#CNDV100 – Liceul „Dragoș Vodă” în perioada interbelică. Câteva personalități | Liviu Szabo-Bordeaux

Liviu Szabo-Bordeaux

O biografie interesantă, care s-a legat și de Liceul „Dragoș Vodă” din orașul nostru, este cea a profesorului și pictorului Liviu Szabo-Bordeaux, născut la Sighet, în 2 nov. 1896. Străbunicul său, Jean Bordeaux, a ajuns pe aceste meleaguri după revoluția franceză. Eugen Bordeaux, bunicul său dinspre mamă, un funcționar specialist în cartografie, căsătorit la Giulești, cu o maramureșeancă din familia nobilă Vințiu, a realizat, în 1870, o hartă a României Mari – aproximativ cea de la 1918 – pe care nepotul Liviu a ținut-o la mare cinste și a purtat-o cu el toată viața, ca pe o diplomă nobiliară a familiei sale. Una dintre fiicele lui Eugen Bordeaux și a Elisabetei Vințiu s-a căsătorit la Câmpulung cu un Szabo din Maramureș, devenit funcționar de tribunal regal. În 1902, acesta a fost transferat cu serviciul la Nyregyhaza, iar în 1908 la Kecskemet și apoi la Vacz, familia sa fiind nevoită să-l urmeze. Toată viața școlară a tânărului Liviu s-a petrecut așa, dar la Kecskemet a studiat în paralel și pictura, acolo existând atunci, în plină și înfloritoare activitate artistică, o colonie în jurul căreia se formase o adevărată școală de pictură. Aici, în atmosfera creată de marele pictor al vremii, Kosztolanyi-Kann Giula, s-a conturat personalitatea viitorului artist, Liviu Szabo-Bordeaux. Dar vacanțele și le petrecea de regulă în Maramureș, la neamuri, în familiile Moiș, Dunca, Marina, înrudite cu familia sa. Au urmat aproape trei ani de studii la Academia de Arte din Budapesta, timp în care a fost, pentru câteva zile, să-l verifice și Simon Hollosy, aflat la școala sa de pictură de la Teceu-Maramureș, familiile celor doi cunoscându-se din Sighetul în care au trăit. În 1918, pe când se aflau la Vacz, tatăl său moare în împrejurările complicate ale războiului și familia, rămasă fără nici o sursă de existență, în 1919 se întoarce la Sighet. Liviu a fost nevoit să-și întrerupă studiile academice de la Budapesta, iar sora sa mai mică, Magdalena, pe cele ale Școlii de muzică din localitate. Sora sa, Magdalena, pictoriță talentată și pianistă foarte bună, a fost numită profesoară de muzică la Blaj, iar el, profesor de desen la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Nu stăpâneau destul de bine limba română și începutul nu le-a fost deloc ușor. Au învățat, au susținut tot felul de examene și, până la urmă, au reușit. În toți anii petrecuți la Sighet, Liviu Szabo-Bordeaux a avut atelierul de pictură în Palatul Culturii (etaj II), în cea mai frumoasă sală a impunătoarei clădiri. Spațiul generos, luminos și încăpător, cu vedere panoramică spre oraș și spre Solovan, i-a permis tânărului pictor să-și amenajeze acolo un atelier-expoziție deosebit de reușit și foarte apreciat de toți cei care l-au văzut. Toate marile personalități (politicieni, miniștri, diplomați, Regele Ferdinand și alții) care au trecut prin Maramureș, au fost duși și la Palat, ca să vadă „atelierul lui Bordeaux și muzeul de artă populară a lui Vornicu”, aflat în sălile de alături. La loc de cinste în atelierul său, frumos înrămată, stătea harta desenată de bunicul său, care, se zice că l-a impresionat pe Rege în mod deosebit. De anii și de locul acela s-a legat în 1924 și începutul „Școlii de Pictură din Palat”, continuată și amplificată apoi de Traian Bilțiu-Dăncuș, Tasso Marchini, Letiția Munteanu și alții. În cei 14 ani de profesorat sighetean, Liviu Szabo-Bordeaux a organizat aici zeci de expoziții ale elevilor săi, și-a risipit cu generozitate propriile lucrări pentru înfrumusețarea unor instituții, a făcut schițele de portret ale ziariștilor și portretele unor personalități locale precum Mihail Șerban și Ioan Bușiția, a fost mereu prezent în presa locală cu articole pe teme cultural-educative. După plecarea lui Gheorghe Vornicu la Oradea, s-a îngrijit de Muzeul de artă populară, rămas în sălile aceluiași Palat al Culturii, s-a implicat ca artist-cetățean în viața comunității, a fost un model de conduită civică, morală, artistică, socială. Ca semn de recunoștință pentru generoasa sa găzduire, pictorul i-a dăruit (1931) Palatului Culturii o frumoasă frescă, așezată pe tavanul de deasupra casei scărilor, o alegorie reprezentând pictorul și muza sa.

