Vestea străbătu ca un fior cartierul. Oamenii devin sensibili atunci când este vorba de boli incurabile, moarte, bani câștigați peste noapte sau povești nepermise de iubire cu un strop de vulgaritate dacă este posibil. De la etajul IV și până la magazinul din colțul cartierului nu vedeai decât chipuri grave care șopteau uitându-se cu luare-aminte în dreapta sau în stânga.

Mara tocmai se mutase la etajul al II-lea în mijlocul cartierului, într-o scară ordonată, cu interfon și geamuri cu mușcate la fiecare etaj. De fiecare dată când trecea pe lângă un grup de două sau mai multe persoane avea impresia că vorbesc despre ea. Își verifica blugii să nu fie rupți, pantofii să fie curați, se pieptăna cu grijă și nu se dădea cu rujuri prea stridente. Era dintr-un sat din apropiere și se angajase de curând la un birou de avocatură ca secretară. Tatăl ei îi cumpărase apartamentul din banii strânși cu multă trudă timp de mai mulți ani. Nu era frumoasă și nici nu făcea nimic ca să fie. Era mai degrabă străvezie, invizibilă, de regulă oamenii nu o vedeau de aceea se simți ciudat când lumea îi acordă brusc prea multă atenție. De fapt nu îi plăceau oamenii, era timidă, introvertită, obișnuită să muncească și atât. Dar era onestă, sinceră și de o bunătate care era luată de cele mai multe ori drept naivitate.

Îi plăcea cartierul zgomotos, vesel și pestriț, singurele momente penibile fiind acelea în care copiii îi dădeau cu mingea în cap în timp ce se jucau sau frânau cu bicicleta exact în spatele ei. Și acum, când lumea șoptea iar ea nu știa secretul.

Asta până într-o zi când întorcându-se de la birou îl găsi pe vecinul ei politicos și cu ani mulți de la etajul I udând florile.

– Domnișoara Mara, ce mai faceți? o întâmpină bine dispus. De mult timp nu v-am mai văzut! Lumea este tot mai ocupată în ultima vreme, nu mai are timp de nimic! Vai, dar cât de rău îmi pare că nu ați cunoscut-o pe soția mea, ce bine v-ați fi înțeles, dar ea ne-a părăsit prea devreme, ce să-i faci, așa e viața…

A mai continuat câteva minute bune timp în care Mara zâmbea, dădea din cap aprobator și încerca să-l depășească. Apoi a zis:

– Nu vă uitați ce zice lumea că sunteți tânără. Faceți-l și gata! Nici nu o să băgați de seamă când crește, ascultați-mă pe mine că sunt om bătrân și aș fi vrut să am copii dar asta e, nu s-a putut, așa a vrut Dumnezeu…

Mara s-a oprit ca și curentată din încercarea de a se strecura pe lângă vecin.

– Ce să fac? a întrebat ea cu voce slabă.
– Știu că nu e treaba mea și oricum e un subiect delicat dar îmi sunteți simpatică, ați fi putut fi copilul meu. Gelu nu va divorța, noi îl știm de multă vreme, tot așa face și nevastă-sa îi iartă orice, foarte tânără nu mai sunteți deci cine o să vă iubească…
– Am 24 de ani, zise Mara tulburată maxim și negăsindu-și cuvintele. Și… care Gelu? reuși să articuleze.
– Cum care Gelu? Eu încerc să vă ajut, nu-i cazul să mă luați peste picior!

Discuția se opri brusc odată cu apariția lui Gelu însuși care se întorcea cu o pâine mare din care cineva rupsese o bucată, poate chiar el judecând după cum molfăia și cum s-a oprit brusc când i-a văzut. Mai avea o plasă în care se ghicea o bere la 2 litri și un pepene verde, combinație nefericită. Mara nu plecă ochii când îl văzu așa cum făcea în majoritatea cazurilor când se întâlnea cu cineva pe scară sau în jurul blocului. Voia să vadă cine era Gelu de care cică era ea amorezată sau ceva de genul ăsta. De data asta Gelu a lăsat ochii în jos încercând să treacă pe lângă ei cât mai repede. Mara nu-și amintea să-l mai fi văzut dar era posibil, tipul nu ar fi putut să-i atragă atenția: avea în jur de 30 de ani, început de chelie și o burtă marcată de tricoul Guci cu un c, mult prea strâmt, verde ca pepenele din plasă.

Vecinul își văzu de udatul florilor fluierând o romanță auzită la radio și prefăcându-se că nu-i cunoaște nici pe unul nici pe celălalt. Mara i-a făcut loc să treacă apoi începu și ea să urce spre etajul al II-lea neștiind dacă e cazul să mai adauge ceva sau nu. Totul era clar pentru toată lumea, mai puțin pentru ea. Ea nu știa cât e de complicată viața în cartier, câte telefoane fără fir există și cum nu poți fi atât de lipsită de suflet încât să strici singura distracție a acestor oameni care au atât de puțin! Totuși, după câteva trepte, vocea i se auzi subțire, parcă fără să o poată controla:

– Mă scuzați! Domnu’ Gelu!
– Da, se auzi de la etajul superior și un cap nedumerit, cu chelia din dotare își făcu apariția peste balustradă.
– Se pare că noi ne cunoaștem? nu găsi ea altceva ce să întrebe.
– Păiiii, lungi Gelu, io vă știu dom’șoară, că doară suntem vecini.
– Eu nu vă știu deloc.
– Acum mă știți, rânji el arătându-și dintele de aur din față. Nu vă neliniștiți, dom’șoară, bârfele mor repede în cartier dar oamenii au nevoie de ele ca… ca… eu de berea asta, găsi în sfârșit comparația potrivită și râse prea tare trăgându-i cu ochiul.

Mara nu mai zise nimic și intră repede în casă închizând ușa de două ori. La câteva luni, timp în care invizibilitatea ei se reinstala, apărură mai multe speranțe de natalitate crescută în cartier. Mara decise că nu era cazul să-și mai bată capul, oricum toți vecinii se comportau ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și încercau din când în când, atunci când era mai puțin străvezie, să o mărite. Nu cu Gelu, normal. Gelu era prea ocupat.

Crina VOINAGHI

Un arc peste timp. Ne aflam în Cluj, când am primit un telefon de la un fost elev al soției, Oniga Aurel. A foat prima comunicare cu fosta dirigintă a lui, atunci prof. Tăut Maria, după absolvirea Liceului din Cavnic, în anul 1967. Au trecut de atunci 50 de ani și elevul și-a format o profesie și a părăsit zona, diriginta lui s-a transferat la Liceul din Vișeu de Sus, după căsătoria noastră, cu numele de Bărcan Maria, unde a funcționat împreună cu mine, soțul ei, până la pensionare, ca profesori de matematică. Ne mai spunea că el se află în Arizona, în SUA, de mai mulți ani, cu familia, cu soția lui Paulina, pe care nu o cunoșteam și cu trei băieți și o fată, alții doi fiind în țară, cu activități de succes; în componența familiei se mai aflau 24 de nepoți! Dar, surpriză: ne invită să-i facem o vizită în Arizona, că n-o să ne pară rău! I-am mulțumit pentru invitație, fără a ne pronunța în vreun fel și i-am spus că și noi facem vizite pe la copii, anual, în Anglia și în State (Minnesota). În anul următor, am primit un nou telefon, fiind în America, prin care reînnoiește invitația și atunci am decis să o onorăm în acest an și am plecat spre Arizona.

