Vă prezentăm „scurt-metrajul” primei generații CNDV-iste a doamnei profesoare Raluca Lozbă, fosta clasă a XII-a A, surprinsă în trei etape importante din viața tinerilor, de care diriginta lor este deosebit de mândră.

Imaginile reprezintă începutul de drum (clasa a VIII-a), absolvirea (2009) și recenta întâlnire de 10 ani (13 iulie 2019).

La mulți ani! La cât mai multe „episoade” și sezoane noi, bogate în performanțe profesionale, dar mai ales, încărcate spiritual!

Salut, Sighet!

foto: arhiva prof. Raluca Lozbă

Simt că trebuie să iau o pauză, dar nu mi-o acordă nimeni. Rămân frustrată în aceeași lume nedreaptă, unde banii conduc alături de manipulare, unde colțul unei străzi poate fi mai familiar decât casa în care locuiești, alături de străinii pe care îi numești părinți, unde negru poate fi cea mai galbenă culoare și zâmbetul fals poate transmite cea mai sinceră emoție. Aici ne educăm copiii; aici ne formăm ca oameni demni de pus la dosarul prăfuit din dulapul unei instituții de psihiatrie; aici murim bătrâni dar încă fragezi, pentru că nu am apucat să gustăm din roadele semănate cu răutate, pentru că nu am apucat să vedem negrul așa cum ar trebui… pentru că nu l-ați putut vedea galben.

Străzile sunt pline de oameni mârșavi, de oameni răi, diabolici. Simplul gest de a întinde un bănuț unei femei sărmane poate fi la fel de răutăcios precum cel care îi întinde mâna goală. De ce? Pentru că avem tendința de a gândi mizerabil: „ÎI DAU UN BĂNUȚ- SĂ TACĂ” pentru că nu o mai suporți sau „DU-TE ȘI LUCREAZĂ CĂ NU ȚI-S RUPTE MÂINILE”.

Deși în marea majoritate a timpului sunt de acord cu ultima frază, noi nu gândim în afara sferei în care plutim, că nici să înotăm nu știm. Judecăm tot timpul, asuprim, mințim, iar eu enumerându-le pe toate acestea nu sunt mai bună decât restul pentru că fac aceleași rahaturi, dar spre deosebire de voi, pentru că fac atac la persoana voastră, a oamenilor de rând că eu sunt Luceafărul, scriu despre aceste lucruri și poate peste câțiva ani, după ce o să mor o să-mi dau seama că sunt o scorpie… poate.

Descrierea gri a străzii nu are același farmec fără oameni. Ei stau pe bănci în timp ce mănâncă un covrig în grabă, stau lângă magazine și tastează, probează haine vorbind la telefon, merg la baie cu telefonul în mână ca mai apoi să-l așeze pe jos undeva în stânga dacă hârtia igienică se află în dreapta; mănâncă doar după ce postează un story #foodlover, dar e prima dată după câteva luni în care mănâncă ceva fancy, timp în care stăteau pe bancă și mâncau covrigi.

Traversez trecerea de pietoni cu nasul în telefon, pentru că toată lumea o face, nu de alta dar era umbră și puteam să zăresc finally niște mesaje cu toate că am luminozitatea la maxim. Între timp un bărbat e călcat de o mașină, șoferul- neatent din cauza telefonului. Accidentul nu a fost atât de grav, omul rupându-și doar mâna dreaptă, ceea ce a cauzat o traumă inimaginabilă schimbării mediului pentru telefonul său care trebuia să facă cunoștință cu stânga.

O bătrânică vinde flori într-un colț de stradă și îmi cumpăr un buchețel pentru că altfel nu-mi cumpără nimeni. Mint. Am primit odată niște floricele foarte drăguțe, luate de pe-un mormânt din cimitir. I-a fost atât de milă de săraca fetiță care stătea pe băncuță și plângea, așa că s-a ridicat, a îndepărtat pământul și i-a dăruit niște floricele. Ce bărbat extraordinar…

În fine, nu vreau să credeți că sunt o plângăcioasă, pentru că sunt, dar mă rog. Bătrânica s-a bucurat atât de mult de prezența mea și a fost singura care nu a fost super falsă, a fost chiar acceptabilă, o strategie de marketing reușită. Cu buchetul în rucsac mă îndreptam spre o lume mai bună, adică pe scurt, spre cimitir.

Acolo era liniște, acolo era exemplul ideal de caractere pestrițe îngropate, pentru că în viețile noastre au rămas exemple de urmat. Da, adevărate exemple, după ce și-au îngropat răutatea. Nimeni nu se gândește la moartea câtorva mii de oameni din mâna unui singur domnitor, ci doar la cât de bun a fost el, cum a ajutat săracii, care l-au pupat unde au putut… evident, dar mă rog și aici.

