşu (Cuhea), Casa Stan Pătraş (Săpânţa).

În 1981, de ziua internaţională a muzeelor am deschis Muzeul Satului maramureşean în zona Dobăieş, iar în oraş am deschis Muzeul culturii evreieşti – Casa Memorială Elie Wiesel.

Salut, Sighet!: Ați fost în perioada 1977 – 2011 directorul Muzeului Maramureșului din Sighet și v-ați identificat cu instituția respectivă. Ați fost omul potrivit la locul potrivit? Ce-a însemnat pentru dumneavoastră… Muzeul?
MD: În perioada 1977 – 2011 am fost numit director al muzeului din Sighetu Marmaţiei, muzeu în care m-am regăsit în totalitate în privinţa preocupărilor şi idealurilor mele. La întrebarea, ce a însemnat pentru mine muzeul vă răspund scurt: viaţa mea.

Salut, Sighet!: V-ați identificat cu Maramureșul sau cu… datoria muncii?
MD: Dragostea pentru satele Maramureşului, pentru istoria şi ţăranii zonei, mi-au fost insuflate de părinţii mei. Mama mi-a spus ca un testament: „Să încerci să-i ridici pe ţărani la nivelul tău, nu să cobori tu la nivelul lor”. Aceasta m-a făcut să mă identific total cu maramureşenii şi cu datoria muncii în cultul căreia am fost educat.

Salut, Sighet!: Care vă este cel mai apropiat proiect de suflet din trecutul dvs?
MD: Ca „proiect de suflet” am avut dintotdeauna ridicarea prin cultură a ţăranului maramureşean. În mod concret, crearea Muzeului Satului Maramureşean este proiectul care în integritatea lui se suprapune cu idealurile mele. Aici, trebuie să spunem, fără lipsă de modestie, că prin crearea unui model teoretic al satului maramureşean începând din secolul al XIV – lea până în contemporaneitate (monumentele achiziţionate pentru muzeu în diacronie începeau din sec. al XVI iar în sincronie, aşa cum le-am găsit în teren) pe care am reuşit să-l realizez şi să-l validez în practică prin ceea ce numim astăzi Muzeul Satului Maramureşean. Mai sunt aproximativ 20 de muzee în aer liber în România, multe dintre ele având titulatura de muzeu al satului: Muzeul Satului Naţional Bucureşti, Muzeul Satului Bucovinean Suceava etc., dar majoritatea absolută a acestora sunt muzee excepţionale în aer liber ce conţin arhitectură şi tehnicile populare din zonele respective, dar nu sunt organizate pe structura unui sat. Puţini sunt aceia care au avut privilegiul să construiască un muzeu de la „modelul teoretic” la validarea lui în practică. Acest lucru am reuşit să-l realizez aici, la Sighet.

Salut, Sighet!: Ați asigurat continuitate la Muzeul Maramureșului, la granița dintre cele două secole și între două sisteme ideologice complet diferite. Cum se explică succesul dumneavoastră profesional?
MD: În 2011, când m-am retras la pensie cu ocazia inaugurării Sectorului de instalaţii tehnice acţionate hidraulic în cadrul Muzeului Satului Maramureşean, la întâlnirea festivă au venit zeci de colegi şi specialişti de la muzee şi instituţii academice din ţară. Unul dintre ei m-a întrebat cum am reuşit să traversez atâţia ani cu atâtea momente zbuciumate în istoria politică a ţării în funcţia de director. Am ridicat mâna, unii au înţeles ameninţător, şi am spus: „să nu faceţi politică. Muzeele sunt deschise pentru toate rasele umane, pentru toate etniile, pentru toate categoriile sociale, pentru toţi oamenii”. Eu n-am făcut politică. Am făcut doar politică patrimonială. Timp de 45 de ani s-au schimbat zeci de miniştri, zeci de demnitari judeţeni şi locali şi totuşi am traversat cu demnitate aceste „praguri”. La Revoluţia din 1989 am rămas singur în muzeu, păzind patrimoniul de eventuali răufăcători.

La Muzeul Satului s-au încercat distrugeri şi devastări de către persoane cu interese materiale, care strigau că „este muzeul lui Ceauşescu”… ironia sorţii… Muzeul care conserva cele mai vechi construcţii de pe teritoriul naţional, datate cert şi care pentru valoarea sa în anul 1993 a găzduit a XV-a Conferinţă a Asociaţiei Europene a Muzeelor şi în anii următori, Conferinţa europeană „Drumul lemnului în Europa”.

Deoarece idealul meu de viaţă a fost descoperirea, descrierea şi prezervarea patrimoniului naţional, mulţi colegi din ţară „au descoperit” că această idee nobilă nu are culoare politică. Am avut propuneri tentante şi înainte şi după Revoluţie pentru a accede în funcţii politice, dar am refuzat cu obstinaţie rămânând aici pentru a desăvârşi muzeul şi a apăra valorile naţionale ale Maramureşului şi ale ţării la graniţa de nord.

Salut, Sighet!: Etnografie, folclor, tradiții sunt elemente de actualitate pentru o definire a Maramureșului?
MD: Mi-a fost greu să înţeleg rapiditatea cu care s-au produs schimbări profunde în viaţa comunităţilor din ţară în general şi din Maramureş în special.

Imediat după decembrie 1989 zeci de mii de oameni din satele Maramureşului au ieşit în occident unde, prin munca lor au câştigat bani, pe care i-au investit în schimbarea locuinţelor. Astfel, s-au construit case noi în toate satele Maramureşului, iar cele vechi, la început au fost distruse, iar apoi vândute la români sau străini care le-au cumpărat, fie pentru a le remonta şi restaura în zone turistice, fie pentru a folosi lemnul vechi în confecţionarea parchetului sau mobilierului vechi. Astfel, în câţiva ani s-a schimbat înfăţişarea satelor, casele noi cu câte 6-10-12 încăperi, construite într-o arhitectură îndoielnică, dispariţia sau concentrarea acareturilor în construcţii simple, au dus şi la schimbarea structurii gospodăriei tradiţionale. S-au construit şi biserici noi din zid, foarte mari ca dimensiuni, în felul acesta s-a produs un dezechilibru între spaţiu construit şi cel natural.
Ceea ce mai dă identitate culturală zonală şi locală sunt porţile noi care au preluat modele vechi, redimensionându-le şi aglomerându-le cu motive noi. În multe din satele din Maramureş s-au construit şi biserici de lemn după modele vechi. În felul acesta porţile şi bisericile din lemn au devenit mărci identitare ale satelor şi ale zonei.

În locul căruţelor, a săniilor şi ale altor mijloace de transport locale, în curţile ţăranilor, azi vezi 1-2 maşini, tractoare şi alte mijloace auto.

În fiecare casă este amenajată o încăpere în stil tradiţional, care este mai mult o expoziţie.
Se perpetuează şi astăzi obiceiuri legate de nuntă şi de înmormântare, care sunt mai conservatoare. Sigur, peste tot apare noul iar fenomenul desacralizării acestora este pregnant.

Doar în zilele de duminică şi sărbători o bună parte din săteni se îmbracă în costume tradiţionale. Este greu de disociat forţa credinţei de cea a obişnuinţei, ca în zilele de sărbătoare oamenii să meargă la biserică.
Putem conchide că încet, încet oamenii de la sate îşi dau seama de adevăratele valori materiale şi spirituale şi încearcă să revină asupra lor şi sub impulsul multitudinii turiştilor străini sunt interesaţi de toate acestea.

Salut, Sighet!: Ce-i de făcut pentru a păstra identitatea originară, nealterată, a zonei noastre?
MD: Puţinii intelectuali, care sunt familiarizaţi cu valorile tradiţionale, trebuie să se alăture străinilor care ne vizitează şi ştiu să ne aprecieze. Împreună să pornim o ofensivă împotriva alterării satelor noastre.

Salut, Sighet!: Ați fost și profesor asociat la Universitatea de Nord Baia Mare, specializarea Etnologie. Mai există interes, în rândul tinerilor, pentru acest domeniu?
MD: Am predat cursuri de etnografie la Universitatea de Nord din Baia Mare atât la specializările respective cât şi la masterate şi am constatat, pe parcursul celor 12 ani cât am lucrat acolo, un interes special al studenţilor şi masteranzilor, concomitent cu durerea lor că-şi găsesc cu mare greutate locuri de muncă în specialitatea lor.

Salut, Sighet!: Dispare Sighetul imperial în malaxorul globalizării?
MD: Sighetul a fost unul din cele 5 oraşe regeşti ale fostului Comitat. De aici şi cântecul celebru sau imnul Maramureşului – „Cât îi Maramureşu nu-i oraş ca Sighetu”… pentru că vechiul Comitat Maramureş, era al treilea ca mărime în fostul imperiu cezaro-crăiesc. Între oraşele Hust, Vişc, Teceu, Câmpulung la Tisa şi Sighet, Sighetul era capitala comitatului. Aşa se explică şi superbele clădiri monumentale, care adăposteau instituţiile administrative dar şi în ansamblu aspectul civilizat al oraşului: reţeaua de străzi cu capete de perspectivă, centrul oraşului cu biserica reformată (fostă romano-catolică) cu multe elemente gotice în stil, biserica romano – catolică în stil baroc, biserica ruteană (fostă greco – catolică) în stil baroc – transilvan şi biserica românească de pe strada Dragoş Vodă – fostă greco – catolică, azi ortodoxă, în stil neogotic.

La acestea adăugăm clădirile monumentale: fostul tribunal comitatens cu închisoarea, respectiv actuala primărie şi Muzeul Memorial de astăzi, „Reduta” (actualul muzeu etnografic şi cinematograful), Palatul Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureş (fostul IGO), complexul de clădiri adiacente bisericii romano – catolice, fostul Liceu piarist (actualul Liceu “Dragoș Vodă”), Liceul Pedagogic şi Sala Studio, succesiunea de clădiri (individual fiecare din ele mici palatine) ca să nu mai vorbim de clădirea Palatului Cultural terminată în 1914, cu destinaţie culturală şi, în primul rând, cea muzeală. Am dat câteva exemple de clădiri şi instituţii care poartă amprenta Sighetului imperial.

După Război au apărut câteva cartiere cu blocuri de locuinţe, ca inserţii în structura vechiului oraş.

După Revoluţia din decembrie 1989, pe străzile principale dar mai ales pe cele laterale s-au construit case noi, multe cu aspect de vile, am putea spune un nou oraş.

Fenomenul globalizării îşi spune cuvântul, dar conştiinţa şi mândria orăşenilor vor păstra suficiente elemente care să-i confere statutul de fost oraş imperial.

Salut, Sighet!: Oare cine ar trebui să se preocupe de „zestrea” Maramureșului?
MD: A apărut în Maramureş o foarte talentată interpretă de muzică populară care şi-a stabilit ca ideal revitalizarea vechilor tradiţii. Pentru realizarea acestui deziderat a creat o asociaţie – Zestrea Maramureşului, care deja produce efecte, din fericire promiţătoare, este vorba de Măriuca Verdeş.

Salut, Sighet!: Cum ar trebui să fie un manager modern de muzeu?
MD: Foarte succint: inteligent, cu o bună pregătire profesională, ataşat de valorile patrimoniale, exigent cu sine şi cu cei din jur, dedicat …

Salut, Sighet!: Ați publicat foarte mult, volume, articole, studii, ați făcut cercetări valoroase. Sunteți mulțumit de „istoricul” dumneavoastră?
MD: Cred că cele mai importante cărţi pe care le-am scris sunt însăşi muzeele pe care le-am creat.
Cu zeci de ani în urmă, când într-un simpozion la Suceava, la care au participat muzeografi specialişti, universitari şi savanţi academici, s-a discutat tematica viitorului muzeu în aer liber al Bucovinei. Într-o controversă, privind definiţia muzeului în aer liber am spus: „Muzeul este o carte scrisă într-un limbaj propriu de un autor sau de mai mulţi autori în coordonarea unuia”.

Toată viaţa mi-am dedicat-o activităţii muzeistice, respectiv creării unei reţele muzeale în Maramureș. În Sighet am dezvoltat mai mult Muzeul Etnografic cu expoziţie în aer liber care, în concepţia mea trebuia să fie susţinut de Muzeul de istorie şi ştiinţele naturii, dominanta Maramureşului fiind ETNOGRAFIA. Am încercat să impun acest lucru şi am reuşit. În efortul de realizare a complexului muzeal maramureşean cu toate muzeele şi secţiile cunoscute pe parcursul a aproape unei jumătăţi de secol, m-am luptat cu diverse mentalităţi şi idei retrograde, reuşind în final să-mi impun concepţiile şi să-mi văd realizate idealurile. Efortul de-o viaţă pe care l-am făcut s-a concretizat în realizarea muzeelor şi nu în scrierea cărţilor. Am ars ca o flacără toată viaţa.

Salut, Sighet!: Vă reproșați ceva din/ în activitatea dvs.? Ar fi trebuit să procedați altfel în anumite împrejurări/ decizii pe care le-ați luat?
MD: Da, îmi reproşez foarte multe, dar fiind singur, având ca sprijin şi colaborator doar pe soţia mea şi mai târziu foarte puţini colaboratori cu un anumit grad de competenţă, nu am reuşit să-mi împlinesc toate gândurile, dar am dat principalele repere.

Salut, Sighet!: Pentru a revigora și relansa contextul cultural – artistic al Sighetului ce ar trebui întreprins?
MD: Trebuie organizat întregul sistem ce vizează construcţia şi reconstrucţia oraşului, precum şi instituţiile chemate să realizeze acest deziderat. Personalul din instituţii trebuie să ştie că este remunerat de către stat pentru munca pe care trebuie să o desfăşoare iar câştigurile ilicite trebuie sancţionate cu duritate.

Salut, Sighet!: În ce/ cine credeți?
MD: Am crezut şi cred în idealurile creştine în care am fost crescut şi educat de către părinţi. Cred în oameni şi în idealurile lor.

Salut, Sighet!: Ce proiect/e aveți pentru anul 2020?
MD: Anul 2020 este foarte aproape. Dacă voi avea sănătate şi timpul îmi va permite voi definitiva câteva cărţi pe care le-am conceput şi scris deja, urmând să le pregătesc pentru tipar.

Salut, Sighet!: Mulțumim pentru interviu, multă, multă sănătate și să ne vedem cu bine la Sărbătoare Centenarului CNDV, de la începutul lunii viitoare!

Brîndușa OANȚĂ & Ion MARIȘ

Program festivități – Centenarul
Colegiului Național „Dragoș Vodă”,
10-12 octombrie 2019

• Joi, 10 octombrie 2019 

Între orele 8.00 – 12.00 vor avea loc lecții deschise în cadrul fiecărei catedre și întâlniri între generații. Acestea sunt programate după cum urmează:

*9.00 – 9.50 – Lansarea Revistei AxA, număr aniversar, dedicat Centenarului – coordonator, prof. Brîndușa Oanță și lansarea Revistei Cercului de istorie, „Gemina”, coordonator, prof. Marius Voinaghi
*9.00 – 12.00 – Tur al liceului pentru invitați
*8.00 – 8.50 – Miraculoasa lume a păpușilor, coordonatori, prof. Raluca Lozbă și prof. Otilia Chindriș, sala 21
*8.00 – 08.50 – CNDV – un Colegiu Național cu tradiție în voluntariat, coordonator, prof. Luminița Colopelnic, sala 45
*8.00 – 9.50 – Teatru scurt – „Din viața școlară”, coordonatori, prof. Simona Nodiș și prof. Amalia Mihu, sala 28
*8.00 – 12.00 – ARTIS’TIC – expoziție de artă, coordonator, prof. Andrea Burcuș, sala 17 (se va putea vizita și vineri)
*8.00 – 12.00 – Istoria calculatoarelor – scurt metraj & album live de personalități, coordonator, prof. Andrea Burcuș, sala 17
*9.00 – 9.50 –  Concurs de matematică „MATE – CNDV – 100” la care vor participa clasele a V-a și a VI-a, organizat de elevii clasei a XI-a B; coordonator, prof. Loredana Bedeoan
*09.00 – 09.50 – Cerc de lectură Alexandru Ivasiuc, coordonatori, prof. Dana Andrasciuc și prof. Gheorghe Andrasciuc, sala 43
*9.00 – 10.50 – Întâlnire virtuală cu absolvenții liceului Dragoș Vodă, coordonatori, prof. Crina Voinaghi și prof. Valeria Rus, sala Andrei Radu
*9.00 – 9.50 – prezentare „Casa inteligentă”, coordonator, prof. Cornelia Hotea, laborator multimedia
*10.00 – 12.00 – Concurs interdisciplinar la clasa a VI-a, coordonatori, prof. Pop Emilia și prof. Nodiș Simona, laboratorul de biologie
*11.10 – 12.00 – La cucina italiana – degustare, coordonator, prof. Pesek Beatrice, sala Alexandru Filipașcu (nr. 24)
*9.00 – 12.00 – Vernisajul expoziției „CNDV 100” și prezentarea istoricului liceului, sala Florian Antoniu Tiberiu (nr. 40) – coordonator, prof. Marius Voinaghi
*10.00 – 12.00 – Întâlnire între generații – coordonatori, prof. Otilia Chindriș și prof. Raluca Lozbă
*10.00 – 10.50 – Am întrebat 100 de CNDV-iști, coordonator, prof. Adelina Stoianovici, sala 36
*11.10 – 12.00 – prezentarea proiectului „Un absolvent cu care ne mândrim – prof.dr. Mihai Dăncuș – prin tradiție și educație spre autenticitate și bunăstare” , coordonator, prof. Luminița Colopelnic, sala 20
*11.10 – 12.00 – Prezentare Robotul Line Follower, elevul Pontoș Silviu, a IX-a B, coordonat de prof. Andrea Burcuș, sala 11
*8.50 – 9.00, 9.50 – 10.00 – Mini concerte susținute de formația liceului Thinking Process, curtea liceului
*10.50 – 11.10 – flashmob – coordonatori, prof. Nodiș Simona și prof. Crina Voinaghi, curtea liceului

*12.00 – 14.30 – Spectacol aniversar dedicat Centenarului – Sala de spectacole Monica Chifor, Școala de Muzică și Arte Plastice

*16.00 – Vernisajul expoziției „Desene de Corneliu Baba în colecții maramureșene”, coordonator, prof. Ioan Tivadar, Sala Radio Sighet (str. Plevnei, nr. 8)
*17.00 – 22.00 – Discotecă în aer liber organizată de Școala Ambasador, profesor coordonator, Hotea Cornelia.