În continuare, dorim să împărtășim câteva gânduri, câteva imagini despre un timp de care ne aducem aminte foarte des și cu mare drag, unde am petrecut câteva zile împreună cu prietenii noștri maramureșeni, într-un mediu familial extrem de plăcut; în vizitele făcute am întâlnit prezențe și imagini de o frumusețe excepțională, magnifice.

În săptămâna mare, între 02 și 07 aprilie 2018, eu cu soția, împreună cu fiica noastră Ana-Rodica și nepoțelul Samuel, am luat avionul și am zburat spre destinație, unde am pus piciorul după trei ore de zbor; am plecat cu ninsoare și frig și am ajuns acolo în noapte, într-un mediu de basm și o atmosferă caldă de +30 de grade C. Ajunși la aeroport, am luat mașina pe care fiica noastră o închiriase mai înainte și ne-am îndreptat spre adresa dată. Din mers, i-am contactat și i-am avertizat: «am sosit!»; răspunsul a fost prompt și hotărât: veniți, vă așteptăm cu drag! În circa o jumătate de oră am abordat strada «Paradise», din localitatea Phoenix, acolo unde gazdele noastre aveau locuința, domiciliul. Ne-au așteptat cu o bogată pregătire: supă, salate și mulțime de alte bunătăți, nelipsind nici sarmalele și nici cârnăciorii, cum numai în Maramureș se fac așa de buni. Toate cele prezente arătau calitățile de atât de bună gospodină a Paulinei; a fost și Aurel complice la aceste preparate, cu mulțime de fructe și sucuri, din grădina proprie. Într-o seară, ne-a oferit și o cină cu păstrăvi deosebit de gustoși și bine pregătiți, recolta proprie adusă din munți. Era o familie așezată, credincioasă, cu relații interumane deosebit de agreabile. Paulina spunea rugăciuni de toată frumusețea înainte de fiecare masă, pe care le repeta și la plecările nostre în drumeții. În această frumoasă atmosferă «familială», plăcută, cu multe istorisiri, orele treceau, noaptea se tot micșora și graba spre odihnă și culcare părea adormită. Ne-am culcat până la urmă și ne-am odihnit confortabil, urmând ca în prima zi să începem vizitarea obiectivelor fixate ceva mai târziu.

Noi plecam «pe teren» de la 10 dimineața și eram duși până spre seara zilei, nesătui de toate ce vedeam. Într-una din seri ne-au invitat să vedem «un colț» al unei camere, unde era expus un «Trei Culori» românesc, alături de prosoape, «talgere» și alte obiecte tradiționale românești, maramureșene; un colț mic, care pentru ei era mare cât întreaga Americă!

Chiar și pe plăcile de înmatriculare ale mașinilor a înregistrat pe una «Cavnic» și pe alta «Paulina».

«Eram atât de departe de țară și atât de aproape de ea; sunt destui de mulți în țară, care sunt foarte departe de aceasta»!

«O Zonă aridă și secetoasă, prin Vestul Statului». Am văzut locuri de toată frumusețea în cele 4 zile petrecute în Arizona, în prima zi, făcând o incursiune în zona Vestului Sălbatic. Am plecat printre perdele de palmieri maiestuoși, înalți și doar cu o coroniță de frunze la vârf, printre care se vedeau alte multe varietăți din această specie arboricolă cu bogății coronariene, continuând spre zonele mai înalte, aride și secetoase, cu cactuși de toate formele și varietățile diforme, care urcau pe versanții înălțimilor până spre vârful lor, ca adevărate păduri; mulți păreau a fi trunchiuri retezate de copaci, cu una sau mai multe ramuri, îmbrăcați în «spini». Se mai vedeau și alte specii arboricole, dar dominante erau formațiunile de palmieri și mai ales cele de cactuși.

La întoarcere, am vizitat frumoasa Grădină Botanică, cu o largă reprezentare a varietăților de palmieri și cactuși, cu o floră măruntă printre aceștia, de la care câte o păsărică colibri, mică cât o libelulă, părea neobosită în recoltarea nectarului. Am văzut acolo sute de specii de cactuși, de diferite forme, culori și mărimi, dezvoltați pe verticală sau orizontală, în forme sferice, mai mici sau mai mari, unii cu frunze masive, late, groase și ghimpoase, cu flori și fructe, alții fiind dezvoltați în lungime, cu trunchiuri groase, masive, cu două, trei ramuri; erau și prezențe filiforme, unele izolate sau adunate în corciuri, «tufe».

Într-o documentație pe internet («Despre Cactuși») se spune că ar fi până la 2.500 de specii de cactuși; 80% din compoziția lor este apă și au suprafață groasă, ceroasă, iar aceasta, împreună cu spinii lor («frunzele»), împiedică evaporarea apei, conservă umiditatea și favorizează condensarea. Rezistă în zonele aride și secetoase, având rădăcinile adâncite în pământul uscat, la mai mulți metri, iar acestea se dezvoltă și pe orizontală, pentru a «sugativa» apa atunci când plouă. Animalele care mănâncă cactuși (mai mici, filiformi) mor după aceea, spinii lor perforându-le stomacul! Se spune că floarea de cactus este cea mai parfumată, «parfumul» acesteia fiind simțit până la 1 km distanță. Au multe calități terapeutice, folosite în industria medicală, cosmetică, protector împotriva radiațiilor, plantă ornamentală ș. a.

În multe locuri am întâlnit avertizarea că tăierea unui cactus se pedepsește cu până la 25 de ani de închisoare! Probabil pentru protejarea acelor multe calități pe care le au, iar cu umiditatea mare ce o poartă ar putea fi în pericol în zonele lui aride cu secetă prelungită. Cred că motivul principal ar fi, mai ales, puterea lor de stabilizare a solului acelor zone aride și uscate, larg răspândite în Arizona, cu povârnișuri și înălțimi supuse eroziunii și aportul rădăcinilor sale pot împiedica, peste timp, ca spații mari din acest Stat să nu devină un mai extins și mai «Mare Canion».