Asta e a doua oară când vă spun că mă rog dar nu o mai fac demult, probabil datorită schimbării mediului: de la oameni prostuți și credincioși la oameni care pun întrebări și trag propriile concluzii de pe wikipedia, dar aici nu mă mai rog…

Liana BÂRSAN

studentă la Facultatea de Drept, UBB, Cluj

foto: Pinterest

*****
Stropi de ploaie-n geam –
iubita adormită
într-un vis străin.

*****
Cireșe cercei –
bunica citind povești
târziu în noapte.

*****
Ochii iubitei –
Munte oglindit în lac
limpede, rece…

*****
Primăvară-n toi –
clepsidre pline de praf,
cărți cu ex libris.

*****
Talisman la gât –
punctul de cotitură
pierdut în vară.

*****
Liniștea din lan –
Muntele din ochii ei,
verde irizat.

*****
Lecturi de vară –
nisip scurs din clepsidră,
printre degete.

*****
Umbra iubitei –
silabe aruncate
aiurea-n aer.

*****
Flori de tei la geam –
să fie oare vară
atât de puțin?

Marius VOINAGHI

1. ”ȘCOALA MAI DEPARTE”

Am încheiat ciclul primar în comuna Săliștea de Sus, MM, în anul 1942, sub ocupație maghiară. Războiul era în plină desfășurare și se părea că nu mergea spre Răsărit, ci că el vine dinspre acolo și se apropie de noi; și nu încet. Consecințele lui erau profund simțite și de populația din spatele frontului, care era părtașă la acesta prin multiple „dări”, „cote”, predarea de animale pentru consum și rechiziționarea altor mijloace de muncă, într-un cuvânt, prin sărăcirea populației.

Urmarea „școlii mai departe” avea în mediul rural două semnificații. Prima era înțelegerea directă, ca fiind departe de casă, spre un oraș, acolo unde funcționau școli de pregătire peste cele ale cursului primar, așa cum era în acele vremi; era o problemă deosebit de importantă în aceste zone, deoarece pe aici se aflau puțini salariați, posibilitățile de venit, peste cele ale traiului zilnic, fiind extrem de reduse, mai ales pe timp de război. De aceea, accesul la astfel de școli, din aceste locuri, era foarte redusă. A doua semnificație a „școlii mai departe” era pregătirea superioară din acele școli, mai înaltă, cu alte perspective, de unde puteai deveni și „domn”, statut care impresiona gândirea țăranului simplu.

Am fost tot premiant întâi la „primară”, îmi plăcea mult școala, mama mă susținea mereu, dar tatăl meu voia să facă din mine un țăran destoinic, mai ales că manifestam multă pricepere și mult spor și în ale agriculturii, ale gospodăriei agricole, îi semănam. Am muncit primăvara la prășit, apoi la făcutul fânului, munceam toată ziua la polog, câte puțin și la cosit, la doar 11 ani; îmi și plăcea aceasta, dar voiam să-l înduplec și pe tata să mă trimită la școală, în continuare. În toamnă, în jur de întâi septembrie, tata a spus un nu (!) hotărât și așa a rămas, cu toată insistența mamei, a rugăminților mele, în timp senin, pe ploaie și printre lacrimi. Spunea: nu avem venituri, nu avem de unde și cu ce să ne descurcăm. Am rămas să privesc după alții, puțini, cum își iau ghiozanul și pleacă. Am încercat la fără frecvență, dar nu se putea, eram prea mic. Un an pierdut! Nu eram superstițios, dar parcă era ceva cu școala mea, de la început și au fost destule, mereu.

Năsăudul. Am fost foarte silitor la muncă în continuare, s-au mai făcut și ceva economii și în toamna următoare, după multă insistență, tatăl meu a fost de acord să merg la „școală, mai departe”, mai mult o încercare (!). Mama mi-a făcut o stofă foarte fină, din lână, cu modele și mi-a confecționat un costum complet de haine, inclusiv un palton și pantaloni scurți; nu aveau bani să le cumpere, dar cele de casă erau și mai frumoase și mai călduroase. În data de 14.09.1943, eram cu căruța, în drum spre Năsăud, pentru a urma prima clasă gimnazială la liceul de acolo, un liceu cu limba de predare română, favor acordat acestui ținut grăniceresc. Ajunși acolo spre amiază, într-o zi frumoasă de toamnă și, în centrul orașului, în fața unei biserici cu un parc în apropiere, am coborât din căruță, mi-am făcut semnul crucii, rostind: ”Doamne ajută!” și până la urmă, cu toate la un loc, mi-a ajutat! Am părăsit pentru prima dată perimetrul de comună și mă aflam într-un oraș de provincie, un oraș „țărănesc”, de înaltă moralitate, cu mari reverberații în jur și la nivel național, cu o pleiadă de persoane cu studii superioare, în timp, profesori universitari, academicieni, un mare centru de cultură național, mult peste „micimea” lui. Fremătam de bucurie și eram extrem de fericit de tot ce vedeam, de tot ce întâlneam. S-au reglat repede cele legate de cazare, de taxe și părinții s-au întors spre casă, cu tatăl meu mai îngândurat și mama foarte bucuroasă. Fratele ei era director de școală în comună și năzuia și ea să aibă un copil situat așa, „mai sus”.