În 1934 a fost transferat la Școala Normală din Cluj și a continuat să lucreze. După participarea la „Salonul Ardealului”, cotidianul local „Patria” nota: „În pictura profesorului Liviu Bordeaux trăiește Maramureșul însuși cu toate anotimpurile și bucuriile lui. Peste tot predomină eleganța formelor fine, adumbrite de un pesimism duios, care evocă înaltele calități artistice ale celuilalt neam latin, din Occidentul Europei, (Franța n.n.) prin care se înrudește.

În 1940, după Diktat-ul de la Viena, s-a mutat, tot în învățământ, la București, a fost cooptat în Uniunea Artiștilor Plastici, a participat la expoziții în țară și afară. Amintim câteva din multele sale lucrări: „Podul peste Tisa”, „Bisericuța de pe Vaser”, „Pe malul Izei”, „Țărancă din Săliștea”, „Lenuța”, „Potretul mamei”, „Poetul și fata citind” (care se păstrează în Casa memorială „Liviu Rebreanu” din Maieru), „Munții Maramureșului” etc. Despre peisajele sale, ziaristul Mihai Marina de la „Graiul Maramureșului, a scris: „O singură vale pictată de Liviu Bordeaux se întinde și șerpuiește, pe lungimi de kilometri, până se pierde în desișul codrilor, care parcă se clatină în adierea vântului, urmați apoi în depărtare de glasurile munților, deasupra cărora norii aștern pete de umbre.”

O legatură cu totul specială l-a ținut mereu aproape de mama sa, pe care a dus-o mereu cu el și a îngrijit-o cu o iubire filială și o devoțiune de necrezut. Abia după moartea ei, pe când locuiau la București, s-a căsătorit și el, dar a rămas fără urmași.

Din nefericire, căsnicia sa a durat destul de puțin, iar moartea pretimpurie a soției l-a marcat profund. În 1976, la împlinirea a 80 de ani a fost sărbătorit în cadrul Asociației maramureșenilor din București, continuatoarea celei înființate de studenții maramureșeni în perioada interbelică. Inițiatorul manifestării a fost vechiul său prieten, Dr. Mihai Marina, iar surpriza a constituit-o grupul de maramureșeni (Petru Mihalyi, Ion Berinde, Vasile Fodoruț), foști elevi ai sărbătoritului și țuica de prune „de-acasă” pentru încălzire. În anul următor (august 1977) foștii săi elevi din Maramureș i-au organizat o manifestare care l-a copleșit și pe care a descris-o într-o scrisoare adresată surorii sale, Magdalena, stabilită în Ungaria. Timp de o săptămână a fost înconjurat de prieteni și condus prin toate locurile rămase în amintire: Palatul Culturii, Liceul „Dragoș Vodă” și Liceul pedagogic, unde a fost profesor etc. Fiindcă Liviu Szabo-Bordeaux a fost un profesor iubit de elevii săi.

Fire liniștită, cu o educație aristocratică de bună clasă, ale cărei baze au fost puse în familie, blând și manierat, de o eleganță discretă în ținută și în comportament și așteptând să fie recunoscut – și la propriu și la figurat – fără să se înghesuie pentru a ieși în față, tocmai de aceea, stările depresive, accentuate și de o gravă afecțiune a vederii, l-au izolat aproape total. În ultimii ani, câțiva dintre foștii săi elevi din Maramureș au inițiat o chetă pentru a-l ajuta să facă o operație la ochi. Din 1977, când Mihai Marina, cu care locuia în aceeași clădire – un bloc vechi, dintre primele construite în București – s-a mutat la Cluj, bătrânul pictor, rămas de tot singur și aproape orb, s-a autocondamnat la stingere. Din ultima sa scrisoare (pe care o avem), datată 10 ianuarie 1982 și adresată nepotului său Felician Karpati*, profesor de desen stabilit în Ungaria, la Erd, reiese clar acest lucru.