«Marele Canion». O minune a lumii, cu o peisagistică fără egal, care te lasă fără cuvinte, păstrându-și farmecul peste timp. Pentru a ajunge acolo, am depășit înălțimea de peste 8.000 de picioare, pe renumitul Rout 66, o șosea mereu în urcare și cu avertizarea de protecție a sălbăticiunilor ce ne-ar sări în cale, fauna având aici o largă reprezentare, cu o severă protecție a aceteia în America; am petrecut două zile în vraja imaginilor acestei minunății create de natură. În fața noastră apăreau înălțimi semețe de stâncă, granit și roci de altă compozitțe, cu mulțime de coloane și piscuri, mai înalte și mai joase, după duritatea lor, în dantelării și culori diferite, de parcă un sculptor de excepție le-ar fi realizat, într-o largă extindere, în trepte, cu o prezență arhitecturală de ansamblu de nedescris, pe toată întinderea acestui imens spațiu. Totul părea un vis! În abisul profund în care se lăsau, se observa o linie albastră, care șerpuia prin defileul acesta și care reprezenta «Fluviul Colorado» , vinovatul principal de aceste uriașe săpături, în mai multe milioane de ani (5-7 mil.), aliat cu vânturi, ploi, alunecări de teren și alte intervenții ale naturii înseși. Acesta a transportat în milioane de ani ceea ce săpa în stânci, granit sau alte structuri, ducând acele enorme cantități în apele mari și adânci, încăpătoare, care până la urmă îl absorbeau și pe el, dar care se tot regenera, nu-l puteau înfrânge și a rămas cu aceeași misiune, poate mai potolită. Spre Sud și spre Nord, se întindea acest uriaș defileu prăpăstios, încă în activitate, de o rară frumuseșe, de neexprimat, una din cele 7 minuni ale lumii. În lungime de aproape 500 de km și o adâncime în jur de 1,5 km, are o lățime neuniformă, extrem de variabilă, situată între 400 m și 24 km! (Câteva date «metrice» le-am luat de pe Internet: «Marele Canion»). De-a lungul lui se întinde o șosea excelentă, cu multiple ramificații, cu întinse parcaje și spații de cazare și agrement, lăsând între ea și acea lungă, minunată și enormă «prăpastie» o perdea arboricolă, cu «strungi» din loc în loc spre acel plăcut miracol, la marginea căruia erau mici ziduri protectoare sau maluri stabilizate. Altfel, zona împrejmuitoare era împădurită cu specii arboricole adecvate înălțimilor, îmbogățită cu fauna adaptabilă acestora, cu însemne afișate pentru protecția lor în deplasări. Ne-am oprit de multe ori cu mașina în dreptul acestor «intrări», cu locuri de parcaj provizoriu și am tot privit prin aceste «ferestre», secvențe dintr-o minune a lumii. Dar, de fiecare dată, la fiecare oprire, ni se părea că vedem pentru prima oară această superbă imagine, care era parcă diferită de cea văzută puțin mai înainte, pentru că era într-adevăr o altă prezență din acel ansamblu al Marelui Canion, văzută din alt unghi, în alte culori, cu alte superbe elemente, cu alte profiluri de stânci, ziduri și coloane masive de granit și piatră, crescute parcă din hăul acelor adâncuri și nu scăpate din eroziunea vremurilor, mărturii peste timp, după milioane de ani. Am trecut astfel din extaz în extaz, pe un lung traseu, unde fiecare imagine și toate în ansamblu îți lăsau pe retină, în simțire, ceea ce nu se poate descrie și se poate numai vedea. Am realizat câtă dreptate are Cristina Stoica, absolventă a PR și Turism, când spune: «Marele Canion este imposibil de transpus în cuvinte; este locul în care înțelegi cu adevărat expresia «fără cuvinte».

După două zile am părăsit zona, cu o cazare de o noapte la un hotel din apropiere, zonă în care realizările creativității umane se îmbinau cu ceea ce natura însăți ne oferea spre admirație, această măreață și unică minune a lumii. Am coborât pe un alt traseu, Sedona, la fel de o excepțională frumusețe, parcă o continuare mai lină a ceea ce am lăsat în urmă, parcurgând un defileu lung, între pereții abrupți ai înălțimilor semețe, de forme și dimensiuni diferite, mai înalte sau mai scunde, de stâncă, granit ori alte roci, de mai mică duritate, în nuanțe de culori și sculpturi variate, de o parte și de alta a șoselei, printre care un râuleț își ducea apele învolburate, mereu îmbogățite, spre josurile acestor ținuturi. Pe marginile acestei ape curgătoare se găseau, din loc în loc, spații cu căsuțe pentru cazare, parcaje, precum și case de vacanță mai izolate, printre arbuști. O frumusețe!

Parcul Național «Pădurea Pietrificată». O altă minune a naturii, a lumii, ne-a oferit spre desfătare și acest spațiu, cu exponatele sale unice, magnifice. Tulpini de arbori întregi, sau bucăți mai mici ori mai mari, unele parcă segmentate la «drujbă», erau împrăștiate pe largi spații, în densități diferite; chiar bucățile mai mici aveau o greutate extraordinară, cele puțin mai mari nu le puteai mișca din loc! Nu știu ce le-a putut bătuci, sau cu ce au fost infiltrate pentru a realiza o asfel de densitate, cu așa enormă greutate. Era o avertizare, la intrarea în zonă, care interzicea păstrarea vreunei bucăți, oricât de mică, sub amenințarea controloului și a consecințelor. Probabil proprietarii acestor bogății erau aceia ce stăpâneau și terenurile pe care se găseau aceste «lemne», aceste «păduri» doborâte, cine mai știe când, cine mai știe de unde. Se prespune (se pare că nu sunt documente) că s-au produs ceva catastrofe pe acolo, erupții vulcanice în potop, cu sute de milioane de ani în urmă, invadând o regiune tropicală cu arbori falnici și o faună ce se poate doar imagina; s-au găsit și fosile de dinozauri și urme de existență umană, mai apropiate. Este locul cu cele mai impresionante fosile găsite, de acum 225 milioane de ani! Erupțiile vulcanice au depus un strat gros de noroi și cenușă vulcanică peste arbori, împiedicând carbonizarea lor. Aceștia au fost târâți de aluviuni departe și separați de ramurile, rădăcinile și uneori de coaja lor, motiv pentru care nu s-au găsit fosile ale acestora, așa cum s-au gasit pentru altele, frunze și floră. Îngropați sub aceste sedimente, au suferit în multe milioane de ani, modificări de structură, fiind pietrificați. Oxidul de siliciu, mai ales, împreună cu oxizii de fier, de mangan, cu pulberea vulcanică numită bentonită, cu jaspul (o piatră semiprețioasă) au pătruns în fibrele lemnoase și le-au mineralizat, în nuanțe de culori de la galben la roșu, portocaliu, albastru, negru sau nuanțe purpurii și le-au dat densitate și greutate mare (unele date metrice, de formație și structură, le-am luat de pe internet: «Pădurea Pietrificată»). Toate acestea dau Parcului Național, «Pădurea Pietrificată», aflată în marele «Deșert Pictat», de-a lungul râului Colorado, cu acea mulțime de «lemne» împrăștiate, segmente de arbori pietrificați, o frumusețe brută, aproape extraterestră. Mai erau și pe aici înălțimi, pereți de stânci de mai mică ridicătură, în culori și forme variate, printre ele cu diferite adâncituri, semne și acestea ale unor eroziuni produse în milioane de ani. Am întâlnit pe acolo și mai multe magazine indiene, cu mulțime de produse de fel și fel, specifice locurilor, amintiri, unele la prețuri exorbitante. Ne-a uimit, însă, o mică buturugă lemnoasă din cele văzute, dar finisată și lustruită pe fața superioară, care-i dădea o strălucire și frumusețe rare de culori, expusă spre vânzare. Evident nu se putea mișca din loc, decât cu cine știe ce mijloace și eforturi. Uitându-mă la preț, în dolari, se vedeau pe etichetă una sau două cifre semnificative, urmate de mai mult zerouri; iluzie optică, credeam eu. M-am uitat mai cu atenție, cu ochelarii pe ochi și am văzut cu claritate valoarea: 12 mii de dolari! De necrezut! Îmi ziceam că acea buturugă se putea secționa în mai multe felii, fiecare putând fi adusă la acelaș aspect, miracol. Oricum, nu aveam intenția să ne-o însușim; câteva lucruri am mai cumpărat de pe acolo, ca amintiri, mici ca dimensiune și ca preț. Tot în acel magazin era prezentă o tulpină de arbore mai subțire, la care se vedeau cu claritate în capătul ei acele cercuri care exprimau vârsta copacului în ani. Am mai întâlnit, tot într-un magazin cu vânzări, o bucată de «piatră» neagră, de mărimea unei genți mici, plate, la fel cu o densitate ce o făcea de nemișcat; preț astronomic! Ni s-a spus că este o bucată dintr-un meteorit căzut undeva pe aproape. Simbolisme, relicve de multe milioane de ani! Am vizitat și locul acela, urcând cu mai multe ascensoare și am văzut craterul enorm, circular, de mari dimensiuni, lăsat de meteorit la contactul cu Pământul.