Cazarea și meditația erau la un internat lângă gară, cu un mare spațiu în jur, iar masa o serveam la liceul din centru, unde se țineau și cursurile. Chiar vecin cu liceul era și terenul de fotbal al orașului, unde puteam alerga și ne puteam juca în pauze, în timpul liber. Mi-a plăcut mult încă de la primele ore de curs; se preda totul în limba română, cu excepția a două ore de limba maghiară/săptămână și o oră de Honvedelmi Ismeretek (istorie), tot în limba maghiară. Directorul școlii, Palfi Endre, vorbea corect românește și era foarte cumsecade. Cea mai neplăcută oră era cea de limba română, obiect ce-l preda un român maghiarizat, domnul Mizgan, care jignea mereu elevii, de parcă erau de altă nație și era neplăcut și în predare. Programul era destul de încărcat, deoarece s-a decis predarea întregii materii în primele două trimestre, când se încheia și școala. Decizia s-a luat pentru că frontul se apropia și internatul, plin cu elevi, se afla lângă gară, obiectiv vizat de bombardamente. Am încheiat pima clasă de gimnaziu cu bine, cu toate calificativele de „jo” și „jeles” (bine și foarte bine), matematica fiind cu „jeles”, evident.

Astfel, spre sfârșit de aprilie 1943, eram acasă, cu prima clasă de gimnaziu promovată. Pentru copiii de funcționari urma o vacantă lungă, pentru mine au fost doar de 2-3 zile de odihnă. La școală programul a fost greu, masa nu întotdeauna destulă și eram slăbit, dar, sosit acasă, trebuia să particip la muncile de sezon. Era timpul de arătură și tatăl meu m-a luat de „pogonoci” cu el, pentru această muncă. Avea doi cai tineri și iuți, abia înhămați și parcă alergau cu plugul. Era un lucru deosebit de obositor, cu mult de lucru la fiecare capăt de brazdă, mai ales, ziua întreagă; făceam o pauză doar la amiază pentru masă și pentru hrană și puțină odihnă pentru cai și atât. Cailor li se mai dădea ceva ovăz pentru rezistență, pe care-l consumau din mers, dintr-o pungă de pânză, agățată de gât.

Umblam toată ziua și seara, ajuns acasă, cădeam de oboseală. În ultima zi, aram o moină la „Vârful Dealului”, o zonă în pantă și, ceva mai sus de ea, începea coborârea spre Valea Vișeului. Moina era aprope toată răscolită, arăta și avea lățimea de 50 de metri, lungimea de cca 150 de metri și pe fiecare metru lățime se așterneau cam 4 brazde. Un simplu calcul da: 4.50.150 m=30000 metri de lungime de brazde, deci 30 de km de alergare, de rulaj; zilnic! Atâtea zile!

Peste toate, acum la terminare, a venit de peste vârf și o ploaie rapidă, bogată și rece, care ne-a umplut de apă, până am ajuns la căruță; dar nu aveam nimic de protecție și udarea a continuat și în drum spre casă. Aveam de parcurs vreo 6 km; ploaia a mai încetat și, ajunși acasă, începeau să iasă aburi din haine, cum se uscau ele de la căldura corporală. Eram tot transpirat și ploaia rece care ne-a surprins, doar în camasa, parcă a pus un strat de gheață peste mine. Tatăl meu a trecut de îndată la îngrijirea vitelor, iar eu am mers la crăpat și tăiat ceva lemne, ce-i trebuiau pentru foc mamei, care ne pregătea o masă bună și meritată. Dar, m-am trezit culcat pe pat, cu mama lângă mine, în mână cu o cană de ceai și tot mișcându-mă să mă trezesc. Ce-i cu mine, ce s-a întâmplat?, am întrebat eu nedumerit, deschizând ochii. Te-am găsit jos lângă lemne, cu toporul lângă tine, fără cunoștință! Ai leșinat. Te-am adus în casă și acuma te-ai trezit. Bea puțin ceai, îmi spune dansa. Am baut, cred că l-am terminat, nu mai știu, dar am adormit repede și m-am trezit mai târziu, din nou, mișcat acum de tatăl meu, care-mi spune: hai, e târziu, ai dormit bine și mai avem de arat, la porumb, pentru că la ovăz am terminat!

M-am îmbrăcat, am mâncat ceva și am plecat de pogonici la alte arături, mai aproape de casă, printre case, pe unde ne puteam și proteja de ploaie, dacă venea. După cca 5-6 zile, mama îmi spune: ești palid și ai ochii „împăiengeniți”; cum te simți, nu te doare ceva? Nu mă doare nimic, i-am răspuns, doar că de-abia merg; acuma parcă mă trag caii după ei și nu-i conduc eu. Puțin după aceasta, am avut un vis de coșmar: părea că un tânăr m-a prins de mijloc, m-a trântit jos și-mi tot dădea cu un cuțit în spate, mă tot înjunghea, iar eu urlam; doar că m-am trezit și urlam în realitate, cu niște junghiuri în spate insuportabile. M-am silit să nu mai strig și să păstrez o anumită poziție, pentru a mai diminua durerile. Ploaia (!), am dedus imediat.

Trebuia să merg la medic, urgent, la Vișeu, la domnul doctor Dan, oarecum medicul familiei; a fost și acasă la noi, pentru tata, venind tot pe jos. Nu era cursă spre Vișeu, iar tata trebuia să termine o arătură, acuma, cu un pogonici de împrumut! Am plecat pe jos, peste deal, în urcare, peste Botoaia și Drăguiasa, pe o distanță de peste 8 km, abia mișcându-mă și, îngrozit, așteptându-mă la orice. Cu mama alături, cu sprijin, am plecat la 4 dimineața și am ajuns la orele 13, cu mulțime de opriri, dureri mari, cu răsuflarea tot mai grea; n-am făcut nici un km/oră! Când m-a văzut, domnul doctor mi-a spus: ai apă la plămâni (!); sa vedem cum e. Mi-a făcut o radioscopie, care a confirmat diagnosticul. O rețetă, medicamente și întoaecerea, cu o căruță din Dragomirești, întâlnită acolo și până acasă mai aveam doar 4 km, pe drum drept și cu rețeta în buzunar!