A fost îngropat în Cimitirul Bellu, lângă profesorul Dr. Vasile Pop, fost director al Școlii Normale din Sighet și Ilie Cleja din Bârsana. Distinsa Doamnă Melania Rițiu, stabilită la București, care-l cunoștea pe profesorul Liviu S. Bordeaux din anii de școală de la Sighet și știa locul mormântului, ne-a mărturisit pe când încheiam acest articol că el, mormântul!, nu mai este. A dispărut. Au rămas însă picturile lui Liviu Szabo-Bordeaux, din care reproducem mai jos câteva, ca un modest și pios gest de aducere aminte pentru cel care a purtat cu el, în suflet și pe pânze, Maramureșul în care s-a născut.

*Karpati Felician a tipărit, în 2012, în Ungaria și în limba respectivă, o lucrare monumentală despre familia sa.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU




NOBLESSE Quartet, cu sigheteanca Raluca Michnea (vioara I) în componență, va concerta la Balul Centenarului CNDV!

Înființat în anul 2019, Noblesse Quartet le are în componență pe Raluca Michnea (Vioara I), Andra Bălan (Vioara a II-a), Larisa Iordache (Violă) și Andreea Pop (Violoncel), patru instrumentiste de excepție cu o pasiune aparte pentru muzică.

Născut din prietenie în sălile de studiu ale Academiei Naționale de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, cvartetul a devenit pentru cele patru instrumentiste un mod nou și deosebit de a se exprima prin muzică și de a-și dezvolta creativitatea și tehnica.

Colaborările diverse ale acestora, care includ numeroase proiecte aparte, le-au deschis orizonturile, ajutându-le să adauge la volumul impresionant de repertoriu clasic pe care îl interpretau, genuri noi ca muzică pop, coloane sonore din cinematografie și muzică latino-americană. Au concertat alături de instituții de renume din țară și din străinătate printre care amintim Orchestra Filarmonică a Universității de Stat Valencia (Spania), Orchestra Filarmonicii Rovereto (Italia), Opera Națională Română Cluj-Napoca, Filarmonica de Stat Dinu Lipatti Satu Mare, Filarmonica de Stat Oradea, Filarmonica de Stat Arad, Filarmonica de Stat Târgu Mureș, Filarmonica de Stat Mihail Jora Bacău, Filarmonica de Stat Moldova Iași, la care se adaugă activitatea concertistică alături de orchestre clasice și big-banduri precum Orchestra Română de Tineret, Orchestra Santa Cecilia Madrid, Orchestra Vieneză de Tineret, Orchestra Agile, AltOrchestra, Young Famous Orchestra și Bigg Dimm a’Band.

De asemenea, pe lângă repertoriul clasic, artistele au experimentat numeroase genuri muzicale și tipuri diferite de concerte luând parte în proiecte precum Jazz is Classic, Cluj Symphony Experience, Sunset Sea-mphony, Simfonie dincolo de nori, Rock the Symphony, Cluj Ensemble, Tango Simfonic alături de Analia Selis și Omar Massa, Simpro Concert, AltOrchestra100 alături de trupe ca Zdob și Zdub, Byron, The Mono Jacks, Grimus, Robin and the Backstabbers, Vița de Vie Simfonic.

În 2018 și 2019, cele patru instrumentiste ale Noblesse Quartet au luat parte în proiectul inedit 100 pentru România, care a sărbătorit Centenarul național într-o serie de concerte extraordinare care au pus în scenă o orchestră formată din o sută de instrumentiști alături de renumiți artiști precum Cristian Minculescu, Dan Bittman, Mircea Baniciu, Dan Theodorescu, Ștefan Boldizsar, Călin Goia, Flavius Buzilă și Roman Iagupov.

Experiența profesională a acestora se întinde pe mai mult de șase ani de colaborări la cel mai înalt nivel, concerte și evenimente, atât pe plan național cât și internațional. Experiența și interpretarea individuală a fiecăreia din cele patru artiste contribuie la armonia și frumusețea artei pe care o creează împreună ca Noblesse Quartet.




Rosh Hashanah la Sighet | VIDEO

În urmă cu 5.780 ani și 6 zile, conform învățăturii Torei, Dumnezeu a început creația lumii, creație care, în mod paradoxal (sau nu), a început cu LUMINA (înainte chiar de creația soarelui și a lunii). Este, în mod evident, în discuție o lumină spirituală, lumina fizică apărînd doar prin creația soarelui.