În ultima zi a vizitei noastre, ne-am deplasat în orașul Tucson, unde am vizitat două biserici catolice. Una a fost mai recent construită, o adevărată catedrală, cu arhitectură modernă, extrem de plăcut organizată, în exteriorul și interorul acesteia, interior ce-ți dădea pacea și liniștea cunoscută a acestor locuri de reculegere și rugăciune. M-au impresionat două statuete dintr-o anticameră a acesteia, unde una reprezenta un călugăr ce purta zeghea de întemnițat, vărgată, iar a doua, o călugăriță cu lanțuri la mâini, probabil reprezentând misionari, martiri ai acelor locuri și timpuri, sau evidențiind alte perioade de persecuție ale cultului religios în formare. A doua biserică a fost construită în altă parte, veche din anul 1700, cu băncile și mobilierul uzat de folosință, cu întregul interior foarte plăcut și frumos organizat muzeistic.

De aici am trecut în Old Tucson, unde erau prezente tot felul de construcții și imobile din timpurile vechi, acolo unde se montau scene cinematografice pentru filmele de epocă, western-uri și unde te puteai plimba cu trenulețul sau cu poștalionul vremurilor. O excursie de neuitat!

După 4 zile, pline de minunății, am sosit «acasă» ceva mai târziu și am invitat pe amabilele și primitoarele noastre gazde la un local japonez, pentru o cină de despărțire. Acolo, un meșter bucătar japonez a preparat în fața noastră meniul comandat, deosebit de gustos și îndestulător, făcând tot felul de scamatorii în timpul «activității», amuzante nu numai pentru nepoțelul nostru, dar chiar și pentru noi.

Cu multe mulțumiri și alte discuții, mai scurte acum, ne-am retras pentru odihnă, dimineață fiind trezirea la orele trei, pentru a putea parcurge toate formalitățile de îmbarcare în avion, care pleca la primele ore ale dimineții. Mulțumindu-le mult pentru frumoasa primire și găzduire, ne-am îmbrățisat cu afecțiune și, la drum, așa cum îi stă omului bine. Aurel era plecat la serviciu mai devreme, iar Paulina ne-a condus la mașină, cu rugăciuni așa cum știa ea să le facă și a rămas acolo, între doi arbuști, făcându-ne semn cu mâna, până când depărtarea și întunecimile nopții, încă neîncheiate, au împiedicat vederea; acolo stătea și Aurel, dacă nu era plecat la serviciu.

Rămâneți cu bine și cu sănătate, oamenilor ce ați fost și sunteți atât de buni și care trăiți în sentimentele religios-umane în esența lor și nu le manifestați doar în vorbe, formal! Domnul să vă ocrotească și să vă aibă în pace!

Cu mult drag, familia de oaspeți, pe care ați făcut-o să se simtă atât de bine!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Lieului ”Dragoș Vodă” din Sighet

22. o4. 2019, Minnesota, SUA

*****
Pașii iubitei –
cor de greieri peste zi
rămas pe buze.

*****
Casa bunicii –
puf de plop purtat de vânt
pe ochi, pe obraji…

*****
Careu de șotron –
copii așteptând la rând
vara târzie.

*****
Tocuri pe podea –
Soare-n paharul cu vin,
un du-te-vino…

*****
Vârful Dealului –
hocus-pocus alb verde,
nori aduși de vânt.

*****
Vechea fântână –
livada bunicului
tot mai uscată.

*****
Drumuri în răscruci –
nori albi nemișcați pe cer,
cireșe în pârg.

*****
Pași în zăpadă –
pini lăsând umbre subțiri
pe malul apei.

*****
Raze de soare –
pe umărul iubitei
tatuaj alb, fin.

Marius VOINAGHI

Foto: Marius Voinaghi

În urmă cu cinci ani, la Colegiul Național „Dragoș Vodă” a avut loc o întâmplare „stranie”. După ce conducerea de atunci a CNDV – ului a acceptat în mod firesc să fie amplasată – la data de 18 iunie 2014 – o placă ce marca locul de unde a pornit calvarul așa numitului „lot Vișovan” (și al elevilor arestați ulterior), după câteva zile, inofensiva bucățică de marmură este îndepărtată intempestiv.

Să vedem, pe scurt, ce înseamnă „lotul Vișovan”. Un grup de 17 tineri având între 15 – 23 ani, elevi ai Liceului „Dragoș Vodă”, alături de profesorul lor de chimie Aurel Vișovan, aveau să fie arestați în 1948 de pe băncile liceului pentru activități… anticomuniste. Au primit ani grei de închisoare, pedepsele fiind cuprinse între 3 și 17 ani de pușcărie. Toți erau elevi foarte buni ai Liceului „Dragoș Vodă”, fii de maramureșeni, iubitori de neam și țară.

Zilele trecute am purtat o mică discuție pe tema plăcii (în prezența unei jurnaliste din Franța) cu doi dintre supraviețuitorii lotului Vișovan, Petru Codrea (88 ani) și Ioan Ilban (89 ani). Amândoi și-au exprimat nedumerirea și totala dezamăgire produsă de îndepărtarea plăcii din incinta liceului care a dat al doilea grup, din țară, ca număr de elevi arestați de regimul comunist (după Liceul „Radu Negru” din Făgăraș).

Încercăm să clarificăm unele detalii ale acestei „ciudate” întâmplări și discutăm cu preot prof. Marius Vișovan, fiul prof. Aurel Vișovan (cel care a dat numele lotului de tineri arestați).

Salut, Sighet!: Stimate părinte Marius Vișovan, se pare că nu ați renunțat la ideea de a vedea placa în memoria „lotului Vișovan”, ce a fost amplasată în incinta Liceului „Dragoș Vodă”, repusă pe poziția inițială. De ce?
Marius Vișovan: Nu am renunțat și nu voi renunța, pentru că eroii anticomuniști au salvat demnitatea neamului românesc în cel mai îngrozitor moment al istoriei sale – ocupația sovietică și instaurarea brutală a regimului comunist cu tot valul de teroare ce a durat decenii. Ei au dovedit că românii au valori în care cred și au curajul să riște și să se sacrifice pentru ele. Iar aceste valori sunt în primul rând credința creștină și dragostea de patrie. Eliminarea plăcii exprimă clar o interdicție – tinerii de azi nu au dreptul să-și cunoască istoria recentă. Dovada e simplă – Aurel Vișovan a mai trăit 12 ani după Revoluție, a dat interviuri la televiziune, presei române și străine, l-a întâmpinat pe regele Mihai în numele sighetenilor în 1997 dar… nu a fost niciodată invitat la liceul „Dragoș Vodă” să vorbească elevilor!