Au urmat 5 săptămâni la pat, cu două rânduri de medicamente și alimentație bună, după care am început din nou, alte activități, fiind refăcut. Noroc mare că pleurezia n-a fost bacilară, așa cum sunt acestea de obicei. Puțin timp la prășit, care era pe terminate, apoi împreună cu tata și cu Ion, cu 4 ani mai mare ca mine, având 17 ani, iar eu 13, atunci împliniți, am plecat pentru câteva zile pe la locurile de fânațe, pentru a le curăța, pentru cositul care va începe curând. Dar, așa cum s-a văzut și se va mai vedea, proiectele se schimbau prin decizii cine știe de unde venite, fără a fi consultat și fără putința vreunei intrvenții. Tata, în vârstă de peste 50 de ani, a primit ordin de încorporare pentru front! Exista, însă, posibilitatea de a fi concentrat cu căruța și caii pentru lucrările la „linia de apărare” de la Pasul Prislop, pentru a bloca înaintarea armatelor ruso-române. Evident, a ales a doua soluție.

Urma să facem tot fânul cei trei frați: Florica, 19 ani, eu și Ion. Pe celălat frate, pe Daniel, l-am lăsat acasă cu mama, să aibă grijă unul de altul, el neîmplinind încă vârsta de 2 ani! Am început devreme și, până spre toamnă, am cosit, eu și Ion, peste 20 de  hectare de teren, brazdă la brazdă și am umplut pământurile de clăi. Cositul este o muncă foarte grea, doar înotul îi poate sta alături, unde toate părțile componente ale organismului sunt solicitate. Cât de exagerat era el pentru un copil fraged, de doar 13 ani! Florica ne bătea coasele, ne ajuta la strâns pologul, făcutul clăilor și pregătea mâncarea. Aprovizionarea o făceam eu: plecam de la deal după terminarea cositului și alergam cu noaptea, până acasă. Pregăteam totul, dormeam puțin, apoi, la lumina stelelor, făceam returul, pe câmp, prin păduri, acuma nealergând, având greutate mare în spate. Niciodată nu i-am găsit treji pe cei doi, rămași acolo, când soseam și, deschizând coliba, le strigam: sculați-vă, că intră „musca” peste voi, iar ei răspundeau nesupărați: strigoiule! Erau săptămâni când coboram în comună, după provizii, și de două ori. Se mai întâmpla să răbdăm și puțină foame uneori, neputându-ne dezlipi de lucru, din cauza vremii turbulente și nu doream ca ploaia să ne ude pologul, să strice fânul și comasam cele trei mese, doar pe seara. A mers odată Ion acasă, dar s-a întors, liniștit, doar pe la amiază; distanța era în jur de 9 km. Până spre sfârșit de septembrie am terminat cu fânul și am coborât acasă, pentru strânsul câmpului. Cât de bine mi-au prins mai târziu aceste zile de foc, greutatea lucrului, rezistența, puțina foame cu distanțe mari între mese și altele.

Se umpleau și drumurile de trupe, care nu se mai terminau. Trupele germane maghiare au abandonat Pasul Prislop pentru a nu fi încercuiți și au luat-o „la vale”, venind imediat dupa ei rușii, românii. Tata s-a întors din fericire acasă, cu tot echipamentul și mulți alții, lăsându-i să plece spre case. S-a întâmplat însă oribilul act de bestialitate, tragedia de la Moisei, cu atâtea asasinate, prin care s-au semnat atrocitățile unor descreierați, înainte de plecare, așa cum au fost altele, la sosire; este cunoscută această urgie, pe aici și peste toate depărtările. Un grup statuar, realizat de Vida Geza, pe un platou din apropierea celor două case, în care au fost uciși, reprezintă un omagiu peste timp pentru acești eroi, martiri peste vreme, peste timpuri. Trupele germane din coada convoaielor, ultimele, au aruncat în aer podurile de peste râurile Iza și Buleasa, ca și mai departe, de pe Valea Izei, salutul plecarii!

Noi căutam să ne protejăm și de cei ce pleacau și de cei ce veneau. Tata cu Ion și Florica au plecat pe deal cu câteva animale rămase, iar mama cu mine și cu Dănuț am rămas acasă, să mai dosim ce puteam, prin livadă, prin turgeni, prin alte locuri ferite. N-am mai avut pierderi mari, s-a luat aproape tot până atunci; doi soldați nemți, trecând pe la noi, ne-au sărăcit de găinile de prin curte (găinarii!), iar pe 3 ruși i-am servit cu mămăligă și lapte de oi, pe care l-au sorbit cu farfuria, fără a folosi lingura; le-am mai dat și niște alune adunate vara de pe câmp și s-au dus. Pe pustii!