******

• Vineri, 11 octombrie 2019 programul începe la ora 8 cu lecții festive în cadrul fiecărei catedre și sesiuni de comunicări, după cum urmează:

* 8.00 – 12.00 – Sesiunea de comunicări științifice CNDV 100 (moderatori: dr. Livia Ardelean, conf. dr. Ioan Cârja, dr. Marius Ardeleanu) – organizează catedra de istorie, orele 8-12, sala 40, Florian Antoniu Tiberiu. A doua parte a sesiunii va avea loc între orele 16-18
*8.00 – 08.50 – Istoria CNDV pentru cei mici, coordonatori, prof. Otilia Chindriș și prof. Raluca Lozbă
*8.00 – 12.00 – Expoziție 100 – prezentare de obiecte vechi, tradiționale, coordonator, prof. Gabriela Ilieș, sala 41
*8.00 – 8.50 – Filosofia și condiția morală a cetății, coordonator, prof. Sandu Coroian, sala 45
*09.00 – 10.50 – Limba italiană în CNDV, coordonator, prof. Beatrice Pesek
*9.00 – 10.50 – Sesiune de referate ale elevilor, coordonatori, prof. Giurgi Vasile și prof. Tivadar Cornel, sala 14
*9.00 – 9.50 – Liceul „Dragoș-Vodă” în mass-media, 1919-2019, coordonator, prof. Brîndușa Oanță, invitat, dl. Ioan Ardeleanu-Pruncu – profesor, jurnalist, scriitor, absolvent al C. N. „Dragoș Vodă” – sala 4
*9.00 – 9.50 – Cenaclu literar și lansarea revistei de limbi moderne „100 Together”, coordonator, prof. Claudia Hotea și profesorii catedrei de limba engleză, sala 23
*9.00 – 10.50 – Game of TIC – joc concurs, coordonator, prof Andrea Burcuș, laborator CC
*9.00 – 11.10 – Popas duhovnicesc , activitate coordonată de d-na profesor Georgeta Lucaci și catedra de religie, sala 2
*10.00 – 12.00 – Concurs de informatică aplicată, coordonator, prof. Cornelia Hotea, laborator multimedia
*10.00 – 12.00 – Conferința „Motivație, educație, satisfacție”, susținută de dr. Ioan-Gheorghe Petrovai, absolvent CNDV, sala 36
*10.00 – 12.00 – Abuzul de antibiotice – invitat, Teres Tamara; Igiena dentară – coordonatori, prof. Pop Emilia, prof. Nodiș Simona, prof. Mihalca Doinița, prof. Nița Enache, invitat, dr. Dulugea Carmen, laboratorul de biologie
*11.10 – 12.00 – CNDV în relații trainice cu Parlamentul European, coordonator, prof. Luminița Colopelnic, sala 34
*11.10 – 12.00 – Arc peste timp, prof. coordonatori, Raluca Lozbă și Otilia Chindriș, sala academician Mihai Pop (nr. 20)
*8.50 – 9.00, 9.50 – 10.00 – mini concerte susținute de formația liceului Thinking Process, curtea liceului
*10.50 – 11.10 – flashmob – coordonatori, prof. Nodiș Simona și prof. Crina Voinaghi, curtea liceului

*12.00 – 14.30 – lansări de carte în Sala de Festivități a Colegiului Național „Dragoș Vodă” după cum urmează:
• „Prefecții Maramureșului” (autori, Klara Guseth și Vasile Moldovan, prefect), Editura „Valea Verde”
• „Pe cărările vieții” (autor, prof. Ștefan Motogna)
• „#CNDV100. Convorbiri – mărturisiri” (autori, Ion Mariș, Brîndușa Oanță), Editura „Valea Verde”
• „Silabisiri” (autor, Marius Voinaghi), Editura „Valea Verde”
• „Ion Bledea – Sculptorul Nordului” – album de artă (autor, Ion Mariș), Editura „Valea Verde” & Expoziție de sculptură Ion Bledea
• „Voi, cuvinte!” (antologia poeților absolvenți ai CNDV, coordonator prof. dr. Raluca Lozbă), Editura „Valea Verde”

*****

• Sâmbătă, 12 octombrie 2019, este o zi dedicată demonstrațiilor sportive:

09.00 – Crosul Centenar organizat de Asociația „Școala Alergării” cu plecare din curtea liceului
10.00 – Streetball pentru elevii și absolvenții CNDV pe categorii de vârstă: clasele a V- a – a VIII-a, a IX-a – a XII-a și peste 19 ani – coordonator, prof. Toni Fangli, sala de sport
10.00 – Tenis de masă – coordonator, prof. Ioan Groza, sala de sport
10.00 – Elitele șahiste din CNDV versus elitele șahului sighetean – coordonator, prof. Zoltan Csillik

18.00 – Balul Centenar cu tombolă (100 de obiecte), restaurant Perla Sigheteană

După aceeași muncă de o vară întreagă, pe unde mă cunoșteau dealurile, sălbăticiunile, de zi și de noapte, din drumurile mele, ca și oamenii de pe trasee, pentru prima dată tata îmi spune ceva direct, o decizie atât de mult așteptată și atât de mult lipsind, cu atâtea obiecții și refuzuri, după mai mulți ani:

– Te lăsăm să mergi la Sighet, să-ți închei și această clasă de gimnaziu și apoi o să vedem ce-om mai putea face.

În situația nou apărută, trebuia să mă deplasez la Sighet și să mă transfer de la secția fără frecvență la cursurile de zi, pentru clasa a VIII-a de gimnaziu, ultima, dar în aceeași clasă cu foștii mei colegi. Spre sfârșitul verii, într-una din zile, când lucrul pe dealuri era aproape terminat, la făcutul fânului, am hotărât să cobor în comună și să plec a doua zi la Sighet.

O mică Aventură. Ajuns acasă, mama îmi spune că are bani numai pentru un drum cu autobuzul. Am decis atunci să fac primul drum pe jos și să mă întorc cu autobuzul; se mai găseau pe drum și ocazii, mai rare, mai ales căruțe. M-am primenit puțin și, în jur de orele 15, mă aflam în drum spre Oraș, cu o tășcuță de gât, cu ceva mâncare și un „macau” în mână, suplu și rezistent, pentru orice eventualitate; spre seară, căldura era mai potolită. Mergeam pe margine de drum, așteptând să vină noaptea, cu răcorile ei, fără grija mașinilor, care umblau așa de rar atunci; nici urmă de mașini mici. Nu aveam nicio teamă, așa cum nu aveam nici prin păduri, noaptea, pe unde mai umblau și lupi, care fugeau și ei de om, dar aveam cu mine și „macaul” vânjos, pentru a mă apăra de vreun câine ce însoțea animale pe drum, sau ieșea de la vreo casă, la șosea, cu lătrături de atac, ori cine știe ce altfel de „primejdii” mi s-ar fi abătut în cale. Pe înnoptate, intram în localitatea Rozavlea, după cca 20 de km de drumeție; de la o poartă, un bărbat mă întreabă, văzându-mă călătorind, spre seară:

– Unde mergi, copile?
– La „Oraș”, îi răspund eu.
– La circa 1 km de aici, ai să vezi la margine de drum o căruță cu trifoi; spune-i să mă aștepte puțin, că vin și eu; o să te luăm și pe tine cu noi.

Bucuros, am grăbit pasul, am transmis mesajul și, după puține momente, eu mă aflam deja cățărat pe căruță, sub „rudă”, acoperit de trifoi. M-am trezit în Sighet, lângă Pompieri, unde am coborât, scuturându-mă de ierburi; căruța își schimba traseul, fiind interzisă pe centru. În câteva minute am ajuns în parc, unde am poposit puțin, așteptând orele 8, pentru înscriere. Toate terminându-se repede, am mers din nou puțin în parc și apoi am trecut alături, pe corso, într-o plimbare plăcută, timp având destul. Dar apare o ispită mare: pe trotuar își face apariția un cărucior cu înghețată; cu înghețată! Am început să merg după cărucior, mă opream odată cu el și porneam deodată, cu tot felul de gânduri; n-am mai gustat înghețată de multă vreme și la dealuri lipsea și apa rece, pe căldură mare, deseori. Nu aveam, însă, bani disponibili și, tot făcând calcule, am găsit soluția: iau o înghețată și am timp să merg pe jos până la Vadul Izei, de unde să iau mașina, cu banii de ajuns. Dar înghețata a fost așa de bună, încât am mai luat repede încă un coșuleț și am plecat îndată spre următoarea stație, după Vad. Se pare că reproșul ce mi-l făceam pentru că am cheltuit din bani, ori poate înghețata prea multă, cu care nu eram obișnuit, mi-au înghețat mințile și am decis greșit. Eu puteam lua mașina de la Sighet, până unde îmi ajungeau banii, de unde să-mi continui apoi drumul pe jos, oricum o scurtătură de drum, că doar nu era obligatoriu să cobor chiar la Săliștea; se putea și aproape de ea. Probabil că taxatorul, milos, să fi lăsat un copil până la destinație și să nu-l dea jos! Cu pas grăbit însă, mă apropiu de prima stație, Vadul Izei, unde deja lumea aștepta mașina, care își și face apariția, ceea ce iar m-a descumpănit și nici de data aceasta nu mi-a venit mintea la loc, pentru că puteam lua mașina și de aici. Știam că banii nu-mi ajung și vedeam cum mașina se urnește din loc și pleacă, încet. Dar gândul drumului lung și greu, pe „arșiță”, eu fiind și foarte obosit, îmi da un impuls peste toate și fug după mașina învechită, o ajung și mă cațăr pe scara ei, urcând sus, de la brâu fiind peste ea; o călătorie clandestină! Coloane de praf erau aruncate în sus de roțile din spate și mă acopereau peste tot; curentul din față și viteza mașinii îmi mai fereau de el partea superioară, capul, fața, ochii. La apropierea stației Oncești, mașina încetinea și eu am coborât mai jos pe scară și, ținându-mă cu mâna de ultimul „fuștel” al scăriței, alergam puțin cu ea și, cand s-a oprit, am lăsat și eu scara și m-am tras de o parte. Aș fi mers să urc bucuros în mașină, că-mi ajungeau banii, dar în mod cert nu mă lăsau să intru, pentru că eram tot numai praf, eram foarte murdar, doar albul ochilor era protejat și aveau culoarea lor; n-am rezistat, însă, și am repetat călătoria pe scara mașinii, în același mod, prin mai multe comune, până în Rozavlea-centru, cca 30 de km; mereu Rozavlea. După ce ajungeai și apucai scara, urcarea era ușoară, dar trebuia atenție mare la coborâre, să fugi puțin cu ea la încetinire și să o lași numai când se oprea, pentru a evita căderea. După podul de la Rozavlea, au coborât toți din mașină și au mers puțin pe jos, pentru că era o scurtă pantă și mașina, veche, n-o putea urca plină cu pasageri. Acolo, printre oameni, taxatorul m-a observat și pe mine, acoperit tot de praf și a înțeles cum am călătorit, de cine știe unde. După urcarea lor în mașină, el a rămas în ușă și mi-a făcut semn cu mâna că acea călătorie s-a terminat. I-am făcut și eu semn cu mâna, ca scuze, părere de rău, mulțumiri, poate toate la un loc. De la pod, am urcat puțin pe lângă apă, până am găsit o plisă bună pentru scăldat; m-am dezbrăcat, am bătut bine hainele de niște anini și am făcut o baie prelungită, curățându-mă și pe mine; m-am și răcorit și fierbințeala zilei a trecut și ea.

Echipat și refăcut, urcam aceeași pantă, pentru continuarea drumului. Într-o curte, vecină șoselei, proprietara, care aduna prune bistrițene, mă întreabă: nu vrei și tu, copile, să-ți iei câteva prune, pe drum? Mulțumesc, cu multă plăcere. Mi-a umplut pă„lăria de prune și, gustâdu-le din mers, am ajuns la Gura Șieului. De acolo ieșea o căruță și mergea în sus, pe Iza, cu câțiva jandarmi, care mi-au spus că sunt de la Dragomirești; m-au luat în căruță, i-am servit cu prune și, nu după prea mult timp am ajuns aproape de casă. Din această comună vecină, după 4 km de drum rămași de parcurs, am sosit acasă și i-am dat mamei banii de drum, mai puțin costul celor două coșulețe de înghețată. Cu toate pregătite, în noapte, am urcat pe deal și am continuat muncile.

Cele 3 clase de gimnaziu le-am petrecut pe toate cu multe peripeții, incertitudini și greutăți, dar au trecut, până la urmă cu bine, pentru că așa-i în viață: lucrurile trec, se duc, nu le poți opri, indiferent dacă sunt bune, sau rele, grele.

Ceva mai târziu, m-am pregătit și eu pentru plecare la școală, ca și ceilalți, „aventurile” părând a fi luat sfârșit. În acel timp, bursele aproape nu se acordau și erau, oricum, mici și foarte puține. Peste acestea, în anul 1946/1947, s-a abătut peste țară și o secetă mare, mai ales în Moldova, dar și în unele zone din Ardeal; mai mult, câteva nopți cu brumă puternică au distrus toate culturile de porumb, cu boabele încă „în lapte”, iar alimentele erau scumpe și nu se prea găseau. Se aduceau multe din Satu Mare, cu căruța, la schimb avantajos cu scândura de brad. De aceea, probabil, din acest an elevii interni, din Maramureș, trebuiau să aducă alimentele necesare de acasă, de toate, în cote stabilite; se aducea și o căruță de lemne! Pe mine m-a avantajat aceasta, deoarece produse alimentare aveam și ne lipseau mai ales banii, care în aceste condiții erau ceruți în sume mici. A trecut și acest an scolar cu greutățile lui și, după promovarea acestuia, aveam încheiat ciclul gimnazial, după atâtea frământări, în anul școlar 1946/1947.

Tata s-a mai podat și el și mi-a permis și continuarea liceului, la zi. Lipsurile au mai dispărut, gospodăria s-a mai reglat și încă nu bănuiam, de pe atunci, ce prăpăd vine peste noi. Anul următor am stat în gazdă, la aceeași familie din Săliște, împreună cu un alt săliștean, Iuga Martin. Era convenabil: aduceam și acuma alimente și plăteam bani foarte puțini. Am încheiat prima clasă de liceu, în anul școlar 1947/1948.

Am continuat clasa a IX-a cu cazarea la internat, an școlar 1948/1949, iar din trimestrul al II-lea, din 01.04.1949, am fost urmărit de Securitate și a trebuit să părăsesc Liceul „Dragoș Vodă”, definitiv, fiind căutat de Securitate 2 ani și 6 luni, pentru „omisiune de denunș și favorizarea infractorului”. Cazul meu a fost legat de un fugar, urmărit de torționari pentru probleme religioase, spunea el, care a fost protejat și tăinuit la noi peste 3 ani (08.09. 1948- 17.10.1951), chiar și după ce a fost căutat de Securitate. În 01.04.1949, securitatea a descins la noi, căutând fugarul, dar nu l-au găsit, deși era acolo, sub nasul lor, bine ascuns. În aceeași dimineață eu ieșeam din școală, cu gândul să lipsec de la prima oră și să mereg până la autogară. Chiar în fața porții era să mă bat de un grup de 3 securiști; eu plecam și ei intrau în școală să mă aresteze. La autogară, am întâlnit-o pe mama, care a venit repede să mă anunțe, să mă „salveze” și mi-a spus „noutatea”.

A fost bine că „n-au găsit” nimic pe acasă și „n-au putut afla” nimic nici mai apoi, în toată acea perioadă lungă de timp, atât de grea pentru toți; grija, tăcerea și tăinuirea au fost totale. Suferințele au fost îndurate în continuare doar de mine, în mod direct, prin întemnițare grea, trebuind de acuma doar eu să fiu „tăcut” și responsabil pentru toate tăinuirile și petrecerile făcute pe acolo; misiune îndeplinită in integrum și era să fie cu costul sacrificiului total, asumat.

Am protejat de închisoare, sau și mai mult, mulțime de persoane, toate legate de acest caz. A meritat aceasta? Cel puțin pentru părinții, familia noastră, pentru felul nostru de a fi: da (!), a meritat și nici nu putea fi altfel. „Netăcerile” în acele vremi, în anturajul securiștilor, era o trădare cumplită, care ducea la suferințe umane grele, la întemnițări și vieți stinse, la crime asociate. Când întreb dacă a meritat, mă gândesc la angajarea suferințelor, preferate în locul trădării și doar atât, nimic altceva, pentru că nimic nu este compatibil cu aceste evenimente, de care depindea viața însăși. Era totuși o așteptare, legitimă; așteptai să ți se respecte suferința, jertfa și protejații să-și păstreze demnitatea de atunci, eventual mai conturată, pentru a nu ajunge la regretul că ai protejat bolșevici în devenire. Altfel, eu sau noi, nu eram responsabili pentru comportamentul lor, de după aceea. Înafara celor din familie, cel mai mult a meritat sacrificiul, Vasile Nan, omul simplu și cinstit, care l-a adus și l-a dus de pe la noi, pe fugar, „banditul”, cu foarte mari riscuri. Toți ceilalți au fost mai descurcăreți, adaptabili cu viața în condițiile ei de atunci, unul singur prezentând o surpriză totală.

M-a frapat, în mod cu totul deosebit, un personaj din cei protejați de noi, care s-a adaptat total timpului, s-a bolșevizat, iar în perioada exmatriculării mele, cu toate „pedepsele” ce i-au urmat, a ajuns chiar să mă condamne pentru ținuta mea, uitând că l-am protejat de grele încercări, pe el și familia lui, le-am protejat la unii poate chiar viața. Altfel, nu știu cum își făcea el studiile după detenție, cum devenea inginer, om de stat. Mă aflam atunci la munca de jos, necăjit că am fost exmatriculat și exclus din Facultate, de peste tot, din ultimul an de studii, iar tov. inginer, teleportat parcă din trecut, prin prezent spre viitor, considera că eu am protejat altădată nu „banditul” de atunci, ci pe tov. bolșevic de azi, iar eu am rămas același bandit, ca atunci, față de care s-a făcut exprimarea revoluționară, executivă:

„Tu și cei ca tine nu trebuia să ieșiți de acolo, de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ați fost și ați rămas aceiași dușmani ai țării, ai patriei!”.

Am rămas împietrit, uluit, de ceea ce auzeam, părea incredibil! Poate mi-au și căzut câteva picături calde din ochi! Parțial, avea dreptate: da, am fost și am rămas același dușman al statului socialist, comunist, care devenise crezul lui! Acesta era rezultatul cumplit și criminal, halucinant al educației în ideologia comunistă. Cam așa se întamplă, „traseiștii” erau mai necruțători și mai răi ca cei „originali”.