Salut, Sighet!: Care credeți că a fost rațiunea/ mobilul îndepărtării plăcii?
Marius Vișovan: Personalități de anvergură ale culturii naționale, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Vintilă Horia etc. sunt „vânate” prin toată țara, Institutul „Elie Wiesel” (președinte Alexandru Florian) „presând” autoritățile locale să le elimine numele din spațiul public – să nu mai fie străzi, școli, licee, instituții cu numele lor, să fie demontate statuile lor și plăcile comemorative, să le fie retrase titlurile de „cetățean de onoare” acordate în trecut etc… prevalându-se de interpretarea forțată a unor texte de lege din 2015. În unele locuri presiunea a reușit, în altele autoritățile locale au rezistat, dar de fiecare dată a ieșit scandal, opinia publică simțindu-se umilită și agresată de asemenea abordări. A fost de notorietate atitudinea primarului Clujului, Emil Boc, care a refuzat să schimbe numele străzii „Radu Gyr”, sau – mai aproape de noi – dârzenia comunei Bârsana, unde primarul, preoții, intelectualii și sătenii s-au solidarizat și școala se numește în continuare „Mircea Vulcănescu”. În cazul „Dragoș Vodă” din 2014, domnul Alexandru Florian știind că nu are nicio bază legală a recurs doar la „subtile” mesaje telefonice, apelând la intermediari, fără niciun document scris. „Presiunea” a reușit fiindcă sighetenii nu au fost uniți.

Salut, Sighet!: În ce stadiu se află demersul dumneavoastră de reamplasare a plăcii?
Marius Vișovan: Pot să afirm că există actualmente pe plan local un plus de bunăvoință în rezolvarea problemei și acest lucru mă bucură, dar ezitările nu au fost încă depășite. Am fost sfătuit să fac o cerere la Oficiul Național pentru Cultul Eroilor de unde am primit un răspuns foarte cald și respectuos dar… dânșii se ocupă doar de cei morți în războaie! Asta e… până la urmă e o problemă de „voință politică”. Când autoritățile orașului și liceului (care azi nu mai sunt cele din 2014 iar mâine nu vor fi cele de azi) vor înțelege dramatismul situației, placa va fi pusă firesc înapoi.

Salut, Sighet!: Am discutat cu doi dintre supraviețuitorii „lotului Vișovan” (Petru Codrea și Ioan Ilban), care nu-și puteau explica decizia îndepărtării plăcii. Credeți că reamplasarea acestei simple și modeste plăci le mai poate aduce vreo „satisfacție” celor care au supraviețuit?
Marius Vișovan: Cu siguranță! Eliminarea plăcii a fost în primul rând pentru dânșii o imensă jignire! Mai sunt în viață 7 elevi ai liceului „Dragoș Vodă” care au suferit în temnițele comuniste, dintre care 4 din lotul Vișovan. Dar a fost o mare jignire și pentru soțiile celor deja decedați, care participaseră la sfințirea plăcii cu câteva zile înainte! Și nu în ultimul rând, o mare durere pentru mama mea, care a predat peste 30 de ani la Liceul „Dragoș Vodă”! Credeți că aniversarea Centenarului liceului este deplină, în aceste condiții?

Salut, Sighet!: Atât fascismul cât și comunismul au generat multă suferință și nu în ultimul rând numeroase victime nevinovate. Dacă ne gândim și la Holodomorul din Ucraina putem avea o imagine globală a tragediei produse de “implementarea” comunismului în Estul Europei. Și totuși, de ce oare comunismul este considerat mai… uman?
Marius Vișovan: E simplu, propaganda de stânga e mai tare! Dar dacă în Occident prinde pe fondul naivității celor care nu au cunoscut efectiv comunismul, la noi așa ceva este aberant! A lăuda sau relativiza regimul comunist este o mare minciună și o batjocorire a milioanelor de români care au suferit având caracter și ținută verticală! Și a urmașilor acestora care au suferit indirect prin șicane și marginalizare socială!

Salut, Sighet!: Grupul/ „lotul Vișovan”, care și-a asumat lupta și rezistența anticomunistă pornită într-un liceu dintr-un nord invizibil de țară, a fost recunoscut și onorat oficial de către autoritățile/ instituțiile democrate românești. Dacă este așa, o placă în memoria luptei lor poate să stârnească anumite sensibilități?
Marius Vișovan: Amplasarea acestei plăci nu a deranjat pe nimeni în Sighet. Așa cum v-am spus, presiunile au venit din altă parte!

Salut, Sighet!: Un psalm din Biblie ne spune că… “Nimeni nu este drept înaintea lui Dumnezeu”. Păi dacă nu avem șansa de-a fi drepți în fața Creatorului, ce sens mai au… faptele noastre insesizabile?
Marius Vișovan: Nu suntem perfecți, este evident. Dar este esențial să vrem să fim mai buni, să ne respectăm și să ne ajutăm între noi. Și când avem modele de frați ai noștri care pentru Dreptate și Adevăr și-au jerfit tinerețea și chiar viața, trebuie sa le cultivăm memoria și să-i urmăm, cu toate slăbiciunile noastre. Dacă liceenii sigheteni de azi ar cunoaște frumusețea sufletească a tinerilor arestați în 1948 ar fi… fascinați! Să nu ne lamentăm ipocrit… noi, românii, avem valori, avem modele! Să le scoatem în față, dacă vrem o țară cu oameni cinstiți și curați!

Salut, Sighet!: Există unitate de credință în… credință?
Marius Vișovan: O unitate de măsură a credinței are numai Dumnezeu… noi, oamenii, putem măsura doar practica religioasă, care reflectă parțial credința, dar nu se confundă cu ea. Dacă vrem însă să evaluăm în profunzime credința, avem totuși un indicator. Indicatorul este capacitatea de jertfă pentru idealul îmbrățișat. Cât despre unitatea în credință, este clar că există religii și confesiuni diferite, dar asta nu trebuie să ne facă să cădem în relativism. Cu toții căutam fericirea, cu toții avem nevoie de comuniune. Respectul față de demnitatea persoanei umane e un reper de la care trebuie să plece orice dialog religios sau filosofic.

Salut, Sighet!: Revenind la subiectul discuției noastre, când credeți că va fi reamplasată placa în memoria „lotului Vișovan”?
Marius Vișovan: Nu știu… dar eu nu voi înceta niciodată lupta, și dacă va fi cazul, o vor continua copiii mei! Dar ar fi rușinos pentru Sighet și pentru România ca ultimii eroi anticomuniști să plece din această lume dezgustați de batjocura la care (a câta oară?) au fost supuși…

Salut, Sighet!

Colegiul Național ”Dragoș Vodă” participă cu 10 elevi, coordonați de prof. Cornelia Hotea, într-un proiect național unicat în care sunt implicate alte 14 Colegii Naționale centenare de mare prestigiu din țară, în total, 143 elevi și 16 profesori.

Proiectul se numește „Comori ale spiritualității românești” iar finanțatori sunt Patriarhia Română și ANPCDEFP, sub coordonarea prof. Maria Miron, profesor la C. N. ”Mihai Viteazul” din București.

Scopul proiectului:

• Cultivarea interesului faţă de valorile spiritualității românești și frumusețile țării;
• Îmbogăţirea orizontului cultural al elevilor;
• Educarea în spiritul protejării frumuseților naturii;
• Promovarea colaborării între elevii şi cadrele didactice din diferite unităţi de învăţământ.
• Formarea unor trăsături pozitive de caracter: perseverență, responsabilitate, tărie morală, optimism, spirit de camaraderie, ingeniozitate.

Impactul educativ estimat asupra grupului țintă:

• Creșterea interesului tinerilor faţă de frumusețile țării și valorile spiritualității românești;
• Îmbogăţirea orizontului cultural prin asimilarea unor noi cunoștințe pe parcursul vizitelor, excursiilor, al întâlnirilor cu personalități ale culturii contemporane și al activității de cercetare întreprinse;
• Formarea tinerilor în spiritul protejării naturii;
• Colaborarea între elevii şi cadrele didactice din diferite unităţi de învăţământ, în vederea realizării unor activități comune: programe cultural-artistice, ateliere de lucru, expoziții, dramatizări, reviste, activități ecologice, vizite și drumeții;
• Formarea unor trăsături pozitive de caracter: perseverență, responsabilitate, tărie morală, optimism, spirit de camaraderie, ingeniozitate;
• Dorința elevilor de a rămâne în țară după terminarea studiilor pentru a contribui la progresul României.