În câteva zile, trupele, de toate felurile, în retragere sau înaintare, cu mulțime de mijloace de luptă după ele, cu toate în obosire, s-au rărit, se tot împuținau, unii se retrăgeau, ceilalalți urmându-i de aproape, pentru a-i „rări” sau prinde. Toate au lăsat după ele un pustiu, dar ne simțeam mult mai bine fără de ei.

Ne-am adunat și noi pe acasă, iar pentru mine se punea iar întrebarea: mă mai trimit la școală, sau voi mai marca încă un an „gol” ? Timpul era înaintat și hotărârea trebuia luată; nici mama, care mă susținea mereu și nici eu nu îndrăzneam să ridicăm problema către tata, de teama răspunsului. Acesta a venit însă din partea lui, într-o discuție care se voia întâmplătoare, pentru că nici el nu era pregătit să se ia la lupta cu noi. Într-o zi, făcând o analiză a situației ramase „după război”, a început să spună, ca într-o doară: ne-au sărăcit și unii și alții și am rămas aproape fără nimic și va trebui să strângem cureaua, un timp. Vite aproape că nu ne-au rămas, nici bani nu avem, nici cereale și nici ce vinde. Trebuie să lăsăm și școala copilului deoparte, cel puțin deocamdată. Ne vom reface și o să avem ce ne trebuie, ceva mai târziu, pe aici, pe la noi și fără atâtea școli! Un fior rece m-a cuprins, dar nu am avut curajul de a riposta, nici eu, nici mama, dar lupta nu era încheiată. Au urmat însă multe peripeții, apoi și mai multe, după aceea.

Doamne ajută!

Prof. pensionar Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului Dragoș Vodă, Sighet
Minneapolis, 04.07.2019

Sursă foto: http://www.primarianasaud.ro/

Conducerea Asociației Internaționale ”Euro Foto Art” invită iubitorii fotografiei din Sighetu Marmației să participe, din mijlocul lunii iulie 2019 la primul curs intensiv de tehnică și artă fotografică, organizat în parteneriat cu Centrul Cultural Sighetu Marmației, sub patronajul Primăriei municipiului.

În acest context cei interesați sunt invitați la cursul de fotografie organizat în premieră absolută în Sighet (seria C/ 2019) din data de 15 iulie 2019 cu o durată de doar o săptămână. Cursul va condus de cunoscutul artist fotograf orădean Ștefan Tóth -AFIAP, președintele Asociației ”Euro Foto Art”, care are o experiență de peste 43 de ani în acest domeniu.

Orele de curs se vor ține la Centrul Cultural Sighetu Marmației, zilnic, între orele 16:00 – 19:30. Unul dintre avantajele cursului este că absolvenţii vor învăţa să „vadă” atfel faţă de cum au văzut până la înscrierea lor la acest curs. Altfel vor vedea oamenii din jurul lor, strada, peisajul, respectiv un film la televizor sau la cinema.

După însuşirea noţiunilor generale, despre istoria fotografiei, despre elemente de foto-compoziţie şi cele legate de aparatele de fotografiat clasice şi digitale, cursanţii vor participa la o deplasare de creaţie în centrul istoric al municipiului Sighetu Marmației. De asemenea, cursanţii vor avea posibilitatea să realizeze diferite portrete la lumina naturală.

În cadrul acestui curs, participanţii vor învăţa, de asemenea, noţiuni legate de procesul negativ şi pozitiv color analog, despre diapozitive alb-negru şi color, cât şi despre creaţiile multimedia. Tot aici vor fi dezbătute o serie de probleme ale esteticii şi creaţiei fotografice.

Cursanţii vor avea, de asemenea, posibilitatea de a participa la mai multe jurizări ale unor colecţii de fotografii artistice. Cursurul va fi finalizat prin organizarea unei expoziții de examen în data de 19.06.2019 ora 17:00 la Centrul Cultural Sighetu Marmației, unde vor fi prezentate cele mai reuşite creaţii artistice, realizate în cadrul cursului. În cadrul festivității vor fi înmânate şi certificatele de absolvire (după susţinerea examenelor de verificare a cunoştinţelor).

Înscrieri şi informaţii suplimentare pentru acest curs, se pot obţine la www.eurofotoart.com/courses/ro/ (de unde se poate descărca și formularul de înscriere), la telefonul 0741/212111 sau la e-mailul [email protected].

În cadrul cursurilor vor fi asigurate câte 3 locuri pentru persoane defavorizate, care vor putea participa la curs în condiţii de gratuitate, în baza unei cererii şi a documentelor justificative (în raport cu numărul cursanţilor înscrişi). Elevii, studenții precum și pensionarii beneficieză de reducere din taxa de participare.

Absolvenții vor avea posibilitatea să devină membri creatori ai Asociaţiei „Euro Foto Art” Oradea, unde vor putea să-şi continue preocupările în domeniul artei fotografice.

Asociația Internațională „Euro Foto Art” Oradea

Video: Sorin MARKUS

Vino la muzeu în perioada 12 – 14 iulie 2019 să admiri cele mai senzaționale minerale și bijuterii cu și din pietre semiprețioase și prețioase, dar și multe alte surprize.

Vă așteptăm între orele 09.00 – 18.00 la Secția de Etnografie, vis-a-vis de Poșta Română.