Suntem personaje mici, față de cele monumentale din opera „Iulius Cezar”, de Shakespeare, dar replica se potrivește a-i fi servită: „Și tu, Brutus?!”

Părea ca un precursor al ideologiei comuniste, pentru ca, ceva mai târziu, intelectualul francez Jean-Paul Sartre, un ideolog comunist spunea („Actuel”, 1973): „Cei ce se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării mai pot să iasă. Trebuie împușcați”. El iubea comunismul și era prieten cu Stalin. Aparținea elitei franceze, fiind propus pentru Premiul Nobel, pe care l-ar fi refuzat.

Chiar și față de „eroul” principal al evenimentelor, pe atunci petrecute, izvorul tuturor suferințelor, nu merită să spun: „jos pălăria!”

Minneapolis, 16.09.2019
Doamne ajută!

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

Fotografie din colecția Ernest Villand

Săptămâna Europeană a Sportului!

În acest an, evenimentele se desfășoară în perioada 23-29 septembrie, sub sloganul #BeActive (Fii activ).

În cadrul Săptămânii Europene a Sportului, vă invităm alături de Clubul Sportiv Municipal Sighetu Marmației și Clubul Sportiv Școlar Sighetu Marmației să vă alăturați acestui demers ce se desfășoară la nivel național și european. Scopul Săptămânii Europene a Sportului este promovarea sportului şi activităţii fizice în Europa şi se adresează tuturor cetăţenilor, indiferent de vârstă, mediu social sau nivel de pregătire fizică.  Săptămâna va inspira cetățenii să fie #BeActive !

Acest demers în Sighetu Marmației  va avea loc sâmbătă, 28 septembrie  2019, ora 12.

Deschiderea va avea loc pe Aleea Pietonală ”Corneliu Coposu”, desfășurarea activitățiilor vor continua în Parcul Grădina Morii.

Parteneri în acest demers sunt: Direcția Județeană pentru Tineret și Sport, Poliția Municipiului Sighetu Marmației, Poliția Locală Sighet.

În cadrul evenimentului se vor desfășura activități sportive și interacțiuni cu sportivi membri ai Clubului Sportiv Sighetu Marmației, elevii și profesorii din cadrul liceelor și școlilor din municipiu!

– ciclism, întâlnirea cu sportivii va avea loc la ora 12, pe Alee Pietonală ”Gheorghe Coposu” pe biciclete!

– cross – se va desfășura un cross amical, toate categoriile de vârstă!

– volei, baschet, sah,  fotbal (demostratii de practicare a acestor sporturi);

– dans alături de sportivii din Clubul Mini Maxi Dance Club;

– alte activități dedicate sportului.

Săptămâna #BeActive:

–  încurajarea participării la activități sportive și fizice, în special prin sprijinirea Săptămânii europene a sportului:

– promovarea educației în și prin sport cu accent special pe dezvoltarea competențelor susținerea punerii în aplicare a orientărilor UE privind carierele sportivilor;

– promovarea voluntariatului în domeniul sportului;

– combaterea dopajului, în special în mediile recreative;

– îmbunătățirea guvernanței în domeniul sportului;

– combaterea violenței și a rasismului, a discriminării și a intoleranței în sport;

– încurajarea incluziunii sociale și a egalității de șanse în sport.

VĂ AȘTEPTĂM!!!

Comunicat de presă

În anul 2016 semnalam în Revista „Acta Musei Maramorosiensis” existenţa unui posibil castru roman la Coştiui şi că doar cercetările sistematice vor putea stabili veridicitatea acestui fapt. Şi iată că ele s-au desfăşurat şi sunt doar la început. Astfel, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, instituție publică de cultură aflată în coordonarea Consiliului Județean Maramureș, a organizat, în perioada 9-15 septembrie 2019, prima campanie de cercetări arheologice în localitatea Coștiui, punctul „Imaș” sau „Epreș” (comuna Rona de Sus, jud. Maramureș) la confluenţa pârâului Seneş cu râul Coştiui. Finanțarea a fost asigurată de către instituția muzeală, iar din colectivul de cercetare au făcut parte: dr. Marius Ardeleanu-responsabil științific de șantier, Raul Cardoș (ambii de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș), Daria Dabal (Glamorgan Gwent Archaeological Trust, Marea Britanie) și Horațiu Cociș (Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău).

Prin realizarea acestor cercetări arheologice s-a urmărit stabilirea stratigrafiei sitului, identificarea unor complexe arheologice şi confirmarea existenţei unui eventual sistem de fortificaţie roman. În acest sens, pe latura nordică, în colțul sud-estic și latura vestică au fost deschise și cercetate patru suprafețe, denumite convențional S.I-S.IV. În urma acestor cercetări putem spune că zona a fost fortificată cu un val de pământ și șanț ce închideau o suprafață rectangulară, puțin trapezoidală, de aproximativ 3,6 ha. Sistemul de construcție al valului și șanțului identificat arheologic, forma și dimensiunile fortificației au analogii directe doar în lumea romană, de unde se cunosc sute de astfel de fortificații.

Cercetările arheologice s-au realizat cu sprijinul și participarea voluntarilor de la Cercul „Gemina” din cadrul Colegiului Național „Dragoș Vodă” din Sighetu-Marmației : Pop Vasile, Dohi Denis, Șofineț Lionel, Dohotar Dănuț, Iuga Vasilică, Berci Dorothea și Duldner Romina. De asemenea, la cercetările arheologie au participat: Giurgilă Darius (absolvent CNDV), Conțiu Dragoș (cercetător independent), Alin Stan și Angela Stan (Asociația Pro Detecție).

Echipa managerială și cea de cercetare de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș din Baia Mare doresc să continue cercetările arheologice de la Coștiui–Imaș/Epreș și în anii următori, pentru dezvelirea unuia dintre cele mai importante situri arheologice din Maramureș și din spațiul nord-vestic al României.

prof. Marius VOINAGHI, dr. Marius ARDELEANU

Foto: prof. Marius Voinaghi

Filosoful Ion Bălin, Jean pentru prieteni, s-a născut la 1 ianuarie 1947 în Călineşti (Maramureş). Urmează Școala generală în satul natal, apoi Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei, pe care îl absolvă în 1966. Între 1966-1971 este student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, remarcat ca un vârf al generaţiei sale. La absolvirea Facultăţii lucrează, pentru scurtă vreme (în 1971-1972), la un ziar în Bucureşti, după care va fi profesor de filosofie la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, între 1972-1978. În anul 1978 pleacă, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din Bucureşti, unde va rămâne titular până în anul 2001, când pleacă la Universitatea „Titu Maiorescu” şi funcţionează aici ca profesor universitar până la sfârşitul prematur al vieţii sale (1). Doctoratul în Filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti, în 1984, cu o teză referitoare la semiotica discursului artistic. După 1990, este fondatorul şi mentorul celebrului săptămânal de satiră politică, „Academia Caţavencu”, majoritatea redactorilor de aici fiind foşti studenţi ai profesorului Bălin. Între anii 1997-2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestaţie diplo-matică excepţională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale. A fost îndrumător de doctorat în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj, fiind adus aici de către congenerul său Andrei Marga, de care l-a legat o strânsă şi îndelungată prietenie.

Filosoful Ion Bălin avea o inteligenţă strălucită şi o erudiţie vie, inegalabilă. Ironia sa era caustică, în maniera lui Voltaire. Când contrazicea pe cineva, prelua afirmaţiile preopi-nentului şi le dezvolta, cu voluptate şi persuasiune irezistibilă, până la cel mai desăvârşit absurd. Când se deda la astfel de exerciţii, ludice în fond, în jurul lui se crea o atmosferă de balamuc. Era ca un spectacol al puterii spiritului asupra lumii obiectuale, al spiritului care este capabil să dizolve totul. Cunoştea miraculos limba română, de la profunzimile ei arhaice, până la performarea ei savantă şi neologistică la extrem. Felul său de a vorbi avea câte ceva din profunzimea lui Noica, din măreţia lui Ţuţea şi din versatilitatea lui Călinescu.

1. Aspectul exterior

Cine îl vedea pe stradă, nu putea să nu îl remarce în primul rând după ținuta exterioară. La fel ca mulți oameni mari, artiști plastici mai cu seamă, și Jean Bălin obișnuia să se îmbrace într-un fel în afara normelor comune, individualizat până la excentric. Despre Mihai Olos de exemplu se știa că își croia el însuși cămășile pe care le purta, după propria sa fantezie, și că nici una dintre cămășile sale nu semăna cu alta. La fel și Jean era îmbrăcat la fel de original, numai că hainele lui nu proveneau de la Fondul Plastic sau din magazinele de artizanat, ci erau făcute anume, în satul său natal, într-o variantă a portului popular.

Prin iarna anului 1981-82, un avocat celebru din București urma să se întâlnească pentru prima dată cu Jean, în problema reprezentării într-un proces. Omul știa că este vorba de un lector universitar de la catedra de Științe Sociale a Politehnicii și se aștepta să vadă un tip tuns scurt, cam așa cum se tundeau pe atunci activiștii de partid, îmbrăcat cu o cravată fără gust pusă la o cămașă ponosită, cu un costum vechi în culori șterese și având pe deasupra un pardesiu banal. Dar când profesorul i-a fost prezentat într-un restaurant select din București, maestrul avocat Oliviu Tocaciu, traducător de limbă germană, a rămas cu respirația tăiată. Iată cum îl descrie el însuși pe filosoful nostru: „Era înțolit cu un fel de nădragi-cioareci, confecţionaţi din dimie albă de lână groasă ţesută la războiul de ţesut din casă, iar de la gât şi până mai sus de genunchi purta un cămăşoi lung făcut dintr-o pânză aspră şi albă ca laptele, fără guler, fără nasturi şi cu mâneci largi, cămăşoi despicat doar în partea de sus a pieptului şi mai mult descheiat decât încheiat la gât cu nişte şireturi împletite. Pe umeri purta o gubă sură din lână miţoasă, un fel de pelerină făcută din ceva ce aducea a cergă. În picioare, purta nişte bocăncioi zdraveni maronii, cred că din piele de bou, cu carâmbi înalţi până la pulpe şi legaţi cu nojiţe de piele, care erau încălţaţi peste nişte şosete roş-negre, croşetate din lână toarsă groasă şi care îi ajungeau până sub genunchi” (2). Pe vreme de vară, Jean umbla cu picioarele goale într-un fel de saboți, purta blugi și plete, adică tot ceva ce era aspru criticat de către exponenții moralei comuniste.

Felul în care se îmbrăca are, desigur, o anumită relevanță. După cum se știe, stilul este omul, iar stilul lui trăda nevoia de ieșire din anonimatul cotidian a omului genial, fapt care se corela perfect cu eminența minții sale.

2. Felul în care era perceput de către alții

Oamenii mari au orgolii pe măsură și sunt puține cazurile în care aceștia au aprecieri exclusiv pozitive unii despre alții. Jean Bălin constituia o excepție, în sensul că era privit cu o anume simpatie și admirație de către marile personalități culturale și filosofice cu care era din aceeași generație, ba chiar și de către ofițerii de Securitate, care se aflau în permanență, cu schimbul, în anturajul său de la una și aceeași cârciumă din zona Pieței Romane.

Iată cum și-l amintește Acad. Alexandru Surdu, vicepreședinte al Academiei Române: „Pe Jean Bălin l-am cunoscut când îşi avea sediul, ca să zic aşa, la restaurantul din Piaţa Romană, devenit mai târziu cafenea, şi abandonat de către toţi vizitatorii tradiţionali, de regulă cadre didactice universitare şi studenţi, dar şi scriitori şi bibliotecari, mai ales de la Biblioteca Academiei şi de la Muzeul Literaturii, şi redactori de la diferite edituri şi ziare. Cunoscându-i pe majoritatea vizitatorilor şi fiind deosebit de prietenos, Jean Bălin era unul dintre cei mai informaţi intelectuali de pe vremea aceea în legătură cu tot ce se petrecea în domeniul culturii româneşti. Dotat şi cu o bună memorie, putea, la nevoie, să facă istoricul oricărui eveniment, cu premisele de la care a pornit şi consecinţele care vor urma. Şi, trebuie s-o spunem, avea dreptate aproape întotdeauna, chiar şi în privinţa unor evenimente care îl priveau personal şi ar fi trebuit să fie mai subiectiv. Era totdată și un foarte bun cunoscător de oameni. Un comportamentist, cum li se spune psihologilor care studiază caracterele după comportamentul persoanelor […].

Tocmai această vioiciune de gândire m-a atras la Bălin, care se manifesta uneori sărbătoreşte, ca să zic aşa, în recitaluri prelungite la discuţiile noastre balcanico-filosofice, el fiind unul dintre puţinii interlocutori care gusta cu adevărat stilul nostru presărat cu braşoave (de măreţie homerică, le zicea el), care pe alţii îi supăra iremediabil. O parte din propria sa măreţie, i-aş zice mai degrabă socratică, din arta ironiei, dar şi a umorului sănătos, a lăsat-o moştenire apropiaţilor săi care au şi ridicat-o la rangul de „academie”, a lui Caţavencu, ce-i drept, din care răzbătea, adesea printre rânduri, o parte din învăţătura acestui maestru al cuvintelor bine potrivite” (3).

Sau cum îl evocă marele profesor clujean Andrei Marga: „Ne-am întâlnit în momentul mişcărilor studenţeşti din jurul lui 1968, ca studenţi în primii ani, Jean Bălin la Filosofie la Bucureşti, eu la Filosofie şi Sociologie la Cluj. După 1964, Facultatea de Filosofie atrăgea din nou vârfurile absolvenţilor de liceu, iar contextul favorabil neconformismului unei noi generaţii avea răsfrângeri şi în România.

Venit dintr-un liceu de bună tradiţie din Sighetu Marmaţiei, etalând de fiecare dată talentul său artistic şi speculativ (în sensul bun!), Jean Bălin uimea prin inteligenţa lui scăpărătoare şi a devenit repede un centru de coagulare a comilitonilor. Vârfurile studenţilor de la Filosofie din Bucureşti, Cluj şi Iaşi se reuneau atunci periodic în simpozioane pentru a dezbate ce este de făcut în societate, iar el se afla printre aceştia. Mulţi au intrat atunci în publicistica naţională (personal, am debutat cu un text despre Teillhard de Chardin). Jean Bălin aparţinea grupurilor mai radicale, făcând între timp joncţiunea cu cercurile bucureştene de tineri strânşi în jurul intelectualilor perioadei interbelice tocmai eliberaţi din închisori, din relatările cărora a profitat întărindu-şi cultura şi criteriile de selecţie a valorilor […].

Toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Jean Bălin au apreciat anvergura aparte a minţii sale strălucite – dotată cu lecturi de bază bine însuşite, capabilă de asocieri surprinzătoare şi de intuiţii şi idei ce scoteau discuţiile din convenţie şi rutină. Dar au existat destui dintre cei care îl cunoşteau, care nu agreau neapărat ţinuta sa incorigibil boemă şi dispoziţia ludică a unora dintre exprimările lui Jean Bălin, dar oricine l-a întâlnit, chiar şi rivalii, acceptau că înzestrarea sa era neobişnuită. Datorită unor aprecieri similare, Jean Bălin a fost numit ambasador al României în Regatul Marocului. Mult timp nu păruse să fie dispus la disciplina protocoalelor şi să exercite cu vreo pasiune un rol care are laturile lui de convenţionalism şi birocratism. Dar a făcut-o cu pricepere şi succes, în pofida acestei impresii. Destul de devreme, ca urmare a aceleiaşi preţuiri a culturii şi a spiritului său mobil şi inventiv, Jean Bălin şi-a câştigat prieteni în ierarhia puterii de la Rabat, încât a exercitat cu demnitate, dar şi cu rezultate vizibile, rolul de ambasador al ţării sale […].

A fost un tânăr înzestrat neobişnuit, venind dintr-o familie obişnuită (chiar dacă el revendica, poate pe drept, o ascendenţă în istoria nobiliară maramureşană, ce nu mai avea de fapt decât valoare istorică), care s-a clădit pe sine cu efort şi sub îndrumarea unor dascăli cu vocaţie, într-un context promiţător, fără a fi neapărat generos. În tot ceea ce a fost Jean Bălin, a contat valoarea sa personală, pe care nici cei care l-au privit mai curând critic nu i-au tăgăduit-o” (4).

„[…] Jean Bălin n-a fost profesor numai la catedră (își amintește prof. univ. dr. ing. Ștefan Marinca), el era profesor oriunde: la cafenea, în restaurant sau în excursie pe munte, iar elevii lui n-au fost doar cei înscrişi în catalog, ci cu toţii, mai tineri ori mai bătrâni, mai mult sau mai puţin educaţi. De cum te vedea ți se părea că-ţi fură frâiele gândirii şi te conduce în aşa fel încât şi tu erai capabil de adâncimi până atunci de nepătruns. Era perfect conştient de valoarea sa, dar nu l-am auzit niciodată lăudându-se” (5).

3. Creator de satiră politică

Poate că cea mai importantă publicație de satiră politică apărută în România imediat după decembrie 1989 a fost aceea numită inițuial scurt: „Cațavencu”. A fost de fapt un adevărat fenomen cultural și politic care, sub presiunea guvernanților, a cunoscut în timp o serie de transformări. Primul număr din ziarul numit inițial „Cațavencu” a apărut în februarie 1990 și a rămas cu această denumire până în octombrie 1991. A fost ceva cu totul insolit și a avut un succes nebun și tiraje de sute de mii de exemplare. Subsemnatul am fost colaborator la acest ziar chiar de la început, bineînțeles prin intermediul lui Jean, și la modul în care au fost făcute unele numere am avut chiar privilegiul să asist. Faptul se petrecea la lumina zilei, în celebra cârciumă din Piața Romană. Era o masă foarte mare, la care se afla un numeros grup vesel, zgomotos, iar în mijoc ședea Profesorul, adică Jean Bălin. De jur-împrejur majoritatea foști studenți de-ai lui Jean de la Politehnică, îmi aduc aminte doar de unii dintre ei: Sorin Vulpe, Doru Bușcu, Liviu Mihaiu, Eugen Istodor, Patrick Andre de Hillerin, ba chiar și un fost elev de-al lui Jean de Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, celebrul Cornel Ivanciuc și, bineînțeles, și alții. Pe masă, votcă de cea mai bună calitate, wisky și bere din belșug. Venea din când în când câte unul cu ultimele noutăți politice ale zilei. Faptul făcea înconjorul mesei, era povestit și repovestit, până când Jean îi punea un diagnostic necruțător, într-un registru nemaiîntâlnit de bășcălie gravă, ardelenească. Izbucneam cu toții într-un râs sănătos, oamenii își notau poantele în carnețele, apoi mergeau în redacție și dădeau textelor forma definitivă. Așa a luat naștere publicația numită de către Corneliu Coposu: „cel mai serios ziar din România”. Insolența satirică a respectivului autointitulat „săptamânal de moravuri grele” era menită să sancționeze prin zeflemea extremă viciile nației, exemplificând prin politicienii săi mai de seamă. S-a mizat pe un grotesc coroziv și pe hilar, pe bășcălie, răspăr, pe circ și maimuțăreală, pe o fantezie pamfletară spectaculoasă (6).