Prima etapă, „Călător prin țara mea”, s-a desfășurat în perioada 18-22 iunie 2019. A fost o călătorie maraton, în județele Neamț și Suceava, unde s-au vizitat obiective importante, s-a făcut ecologizare în Parcul Ceahlău, au avut loc dezbateri tematice în ceea ce privește învățământul românesc.

Am vizitat:

• Mănăstirea Agapia (pictată de N. Grigorescu) și casa Al. Vlahuță
• Casa Ion Creangă din Humulești
• Cetatea Nemțului
• Rezervația de zimbrii
• Durău – Cascada Duruitoare – Dochia – Toaca – Fântânele
• Mănăstirea Voroneț
• Transrarău până la cabana Rarău și drumeție pe Pietrele Doamnei
• Mănăstirea Moldovița
• Mănăstirea Putna și chilia lui Daniel Sihastrul
• Cetatea Sucevei
• Casa Ciprian Porumbescu
• Plimbare prin centrul orașului Piatra-Neamț
• Cheile Bicazului
• Lacul Roșu

Activități comune pe ateliere:

• atelier de creație literară
• atelier de pictură
• atelier de muzică și dramatizare
• atelierul democrației
• atelierul mass-media

Etapa a doua, va avea loc în perioada  3-5 octombrie 2019, la Pitești, unde se va organiza un simpozion de  comunicări destinate elevilor, ce va cuprinde lucrările elaborate , pe baza informațiilor asimilate în prima etapa (creații literare, picturi,referate asupra obiectivelor vizitate, jurnale de călătorie, etc).

Colegiului nostru i-a revenit misiunea de a crea o pagină de facebook și web site pentru proiect .

Mai multe detalii găsiți la adresele:

https://www.facebook.com/Comori-ale-spiritualit%C4%83%C8%9Bii-rom%C3%A2ne%C8%99ti-2019-2304823023063437/?modal=admin_todo_tour

https://sites.google.com/view/calatorprintaramea?fbclid=IwAR0csp0ddrdoEX3-MQUl9pzZqpA4CuEzk-3yP_cwZuOW6qEg0ZSsmS8FUDE

Mulțumim și pe această cale domnului director prof. dr. Vasile Mih, pentru sprijinul acordat!

Prof. Cornelia HOTEA

Nu știu să-l definesc. Nu știu cum treceau zilele până venea acasă. Simt doar fericirea de-a fi la tata în brațe. Senzația de pace, de acasă pe care mi-o dădea. Nimicurile pe care le vorbeam cu el în neștire. Sau tăcerea. Mâncatul la el în brațe. Cred că așa dor îmi era să vină acasă, încât atunci când îl vedeam nu mă mai puteam desprinde de el. Eram imaginea lui în miniatură, tunsă băiețește, gălăgioasă și curajoasă, cu vorbele la mine, „fata lu’ tata”. Deși își dorise toată viața băieți, declara că nu m-ar da pe 100. Aveam un limbaj secret parcă, o conexiune neînțeleasă, dar pentru noi foarte clară. Toți copiii sunt întrebați tâmp: „Pe cine iubești mai mult?”. Cu riscul de-a o supăra pe mama, dădeam la vârste fragede același răspuns, cu voce: „pe tata, da’ să nu-i spuneți la mama”. Răspunsul a devenit unul interior mai apoi, dar a rămas același vreme foarte îndelungată.

Toți îl strigau Dan. Mulți ani am crezut că ăsta-i era prenumele. Numele lui era un derivat al acestuia. Un diminutiv. Era inginer. Agronom? Zootehnist? Eram foarte confuză. Nu știam clar ce face, că era calificat în creșterea animalelor, dar măsura terenurile țăranilor. Naveta fiind prea lungă, stătea într-un sat în timpul săptămânii și venea în week-end acasă. „Trăiți, domn’ inginer!”, reverențios îl mai saluta lumea… alți domni înclinau capul și-și ridicau pălăriile. Mama era asistentă de farmacie, dar și ei i se adresau la fel de respectuos „doamna farmacistă”. Ea frumoasă, el rebel.

Așadar, când tata venea acasă, îi săream de gât, încă de la ușă și nu mă desprindeam de el. Mânca cu mine în poală, îi ciuguleam din farfurie. Când se lua curentul și stăteam toți adunați în jurul mesei, zărindu-ne sub lumina difuză a lămpii cu petrol, tata îmi curăța semințe de floarea-soarelui și mi le aduna în grămăjoare. Mă uitam fascinată la fiecare mișcare de la pungă la gură și apoi la grămada care creștea prea încet. Mă sileam să am răbdare, să aștept să se strângă mai multe. Îmi umpleam gura cu semințe și apoi începeam din nou așteptarea. El nu mânca nimic.

Mă pregăteam alături de el de bărbierit. Avea cremă în tub, ca pasta de dinți. Își punea puțină în palmă și apoi cu pămătuful umezit, făcea o barbă de spumă peste barba lui. Era ca un Moș Crăciun. Și eu voiam barbă de spumă. Și o căpătam. Făcută cu același pămătuf. Ne poziționam la oglindă, cot la cot, și ne bărbieream. Eu primeam o „lamă fără lamă” și luam evident doar spuma. Dar imitam absolut toate strâmbăturile lui când se străduia să parcurgă toate cutele feței. La final ne limpezeam cu zgomot și urma o soluție ce mirosea înțepător, dar plăcut. Mă dădeam și eu, dar nu pricepeam de ce-l ustură pe el așa tare. Că pe mine nu mă durea deloc. Lui îi mai curgea sânge. Mie niciodată. Ciudat…

Și azi tata crede că am părul des și frumos datorită lui. Avea obsesia căderii părului și pentru că-i semănam leit, îi intrase în cap că voi cheli și eu. Mă ducea la frizer, în C.I.L., și un nene mustăcios mă tundea extrem de scurt, băiețește. Plângeam și fața mi se făcea un amalgam de păr care-mi rămânea lipit din cauza lacrimilor. Îmi pipăiam capul și eram extrem de descumpănită de felul în care arătam. Drumul înapoi spre casă nu îl mai parcurgeam ținându-ne de mână, ci mergând îmbufnată și scăldată de lacrimi de crocodil. Protestam că sora mea are voie să-și crească părul și eu nu. La toate văicărelile mele, el răspundea scurt: „Ea nu seamănă cu mine. Lasă, dragu’ tatii, că mi-i mulțumi când vei fi mare.” Evident, nu-i mulțumesc. O aberație. Aveam păr bun de mică. Nu mi l-a îndesat el cu tunsorile rușinoase de băiat. Asta i-a mers până într-un an, când am refuzat să mă las dusă la frizer. Pe sus nu mă putea lua că răcneam și auzea toată strada, de târât de-o halipă nici pe atâta, că mă zbăteam ca o posedată. Așa că a renunțat, suspinând și căinându-se că voi cheli ca el.

Îi plăcea muzica populară și făcea pe dirijorul dând frenetic din mâini și cântând în același timp. Îl imitam. Imitam pe toată lumea. Tineri, bătrâni, actori, cunoscuți, fără discriminare. Tare-mi plăcea să fiu centrul atenției. Sora mea mi-a spus odată că se simțea invizibilă în preajma mea.