Preț bilet: 2 lei

Muzeul Maramureșului

Vernisajul expoziției MARTIRII, cu portretele Episcopilor Martiri Greco – Catolici realizate de artistul plastic Ștefan POPA POPA’S, va avea loc vineri, 12 iulie 2019, ora 12:00 la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet.

Expoziția este organizată de Episcopia Greco – Catolică de Maramureș (Departamentul pentru cultură), Fundația Academia Civică (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet) și Asociația Ecumenică a Cavalerilor Templieri “Sancta Cruce”.

Cuvântul de salut va fi rostit de dr. Andrea Dobeș (istoric) și preot Augustin Butica (Vicar general al Episcopiei), iar prezentarea expoziției va fi făcută de dr. Dorin Petresc (istoric) și prof. Univ. Dr. Sigismund Duma și maestrul… Ștefan POPA POPA’S.

La vernisaj va fi prezentat și albumul omagial “Episcop dr. Alexandru Rusu – Martir al Bisericii și Erou al Neamului Românesc”.

Expoziția va fi deschisă în perioada 12 iulie 2019 – 21 iulie 2019.

Salut, Sighet!

– Eu nu regret nimic, să știi, Costică, ăia care regretă sunt proști! zise cu hotărâre o voce groasă ce aparținea unei femei așezată pe o bancă într-un parc din mijlocul orașului. Era extrem de cald pentru luna mai așa că nu era de mirare că rochia pe care o purta era șifonată.
– Se întâmplă să faci o prostie, ce vorbești, doar suntem oameni! Și pe urmă să-ți pară rău că ai făcut-o. Ăsta nu se numește regret? o întrebă bărbatul de lângă ea pe un ton calm și pe jumătate plictisit.
– Ce rost are să-ți pară rău dacă tot nu poți schimba nimic… Ai făcut-o și gata! Nu, îți spun eu, regretul nu are rost. Cine își pierde vremea cu regrete e fraier!
– Dacă zici tu, Nuți! zise el încercând să întoarcă cu vârful piciorului o etichetă albă pe care scria ceva.
– Cum dacă zic eu? Așa e cu siguranță! se răsti Nuți în timp ce-și aranja părul nici prea bogat nici prea mătăsos și scoțându-și în față sânii strânși în rochia ce și-o luase probabil pe vremea când era mai slabă.

Cine ar fi trecut pe lângă ei nu ar fi știut dacă sunt frați, soți, vecini sau doi oameni care s-au nimerit unul lângă altul pe o bancă în parc. Fumau cu pasiune lăsând scrumul să cadă direct pe jos și având un aer de oameni neînțeleși și nedreptățiți. Nuți nu mai era tânără dar avea o atitudine care compensa până și faptul că nu avea decât zece clase. Purta cu mândrie sandale tip șlapi, cu un șnur cu ștrasuri aurii între degete și din rochia strâmtă, fără mâneci, ieșeau brațele grăsuțe și bronzate până la un moment dat, semn că purtase multe tricouri. Costică avea o bască gri, tricou polo foarte larg să nu i se vadă începutul de burtă și pantaloni verzi până la genunchi. Părea mai tânăr decât Nuți cu tot cu fardul ei albastru și rujul roz.

– Hai mai bine să plecăm, zise ea, în curând merg la lucru. Nu-mi place deloc când sunt pe după-masă, timpul trece mult mai greu. Tu ce vei face?
– Chiar nu știu, mă plictisesc groaznic când e așa de cald.
– Faci o supă pe deseară?
– Pe căldura asta? Ai înnebunit?
– Ceva tot trebuie să mâncăm, măi Costică! se opri ea contrariată.
– Hai că mai văd eu! Du-te înainte că te grăbești, și o pupă din vârful buzelor încercând să o atingă cât mai puțin.

O privi cum se îndepărtează, unduitoare și puțin cam prea plinuță pentru gusturile lui și se gândi că ar fi putut avea orice femeie, era un tip bine și de familie bună dar totul se schimbase după 30 de ani. A crezut că va fi la fel, dar observase începutul de burtă, nici cu părul nu stătea prea bine, nu mai lucra pentru că firma lui dăduse faliment după 5 ani și nu i se merita să se dea jos din pat pentru cât plăteau angajatorii plus că îl mai durea una alta – semn nu de tinerețe, spunea Nuți. Avea 5 ani în plus față de el dar îi dădea o senzație de siguranță: făcea curat, îi umplea frigiderul când avea timp, îi călca tricourile și nu îl bătea la cap să se angajeze. Îi făcea plăcere prezența ei, deși uneori uita să mai plece de la el și atunci se plictisea groaznic.

Se îndreptă liniștit – oricum nu avea nimic planificat – spre terasa care îl atrăgea prin halbele imense de bere, scoase direct de la congelator cu un guler de spumă de exact două degete. Se și închipuia bând una pe nerăsuflate, ei bine, nu chiar întreagă dar măcar până la jumătate nu ar fi luat-o de la gură.