Fenomenul de satiră politică numit „Cațavencu” a cunoscut o evoluție sinuoasă. În octombrie 1991, săptămânalul și-a schimbat sigla dar și denumirea în „Academia Cațavencu”. Acest săptămânal a avut tot timpul o influență politică considerabilă și de aceea factorii de putere politică au încercat în permanență să-l submineze, să-l cumpere sau, dacă nu, măcar să-l îmblânzească. Primul care a reușit să creeze o dizidență în rândul „Academiei Cațavencu” în anul 2006, după moartea lui Jean Bălin, a fost președintele de atunci al României. Dizidența s-a numit „Kamikaze”, era un săptămânal filo-cotrocenist și satiriza numai pe adversarii politici ai președintelui. Dar „Academia Cațavencu” a rezistat și a mers înainte, până în anul 2011, când societatea comercială care edita săptămânalul „Academia Cațavencu” a început să aibă probleme financiare, create intenționat de către noua poliție politică. Atunci a apărut un afacerist dubios care, ca să scape de probleme sale penale, a cumpărat marca înregistrată „Academia Cațavencu” cu o sumă de peste un milion de euro și a făcut-o plocon Palatului Cotroceni. Echipa redacțională de la „Academia Cațavencu” a refuzat însă să lucreze pentru noul proprietar al numelui și au fondat, împreună cu poetul Mircea Dinescu, un nou săptămânal numit „Cațavencii”. Acest din urmă săptămânal este adevăratul moștenitor al spiritului de independență de gândire și al stilului de satiră politică imprimate odinioară de către Jean Bălin.

La vremea ei însă, apariția „Academiei Cațavencu” a părut inexplicabilă și a alimentat o zvonistică grosolană. Unul dintre fondatorii „Academiei”, Cornel Ivanciuc își amintește de feluritele zvonuri care circulau atunci pe seama lor. S-a zis despre noi că suntem un săptămânal supra-constituțional, că „Academia Cațavencu” este un experiment al S.R.I.; gazeta de perete al Institutului Național de Informații; oficiosul de facto al Președinției României, prin care se exportă în exterior libertatea de opinie câștigată de către români după decembrie 1989; Buletinul Informativ al Departamentului de Imagine a României în lume; organ de presă al Serviciului de Informații Externe; al Ministerului de Externe, oficină a KGB, antenă a CIA, anexă a Mossadului etc., un delir de-a dreptul generos. „Dar – mărturisește cu sinceritate Cornel Ivanciuc – originile puterii noastre sunt de ordin strict educațional, „Academia Cațavencu” este o creație mentală a profesorului de filosofie Jean Bălin, pe el îl revendicăm ca mentor al nostru spiritual” (7).

4. Opera științifică

Jean Bălin a lăsat în urma sa următoarele cărţi:  Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, 1995; Silogistica tradiţională şi modernă. Contribuţii româneşti, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996 (Premiul Academiei Române, 1997); Forme şi operaţii logice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998 și ; Sociologia  noologică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.

Prietenul apropiat al lui Jean Bălin, Academicianul Alexandru Surdu a scris un studiu aprofundat, intitulat Diferența între limbajul artistic și cel științific în concepția lui Ion Bălin, din care spicuim rândurile de mai jos.

„[…] Astăzi, mai mult ca oricând, datorită dezvoltării tehnicii moderne, bazată pe ştiinţele exacte, gândirea teoretică este interesată de cunoaşterea adevărului, de modalitatea exprimării sale cât mai fidele. Este şi motivul orientării logico-lingvistice a investigaţiilor filosofice.

încă de la finele secolului trecut au apărut numeroase lucrări de logică simbolică, numită şi matematică, al căror obiectiv îl constituie, în ultimă instanţă, crearea unui limbaj cât mai exact pentru exprimarea adevărului, conceput ca adequatio rei et intellectus. De unde şi interesul pentru raportul dintre cuvinte, gânduri şi lucruri. S-a considerat că filosofia însăşi ar trebui redusă la analiza logică a limbajului în genere şi a celui ştiinţific în mod special. Ceea ce a condus la un fel de “fuziune” între logică şi gramatică. Aşa s-a născut teoria mulţi şi interdisciplinară numită “semiotică” sau “semiologie”, ca ştiinţă generală a semnelor, încadrată şi ea într-o teorie mai generală a comunicării cu largi aplicaţii cibernetice.

Acesta este cadrul general, de strictă exigenţă ştiinţifică, pe coordonatele căruia se înscrie astăzi şi analiza fenomenului artistic. şi trebuie s-o spunem că nu în favoarea acestuia.

Referindu-ne la artele clasice: muzică, arhitectură, sculptură, pictură şi literatură, fără să intrăm în amănunte, putem considera că semiologia aduce un spor de cunoaştere, în măsura în care mijloacele artistice pot fi interpretate ca semne speciale, dar legătura cea mai potrivită, din perspectivă logico-lingvistică, este, fireşte, aceea dintre semiologie şi literatură. Aceasta din urmă nefiind altceva decât domeniul limbajului artistic de tip verbal. Este şi motivul pentru care cercetările semiologice se referă în mod special la literatură.

în cadrul acestei lucrări, Ion Bălin se interesează în mod special de aşa-numita “semantică”, al cărei obiectiv principal îl constituie raportul dintre semne şi ceea ce ele semnifică. ÎI interesează problema semnificaţiei, pe baza căreia pot fi clasificate şi ierarhizate limbajele. în funcţie de precizia semni-ficaţiei se disting cinci tipuri de limbaje: limbajul logico-simbolic, limbajul ştiinţific, limbajul uzual, limbajul prozastic şi limbajul poetic.

Numai ultimele două ţin de literatură, dar pentru înţelegerea lor sunt necesare comparaţii permanente cu celelalte limbaje. Aceasta este şi cauza pentru care autorul le acordă un spaţiu considerabil în această lucrare.

în plus, majoritatea conceptelor semantice sunt aplicate de regulă la primele trei limbaje, fie de către semanticienii logico-simbolişti, fie de către gramaticienii modernişti, referinţele la ultimele două limbaje fiind de cele mai multe ori sporadice. Acesta este motivul pentru care, în primele două capitole, autorul a tratat despre conceptele semantice cele mai importante, ca: semn şi simbol, sens şi semnificaţie, conotaţie şi denotaţie, cu referinţe speciale la primele trei limbaje, aşa cum se face de regulă în lucrările logicienilor simbolişti şi ale gramatologilor contemporani, analiza propriu-zisă din perspectivă semantică, a limbajului artistic verbal găsindu-şi locul firesc în ultimele capitole.

Semantica limbajului artistic nu se reduce însă la simpla înscriere a acestuia pe coordonatele binare ale conceptelor semantice, chiar dacă uneori se procedează în felul acesta. Pericolul este atunci acela de a despărţi limbajul artistic de primele două (logico-simbolic şi ştiinţific) şi de a-l apropia prea mult de cel uzual, ceea ce coincide cu anularea caracteristicilor sale artistice.

Pe de altă parte, tendinţa reducţionistă nu este nici ea acceptabilă. Reducând coordonatele binare ale conceptelor semantice la câte un singur membru, se ajunge la un limbaj deosebit de cel uzual, în care cuvintele ar fi doar simboluri, ar avea numai sens, fără semnificaţii şi numai conotaţii, fără să mai denote, ceea ce nu se petrece în realitate. Limbajul artistic nu se reduce la cel uzual, dar nici nu este altceva decât acesta.

Conceptele semantice binare nu sunt decât în aparenţă contrare. în orice caz nu se exclud, chiar dacă uneori preva-lează unul dintre acestea. în contextul artistic, prozastic sau poetic, există o permanentă pendulare a cuvintelor, între semn şi simbol, sens şi semnificaţie, denotaţie şi conotaţie, până la pierderea aparentă a contrariului, dar niciodată la anularea acestuia. Contextul literar, în special cel poetic, reprezintă tocmai posibilitatea exersării nelimitate a flexibilităţii cuvintelor uzuale de pendulare între semn şi simbol, sens şi semnificaţie etc. Ceea ce nu se petrece în limbajul uzual, este interzis în limbajul ştiinţific şi este imposibil în limbajul logico-simbolic. Autorul a încercat să ilustreze această situaţie în cazul metaforei care se dovedeşte a fi o adevărată “sfidare aruncată raţiunii lingvistice”, adică acelor perspective gramatologice rigid-semanticiste.

în fine, apreciem faptul că autorul s-a referit şi la limitele principiale ale analizei semantice a limbajului artistic verbal, la gramaticismul analitic, textualist, care pierde din vedere ansamblul monolitic al creaţiei artistice, mărginindu-se la scrijelatul numelor pe diferitele sale părţi vizibile. Analiştii nu fac decât s-o “strice” prin disecţii grosiere, care o şi transformă dintr-o făptură vie într-o adunătură de oase moarte. Acestea, oricât de bine ar fi clasificate, notate şi chiar conservate, rămân izolate în eprubete, ierbare sau cutii.

Ca fiinţă vie, opera de artă trebuie lăsată în cadrul ei natural, unde a fost plămădită, în propriul ei mediu social, cu admiratorii şi adversarii săi, din vremurile sale şi din cele care le-au urmat. Opera de artă are evidente trăsături social-istorice care scapă oricărei analize semantice. Ceea ce nu înseamnă însă, principial, că semantica limbajului artistic ar fi o între-prindere inutilă. Dimpotrivă, concepută pe coordonatele extinse ale celor cinci tipuri de limbaje, ea deschide perspectiva filosofică a raportării artei la celelalte domenii importante ale gândirii teoretice. Aceasta, cel puţin din perspectiva modalităţii de exprimare. Din perspectiva limbajului.

Complexitatea limbajului artistic verbal, multiplele și variatele sale valenţe semantice dovedesc, dacă nu realitatea, cel puţin posibilitatea artei literare de a depăşi cadrul frumosului, cum au făcut-o întotdeauna marile opere literare, din care nu au lipsit niciodată adevărul, binele, dreptatea şi libertatea, aşa cum au fost ele înţelese şi trăite de creatorii autentici şi contemporanii lor, iar uneori chiar aşa cum ar trebui să fie înţelese şi trăite în orice lume posibilă.

Apreciem în mod deosebit maniera sistematică şi concisă în care autorul reuşeşte să ne ofere o imagine clară şi cuprinzătoare asupra numeroaselor controverse din domeniul semanticii lingvistice. Aceasta este, de altfel, şi dovada interesului de care se bucură problematica acestei cărţi nu numai în filosofie, ci şi în gândirea teoretică actuală în genere din lumea occidentală. Sunt discutate aici, valorificate şi apreciate critic viziunile divergente şi convergente ale semanticienilor de orientare matematist-ştiinţifică, extremistă, care adoptă limbajul logicii simbolice ca şi ale extremiştilor estetizanţi pentru care orice limbaj ar trebui să fie poetic. Autorul adoptă o linie de mijloc, bine chibzuită, după care fundamentul oricărei comunicări îl constituie limbajul natural. Absolutizările extremiste nu sunt, în viziunea lui, altceva decât extensiuni ale posibilităţilor nelimitate pe care le oferă acest limbaj, de a exprima în forme adecvate atât exactitatea rigidă cât şi nebulozitatea imaginară.

Spre deosebire de lucrările obişnuite din acest domeniu, scrise fie de matematicieni sau scientişti, fie de literaţi sau esteticieni, cartea de faţă a lui Ion Bălin este elaborată de către un filosof de orientare logico-clasicistă, care pune în joc şi arsenalul tradiţional al interpretării limbajului, începând cu Platon şi Aristotel. O carte bine documentată, concepută şi realizată cu competenţa şi rigoarea logicianului, dar şi cu perspectiva universalistă a filosofului de profesie, care nu se sfieşte să pună în discuţie aici una dintre cele mai acute probleme ale umanităţii contemporane, aceea de se exprima pe sine ca umanitate” (8).

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

1. Nicolae Iuga (coordonator), Omagiu Ambasadorului prof. dr. Ion Bălin, Grinta, Cluj-Napoca, 2013, p. 7-8.
2. Idem, p. 18.
3. Ibidem, p. 21-23.
4. http://ziuadecj.realitatea.net/tag/jean-balin
5. Nicolae Iuga, cit., p. 77.
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Ca%C8%9Bavencu
7. Cornel Ivanciuc, Jean Bălin și sursele puterii Academiei Cațavencu, în „Jurnalul de Sighet”, nr. 195/18-24 noiembrie 1996.
8. Nicolae Iuga, cit., p. 133-138.

Rebecca-Georgia Dunca, absolventă a Colegiului Național „Dragoș Vodă”, Sighet, promoția 2014, este avocat stagiar și studiază Dreptul internațional și european al afacerilor în limba franceză la Universitatea Sorbona din Paris, în cadrul unui masterat profesional. În urmă cu câteva luni s-a întors din Bologna, unde a efectuat, în cadrul Casei de Avocatură Stefanelli & Stefanelli, un stagiu internațional de practică, specializându-se cu acest prilej în domeniul proprietății intelectuale și a dreptului tehnologiei. În prezent, se pregătește să plece în Roma, unde va efectua un stagiu juridic în cadrul Casei de Avocatură Pinelli Schifani, urmând ca la întoarcerea în țară să își exercite profesia de avocat în Baroul București. Pasionată de poezie, aceasta a debutat la „Salut, Sighet!” și revine de această dată cu câteva creații lirice noi. „Poezia reprezintă pentru mine un carusel de emoții, care mă poartă prin stări oximoronice și mă face să trăiesc de fiecare dată utopia celei mai frumoase veșnicii…” (Rebecca Dunca)

*****

Recviem sentimental

O ultimă notă de emoție…
Atât am reușit să îți mai dedic
Din partitura solitudinii mele.

Nu regret nimic, căci…

Dragul meu,
poezia aceasta e un manifest lăuntric!
…iar tu ești doar victima colaterală a unei răzvrătiri lirice,
Care îmi absolutizează trăirile până la relativism.

Un ultim cântec…
Atât aș mai putea să fredonez pe buzele tale;
Dar mi-e teamă că după aceea,
Clapele inimii îți vor suferi până la dezacord.

Dragul meu,
acest dans este o lecție despre egoism!
…iar tu ești doar cel cu care îmi valsez incertitudinile,
Care mă neantizează până la inspirație.

O ultimă dovadă de căință…
Atât mai am curajul să îți dăruiesc;
Căci nu vreau să pierd ani din viață,
Pentru ca la sfârșit…
Pentru o ultimă clipă alături de tine,
Să cerșesc.
(4 august 2019, Milano)

*****

Iubire ideatică

Dacă ziua de ieri,
A fost…
O utopie;
Iar ziua de azi,
Este…
Inexistentă!
Îți promit că ziua de mâine,
Va fi…
Eternă,
Căci te voi iubi pentru totdeauna:

Până la delir și…
Dincolo de nebunie.
Până la uitare și…
Dincolo de amnezie.
Până la suspin și…
Dincolo de chin.
Până la neant și…
Dincolo de abstract.

Te voi iubi:
De mâine,
Cum nu nu te-am iubit ieri; și…
Mai mult decât te iubesc azi.
Căci tu ești teorie,
Iar eu sunt poezie;
Și iubindu-te…
Nu vei muri niciodată!
(21 iulie 2018, Paris)

Rebecca-Georgia DUNCA

În ultimele luni am primit numeroase informații din întrega lume, prin care ni se semnalează succesul profesional pe care l-au obținut numeroși absolvenți ai Liceului „Dragoș Vodă”/ CNDV.

Scrutând toate zările după absolvenții de elită ai Liceului nostru („Dragoș Vodă”), am „neglijat” profesioniștii de… acasă. Foarte aproape de noi, la Baia Mare, profesează pe paliere… superioare, profesorul universitar Petru Dunca. Este fondator al specializărilor: Etnologie, Filosofie, Jurnalism, Relații publice, masteratele de Etnologie și Antropologie socială, Drepturile Omului (forma extinsă de doi ani) și a Școlii Doctorale „Filosofie și comunicare”, Domeniul Filosofie, din cadrul Universității Tehnice din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord Baia Mare, Facultatea de Litere. Este profesor universitar, conducător de doctorat și coordonator al acestei Școli Doctorale.

După absolvirea Liceului „Dragoș Vodă”, în anul 1974, s-a înscris la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași la Facultatea de Filosofie – Istorie, pe care o finalizează cu licență în anul 1980. În perioada 1991 – 1994 urmează diferite cursuri postuniversitare internaționale, iar după 1993 se înscrie la doctorat tot la Iași, la Universitatea „Al. I. Cuza”.

A debutat în activitatea profesională la… catedră, profesor titular și director la școlile generale din Ieud și Budești, în perioada 1980 – 1987, apoi inspector școlar (1987 – 1990) și inspector general adjunct (1987 – 1992).

Din 1993, profesorul Petru Dunca intră în învățământul superior (lector universitar) și… ascensiunea continuă!

A publicat foarte multe articole, lucrări de specialitate, studii, cărți, a primit medalii și diplome și, partea frumoasă (printre multe alte realizări), a fost cuprins în mai multe antologii de poezie. Ar mai fi multe de spus, dar CV-ul domnului profesor este ușor de „interceptat” în mediul virtual, ne oprim aici cu detaliile strict biografice și continuăm descoperirea profesorului universitar Petru Dunca printr-o „mică” șarjă de întrebări.

Ion Mariș: Domnule profesor, un cântec deja celebru spune: „Cât îi Maramureșu’/ nu-i fecior ca eu și tu/nici oraș ca Sighetu’”. Și totuși ați ales… Baia Mare! De ce?
Petru Dunca: Viața fiecăruia este un drum plin de răscruci. De multe ori nu știm prea bine spre ce ținuturi ne va duce corabia destinului nostru.