Duminicile erau decupate după un șablon. Dimineața mă trezeam învăluită de miresmele ce veneau dinspre bucătărie. Prăjituri, supe, ciorbe cu multe verdețuri, că așa-i plăcea lui. Friptură pe care el o pregătea cel mai bine, încins cu șorț de bucătar. Mirodenii, ierburi din nou, usturoi, vin, toate emanând mirosuri colorate. Clinchet de farfurii și pahare la amiază, râsete, povești, apoi vasele spălate cu zgomot la chiuvetă. Momentul urât de mine toată copilăria era legat de meciul de fotbal, de vacarmul insuportabil pentru mine, făcut de comentatorii care anunțau „cine-i la balon”. Ce stupid mi se părea să-i spui mingii de fotbal „balon”! Nu aveam voie să râdem, să facem gălăgie pentru că se risipea vraja și magia meciului. Era complet absorbit și mie mi se instala o senzație ciudată în stomac pe care o resimt și acum, ori de câte ori aud un comentator sportiv. N-am luat niciodată bătaie de la tata. Amenința cu șlapul în vânt, ne mai croia peste plapumă, dar nu simțeam nimic. Râdeam. Asta se întâmpla seara, când refuzam cu sora mea, să ne domolim. Ne certam, ne băteam, urlam și doar șlapul fluturat ne putea potoli. Copilărie în toată regula. Cu mamă, tată, soră, cu prieteni și mese, jocuri, râsete, glume, viață adevărată. Eram în clasa a IV-a.

Cam pe atunci am început să recunosc respirația îmbibată de aburii alcoolului. Nu-mi plăcea. Îmi crea repulsie instant. Și venea mereu din partea tatei. La vârsta asta nu-i mai stăteam în brațe, nu mai eram centrul universului său. Altceva îi capta atenția. Era mereu irascibil, nervos și căuta motive de harță. Nimic nu-i mai era pe plac. Refuza să mai vină cu noi în excursiile săptămânale la Muzeul Satului ori pe malul Izei, locuri de relaxare pentru mai toată lumea pe atunci. Prefera să rămână acasă, să stea pe balcon și să privească pierdut în zare. Am aflat mai apoi că privea țintit, nu pierdut, către ceva nou, interzis, acel „altceva” care-i captase atenția.

Zilele senine erau încheiate. Senzația mea de gol în stomac, de spaimă erau permanente. Ora 16 era simțită organic. Nu aveam nevoie de ceas. Începeau să mă doară toate. O panică de necontrolat se instala. Tot ce depășea 16.30 era agonie. Știam că vine doar târziu, duhnind a băuturi amestecate și a tutun, scrâșnind din dinți și violent. Agresivitatea i-a crescut în timp, furia, nevoia de a lovi, de a înspăimânta, de a sparge, de a distruge. Trei suflete sufereau la unison, se temeau, plângeau și își frângeau mâinile. Mama și fetele, neputincioase în fața unui monstru. A doua zi după beție era plin de remușcări, promitea că a fost ultima dată, că nu mai face pentru nimic în lume. Era momentul mamei să preia puterea. Sau al meu. Când îi aruncam vorbe grele direct în obrazul pe care-l iubeam, pe care-l bărbierisem toată copilăria. Se căia, îmi cerea iertare. Voiam să-l cred. Îl credeam. Speram. Mă rugam. După o săptămână, cam atât îl ținea până să o ia de la capăt, reîncepea calvarul.

Ceasul interior îmi bătea mereu ora 16. Zi după zi. An după an. Mirosul alcoolului nu mă mai părăsea. Mi se infiltrase în creier, îmi stăruia în toți porii. Vorbele deșănțate, injuriile, jignirile, blestemele, trivialitatea m-au scos forțat din copilărie. „Jocurile au stat” pentru mine. Doar două prietene bune mă vizitau. Ele știau ce trăiesc. Pentru restul lumii, eram un copil ca oricare altul, cu teme, jocuri și năzbâtii. Pentru cei ce aveau ochi să vadă, lumina îmi dispăruse din privire, inocența abandonase sufletul meu pustiit. Somatizam. Durerea îmi locuia ființa. Mi-o cotropea. Eram un copil cu suflet hăituit. De om mare, epuizat. Mă imaginam cuprinzând nemărginirea, atingând ramurile cioturoase, zburând razant pe lângă inflorescențele cireșilor, uitând de lumea reală. Încercam să evadez, să uit că-mi târam picioarele obosite, că-mi plecam capul epuizat de gânduri și țipete. Să uit că nimicnicia umană mă doborâse, mă spulberase, măcinându-mi sufletul. Mă vedeam plutind, visând libertatea, ridicându-mă deasupra tuturor. Privind mereu deasupra.

În lumea reală însă, coșmarul nu se oprea. Nu mai aveam duminici cu un tată iubitor, încins cu șorț, gătind friptură. Acum era îmbibat în alcool și duhnea a tutun. Și arunca friptura în tavan, mânca grobian, cu sosurile și toată zemuiala scurgându-i-se pe față. Tacâmurile nu-i erau de folos. Mânca doar cu mâinile, împroșcând în toate părțile, bătând cu pumnul în masă, amenințând. Într-o seară, când noi eram în toiul unei curățenii generale, cu covorul greu, curat, bătut, rulat, a decis că cel mai nimerit ar fi să-l arunce de pe balcon. Așa a făcut. De două ori am cărat toate covorul în casă, până la etajul doi. A treia oară, rușinată, mama a rugat-o pe vecina de la parter să ni-l țină la ea în casă până a doua zi.

Rușine. M-a acoperit de rușine. O zi infernală a fost cea în care a spart prin casă: telefon, dulap, trântea cu sticla în masă creând semicercuri în lemnul de stejar. Urme vizibile ale invizibilului monstruos petrecut. Atunci am fugit de acasă. Așa cum eram îmbrăcate. Am dormit la Buni. A doua zi, am apărut la școală cu mama de mână, care, înlăcrimată, îi explica tovarășei învățătoare de ce nu am uniformă. Știu că m-a privit blând și m-a împins ușor în clasă în timp ce ele vorbeau pe coridor. Rușine am simțit când toate privirile echipate în uniforma regulamentară s-au ațintit asupra mea. Oare știau cu toții ce pătimisem? Pesemne știau. Cu siguranță ghiciseră. Era totul scris pe fața mea desfigurată de nesomn, de spaimă.

Cum poți dori ca omul pe care l-ai iubit cel mai mult pe lume să moară? Ce resorturi s-au declanșat amarnic încât să simt că pământul nu ne mai poate curpinde pe amândoi? Unde s-a dus iubirea lui? Grija pentru noi? Ce anume poate determina o schimbare atât de cumplită?

Aveam admitere pentru liceu. Nu învățam acasă. Că nu era cu putință. Aveam atacuri de panică. Nu puteam respira. Oniricul coșmaresc era realitatea mea de zi cu zi.