După ce a băut vreo două, a pornit-o spre apartamentul situat la etajul al V-lea al unui bloc de muncitori, plin de bune intenții. Urma să facă o supă de păstăi verzi, știa cu siguranță că mai are în congelator, sfidând căldura din interior și din exterior. Pe când a ajuns sus și-a dat seama că nu are sare nici smântână. Și-a zis foarte bine, oricum aș mai bea o bere rece în timp ce gătesc, Nuți va fi super impresionată. Așa, și iau mașina, nu are rost să merg pe jos, e prea cald. Plus că la supermarket sunt prețuri mai bune decât la magazinul ăsta minuscul din cartier unde nu poți găsi o bere mai de doamne-ajută, numai Noroc la 2 litri sau Bucegi, vreau să beau o bere bună, un Carlsberg de exemplu, să sărbătoresc! Nu prea știa ce sărbătorește, dar nu a stat să analizeze prea mult situația, în fiecare zi puteai găsi ceva de sărbătorit.

A oprit în parcarea supermarketului la 10 cm de un BMW X6 negru. Când a deschis portiera a dat inevitabil în portiera celuilalt făcând să-i sară puțin vopseaua, dar ce contează, era  doar o mică urmă, nici nu se vedea decât de aproape, important era să ia cât mai repede berea, smântâna și mai era ceva, dar nu-și aducea aminte nici în ruptul capului. Pe când a fost înăuntru, a luat 4 beri Carlsberg la sticlă și a uitat de restul. Le-a plătit și a ieșit foarte bine dispus. În parcare îl aștepta proprietarul mașinii și a fost gata scandalul. I-a oferit 50 de lei explicându-i că el e de treabă de aia îi dă, să aibă și el de o bere, că degeaba conduci BMW-uri dacă faci gură pentru 50 de lei ca să ai și tu de un Carlsberg. Normal că șoferul, enervat și cu ochii cât cepele a chemat poliția. Până la urmă i-a dat o sută ca să poată pleca, toți banii lui.

Pe când a ajuns iar la apartament și-a dat o palmă peste frunte: uitase smântâna. Și sarea. Nu-i nimic. Va face o supă dietetică, să mănânce sănătos, era convins că  Nuți va aprecia intenția. Și-a desfăcut o bere și a curățat ceapa și morcovii. A pus apa la fiert, le-a aruncat în oală adăugând  păstăile. Și-a mai desfăcut o bere și s-a întins pe canapea manevrând telecomanda și gândindu-se că viața e frumoasă.

Când s-a trezit era un fum atât de gros în cameră încât inițial a crezut că i s-au împăienjenit ochii de la somn. Nuți îl zgâlțâia:

– Ce dracu faci, toată casa e plină de fum, ai lăsat ceva pe aragaz? Bine că am făcut scandal să-mi dai și mie un set de chei altfel crăpai naibii aici.
– Nu știu de ce e fum, se frecă el la ochi apoi sări în picioare: supa de păstăi!
– Ce supă, măi, e neagră oala, s-a evaporat tot, absolut tot, cât ai dormit? Ai fumat ceva?
– Am băut o bere, atâta tot, cred că am fost foarte obosit, adăugă rapid.
– Obosit de la ce, că mă enervezi! Ia dă-mi niște bani să comand pizza și deschide naibii toate geamurile! strigă Nuți de se auzi probabil până în fața blocului.

S-a căutat în buzunar dar și-a dat seama că nu mai are nici un leu, îi dăduse pe bere și ăluia cu BMW-ul.

– Nuți, să știi că ai avut dreptate! și se întoarse spășit către ea.
– Cu ce? întrebă nervoasă Nuți cu mâna încă întinsă după bani.
– Cine regretă e fraier. Nu regret nimic, absolut nimic! declamă el de parcă ar fi fost pe o scenă.
– Nu mai ai bani? i-o tăie scurt Nuți.
– Dar uite, mai am o bere, putem să o împărțim.
– Mare fraier mai ești! zise Nuți luându-și geanta și trântind ușa apartamentului care semăna mai mult cu o afumătoare. Fără nimic de mâncare înăuntru, normal, doar cu un tip puțin afumat, dar fără regrete.