Ca orice tânăr aveam vise mari, mai ales în ceea ce privește cariera, clădite mai ales în timpul studiilor universitare. Nu credeam că voi ajunge în Maramureș, mai ales că mă bazam mult pe susținerea profesorului Tudor Ghideanu care făcea eforturi ca după finalizarea studiilor să încep viața academică, la Iași, ca asistent la catedra de Filosofie, dar nu a fost să fie deloc așa. Trăiam atunci într-un sistem totalitar comunist, în care destinul s-a stabilit de către „sistem”. În acei ani, Nicolae și Elena Ceaușescu, după vizita în China, au aplicat în România ideile revoluției culturale: după absolvire, tinerii trebuiau să ajungă în mediul rural sau în orașe mai mici, în cel mai bun caz. În fiecare an, mii de absolvenți luau drumul satelor. Repartiția se făcea la nivel național, în ordinea mediilor. Chiar dacă am avut medii foarte mari, peste 9,80, nu am mai rămas în „dulcele târg al Ieșilor”, ci la Ieud, împreună cu Daniela Dunca, când ne-am căsătorit cu puțin înainte de repartiția națională. Speram măcar să ajung la Sighet, dar posturile erau blocate. Mi-am făcut până și „buletin de sighetean”. Venind în Maramureș am fost în audiență la inspectori școlari generali. Răspunsul a fost: „Nu puteți fi detașați în Sighet! Când peste ani și ani vom auzi de voi, poate o să vă detașăm!” Așa că „ne-am luat de mânuță” cu Daniela și ne-am dus la Ieud la „posturi”. Mare diferență de la Universitate la o școală generală. Ne-au impresionat copiii, apoi oamenii. Jumătate dintre ei au fost deținuți politici și au făcut temniță grea sau au fost detașați la Canal, la muncă forțată în perioada regimului totalitar, doar pentru că erau țărani gospodari și s-au opus colectivizării.

Am cunoscut în Ieud familii extraordinare, cu care am rămas prieteni pe viață: Dăncuș, Chindriș, Purdea etc.
Aici în Ieud, împreună cu Daniela, am pus bazele Ansamblului de cântece și dansuri tradiționale al copiilor. Am obținut multe premii naționale. Am fost cu sute de copii în tabere. Deosebite au fost și manifestările Revistei „Luceafărul” la Ieud, în fața a sute de oameni, când se recita la lumina lumânărilor poezia lui Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Marin Sorescu. În timpul manifestărilor autoritățile întrerupeau curentul electric invocând diferite motive.

În Ieud am pus bazele, împreună cu Daniela și un grup de intelectuali maramureșeni și din țară, la ampla manifestare națională: „Codicele de la Ieud – primul manuscris în limba română”. Mă gândesc la Mihai Olos, Gheorghe Mihai Bârlea, Ion Bogdan, Gheorghe Pîrja. La această mare sărbătoare a spiritului românesc a fost alături de mine poetul Ion Gheorghe, criticul și rafinatul om de cultură Laurențiu Ulici, filosoful și antropologul Vasile Vetișanu, poetul Ion Zubașcu, etnologii Gheorghe Focșa, Nicolae Dunăre, lingviștii de marcă: Dumitru Șerban de la Academia Română, universitarul Gheorghe Mihăilă. Lista este lungă.

În 1983, manifestarea a fost interzisă după a III-a ediție, deoarece o parte dintre intelectualii prezenți în fața câtorva mii de țărani de pe Valea Izei i-au îndemnat pe aceștia să-și recupereze terenul de la C.A.P.. Discursul de revoltă a fost al lui Mihai Olos. Ieudenii au început „treaba”! Noaptea arau terenurile, iar cei de la CAP le arau ziua.

„Concurența” cu autoritățile a durat timp de o lună. Noaptea țăranii își făceau temeliile la case pe vechiul lor teren, acum în proprietatea C.A.P.- ului, iar ziua următoare veneau funcționarii cu tractoarele să le dărâme. Au urmat conflicte și apoi anchete grele. Cred că a fost prima formă de revoltă din Maramureș în perioada sistemului comunist, după anii `60. Desigur, au fost găsiți vinovați intelectualii. Eu și Daniela am fost detașați la Școala Generală din Budești. Aici lucrurile erau liniștite. Eram acasă. Printre activitățile didactice și științifice am pus bazele, împreună cu Daniela și învățătorul Petru Ștețiu, Ansamblului folcloric „Coconii din Budești”, care nu peste mult timp a devenit celebru. Condițiile erau dificile. Repetițiile cu zeci de copii, riguros selectați, se făceau mai ales seara și noaptea la lumina lămpilor minerești cu carbid. Nu uit nici acum praful și mirosul înțepător de carbid. Rezultatele au apărut după o jumătate de an. Copiii au fost o mare surpriză. Erau extraordinari! Trăiau cântecele și dansurile! Aveau o forță teribilă! Am luat zeci de premii la concursurile naționale. Am realizat zeci de emisiuni la Televiziunea Română prin sprijinul constant al marelui om de televiziune Tudor Vornicu. Copiii au reprezentat România la Festivalul Internațional al tineretului la Kielce în Polonia, unde au luat locul I. Și un fapt inedit: Tudor Vornicu a realizat un film documentar cu „Copiii din Budești”, care a fost dat la schimb la Televiziunea franceză pentru filmul de desene animate cu Mickey Mouse, astfel milioane de copii din România s-au întâlnit cu personajul lor preferat.

Am vorbit cam mult! O să vă răspund totuși, cum am ajuns la Baia Mare!

Începând de la Ieud, apoi de la Budești, am participat, împreună cu Daniela, cu lucrări științifice la conferințe județene și naționale. Această activitate științifică a fost remarcată de inspectorul școlar general, conf. univ. dr. Elvira Suciu, un intelectual extrem de rafinat și de mare probitate morală, un bun profesionist.

Având la bază întreaga activitate desfășurată și în urma unui concurs am fost numit inspector școlar, disciplina filosofie. Am avut colegi de excepție: inspector școlar general adj. Ioan Dîrjan, Ștefan Vișovan, un prieten bun, Lucian Bodea, Ion Mociran, Petre Moldovan, Ștefan Vartic și după 1990 Augustin Botiș, Vasile Latiș, personalități reprezentative ale Maramureșului.

Drumul până la Baia Mare a fost lung. Mai lung decât drumul Clujului și al dorului, după cum spune cântecul.

IM: Așadar – am înțeles! – sunteți din Budești și nu din Ieud, cum greșit credeam eu. Ce amintiri aveți din… copilărie?
PD: Da, sunt născut la Budești într-o frumoasă familie de maramureșeni care au trecut prin evenimente istorice când mai dificile, când mai liniștite. Părinții mei sunt extrem de harnici. Mama a muncit toată viața. Și azi, la 91 de ani este foarte vioaie, cu un simț al umorului deosebit și de o inteligență rară. Tata a trudit ca agricultor și lucrător în comerț. A fost prim-curator și a contribuit foarte mult la construcția „Catedralei Cosăului” din Budești. A publicat trei cărți de poezie și o carte de proză. Îmi plac mult volumele „Semeția mirării”, „Crucea anului” și acele confesiuni „O frumoasă poveste despre construcția bisericii din Budești”. La 95 de ani mai scrie poezie. A finalizat volumul de poezie patriotică „Cămeșa de zale”. Când merg acasă, la Budești, îmi spune: „Am mai scris o poezie! Cred că e frumoasă!” La venerabila sa vârstă își mai lucrează pământurile, de multe ori singur. La fiecare teren are o scară făcută de el cu care se urcă pe claie și apoi coboară. Aruncă fânul pe claie și apoi urcă din nou, până se termină claia. Cine ar mai face așa ceva la 95 de ani? Este un personaj… puternic!
Familia Dunca din Budești a fost prin mai toate evenimentele istorice de aici. Bunicul Vasile dinspre tata a fost în primul război mondial prin Rusia și l-a prins Revoluția pe-acolo. Bunicul Vasile din partea mamei a fost în primul război prin Italia împreună cu Ilie Lazăr, după care i-a fost consilier. Fratele tatei, Simion, în al II-lea război mondial a fost 7 ani prizonier în lagărele din Siberia. Fratele mamei, Petru Dunca, a fugit de unguri în România când s-a cedat Ardealul prin Dictatul din 1940 și a fost ofițer în Garda Regală. A luptat în Munții Tatra. A fost rănit grav. A venit acasă și la scurt timp l-au arestat comuniștii, fiind condamnat la 4 ani de temniță la Sighet, fiind absolut nevinovat.

Dacă ați amintit de Ieud, aș spune că vechile rădăcini ale arborelui genealogic al familiei Dunca se găsesc la Șieu și la Ieud, pe Valea Izei.

Familia Dunca de Șieu avea diplomă și blazon nobiliar încă din anul 1375.

Pe la 1700, în urma persecuțiilor maghiare, o ramură a familiei a ajuns și în zona Moldovei, la Iași. De aici provin trei mari personalități: Titus Dunca, cel care a luptat în armata lui Garibaldi pentru unificarea Italiei; căpitanul Nicolae Dunca, luptător în Războiul Civil American, care este înmormântat în Cimitirul Eroilor americani din Staunton. Elena Dunca a studiat filosofia la Paris și a scris două cărți. Era celebră în saloanele literare pariziene din jurul lui Chateaubriand. Toți au fost foarte apropiați de domnitorul Al. I. Cuza.

O altă ramură a familiei Dunca s-a extins pe Valea Cosăului și pe Mara. Un arbore genealogic extrem de rămuros.

IM: Cum și prin ce v-a influențat Liceul „Dragoș Vodă”?
PD: A fost o perioadă esențială de formare. Fără această etapă nu ar fi existat etapele de mai târziu. A fost perioada de „antrenament” pentru cursa vieții. În acea etapă a vieții se produce o transformare cu sinele tău. Este un proces uluitor prin care cauți răspuns la marile întrebări ale existenței. Este o libertate de a gândi. Am învățat să fiu liber în ciuda tuturor constrângerilor. Aici m-am apropiat mai mult de zona umanistă: literatură, istorie, filosofie. Este triada care m-a clădit mai târziu.

IM: Cum v-ați descurcat cu viața de licean la Oraș, la Sighet?
PD: Când am plecat din Budești, în prima zi ca elev de liceu, am avut o stare extrem de specială. Autobuzul în care eram lăsa în urmă: case, porți, copaci, râul, dealurile. Știam că mă despart de ceva pentru totdeauna. Mai târziu, mult mai târziu, mi-am dat seama că acel ceva aparte, cu totul aparte, era copilăria!

Viața de internat: dormitorul cu 30 de persoane pe care-l numeam „Siberia”, „bilete de voie”, „sala de meditații”, „rândul” la cantină, „stingerea la ora 22”, „deșteptarea”, „înviorare”, „coloana de interniști” traversând orașul.

Prietenia cu oamenii speciali: Gheorghe Mihai Bârlea, profesor Jean Bălin, prof. Ion Buzatu, Marin Slujeru, Vancea Echim, Paul Tomoiagă, Negrea Ioan, Vasile Ciceu, Ion Fonta, prof. Ion Vancea și mulți, mulți alții…

Ne regăseam în versurile lui Bacovia: „Liceu-cimitir/ Al tinereții mele./ Pedanți profesori/ Și examene grele … (…)/ Liceu-cimitir cu lungi coridoare./ Azi nu mai sunt eu/ Și mintea mă doare!” Dar prieteniile și, de ce nu? și iubirile m-au ajutat să fiu „acasă”!

IM: Care erau cei mai „duri” profesori – dintre cei care v-au educat – la Liceul „Dragoș Vodă”? Dar cei mai… umani?
PD: Să dau exemple! Un „dur”, mai micuț, profesorul de economie politică, mic, negricios, sec, o privire rece. Un tip milităros ce se plimba cu un băț metalic, un fel de antenă în care aduna conceptele economiei socialiste care tare greu se legau de capetele clasei mele de „umaniști”. Purta mereu costum. De aici am tras cu toții concluzia că era pedant.

La categoria profesori „buni”: doamna dirigintă Vișovan, extrem de distinsă; profesorul de literatură, Ion Buzatu, de care eram foarte apropiat; doamna dirigintă Preoteasa.

Vă relatez un episod. După absolvirea studiilor liceale am fost declarați admiși la Facultatea de Teologie din Sibiu, trei foști elevi din clasă: subsemnatul, Paul Tomoiagă și Vasile Ciceu. A mai intrat acolo încă un elev din Sighet. Au urmat cursurile Facultății doar doi. Eu am renunțat. Am fost admis la Facultatea de Filosofie la Iași. Spuneam: „Cei patru evangheliști au fost trei: Luca și Matei!”

Să revin! Doamna dirigintă Preoteasa a fost chemată și criticată în „ședința de partid”. Întrebarea a fost: „Cum, tovarășă Preoteasa, să vă intre trei elevi la Teologie?”

Mentorul meu spiritual de filosofie, Jean Bălin! Era un nonconformist: purta plete și blugi, ceea ce atunci însemna un semn de revoltă împotriva sistemului. Era un filosof sclipitor, o personalitate uluitoare, cu care am păstrat o prietenie puternică și după terminarea liceului. Am început să mă întâlnesc, datorită lui, cu Socrate, cu Platon, Aristotel, Camus, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica. Era un model remarcabil care te antrena pentru marea cultură.

IM: Ce preocupări „serioase” aveați prin anii de liceu?
PD: Am luat în serios lecturile din domeniul literaturii și filosofiei. Am luat în serios poezia. Eram redactor șef al revistei „Zări senine”, revista liceului.

Mergeam la ședințele săptămânale ale Cenaclului „George Coșbuc”, un fel de „Junime” mai micuță. Aici mă întâlneam cu poetul Gheorghe Chivu, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pîrja, Marin Slujeru, Lucian Perța, Ion Ardeleanu Pruncu, Ion Ardelean, Simion Șuștic, Ileana Mihai, Ilie Fițigău, Ion Buzatu, Ion Vancea, Ion Popovici, Grigore Holdiș, Dorel Todea și mulți alii.

Aveam în liceu o activitate extrem de interesantă organizată de profesorul Ion Buzatu. Se numea „Un scriitor pe săptămână”. Erau prezentate personalitățile literare contemporane. L-am prezentat pe Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituț.

Semnificative erau și excursiile literare la casele memoriale: Ion Creangă, Casa Pogor, Liviu Rebreanu, George Coșbuc etc. Da! Deosebite!

Deosebite! Da! Deosebite erau dialogurile socratice ale profesorului Bălin cu discipolii săi, printre care mă număram și eu, la „Tabac” și la „Zimbru”. Era o lume în care ideile filosofice sclipeau cu umor, cu multă libertate de gândire.

IM: Când și de ce v-ați apropiat de poezie?
PD: Tatăl meu îmi citea poeziile sale de când eram copil, pe care le ascultam cu atenție. Din clasa a VI-a am început să scriu și eu sub îndrumarea profesorului de limbă și literatură română, Ion Stepan. Am debutat în revista „Semnal” de la Săliștea de Sus care, prin profesorul Simion Iuga, lua în serios poeziile copiilor din Maramureș.

Poezia însemna o descoperire a modului de a-mi exprima trăirile, stările.

IM: Ce puncte faine (ca să nu zicem precum capitaliștii: forte!) avea Sighetul anilor dvs. de liceu?
PD: Era un oraș cu totul special. Ascultam multe lucruri extraordinare despre istoria Sighetului în cercurile în care activam.
Era o intensă viața culturală la Liceu și o lume fabuloasă în jur. Apoi spectacole, lansări de carte, cinematograful etc.

IM: Și maramureșeanul nostru s-a dus tocmai în dulcele târg al Ieșilor? Ce v-a atras acolo? Filosofia și/sau istoria?
PD: Desigur Filosofia. Am avut profesorii mei preferați care m-au format. Lista e lungă, dar mă gândesc la marii profesori. Unul dintre ei a fost Teodor Dima, cu care am păstrat o prietenie profundă toată viața. A fost de asemenea mentorul meu și părintele spiritual al familiei Petru și Daniela Dunca.

Mă gândesc la Tudor Ghideanu, Marin Constantin, Vasile Miftode, Radu Negru, Petru Ioan, Titus Raveica, profesori de care eram foarte apropiat și care m-au format. De fapt ei m-au învățat să fiu ceea ce sunt astăzi!

IM: L-ați „zărit” un pic prin Iași pe celebrul… Păstorel? Adică vă-ntreb pe „limba” lui: Vin sau Apă?
PD: Eram redactor-șef adjunct la revista studențească „Opinia studențească” și la revista „Dialog”. Eram în strânse legături cu revista „Cronica”, unde și publicam recenzii și eseuri de filosofie. Nu era o boemă în sensul clasic, ci erau dezbateri socratice. Brandul nostru de Maramureș avea și el trecere. Am avut marea bucurie să cunosc și să fiu apropiat de trei reprezentanți ai așa-zisei boeme ieșene. Mă gândesc la Tudor Ghideanu, Radu Negru și Mihai Ursachi. Aveam cercuri neoficiale de dezbateri în care se discuta multă filosofie și literatură.

IM: Imediat după absolvirea facultății (1980) au început să apară pentru dumneavoastră premiile în… poezie (1981, 1984 etc)! Ați oglindit și realitățile socialist – patriotice în poemele premiate? :))
PD: Nu! Nu am scris niciun vers în acest sens. Poezia mea exprima trăirile mele și apoi sub o formă mai încifrată o revoltă.
De exemplu, poemul… „Vânzarea vacilor”.

IM: Poeziile dumneavoastră au fost publicate în foarte multe antologii. De ce nu ați publicat până acum niciun volum de autor?
PD: Am tot amânat. Am fost prea prins în a construi instituții și de a face cercetare în domeniul filosofiei și antropologiei culturale.

IM: Ați predat la gimnaziu, în mediul rural maramureșean, ați avut o perioadă de „tranziție” (inspector școlar – inspector general adjunct) și… ajungem la Facultatea de Litere – Universitatea de Nord Baia Mare. Cum, de ce v-ați hotărât pentru învățământul superior?
PD: A fost visul meu din studenție. Trebuia să rămân la Iași ca asistent, cadru universitar la Facultatea de Filosofie. Am făcut un ocol lung, lung până ce am ajuns în mediul universitar la Baia Mare. După 1994 am fost solicitat să mă reîntorc la Iași. Am considerat că era prea târziu. Prea eram legat de Maramureș, de ceea ce făceam și aveam de făcut aici…

IM: Ați lucrat într-o perioadă și pentru Televiziunea Română, Departamentul Emisiuni Informative, Baia Mare (1997 – 2000). Ce alte preocupări extra-curriculare ați avut, aveți?
PD: Perioada de patru ani la Televiziunea Română a fost extraordinară! Eram în mijlocul evenimentelor. A fost o „experiență antropologică”!

Preocupări? Să citesc cât mai mult și să fac cercetare în filosofie și antropologie, și îmi place mult de tot să călătoresc prin țara mea și prin frumoasa noastră Europă. Am văzut multe locuri și am întâlnit oameni speciali.