Au trecut doar 6 zile și au luat naștere primii oameni, Adam și Eva. Conform Zoharului, Adam și Eva au fost creați împreună ca un tot unitar și ulterior au fost separați.

Rosh Hashanah, deși în mod tradițional religios este considerat a fi anul nou iudaic, reprezintă, așadar, mult mai mult de atât: este ziua de naștere a întregii omeniri, ziua creației vieții. Cu atât mai mult, anul nou iudaic nici nu este de Rosh Hashanah conform calendarului lunar care este utilizat pentru numerotarea lunilor anului, nici soarele și nici luna nu își încep ciclul anual în această zi.

Din acest moment omenirea a evoluat în cicluri de 365 de zile și aceasta nu a fost doar o alegere arbitrară calendaristică, semnificația fiind mult mai profundă. Decriptarea acestui număr – 365 – vine de la numărul total al negativităților care există în această lume – 365, fiecăreia corespunzându-i o zi din an, scopul fiecărei zile din an fiind acela de a ne depăși aceste negativități prin fapte bune, altruism, disiparea ego-ului. Nu întâmplător, în organismul uman există 365 de sinoviale (structuri anatomice din vecinătatea oaselor).

Așadar, calendarul rulează în mod repetat 365 zile dedicate depășirii propriilor noastre minusuri, iar ziua de Rosh Hashanah este sinteza, bilanțul acestor 365 de zile și, totodată, preambulul unui nou ciclu care depinde în mod organic de cel care a trecut.

În mod simbolic, aș compara această zi cu un bumerang de care am vrea să scăpăm dar nu putem, deoarece, mereu se întoarce la noi, aceasta fiind esența bumerangului: întoarcerea la origini și implicit la prima zi a omenirii.

De ce Shofar, acel corn de berbec, a devenit simbol al Rosh Hashana? Desigur, legătura cu sacrificiul lui Ithak, cerut acestuia de către Dumnezeu, este în mod categoric una din semnificații, însă rădăcina kabbalistică a sunatului din Shofar este de a lega prin cele 101 de sunete lumea noastră a binelui și răului (rezultat al scurtcircuitului din grădina Edenului al lui Adam și Eva) de lumile superioare, spirituale, în care nu există bine și rău, lumea de dinaintea scurtcircuitului amintit, din momentul creației când era doar lumină.

În esență, sunetele scurte reprezintă negativități din lumea binelui și răului (Malchut), iar sunetele lungi aparțin divinității, luminii.

Autor, text & video, dr. Sorin MARKUS

foto: captură film




FURIANT Quartet din Germania – concert la Sighet!

În perioada 16 septembrie – 04 octombrie 2019 se desfășoară Festivalul EUFONIA. În 2019, Eufonia devine primul festival din România care integrează muzicoterapia în programul său.

La Sighet, în cadrul acestui festival se va desfășura un concert susținut de Furiant Quartet (Germania), care are în componență și un muzician român.

Concertul va avea loc la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet, vineri, 04 octombrie 2019. Din program: lucrări de J. S. Bach, F. Schubert, L. v. Beethoven, D. Schostakovich, C. Porumbescu și… cântece tradiționale din Maramureș.

Intrarea se face pe bază de invitație.

Concertul din Sighet este susținut financiar de către Consiliul Județean Maramureș, Primăria Sighet, Rotary Club Sighet și Rotary Sighet Voievodal

În prima parte a zilei de vineri, 4 octombrie 2019, Furiant Quartet va susține un concert educațional, destinat elevilor de la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, cu ocazia apropiatei sărbătoriri a centenarului (10-12 octombrie 2019) acestei instituții de învățământ.

Salut, Sighet!




#CNDV100 – Prof. dr. Mihai Dăncuș – aproape jumătate de secol în prim plan!

Despre profesorul, etnologul, folcloristul, publicistul, managerul Mihai Dăncuș (născut la data de 10 februarie 1942, în Botiza) s-a scris și s-a vorbit enorm. A fost cel care a redimensionat imaginea Muzeului Maramureșului, contribuind la îmbogățirea acestuia cu noi piese din patriomniul tradițional al țării noastre de nord, propulsând numele instituției pe care a condus-o cu seriozitate și implicare zeci de ani.