Crina VOINAGHI

* Iunie. O păsăruică se aşează pe gard, purtând roşul trandafirilor, al cireşelor.
* Duminică, la o terasă. O pânză transparentă cu oraşul de demult. Soarele de-acum tălăzuieşte asupra Şcoliii de Fete “Domniţa Elena” (nici o mişcare acolo, vacanţă, poate) şi a copacilor stradali, măturând homocul (pisocul) ultracentral…
* “Ha, ha!… Da de unde!… O luat un pumn de Algocalmin. Măcar de era cel mai tare Algocalmin…” ( – puştoaoaice, pe sub castani)
* Arşiţă, pensii. Lume-nceată, în argint, şir la ghişee: la apă, la gunoi, la telefon, la curent, la Poştă, la CAR… Cuminţenie, aliniere, “civilizaţia cozii”…
* Doi domni pe corso. Unul dă să dicteze un număr de telefon: “Stai să-mi iau ochelaru’!” „Pune, pune, că nu ştiu ce nu-mi scriuă pixu’!” – îi răspunde celălalt, de pe aceeaşi Vale.
* Arşiţă, corzo. Sub un pom decorativ stă un pensionar. “Aştepţi pe cineva?” – îl întreabă un amic. “Da, am întâlnire cu cineva, …dar nu ştiu precis, azi sau ieri, …sau poate mâine… Şi chestia-i că nu prea ştiu cu cine…” – răspunde omul nostru, pe măsură ce amicul se îndepărtează.
* ”Ai fost la lucru în Irlanda?”, “Felicitări de Ziua Mişcării!”, “Te-ai înscris la ecologişti?”, ”Szép magyar zöld!’’ – curg adresările. Şi-a cumpărat şi el o bluză în Yin şi Yang…
* „Tri cu doi şi tri areatoriu!” ( – la “Pariuri”)
* „Şi eu un aiz cofi!” (– către ospătar )
* „Revin apoi!” (– mătuşă în control la coafor)
* „Pudărele” – flori multicolore, puzderie, cu un singur rând de petale, „ochiul boului” (– de răsădit în “Grădinuţa fetelor”…)
* „Concediu? Din 20, ori din 25, ori 27… Tăt aşe’-mi scriuă mesaj!” (– vânzătoare din centrul municipal).
* Trandafiri cât bujorii la casa cu ferestruici.
* O bluză galben murdar aduce răcoare pe trotuarul în soare.
* ”Zmeură, pastăi!… De ce râdeţi?” „Pastăi!” „Cum, nu zicem bine?!” „Sunteţi di pa Iza?” „Nu. De la Ukraina… Da’ cum să zicem noi?…”
* „Hai, Ioana! Că piaţa-i şi-năuntru…” ( – turişti trecând de Casa de cultură şi de cordoanele de vânzători de ţigări de pe culoarul pieţii)
* Peisaj Duminical: Sub acăţul de la „Pariuri” un bătrân gătit de sărbătoare, cu o cipilică verde, îşi numără bancnotele de 1 leu. Un biciclist de vârstă mijlocie colectează deşeuri menajere din tomberoane. Un invalid îşi cară nepoţelul cu căruciorul. Dinspre centru imami în difuzoare, de pe străzile de departe imne zglobii. „Memorialul” nu are nici astăzi răgaz. Cuiul, tarabele, tejghelele, muzichia de pe „Valea Muluşagului” au program şi în week-end – Valea Muluşagului!…
* La supermarket. „O, avocados!”- rosteşte încântată o tipă în ie chinezească. „Să vedem cât coastă! 3, 99 lei. Ca la noi: 0,95 euro!” (– LA NOI…)
* În jur de 10. „Bună dimineaţa!” – iese la poartă gospodina. „Bună dimineaţa!” – răspunde lăptarul, nuanţând: „…mai de-amn’ iazăţi…”
* …Apropo…, scuze c-am…” – zice fecioraşul. „Nu-i nimic…” – îi răspunde tăticul, revenind cu el de la toaleta localului.
* „Auzi?! Îşi cere voie când vrea să facă ceva rău! Prefer scuze, decât să ceară!” (– bărbaţi tineri la sfat – aproape să mi se dea cafeaua de pământ)
* „Ha, ha, ha! Eu sunt fuuarte sinceră, întotdeauna. Să ştii, apreciază!” (– nu ştiu ce are astăzi, ne pune în bucurie pe toţi! – şi ce dacă-i un talcioc de vorbe? – ei, şi voi: “cine, cine, cine?…” )

Consemnări de Marin SLUJERU

Înfrângeri

Să-mi construiești o casă din inimi frânte
departe-n întunericul des, unde e greu să ajungi,
rodii dulci să-mi așterni pe buzele uscate
să mă hrănesc din ele mai apoi,
când ultimul strop din eternitate va aluneca din universul meu,
timpul râde de mine că nu i-am deslușit secretul,
chipul meu de copil se-ntreabă unde-am fugit,
știe că n-am să mă-ntorc acasă…
păsări fără aripi cu pene umflate,
în șir indian se clatină pe străzi,
eu sunt una din ele, ieșită din rând
cu pene mai lungi, puțin colorate și grele,
număratul stelelor acum m-a obosit,
vreau să-nchid ochii în pustietatea serii
să cad în visul neștiut,
cortine lungi, să curgă praf din ele
să nu mai văd sfârșitul iscălit, pe foi de dud uscat
închise-n temple albe,
să nu mai cer trecut nici viitor
că tot ce am, ce sunt, oricum se va cerne.

Învăț

Învăț cum să-mi iubesc tălpile ce se plimbă pe meleaguri noi,
învăț să-mi iubesc glasul ce cântă note neatinse până acum,
învăț să-mi ascult inima ce slugă a minții nu mai e,
învăț să mă iubesc așa cum sunt…

acceptarea e cea mai frumoasă vindecare,
când fluturii numără clipele iar tu nu mai socoți anii
muzica nepurtată îmbracă sufletul răzvrătit,
cerul curge lin, norii sărută pământul viu,
vapori de iubire ascund iarba trufașă
ce dansează împlinit un dans al păcii,
iar eu învăț să trăiesc ceasul de acum.

Între două lumi

E greu să tot cauți și să nu afli nimic
frământările cerului sunt și ele de prisos,
plutesc între două lumi
una ce-mi găzduiește trupul ostenit
iar alta ce-mi caută sufletul:
nu știu când ne vom întâlni!

Dar atunci când nisipul nu va mai curge,
iar gândurile vor pieri o dată cu apusul
o lume înnoită va răsări în mine
lumina va pătrunde și-n colțul întunecat al uitării
mă va elibera de povara ascunsă de strămoși:
doar pacea și liniștea vor curge.

Hajnalka CUTH