IM: Să intrăm mai profund în… filosofia contemporană (unul dintre cursurile dvs.)… Filosofia contemporană are canale eficiente și suficiente de comunicare? Ați avut, aveți studenți… pasionați, motivați? Cum îi percepeți?
PD: Am pus bazele la câteva specializări. Eram după anii ‘90, la Universitatea Perugia (Italia) cu o bursă Tempus pentru etnologie. În intrarea în Universitate erau doi grifoni deasupra cărora scria 1309 – Facultatea de teologie și Filosofie.
Atunci m-am decis să înființez și în Maramureș o specializare de Filosofie și lucrurile au mers mai departe până la Școala Doctorală.

Am avut studenți, masteranzi, doctoranzi de excepție. Majoritatea s-au realizat și sunt activi în diverse paliere ale societății românești. Mesajul meu și al colegilor mei este acela de a se forma pe ei și de a construi, acolo unde sunt.

IM: Sunteți suficient de aproape de noi, trăitorii la Sighet, deși locuiți și munciți în Capitala… județului. Cum definiți dimensiunea culturală, de azi, a Sighetului?
PD: Deosebită. Este un oraș mare și puternic în plan spiritual.

IM: Colaborați – din când în când – și cu sighetenii? Dacă da, pe ce… paliere?
PD: Desigur pe cele educaționale. Doresc mult ca tinerii să vină la Universitatea noastră pentru a se forma și a construi spiritual Maramureșul.

IM: Cum ar putea fi influențată – în bine – evoluția, pe termen scurt și mediu, a Orașului dintre ape? Dar a Maramureșului?
PD: S-a făcut mult. Se face mult și în prezent. Sighetul, Maramureșul dacă își vor păstra și promova sufletul profund al tradițiilor, își vor construi o identitate Unică și Fundamentală.

IM: Sunteți președintele „Asociației Bogdan Dragoș – a urmașilor voievozilor maramureșeni”. Sună foarte neaoș denumirea asociației dar, mai avem tineri care sunt interesați de istorie? Am impresia sau mă înșel că istoria este… pe cale de dispariție, în lumea analfabeților funcționali?
PD: Istoria este esențială în formarea unui tânăr. Filosofia și istoria sunt esențe. Istoria reprezintă unul dintre pilonii de bază în formarea unui tânăr. Filosofia, istoria și literatura îți hrănesc sufletul și mintea. Analfabeții funcționali! Este treaba lor cu ce își hrănesc mintea și sufletul. De aceea ajung în această stare.

Despre „Asociația Bogdan – Dragoș” a urmașilor voievozilor spun că a realizat lucruri deosebite de recuperare a Istoriei Maramureșului și a Valorilor sale Fundamentale. Există trei institute sub egida Academiei Române care vizează această cercetare a tradițiilor, la Giulești, Dragomirești și Săliștea de Sus. S-au publicat cărți de referință. S-au organizat simpozioane naționale. Spiritul tutelar al acestei Instituții este distinsul academician Alexandru Surdu, cetățean de onoare și Ambasador al Maramureșului, „Doctor Honoris Causa” al Universității de Nord din Baia Mare, cel mai mare filosof român în viață, creator al unei opere filosofice unice care continuă tradiția ideatică a operelor lui Lucian Blaga, Constantin Noica și a altor filosofi români de referință. Ne mândrim că este mereu alături de Maramureș și valorile sale.

IM: Și mai sunteți președintele Asociației de prietenie România – China, filiala Baia Mare. Câtă prietenie ați difuzat dinspre China în județul nostru sau… viceversa?
PD: Obiectivul principal este dezvoltarea relațiilor de prietenie și colaborare. Au fost multe vizite oficiale la Ambasada Chinei. Au fost dezvoltate relații la nivel academic și sunt facilitate schimburi economice. Oameni de afaceri din Maramureș au făcut diverse vizite în China. Vizita Ambasadorului Chinei în Maramureș, impresiile Excelenței sale au declanșat o serie de activități concrete.

IM: Dacă ar fi să reconfigurați traseul dumneavoastră profesional, ce ați modifica și/sau ajusta?
PD: Poate multe aspecte, dar este interesant așa cum s-a derulat acest traseu. A fost dificil. Extrem de dificil…

IM: Ce proiect personal – pentru perioada imediat următoare – v-ați propus?
PD: Am pregătit pentru publicare trei cărți în domeniul filosofiei, la editura Eikon. De asemenea, pregătesc o carte de filozofie indiană ce va fi publicată la o prestigioasă editură din Germania. Pregătesc spre publicare un volum cu studii științifice ale doctoranzilor și doctorilor în filosofie de la Școala noastră de Filosofie. Pregătesc spre publicare volumul de poezii al tatălui meu, „Cămașa de zale”. Lucrez la studii științifice pentru revistele de profil și pentru participarea la Conferințe naționale și internaționale. Mă pregătesc pentru Congresul mondial de filosofie de la Paris din august, 2020. De fapt, este vorba de o continuare, eu am mai participat și la alte congrese mondiale de filosofie, la Veneția, la Bruxelles, Rabat și Iași.

IM: Ca să încheiem pe coordonatele poeziei, vă rog să ne redați câteva versuri, care vă plac foarte mult, din creația poetului… Petru Dunca!
PD: Sunt versuri pe care nu le-am mai scris:

„Umbra unei păsări uriașe se năruie și se topește peste sufletul meu. Mereu, mereu trăiesc acest ecou al unor sensuri pierdute…”

IM: Vă mulțumesc pentru acest interviu și… ne vedem la „Dragoș Vodă”! Sărbătoarea Centenarului ne va (re)uni!
PD: Marea Sărbătoare a acestei prestigioase instituții ne va reuni. Întoarcerea în timp înseamnă de fapt…Renaștere.

Vă mulțumesc mult, mult pentru acest dialog amplu, care a însemnat o descindere într-un timp frumos.

Vă felicit pentru toată această trudă extraordinară, de altfel plăcută, de a publica antologia de poezie și cartea de interviuri.

Ion MARIȘ

Ioan Ardeleanu – Pruncu s-a născut la 7 septembrie 1943, în Sighetul Marmației – Maramureș. Tot aici a absolvit, în 1961, Liceul „Dragoș Vodă”, iar apoi cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea Baia Mare. A fost, câțiva ani, profesor de limba și literatura română la diverse școli, dar cea mai mare parte a activității sale s-a desfășurat în domeniul culturii: 15 ani instructor artistic și director al Casei de Cultură și 20 de ani director al Școlii de Artă „Gheorghe Chivu” din localitate.

A debutat cu versuri în presa locală, după absolvirea liceului, iar în 1972, revista ASTRA din Brașov i-a publicat un grupaj de versuri și o scurtă prezentare critică. A publicat în mai multe reviste și culegeri literare, a fost, în 1974, ca director al Casei de Cultură, inițiatorul Festivalului de Poezie de la Sighet și organizatorul primelor zece ediții.

În toată această perioadă a făcut și gazetărie și a fost membru al Uniunii Ziariștilor din România.

În anul 2006 a publicat lucrarea „140 de ani de învățământ artistic în Maramureș. File din istoria culturii Maramureșului, vol. I” (420 pag., A4).

În 2018 a publicat lucrarea „Maramureșul ziare și ziariști de la începuturi până în 1945” (620 pag., A4) distinsă cu premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Salut Sighet (SS): Domnule Ioan Ardeleanu – Pruncu, sunteți un pensionar activ. De unde provine energia dumneavoastră?
Ioan Ardeleanu – Pruncu (IAP): Nu știu, nu m-am gândit la asta niciodată. Cred că din mai multe izvoare și dacă-i așa, atunci cel dintâi constă în legătura cu locul nașterii, cu neamul din care mă trag. Nu m-am gândit niciodată că aș putea să trăiesc în altă parte. Nici adresa de domiciliu nu mi-am schimbat-o. Aici, unde locuiesc și acum, am văzut lumina zilei, la propriu, fiindcă m-am născut acasă, cu o moașă din vecini. Așa era pe vremea aceea. Ori de câte ori plec de acasă, abia aștept să mă reîntorc și am avut norocul să călătoresc destul de mult. Prin anii 70-80 ai secolului trecut am văzut, sigur, nu pe îndelete, Austria, Germania – mai ales cea federală – Franța, Spania, SUA, Canada și mereu eram întrebat – nu întotdeauna cu sinceritate „…și n-ai rămas, de ce n-ai rămas!?” După două-trei săptămâni, mă lovea un dor de casă cumplit, devastator. Marele pictor maramureșan, Traian Bilțiu-Dăncuș, le-a mărturisit prietenilor, după ce s-a întors din periplul său de aproape un an prin Franța, Algeria etc., că i-a fost atât de dor de Maramureș, încât, când a ajuns acasă, s-a așezat „în patru labe” și a păscut iarbă. Dar o bună sursă de energie poate fi și felul în care-ți organizezi viața, îți stabilești principiile…ce vrei să faci cu viața ta. Am știut foarte de timpuriu că voi rămâne aici, legat de Maramureș, dar despre asta ar fi foarte multe de povestit.

SS: Ați asistat la aproape o jumătate de secol de cultură maramureșeană, ați fost un „jucător”. Care este proiectul dvs. de suflet, extras din întreaga activitate?
IAP: Cartea „Maramureșul-ziare și ziariști” tipărită anul trecut, la care am lucrat din greu, dar cu multă dragoste și pasiune mulți ani. Este gestul meu de modestă reverență adus Maramureșului meu drag și umila mea plecăciune de recunoștință în fața înaintașilor, care au făcut – mulți dintre ei cu prețul vieții! – ca Maramureșul să stea, iată, de un secol și mai bine, de strajă la tâmpla de Nord-Vest a Țării.

SS: Ați absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1961 și știm că ați avut colegi de clasă cu rezultate excelente. Povestiți-ne câte ceva despre 2 – 3 dintre colegii dvs. ajunși… celebri!
IAP: Rezultatele „excelente” din școală nu asigură în mod automat și succesul în viață, nici măcar în carieră. N-am fost o promoție deosebită. Am fost doar două clase, una cu profil de „reală” și una „umană”. Mulți dintre colegi au urmat studii superioare, câțiva au ajuns cadre universitare, alții medici, ingineri, finanțiști. Din clasa noastră de umană cel care s-a impus la nivel național este – după părerea mea – Aurel I. Brumaru, unul dintre cei mai serioși și profunzi filosofi pe care îi avem la ora actuală. Critic literar și eseist de marcă, autor al câtorva cărți de referință în cultura română contemporană, A.I.Brumaru s-a așezat de aproape o jumătate de veac la Brașov, dar rădăcinile din care-și trage seva înțelepciunii i-au rămas adânc înfipte în pământul de baștină de pe Valea Izei.

Dintre cei rămași acasă, în slujba Maramureșului, mi-l amintesc cu drag pe Petrică Grigor, profesor de chimie la Școala nr. 2 din orașul nostru, un profesor cu o excepțională vocație, care a determinat cariera multora dintre elevii săi și care ar fi putut, în alte condiții sociale și politice, să facă o strălucită carieră didactică la nivel universitar. A ales să rămână în orașul lui și a fost înlăturat din sistem fiindcă era iehovist. Un alt coleg, cititor pasionat și un neliniștit căutător de adevăr, Ioan Dudaș, a fost împușcat de grănicerii români pe frontiera cu Iugoslavia. Mircea Nicorici a urmat științele economice la Cluj, a făcut parte din celebra echipă de volei „U Cluj”, iar după 1989 a intrat în lumea afacerilor, a fost printre fondatorii „Dacia Felix” și o bună perioadă director al „ARDAF”. A murit, și el, mult prea devreme. Niciunul dintre cei enumerați mai sus n-au fost elevi cu „rezultate excelente” în liceu.

SS: Un coleg celebru de-al dvs., din anii de liceu, ne spunea că nu-și amintește niciun profesor dintre cei care v-au predat. Și totuși?…
IAP: Este și greu de amintit. Liceenii de după „eliberare” n-au avut noroc de profesori precum cei din perioada interbelică. Să-i amintim doar pe: Mihail Șerban, feciorul învățătorului din Săpânța, cu studii strălucite de matematică, fizică și filosofie la Budapesta și Viena, care timp de două decenii (1920-1940) a ridicat din nimic liceul nostru la nivelul celor mai bune din Ardeal, profesorul Dr. Iacob Dermer, de la catedra de istorie – geografie, autorul lucrării „Maramureșul românesc” (1932), frații Ioan și Traian Bilțiu-Dăncuș, doi luptători neînfricați pentru ridicarea culturală a Maramureșului, excelentul profesor de limbași literatura română Mihail Iosivaș, „moțul cu ochi albaștri și suflet de aur”, care s-a înrolat entuziast în activitatea culturală și politică de aici, fapt pentru care regimul comunist l-a „gratificat” cu ani grei de pușcărie, profesorul de muzică Dimitrie D. Stan, demn urmaș al muzicologului Ion Vidu, el însuși muzicolog și dirijor, cel care a armonizat și lansat „imnul” nostru drag, „Câtu-i Maramurășu”, pe care-l cântăm cu emoție și astăzi și a ridicat școala noastră de muzică, al cărei director a fost, la rangul de „Conservator popular de muzică și dicțiune”, cum puține erau în țară. În 1940 s-a retras forțat în Lugojul natal, a desfășurat o prodigioasă activitate dirijorală și a primit distincția „Artist Emerit” și, deși am putea continua, să încheiem cu fostul elev și apoi profesor de limba franceză, Andrei Radu, autorul primului volum de proză din și despre Maramureș, „Din Țara lui Dragoș” (București, 1941). După Diktat-ul din august 1940 aproape toți au fost obligați să se refugieze și, după 1945, cu excepția lui I. Bilțiu-Dăncuș, nu s-au mai întors la catedre. Profesorii tineri, veniți în anii următori, chiar dacă au fost de bună calitate (Gheorghe Chivu, Eracle Titircă, Ion Șuteu, Cornelia Circa), erau timorați de factorul politic. Activiștii de partid și cei de UTM (uniunea tineretului muncitor transformată în UTC, adică uniunea tineretului comunist), din interiorul liceului sau dinafara lui, îi terorizau, obligându-i la o conduită precaută și temătoare, deci, neproductivă și necreativă.

SS: Ați avut vreun profesor – în liceu – care v-a influențat în mod special?
IAP: Da, dar mai puțin în școală și mai mult în afara și după terminarea ei, mereu, în anii care au urmat în viețile noastre petrecute în Sighet. Pe Domnul Chivu l-am avut profesor de desen, dar l-am cunoscut cu adevărat la Cenaclul literar „George Coșbuc”, de la Casa de cultură. De la Domnia Sa mi se trage adaosul literar „Pruncu”, care mi s-a lipit fericit de nume și a rămas acolo, și acest lucru m-a determinat în 1994, să fac demersurile necesare atribuirii numelui său școlii de artă la care eram atunci director și în care dânsul fusese profesor un sfert de veac. Și Domnului profesor Titircă, cu care am făcut o scurtă perioadă de timp psihologia și care, în anii care au urmat m-a onorat cu prietenia Domniei Sale, îi păstrez o amintire cu totul specială și sper să găsesc ocazia să scriu despre asta câteva pagini spre neuitare. Unul dintre noroacele vieții mele a fost acela de a avea prieteni deosebiți, ceea ce nu este puțin lucru.

SS: Ce relevanță/ impact avea faptul că erați elev la „Dragoș Vodă”, în acei ani?
IAP: Mai păstra încă destul de multe urme din perioada sa de glorie de care am vorbit. Un absolvent își găsea ușor și repede un loc de muncă într-un birou, deci o muncă mai ușoară.

SS: Ce materii „nemilitante” v-au bucurat educația în liceu?
IAP: De materii „nemilitante” n-am prea avut parte. Cu excepția psihologiei, a limbilor latină și franceză, introduse în ultima perioadă, a desenului și a sportului nu se prea putea evita militantismul agresiv de stânga. A fost perioada lui de înflorire…„Partidul e-n toate, e trainic făgaș/ ce duce spre cea mai înaltă dreptate,/ în el adevărul își are sălaș,/ e sabia care lovește-n vrăjmaș/ și mâna ce vindecă toate…” Am citat din memorie. Nu mai știu cărui poet al timpului îi aparțin versurile. Cred că lui George Lesnea, un moldovean, de altfel, sensibil și talentat, din care-mi mai amintesc niște versuri chiar frumoase: „La Neamț e-un beci cu vinuri vechi,/ bătrân e pivnicerul,/ cu păr cărunt peste urechi… ține-n butoaie cerul/ și vinu-i brun, cum la Cotnar/ în toamnă sunt pădurile,/ e dulce-un pic și-un pic amar,/ ca sub săruturi gurile…”. Cât despre partidul – mână ce vindecă toate ce să mai vorbim din moment ce cu doar câțiva ani înainte, 17 dintre cei mai buni elevi din ultimele clase de liceu și tânărul lor profesor, Aurel Vișovan, au avut „norocul” să inaugureze închisoarea orașului, devenită apoi una dintre cele mai cumplite închisori politice din țară, iar alți câțiva tocmai fuseseră împușcați pe la Ieud. Și totuși, să fim corecți, mai existau – și numărul lor creștea – și ore altfel, adică normale, de literatură cu profesorul Șuteu, de psihologie cu Titircă, de istorie (veche) cu Iuga Iulian, care compensau în parte celebrele ore de „socialism științific” ale lui Grigore Holdiș, de pildă.