Violența ajunsese la cote maxime. Mama avea obrazul vânăt. Copilul care ședea în brațele tatălui așteptând grămăjoarele de semințe, care se bărbierea în oglindă ca o reflexie a lui, care-l venera și-i sărea de gât de cum intra în casă, copilul acela devenise un adolsecent furibund, căruia i se activase un singur instinct. De protecție a mamei. Rolurile erau inversate, îmi asumasem poziția asta de nevoie. Îmi amintesc că i-am prins hainele în dreptul pieptului, și l-am azvârlit în ușă, care s-a zguduit sub impactul loviturii. N-am să uit niciodată privirea lui injectată, furioasă, șocul că eu, „puiul tatii”, îl atacam cu atâta ură. La scurt timp a părăsit casa, însoțit de jandarmi. Dulapurile i-au rămas goale. Ca sufletul meu. Ceva s-a rupt atunci definitiv în mine. Noaptea aceea, prima în care n-am știut cum să ne purtăm, dacă să îndrăznim să dormim, a fost una în care n-am știut cum să ne primim libertatea. Ne uitam una la alta și ne întrebam: „E real? Am scăpat? Am scăpat de el cu adevărat?”. N-am dormit. Nu ne-am liniștit. Mult timp după aceea. Nici nu eram învățate cu liniștea. Venea după atâția ani de chin, încât nu recunoșteam ce e.

Până la urmă, a avut el grijă să nu cunoaștem liniștea cu adevărat. S-a mutat la noi în bloc, în balconul la care privea dus pe gânduri, găsindu-și noua iubire la doi pași de noi.

Rușinea am îndurat-o mai departe. Mama, furia. Așa s-au scurs anii. Din când în când mă întreba în ce clasă sunt, câți ani am. Mai apoi în ce an sunt la facultate.

Traumele te însoțesc peste tot. Durerea se estompează, viața curge, și ți se pare că ai lăsat totul în urmă, că ți-a trecut, că te-ai vindecat. Psihologii știu mai bine. Că trebuie să ierți. Să vindeci copilul din tine, care n-a avut nicio vină, care-i speriat și rănit și care nu te lasă să evoluezi cu adevărat. Frumoase vorbe. Înțelepte. Complet abstracte pentru mine. Noaptea libertății mele a însemnat și abandonul. Senzație care m-a paralizat toată viața. Dezrădăcinarea, lipsa de apartenență la ceva ce ai iubit și apoi ai urât în egală măsură. Iubirea ca abuz.

Trecând pe stradă am auzit dintr-o casă un strigăt de femeie: „Nu mai da!” și visceral am devenit femeia. Înspăimântată. Transportată în timp, într-o copilărie zbuciumată. A nimănui. Nevăzută și neauzită în vacarmul oamenilor mari. Abandonată.

Oana ȚÎNȚAȘ

Orașul cu “duși” stăpâni
A fost ocupat de câini:
Bipede și patrupede
Zi și noapte stau de veghe
La poartă la-mpărăție,
Spre a noastră bucurie!

Ras Publica

Apropiindu-ne de sărbătoarea Centenarului Colegiului Național „Dragoș Vodă” vom mări frecvența prezentărilor promoțiilor dragoșiene. Azi, demarăm cu publicarea primei clase din promoția 1998. Citiți-ne constant și identificați-vă (inclusiv prin prisma performanțelor), transmiteți mesajele voastre tuturor cndv-iștilor!

Fotografie din arhiva prof. Ștefan Huber.

Salut, Sighet!

Duminică, 23 iunie 2019, Clubul Rotaract Sighet alături de CsaBike, surprinde vara inedit, organizând proiectul „O zi cu bicicleta”, în intervalul orar 08.00-18.00. Sighetenii sunt încurajați să își parcheze mașinile și să se plimbe cu bicicleta pentru o zi.

Scopul proiectului este de a promova sănătatea, sportul și educația, atingând, în acest mod, trei arii de interes public.

Tronsonul Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”- sensul giratoriu de lângă Complexul „Practico” va fi închis pentru a oferi cetățenilor bucucria unei zile fără agitație în trafic, dar plină de seninătatea unei duminici liniștite.

În centrul orașului va fi amenajat un traseu tip poligon pentru bicicliști, un cort pentru service biciclete gratuit- oferit de CsaBike, un punct bike & coffe la Restaurant „Floare de Colț” (str. Corneliu Coposu, nr. 2/3), educație rutieră- oferită de Poliția Locală, dar și un spațiu de joacă special pentru copii, cu animație, balon gonflabil, trambulină și face painting oferit de Familia 31, la Grădina Morii.

Clubul Rotaract a a avut această inițiativă în urma unei sesiuni de brainstorming care a dus la următoarele concluzii:
1. Emisiile de poluanţi ale autovehiculelor prezintă două mari dezavantaje. În primul rând, eliminarea se face foarte aproape de sol, fapt care duce la realizarea unor concentraţii ridicate la înălţimi foarte mici, chiar pentru gazele cu densitate mică şi mare capacitate de difuziune în atmosferă. În al doilea rând, emisiile se fac pe întreaga suprafaţă a localităţii, diferenţele de concentraţii depinzănd de intensitatea traficului şi posibilităţile de ventilaţie a străzii.
2. Dorim să promovăm un stil de viață sănătos. Mișcarea fizică contribuie la eliminarea stresului, anxietății și depresiei, întărește mușchii, inima, ba chiar întregul sistem cardio-respirator. Și nu în ultimul rând, persoanele care fac sport și au o viață activă din punct de vedere fizic, au articulațiile foarte mobile, echilibru al coloanei vertebrale și flexibilitate. Exercițiile fizice îmbunătățesc considerabil concentrarea psihică și ulterior, rezistența fizică, ba mai mult, ne ajută să pierdem kilogramele în plus.
3. În anul 2017, accidentele rutiere cu implicarea pietonilor copii reprezintă 28% din totalul accidentelor cu pietoni. Un pieton care este lovit la viteza de 50 km/h (viteza maximă de circulație în localități) are 87% probabilitate de deces în urma impactului, iar în cazul unui copil acest procent crește exponențial. Cifre statistice care reflectă nivelul scăzut de siguranță rutieră pentru copiii din România (șansa ca un copil să fie implicat într-un accident rutier este de 8 ori mai mare decât în Olanda). De aceea, avem nevoie de educație rutieră.

Program proiect „O zi cu bicicleta”:

Traseu tip poligon: între orele 09.00-18.00
Punct bike & coffee: între orele 08.00-14.00
Service biciclete: între orele 08.00-18.00
Loc de joacă pentru copii: între orele 10.00-18.00 ( în parcul Grădina Morii)

Vă invităm la cea mai eco zi din an, ziua în care toată lumea își lasă mașina acasă!

Mai multe detalii pe pagina de Facebook a evenimentului:
https://www.facebook.com/events/199341460956339/?active_tab=discussion

Persoană de contact: Oana Mariș
Dep. PR & Marketing
tel: 0753035300
e-mail: [email protected]

Comunicat de presă

Prin acest scurt mesaj, vreau să-mi cer scuze public deoarece, în urma unui articol apărut în anul 2017 pe site-ul www.salutsighet.ro, Bozai Nicoară și Arba Lucica, polițiști locali la Poliția Locală Sighet, s-au simțit ofensați și defăimați de cele relatate de mine.

Niciodată nu am avut intenția de a aduce atingere onoarei sau demnității acestora, doar că mi-am permis  să am și eu o reacție emoțională la acțiunile lor.

De aceea, încă o dată îmi cer scuze public pentru neplăcerile pe care le-am pricinuit acestora.

”Când constați o faptă reprobabilă sau minți, spunând cu voce tare acest lucru, NU defăimezi. El se defăimează singur prin acțiunile ce le-a făcut de bunăvoie. Corelația cu adevărul e de ordin constatativ.” (Gabriel Liiceanu)

Cam asta am avut de spus.

Ileana PISUC
13.06.2019