SS: Aveați constrângeri/ lipsuri/ obstacole în liceul tinereții noastre?
IAP: Constrângerile sunt necesare, dacă au caracter pozitiv și dacă sunt aplicate spre obținerea unor bune rezultate, dacă sunt absurde este cu totul altceva și altele sunt și rezultatele, precum nici reducerea lor până aproape de dispariție – cum se întâmplă astăzi – nu este bună. Tinerețea noastră, energică și inventivă, găsea mereu soluții. Uniformele și numerele matricole nu ne deranjau foarte tare și fiindcă, pentru mulți dintre noi era cea mai la îndemână și mai puțin costisitoare posibilitate de a ne îmbrăca. Dacă „întrunirile tovărășești”, cum se numeau balurile de atunci, nu ne conveneau, fiindcă erau supravegheate de activiștii utemiști și erau și destul de rare, ne organizam „ceaiurile” noastre, în grupuri restrânse, pe la colegele noastre pe acasă, cu acordul părinților, cu sendviciuri și cu prăjiturele și cu muzică de dans de la patefonul cu discuri de vinil. Din când în când erau scoși la „careu” în curtea școlii și erau chemați în față colegii care comiteau acte grave de indisciplină și erau sancționați, gradual, până la exmatriculare. Așa l-am cunoscut pe unul dintre colegii mai mari, care mi-a devenit apoi unul dintre cei mai apropiați și buni prieteni, și care mi-a fost întâiul îndrumător avizat într-ale poeziei și literaturii în general. El m-a dus întâia oară la cenaclul literar de la casa de cultură, lui îi arătam tot ce scriam, cu el m-am pregătit pentru admiterea la facultate. Simțea gramatica și mai cu seamă sintaxa cum rar mi-a fost dat să văd și împreună cu el am lucrat în instituțiile din Palatul Culturii din 1964 până în 1994, când a plecat dintre noi. La careul acela prietenul meu – cu care, printr-o ciudată coincidență, purtam același nume și același prenume!- a fost exmatriculat pentru că: umbla cu gulerul paltonului ridicat (era, de fapt, un pardesiu destul de ponosit, rămas de la unul din frații săi mai vârstnici), se ducea de unul singur la cinematograf, unde era voie să mergi doar în mod organizat și cu rândul, însoțit de un profesor, citea în timpul orelor cărți interzise și nu accepta să se tundă, a fost văzut fumând pe stradă… Și-a găsit un serviciu amărât și ultimele două clase le-a făcut la seral și filologia la fără frecvență, la Iași.

SS: Cât de „revoluționari” sau mai pe limbajul zilelor noastre, cool, v-au fost anii adolescenței?
IAP: Cu adevărat revoluționari au fost liceenii dinaintea noastră. În 1945, când emisarii lui Odoviciuc au venit la liceu ca să introducă limba ucraineană ca oficială, pentru că profesoara nu a îndrăznit să spună nici un cuvânt, s-a ridicat din bancă și a protestat, calm și argumentat, un elev din clasa a VIII-a de liceu și a doua zi a fost arestat și, revoluționari, au fost cei din grupul profesorului Vișovan, despre care am amintit deja. Revoluționarismul nostru a constat mai ales din a refuza să învățăm la lecțiile și la materiile care mințeu despre adevăratele noastre valori, ceea ce n-a fost neaparat un lucru bun și înțelept, mai ales în ceea ce mă privește, fiindcă urmele acestei atitudini au rămas prin cataloage. Revoluționarismul meu a fost unul tăcut. Am învățat acest lucru foarte devreme din familie. Tatăl meu a fost toată viața un anticomunist înrăit și-i înjura pe ruși nu pentru că erau ruși, ci pentru că erau comuniști. Avea pentru asta și motive destule. Prin anii ’53-’54 asculta la un aparat de radio prăpădit, la noi acasă, „Vocea Americii”, împreună cu câțiva prieteni și așteptau, mai sperau, că vor veni americanii. După evenimentele din Ungaria (1956) am început să înțeleg cum stau lucrurile. În ultima clasă de liceu, către sfârșitul anului, am găsit la una dintre surorile mele mai mici o distincție pionierească, o medalie agățată de un suport mititel și discret, dar tricolor. Am dat jos medalia și am rămas cu tricolorul, pe care l-am prins pe reverul hainei de uniformă. Într-o bună zi m-am nimerit, nu știu dacă din întâmplare, cu unul dintre instructorii UTC în fața mea. Era un ucrainean roșcat și burdihănos. M-a prins de gulerul cu pricina și-a zis: „Ce, mă,… ești mare patriot? Îl dai jos și te tunzi la zero!” Și m-am tuns. Nu chiar la zero fiindcă urma să ne facem fotografiile pentru tabloul de absolvire. Dacă aș fi fost un „revoluționar”, i-aș explicat tovarășului ce reprezintă pentru mine cele trei culori și l-aș fi trimis la plimbare.

SS: Ce vă amintiți mai special din Sighetul liceului dvs.?
IAP: Orașul liniștit în care se ieșea seara la plimbare, pe „corso”, nimeni nu striga, nu fluiera, toată lumea vorbea normal, râdea decent, saluta respectuos… Apoi, sfârșitul de an școlar cu serenadele cântate prin centrul orașului, de pregătirea acestora, pregătindu-ne la modul cel mai serios, și cântate doar la profesori, care ieșeu la ușă sau la fereastră și ne mulțumeau frumos, fără să ne cheme în curte sau în casă pentru a încinge adevărate chiolhanuri… așteptam cu nerăbdare zilele în care, în vitrinele din centul orașului erau expuse tablourile absolvenților din anul respectiv și în dreptul cărora se opreau toți cei care treceau pe acolo. Elevii din clasele mai mici făceau la ele adevărate pelerinaje.

SS: Ați ales filologia pentru studii superioare. Cum ați constatat că era direcția cea bună?
IAP: Alegerea presupunea mai multe variante. La mine n-a fost o alegere între ceva și altceva. A fost o continuare, aș zice, firească. Științele exacte nu m-au atras niciodată. Concretizarea opțiunii mele s-a făcut însă ceva mai târziu și a fost, poate și de aceea, cea mai bună și cea mai potrivită.

SS: Ați revenit la Sighet după absolvire și ați fost profesor și… instructor artistic. Ați fost implicat timp îndelungat în viața culturală a Sighetului. Cât de artistic era job-ul… instructorului artistic? Ce diferențe remarcați între ieri și azi?
IAP: Nu. S-a întâmplat altfel. Pe-atunci, în ultima clasă de liceu fiecare absolvent care dorea să meargă la o facultate, trebuia să facă un dosar cuprinzând: o cerere cu motivarea opțiunii pentru profilul respectiv, situația școlară, caracterizări de la diriginte și de la organizația politică de tineret etc. Dosarul respectiv era trimis la Serviciul raional de cadre, care elibera un fel de recomandare pentru profilul și instituția de învățământ pe care cei de acolo o considerau potrivită pentru tine. Cu această hârtie te puteai înscrie la examenul de admitere respectiv. Cererea mea a fost pentru Facultatea de filologie din Cluj și aprobarea lor a venit pentru Institutul pedagogic „Maxim Gorki” din Cluj, specializare limba rusă. Am refuzat categoric și am intrat în învățământ. Era o mare criză de cadre didactice, mai ales în mediul rural. Școlile erau pline de învățători și profesori suplinitori, localnici cu șapte clase. La începutul lui septembrie (1961) eram profesor suplinitor la Școala din Văleni. Planul meu era să stau acolo un an, să mă pregătesc, să adun și ceva bani și în anul următor să mă duc pe cont propriu la facultatea dorită, dar, după nici două luni de activitate, am fost dus în armată și, după doi ani de cătănie, m-am întors în învățământ, la Școala din Sarasău. Până la amiază eram învățător la clasa a IV-a, după amiază aveam ore de desen și muzică la ciclul II, iar seara eram la Căminul cultural, la repetiții sau proiectam filme, pentru că fusesem numit și director și operator la căminul cultural din sat. Urcam apoi pe bicicletă și porneam spre casă. În urma rezultatelor obținute cu formațiile artistice de acolo, în toamna anului următor am fost chemat („promovat”) instructor la Casa raională de cultură Sighet, înființată nu cu mulți ani înainte, dar care avea o mulțime de formații artistice proprii: un cor uriaș al cadrelor didactice și un grup vocal folcloric, o orchestră de muzică populară și soliști vocali, o orchestră semisimfonică, fanfară, formație de teatru și o formație de teatru de păpuși, cenaclu literar, brigadă artistică de agitație, brigadă științifică și nu sunt sigur că le-am amintit pe toate. Activitatea cultural-artistică era obligatorie, mai cu seamă pentru cadrele didactice. Puteai să optezi pentru o formă sau alta, dar erai obligat să o faci, săptămânal. Am fost numit instructor pentru formațiile cu profil folcloric. Știam încă de acasă cântecele și jocurile noastre. În armată mi-am dat seama repede că activitatea culturală îmi poate face viața cazonă mai ușor de suportat și am profitat cât am putut de asta. Am fost bibliotecarul unității și operator la stația de amplificare – un aparat de radio mai mare, care transmitea emisiunile de la „Radio-București” la difuzoarele răspândite în toată unitatea (011.97-Timișoara) dar am fost și foarte des plecat pe la diverse concursuri artistice din cadrul armatei. Eram corist, recitator și prezentator, dar cântam și muzică populară cu taraful armatei și dădeam spectacole pe la căminele culturale din zonă. Am jucat și într-o piesă de teatru, scrisă și pusă în scenă la Casa ofițerilor din Timișoara, de un medic ofițer cu veleități de dramaturg. Așa că, cei doi ani de armată au trecut destul de ușor. La Casa de cultură am răspuns de orchestra de muzică populară, pe lângă care am format și o echipă de dansuri din zona noastră – atunci a început ceea ce a devenit apoi Ansamblul „Mara”, dar activam și în grupul vocal-folcloric, participam și la întâlnirile cenclului literar, am jucat și în câteva piese de teatru. După vreo doi ani, când a luat ființă Comitetul raional de cultură – în cadrul Sfatului popular raional Sighet – am fost, iarăși, „promovat”. Președinte a fost numit profesorul Ion Buzatu. Funcția era mai mult politică, adică de propagandă. Am răspuns de toate formațiile artistice din raion. Pe Mara și pe Ronișoara umblam cu „trenuțu”, în rest, cu bicicleta. Când avea repetiții echipa de teatru de la Desești, eram acolo, la echipa de dansuri de la Berbești, la fel, la orchestra de mandoline de la Rona de Sus, la Nănești, la Glod… eram mereu pe teren și dormeam pe la camerele de oaspeți de la primărie, împreună cu activiștii de rută de la PCR sau de la UTC. Când a fost revolta de la Cornești și au răsturnat colectiviștii mașina securității și i-au fugărit pe activiști prin sat, am stat acolo două săptămâni și am dormit la sediul ceapeului. Trebuia să organizez, împreună cu cadrele didactice, tot felul de activități cultural-artistice, care să dea impresia că acolo totul este în ordine. Unul dintre activiștii de rută ai partidului, un fost ilegalist semianalfabet, mi-a spus într-o seară, zâmbindu-mi complice și cu o anume șiretenie: „La ăștia le trebe untură, nu cultură!”. Cred că nici nu-mi dădeam seama prea bine ce se întâmplă cu mine… Eram tânăr și viața era, totuși, frumoasă. Am fost însă mereu un om norocos. În momentele cruciale, o mână nevăzută m-a luat și m-a așezat pe cărarea mea cea bună. În vara anului 1967 m-am căsătorit. Soția mea, profesoară de matematică, pe care am cunoscut-o la niște cursuri de dansuri populare, a lăsat Clujul și a venit la Sighet. În anul următor, am intrat la facultate (cursuri f.f.), m-am întors în învățământ și, timp de patru ani am lucrat și am învățat. Examenele noastre erau împreună cu ale celor de la zi. Pretențiile profesorilor erau aceleași. După absolvire (1972), am fost chemat în redacția ziarului „Pentru Socialism” de la Baia Mare, la care eram deja „corespondent voluntar”, și angajat pentru zona de dincoace de deal, dar, în 1974, a venit reforma presei și am fost numit director la Casa de Cultură Sighet.

SS: O perioadă mare ați activat la Casa de Cultură și la Școala de Artă Gheorghe Chivu din Sighet. Care sunt „faptele” dvs. mai importante din acea perioadă?
IAP: Am lucrat în cele două instituții timp de 35 de ani. Pe cartea de muncă! Dacă iau în calcul și anii de după 1957, când am devenit elev al Școlii Populare de Artă, și anii de după 1959, când am început să frecventez cenaclul literar, rezultă că mi-am petrecut mai mult timp în Palatul Culturii, decât acasă. De aceea, când Palatul a fost înstrăinat de cultura Maramureșului, pentru care a fost ridicat – aș zice înălțat! – acum o sută și mai bine de ani, am avut cea mai amară deziluzie. Și pierderea aceasta a fost să se întâmple într-o zi de 7 septembrie, ziua mea de naștere. Dacă vă spun că am plâns pe ascuns în ziua aceea, ce o să ziceți? Dar să ne întoarcem la întrebare. Cea mai bună perioadă din activitatea mea la Casa de Cultură a fost între anii 1975-1982. Atunci Ansamblul folcloric „Mara” a obținut cele mai mari succese și a cucerit cele mai prestigioase trofee, în țară și peste hotare. „Discul de Aur” și „Colierul de Argint” de la Dijon-Franța, Premiul „EUROPA” pentru folclor, decernat de Fundația „Herder”, din Germania Federală, a participat la prestigiosul festival internațional de la Palma del Mallorca, din Spania dar și o serie de premii și distincții la nivel național. Era cotat ca unul dintre cele mai bune din țara noastră, la rivalitate cu cel de la Scorniceștii lui Ceaușescu. Și tot în anii aceia am avut încă o realizare, pe care îndrăznesc să o numesc chiar deosebită. În încercarea de a găsi pentru Festivalul Național „Cântarea României” o formulă nouă de manifestare artistică și care să poată evita indigestele clișee încărcate de osanale „iubiților conducători”, am scris un text dramatic despre eroii de la Moisei în ultimele lor clipe de viață și l-am pus în scenă cu un grup de țărani din satul Valea Stejarului. Niciunul dintre ei nu urcase niciodată pe o scenă, în sat neexistând cămin cultural. Repetițiile (iarna 1976-1977) le-am făcut seara, într-o sala de clasă. Spectacolul a fost o adevărată reușită, a ajuns în faza pe țară, s-a clasat pe primul loc și, la festivitatea de premiere, țăranii din Valea Stejarului au urcat și au jucat pe scena Teatrului Creangă, din capitală. Iar textul, cu titlul „Firul vieții”, a fost premiat și tipărit, împreună cu alte texte câștigătoare, într-o culegere care a luat același titlu. În anul 1978 s-au întâmplat câteva turnee prin Moldova și Banat și participări la un festival al teatrului scurt, la Oradea și la unul al teatrelor folclorice la Șanț, în Bistrița, dar și înregistrarea spectacolului și difuzarea lui pe postul național, la emisiunea „Teatru la microfon”, în regia-făcută la Valea Stejarului – de cunoscutul regizor, Dan Puican. Și tot în anul acela am fost chemați la Televiziunea Română, înregistrați și dați pe postul național. Anul următor (1979) a fost încununarea muncii noastre. Am fost trimiși să reprezentăm România la un mare festival internațional al teatrelor populare, organizat la Detroit și Windsor, de SUA și Canada. Și am făcut-o cu cinste și cu mândria de a fi prima formație românească ajunsă acolo. După o săptămână de festival, au urmat încă două, petrecute în comunitățile românești de acolo, pentru care am pregătit un spectacol aparte și care le umplea bunelor noastre gazde ochii de lacrimi. Ziua de 4 iulie 1979 și noaptea respectivă le-am petrecut înlăuntrul și în fața clădirii celor trei turnuri, în care își aveau sediile cele trei mari firme producătoare de automobile: Creisler, Ford și General Motors, cea mai impunătoare construcție din oraș. Atunci am asistat, pentru prima dată în viață, la un foc de artificii cum numai americanii știu să-l facă. Amintiri deosebite mă leagă și de festivitățile înmânării premiului „EUROPA”, la București și la Sighet dar și primirea de care ne-am bucurat în anul următor la gazdele noastre de la Hamburg, unde era și sediul fundației. Și cei douăzeci de ani petrecuți apoi la conducerea Școlii de Artă au fost ani buni și cu bune rezultate, dacă mă gândesc că am preluat-o în septembrie 1989 cu 5 sau 6 cadre, care nu-și mai primiseră salariile din anul precedent (și câteva zeci de elevi) și am lăsat-o, la sfârșitul anului școlar 2010, la nivelul celor mai bune școli din țară: cu aproape 20 de angajați și 400 de elevi, cu o mulțime de secții externe profilate pe meșteșugurile tradiționale și cu un magazin propriu, în centrul orașului, pentru comercializarea produselor rezultate, cu un microbus pentru transportul micilor formații artistice, cu un ansamblu folcloric propriu, înființat în memoria cunoscutei cântărețe, Titiana Mihali, fostă profesoară a școlii. Și nu pot uita bucuria de a fi reușit, în anul 2006, organizarea unei reușite manifestări în cadrul căreia am marcat împlinirea a 145 de ani de activitate a instituției-școală și focar de cultură maramureșeană, ocazie cu care am lansat și prima mea carte, legată și ea de această instituție. Dar vreau să spun și să subliniez următorul lucru, și cu toată sinceritatea: toate „marile fapte” cu care m-am lăudat n-ar fi fost posibile și nu s-ar fi realizat fără ajutorul oamenilor cu care am lucrat de-a lungul acestor ani. Am căutat mereu să aduc lângă mine oameni potriviți, capabili și, mai ales, dispuși să pună umărul. Nu de puține ori m-am înșelat. Am găsit și dintr-acei care erau și potriviți și capabili, dar… doar atât. I-am ajutat să plece și am căutat alții.

SS: Ați fost publicat în diverse cotidiene și periodice din epoca în care România „performa” pe drumul socialismului. Cum se făcea selecția textelor, articolelor? Cum te făceai remarcat?
IAP: Dacă mă refer direct la presă, în redacție existau, oficial, cenzori. La ficare număr era unul dintre ei de serviciu și stătea în redacție – în biroul lui – până ieșeau de la tipar primele exemplare. Tăia fără cruțare ce i se părea lui că „nu merge” și redactorul responsabil de număr trebuia să refacă sau să înlocuiască. Dacă mă refer la activitatea literară, este diferit. Dacă voiai să publici un ciclu de poezii, cel puțin una, de regulă prima, trebuia să fie „patriotică” (era termenul uzual). Dacă stabileam în cenaclu să facem o pagină literară pentru o publicație, se întâmpla la fel. Eram atât de obișnuiți cu condițiile încât nu prea am avut probleme. Mi-aduc aminte că într-un an, când se pregătea unul din volumele omagiale pentru tovarășul, am fost chemat, împreună cu Domnul Chivu, la partid și secretarul cu propaganda ne-a spus că i s-a cerut să trimită la București „câteva poezii din Maramureș, dedicate Tovarășului…” și s-a gândit la noi. Așadar, ne roagă ca, în câteva zile, să-i ducem câte două-trei fiecare… și am ieșit. Nici n-am închis bine ușa și domnul Chivu a început să bombănească nervos (cuvinte care nu se cuvin reproduse). Am încercat să-l calmez: „Știți cum facem? Aducem câte două poezii proaste și redactorul de carte nu le va publica”. Eu așa am făcut, dar Domnul Chivu n-a reușit și a intrat în cartea respectivă.

SS: Schimbarea de regim din 1989 v-a „eliberat”?
IAP: Mulți dintre noi, cei care am trăit cea mai mare parte a vieții – și cea mai bună, valoric vorbind – înainte de ‘89, nu ne putem simți pe deplin eliberați. Cu câți congeneri am discutat acest subiect, toți au avut aceeași părere. Înainte de ‘89, când discutam cu cei apropiați despre dezastrul din agricultură, din industrie, din infrastructură, obișnuiam să spun că toate acestea pot fi refăcute în câțiva ani, dar ceea ce s-a stricat în oameni, în mentalitaea acestora, se va repara mult mai greu și pe termen lung. Noi nu suntem pe deplin liberi fiindcă nu ne-am născut și nu am crescut în libertatea reală, ne lipsește cultura libertății și știința valorificării ei, a flosirii ei în interesul și spre folosul tuturor, nu doar al nostru. Mulți cred și cultivă o libertate fără limite și nu vor să înțeleagă cel mai simplu principiu: „Libertatea fiecăruia ține, se întinde, până acolo unde atinge libertatea celuilalt. Acolo se oprește. Punct.” Dacă ar fi așa, m-aș simți mai liber ca pasărea cerului.

SS: Cât de strălucitor – cultural, artistic – este Sighetul, azi?
IAP: Din ce în ce mai strălucitor, tot mai strălucitor. Regimul comunist de 50 de ani n-a înființat și n-a clădit nici o instituție de cultură în acest oraș, dar nici n-a desființat nici una dintre cele care existau deja. În anii de după ‘89 ce s-a făcut? S-a înființat ceva, s-a clădit ceva? Nu! Instituțiile de cultură au fost scoase din clădirea lor și împrăștiate prin alte clădiri, au fost reorganizate și comasate pe pricipiul detergenților 3 în 1, Școala de artă „Gheorghe Chivu”, după 160 de ani de existență, a dispărut (juridic), a devenit o „secție” nu mai are magazinul cu produse de artizanat, nu mai are ansamblul „Titiana”, nu mai are secțiile externe din zonă, Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici”, devenită, și ea, „secție”, a ajuns, ca număr de personal, la situația de acum 50 de ani, dar și fără bani la achiziții și la abonamente, Casa de Cultură, secția, trăiește la umbra vechilor succese. Mai are o formație artistică proprie: Ansamblul folcloric „Mara”, care duce mai departe drapelul. Casa memorială Ioan Mihalyi de Apșa arată deplorabil pe dinafară și jalnic pe dinlăuntru fiindcă nu sunt bani. Când au fost bani pentru ea în ultimii 30 de ani? Ce să mai vorbim! Strălucitor! Tot mai strălucitor. Eu nu spun că instituțiilor de cultură le era bine și confortabil acolo. Clădirea Palatului era într-un stadiu de degradare îngrijorător și ceea ce se face acum acolo este un lucru foarte bun, se salvează o clădire emblematică a orașului. Dar, oare, acest lucru nu putea să se întâmple fără să se schimbe destinația, că banii aceia nu vin din cutia milei de la Episcopie, ci din fonduri la care puteau accesa și alții, dacă erau cu adevărat și sincer interesați. Și nu spun nici că orașul este lipsit de activitate culturală și artistică. Avem, de câțiva ani, iarăși, parte de spectacole de teatru, dar asta se întâmplă pentru că un om din sistem, șeful Centrului Cultural are această veche și, se vede, incurabilă pasiune; Festivalul datinilor de iarnă și Festivalul de poezie au ajuns la vârste respectabile și merg mai departe în virtutea inerției, simpozioane, lansări de cărți, expoziții, daci și romani care se bat și domnițe care-i aplaudă, pe ei și pe Ducu Bertzi. Cu alte cuvinte, eu nu spun și nu condamn nimic. Eu doar constat și întreb, legitimat de anii pe care i-am petrecut muncind în acest domeniu: E bine? E suficient? Toată lumea-i mulțumită? Dacă factorii responsabili cred că da, e-n regulă. Tot înainte!

SS: Ați publicat două cărți importante, după o documentare de lungă durată. Prima lucrare „140 de ani de învățământ artistic în Maramureș. File din istoria culturii Maramureșului, vol. I”, presupune și alte volume. Când vor apărea, lucrați la… continuare?
IAP: A și apărut. Este a doua mea carte, „Maramureșul – ziare și ziariști… Pagini din istoria culturii Maramureșului II”. În continuare lucrez la… Pagini… III. Poate reușesc să termin.

SS: Ați aprofundat istoria culturii Maramureșului într-un mod remarcabil. Dacă ar fi să alegeți rapid trei nume de maramureșeni care ne-au lăsat o moșternire incontestabilă, pe cine ați alege și de ce?
IAP: Pe Ioan Mihalyi de Apșa pentru tot ce ne-a lăsat (și nu știm să folosim), pe Ioan Bilțiu-Dăncuș pentru cum a trăit și cum a murit pentru cauza noastră națională și pe Alexandru Filipașcu pentru „Istoria Maramureșului”. Singura, până acum.

SS: Dar azi ce nume „grele” – trei, patru personalități – din istoria contemporană a Țării Maramureșului, ați evidenția?
IAP: Las celor mai tineri (și mai lipsiți de prejudecăți) să facă acest lucru. Dacă o să-i mai intereseze.

SS: Cum vedeți Sighetul în următorul deceniu?
IAP: Spun de foarte mulți ani – și nu numai eu – că șansa reală a Sighetului de a se impune, de a se afirma cu adevărat, este cultura. Dacă înțelegem prin asta și cultura populară și turismul, este cel mai bogat și ușor de exploatat zăcământ și cea mai sigură industrie. Șuruburi, scaune, confecții și tricotaje se pot produce oriunde, dar cultură, nu.

SS: De ce ar trebui să rămână tinerii la Sighet?
IAP: Din aceleași motive pentru care ar trebui să rămână toți tinerii noștri în România. Dar, oare facem destul pentru a-i opri? Măcar pe cei care ar fi dispuși să rămână, că sunt și de cei care nu pot fi opriți orice le-ai face.

SS: Aveți regrete, neîmpliniri?
IAP: Din păcate, da! Dar, oare, se putea fără? Regret, de pildă, că m-am apropiat atât de târziu de istoria Maramureșului și nu voi reuși să fac tot ce aș fi vrut, în acest domeniu. Și mai regret că n-am reușit să-i conving pe concitadinii mei să scrie corect numele orașului în care trăiesc și trăim. Prin anii ‘70, când s-a adoptat această denumire, am apelat la autoritatea academicianului Iorgu Iordan, șeful Institutului Național de Lingvistică. Am purtat o scurtă corespondență și l-am convins să vină la Sighet și, deși avea 85 de ani, a venit și a conferențiat în sala de spectacole a Casei de Cultură și a spus că forma scrisă, corectă, este Sighetul (Marmației) nu Sighetu. Degeaba. Secretarul de atunci al primăriei o ținea una și bună, că se scrie cum se pronunță. După ‘89, fiind membru în comisia pentru cultură a primului consiliu local, am readus chestiunea în discuție. Nici la acea dată n-am găsit mai multă înțelegere, iar secretarul, deși unul mult mai școlit și mai tânăr, a pus punct discuției: Este foarte complicat. „Nu putem schimba toate ștampilele.” Să nu te deranjeze faptul că numele localității sau al țării tale este scris greșit, înseamnă mult mai mult decât nepăsare. Vorba cuiva: „Poți să mă înjuri cât vrei, dar să-mi scrii corect numele!” Măcar atât să facem și noi.

SS: Oare cultura, arta sunt neatractive azi, în secolul super-tehnologizării vieții noastre?
IAP: Cineva spunea: „Mă tem de ziua în care tehnologia va depăși interacțiunea umană. Lumea va avea atunci o generație de idioți.” Dar eu cred că nu-i exclus ca ziua aceea să nu vină niciodată. Poate că Cineva o să aibă grijă de asta.

SS: Următorul dvs. proiect?
IAP: Să termin volumul III. Pagini din istoria culturii Maramureșului.

SS: Mulțumim mult și multă implicare în continuare, în viața culturală a Sighetului! Suntem toți în așteptarea… Centenarului CNDV-ist!
IAP: Îl aștept cu o emoție inexplicabilă. Cea mai mică nepoată a mea, deci, a treia generație, mi-a spus că am să o văd în corul liceului.

Ion MARIȘ & Brîndușa OANȚĂ

NR: Și pentru că la începutul acestei luni, septembrie, dl. prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu și-a sărbătorit ziua de naștere, îi transmitem și noi cu multă bucurie… LA MULȚI ȘI FRUMOȘI ANI!

Foto: Ion Mariș

„Nu există un sfârșit. Sunt doar o mulțime de noi începuturi…” (Alexandru-Mihai Gulie)

Fiecare dintre noi întâlnește în viață un mare număr de oportunități. Unii știu să le sesizeze și să le valorifice, iar alții, nu. Însă noi suntem cei care decidem pentru viața noastră, indiferent cum ar fi ea; noi suntem cei care, înainte de a porni pe drumul marii aventuri trebuie să hotărâm unde anume am dori să ajungem. Și după ce facem primul pas, totul e vizibil…

Eu am făcut primul pas când am spus „DA” completării formularului de înscriere pentru #CU2019. Ei au făcut o mie de pași spre mine când m-au acceptat. Și așa am început să cresc, să îndepărtez TeamaFM, TimiditateFM, StresFM și să le înlocuiesc cu mult mai mult CurajFM, VeselieFM, DăruireFM, ÎncredereFM și IubireFM și să fiu sigură că atunci când pare că nu se întâmplă nimic… se întâmplă cele mai frumoase lucruri.

CHAMPIONS UNITED 2019 s-a încheiat, însă valorile învățate de la mentori, prieteniile legate prin toată România, încrederea dobândită în forțele proprii și ideile creative ne vor ajuta pe toți să devenim #creatori_de_viitor. 80 de liceeni cu performanțe deosebite la nivel național și nu numai, 80 de performeri au rostit într-un glas „Noi suntem schimbarea!”. Și printre aceștia am fost și eu. 

Creatori de viitor este o comunitate care reunește tineri excepționali din diferite domenii pentru a dezvolta împreună proiecte ale viitorului, pentru a se întâlni cu „creatorii de prezent” , pentru a crește și pentru a forma o nouă generație de creatori. Astfel, Asociația 11even a realizat cea de-a VI-a ediție a unuia dintre cele mai importante evenimente destinate tinerilor excepționali: CHAMPIONS UNITED 2019 – eveniment întins pe parcursul a 7 zile pline de inspirație. Ce face ca Champions United să fie atât de excepțional? Faptul că nu se respectă un anumit tipar, ci organizatorii experimentează în fiecare an lucruri noi, caută să realizeze experiențe inedite pentru toți creatorii de viitor și se dăruiesc pe sine ca să-i facă fericiți pe alții. Rămân neschimbate însă sesiunile TRANSFORM – sesiuni ce ne-au transformat datorită experienței fiecărui mentor.

Cel mai bun mod de a învăța este să predau ceea ce am aflat. Citind, sper să simțiți măcar o parte din ce este Champions United. Ce a însemnat #CU2019 pentru mine?

• Comunitate
• Hotărâri
• Ambiție
• Modele
• Prietenie
• Inițiativă
• Originalitate
• Nădejde
• Soluții creative
• Unitate
• Neclintire de la principii
• Inteligență
• Tenacitate
• Emoție
• Dăruire

Champions United a fost mai mult decât un eveniment. #CU2019 a semnificat schimbarea mea, a noastră… schimbarea unei comunități și a unei țări. Dar ca să transformi ceva, trebuie să fii TU schimbarea! Și, ca să te poți schimba, trebuie să te cunoști și să întâlnești creatori de prezent care să îți arate că cel mai important e să fii OM și cel mai egoist sentiment este să faci ceva extraordinar pentru cei din jur. Iar la #CU2019 eu am învățat aceste lucruri:

„Există cel puțin un colț al acestui univers pe care-l poți, cu siguranță, face mai bun; acel colț ești tu.” – Aldous Huxley

Care e „De ce-ul” tău? Pentru ce faci tot ceea ce faci? Unde vei fi peste 10 ani ca să poți spune „Sunt fericit”? Ce faci azi ca să îți fie mai bine mâine? Cu toții ne-am lovit de aceste întrebări. Dar facem ceva ca să ne fie mai bine? Facem ceea ce e corect? Sau știm măcar ce e corect și de unde să începem schimbarea?

Ce am învățat din prima zi? Nu putem să ne alegem familia, rudele, corpul, însă putem alege să ne iubim și să lăsăm un impact în societate. Dacă știm cine suntem, ce putem face și ce scop avem, ceața provocată de întrebările anterioare va face loc unui drum senin. DA, de multe ori, drumul spre succes nu va fi o cale dreaptă, dar eșecul e parte din proces. Iar datoria mea și a ta este să vedem oportunitatea în obstacole; înțelepciunea în provocări; abilitățile de care dăm dovadă în rezolvarea problemelor și dorința de a fi mai buni când drumul e mai greu. Va fi dificil, dar nu imposibil.

Am mai aflat că în orice moment am nevoie de o mică „trusă de ajutor” formată dintr-o BUSOLĂ pentru a-mi regăsi scopul când îl pierd prin valurile lumii, un STILOU pentru a-mi scrie povestea, o FOAIE pentru a-mi stabili obiectivele și pentru a-mi organiza fiecare zi și un CEAS pentru a nu irosi vremea cu ucigașii de timp. Un adevărat lider învață mai întâi să-și fie propriul lider pentru ca apoi să fie lider pentru ceilalți.

Și dacă am trecut de prima etapă a schimbării care se referă la mine, trebuie să mai învăț că ecuația nu e EU+EU, ci EU+ALȚII. Esența vieții înseamnă să fii util, iar a avea o carieră nu înseamnă acumulare de bunuri materiale, ci să îi ajuți pe ceilalți, să stai lângă orice om când e singur. Nu uita că liderii adaugă valoare servindu-i pe alții!

Am mai învățat că dacă vrei ceva bine făcut, fă-o chiar TU! Fă ceea ce este corect chiar și când nimeni nu vede. Fii integru și vei avea doar de câștigat!

Și, nu în ultimul rând, nu uita de tine! Tu nu ești nici ceea ce spun alții despre tine, nici succesul tău, nici greșeala ta, nici avuția ta, nici corpul tău… TU ești doar TU. Valoarea ta nu ține de performanțe, ci de identitatea ta! Fii independent emoțional! Să-ți auzi sufletul și să-l ascuți! Nu-ți fie frică să pui întrebări! Visează vise îndrăznețe și așa cum visezi vei deveni! Fii întotdeuna OM! Într-o zi vei afla că timpul nu se mai întoarce; fă totul corect Acum! „Viziunile largi, generoase și caritabile nu pot fi obținute vegetând într-un mic colț al pământului toată viață.”– Mark Twain.

Și, până la urmă, ce n-am învățat la Champions United 2019? Dar, mai important decât noțiuni de antreprenoriat, idei pentru discursuri în public, sfaturi pentru o viață împlinită și nu numai, la #CU2019 am întâlnit oameni; oameni emotivi, realiști, iubitori, introvertiți, extrovertiți, deschiși, valoroși, educați, calmi, stresați, creatori de viitor, întemeietori de prezent, oameni de nota 10… diferiți, dar toți performeri. Cine au fost ei și ce m-au învățat?

– SIMONA CIFF (psiholog și trainer) – „Valoarea mea e aceeași. Am încredere în mine chiar și când greșesc.”
– echipa John Maxwell – „Claritatea răspunsurilor este dată de claritatea întrebării!”
– IOANA CIUBAN (fondator „Este film Festival”) – „Ce-ți dorești tu să faci cu viața ta?”
– CLAUDIU BUTACU (co-fondator EFdeN și energiaTA) – „Să nu ne lăsăm pe baza altora, ci să facem noi.”
– ANABELA LUCA (Online Marketing Consultant) – „Fiți flexibili și adaptabil la noi idei.”
– RUBEN MARIAN (fondator & CEO Utilben) – „Viața semnificativă înseamnă găsirea valorilor, identității și a unui scop. Ce alegi: confort sau dezvoltare?”
– IOAN BOTEA (rector ULBS) – „Studenții noștri sunt partenerii noștri. Totuși, noi suntem formatori.”
– ERWAN JOLIFF – „- Cu ce te ocupi?” – „Trăiesc în România!”
– părintele CONSTANTIN NECULA: „Lumea nu merge mai departe, deoarece nu avem exercițiul echipei. Nu există dailog cât lumea e în val. Singura rugăciune care salvează România e munca și singurul țel în viață este să rămânem oameni!”

Despre ce am mai vorbit și pe cine am mai întâlnit? Am vorbit despre noi, despre viitor, despre emoții, despre cariere, despre pasiuni, împlinire și obiective. Am vorbit cu toții – mentori, organizatori, voluntari, participanți- ca în orice familie și am crescut împreună timp de o saptămână.

Ce va fi de acum, voi vedea. Însă, tot ce va urma, va conține o parte din evenimentul Champions United. Într-o singură săptămâna la #CU am avut parte atât de atmosfera familială, cât și de ambianța unei firme; am învățat să ascult și alte păreri, să creez monumente din pietre aruncate, să lucrez în echipă, să mă implic cât mai mult, să fiu atentă la problemele comunității, să fiu lumină pentru oameni, să muncesc pentru visul meu și să trec peste orice obstacol. De azi îmi dau voie să visez și să creez mai mult, deoarece sunt un creator de viitor! Aș reveni? Cu siguranța, DA, deoarece #CU este un proiect de suflet; un proiect care nu se va termina niciodată prin amintirea sa.

Un om adevărat se face mic pentru a-i face mari pe cei mici! Mulțumesc Ovidiu Neamțu, Tudor Vasiliu, Elena Ilaria, Dana Elena, Maria Ginga, Adela Georgescu, Gabriela Diana Oprea, Robi Szarvas, Elena Nicolae, Maria Cicortaș, Arina Vasiliu și tuturor celor care m-ați ajutat să visez, m-ați învățat că e atât de frumos să îi ajuți pe alții, mi-ați arătat frumoasele voastre povești de viață, mi-ați oferit siguranță, speranță, curaj și aripi să zbor. Cu toții sunteți combinații atât de complexe și speciale de cunoaștere, experiență, educație, talent, capacitate, emoții, dorințe, temeri și vise. Iar de azi sunteți exemple pentru mine.

De ce să aleg România? Pentru că voi – creatorii de prezent – ați ales-o întâi. Iar eu voi fi mândră să vă urmez! 

Gabriella MICH
clasa a XI-a A
C. N. „Dragoș Vodă”