Profesorul Mihai Dăncuș iubește cercetarea, fundamentată pe munca în teren, pe care a experimentat-o pe tărâmul Maramureșului, în detalii etnografice empatice.

Dintre multele proiecte pe care și le-a asumat și demarat amintim unul de foarte mare întindere (în 3 volume), monografia ritualurilor tradiționale din Maramureș, „Obiceiuri din viața omului în Maramureș”. A apărut primul volum „Nașterea și copilăria” iar următoarele volume, „Nunta în Maramureș” (vol. II) și „Moartea și înmormântarea” (vol. III ), vor fi publicate în următoarea perioadă.

S-a retras din viața oficial activă dar, cu forța celui care rămâne în parametrii omului creativ, scrie, scrie și iar scrie. Despre ce? Despre Maramureș, amintiri, întâmplări, fapte. Faptele vorbesc despre orice om, iar Mihai Dăncuș nu duce lipsă de fapte.

Ne-am hotărât să alocăm timp pentru un interviu mai puțin științific și să abordăm viața intelectualului Mihai Dăncuș, pe palierele „atractive” pentru… publicul larg.

 

Salut, Sighet!: Domnule profesor Mihai Dăncuș, cum se simte un om foarte activ în banca sau barca… pensionarilor?
MD: Am rămas în continuare cu aceleaşi preocupări în domeniul cercetării şi scrisului, mai puţin cu validarea lor în practică. Cu referire la muzeologie, din păcate fiind bolnav nu mai am randamentul pe care mi l-aş dori.

Salut, Sighet!: Haideți să „navigăm” spre… trecut, să răscolim amintirile. Unde v-ați petrecut și ce v-a marcat copilăria?
MD: M-am născut într-o familie de preoţi, tata fiu de ţăran din Ieud cu studii la Blaj având preoţi ca ascendenţi în neam: Lupu Dăncuş (1683) şi Timoteu Dăncuş (1769), preoţi la biserica din deal într-o succesiune cu cei din familia Balea; după mama, ea era din familia Iurca-Rednic, bunici şi străbunici preoţi până în secolul al XV-lea, printre care şi episcopul Atanasie Rednic.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, tata era preot la Botiza (unde m-am născut la şapte luni). Amintirile care îmi stăruie în memorie sunt cele legate de momentul când mai mulţi preoţi şi intelectuali din satele vecine veneau călare sau cu căruţele la noi şi ascultau seara Vocea Londrei, iar mama le prepara o „băutură neagră” şi le servea în nişte ceşcuţe mici (era cafeaua pe care am descoperit-o mai târziu). Tata le tăia cu o „maşină” specială tutun din frunze din care apoi îşi făceau ţigări. Toţi stăteau cu urechile apropiate de aparatul de radio Philips, care era o raritate în acele vremuri.

La finele anilor 1944 am plecat cu toată familia la Hărniceşti, la bunicii dinspre mama, unde ne-a surprins începutul anului 1945 când, în aşteptarea armatelor române au venit armatele sovietice, o subdiviziune a acestora stabilindu-şi cartierul general în casa bunicilor. În bucătăria de la Hărniceşti am şi astăzi în imagine un soldat rus care avea o barbă imensă şi un turban pe cap, şi care cu baioneta tăia faguri de miere luaţi de la stupii din grădină, şi mierea i se prelingea pe barbă, iar eu mă uitam cu ochi miraţi la ce se întâmplă … Oficiul de translare din limba rusă îl făcea un ofiţer care era basarabean şi care l-a salvat pe bunicul. Am multe amintiri din această casă unde, peste câţiva ani voi reveni şi voi rămâne la şcoală.

Un alt episod interesant din copilăria mea este cel petrecut în Strâmtura unde tatăl meu a fost transferat ca preot. Aici ne-a surprins marea foamete de după război, când oamenii mâncau pâine şi mămăligă din scoarţă de copac şi când a avut loc marele refugiu din Basarabia. Este imposibil să relatez toate amintirile din copilărie petrecute în acest segment de viaţă. În această perioadă am plecat în vacanţă la bunici la Hărniceşti unde am rămas în continuare doi ani şi jumătate. Acolo, bunicul meu, preotul George Iurca, m-a iniţiat în tainele vânătorii şi pescuitului. Tot acolo am asistat la prima „vizită” a Securităţii, când au venit trei ofiţeri şi şoferul Foica şi i-au confiscat armele de vânătoare (avea trei arme), apoi a urmat a doua „vizită” când i-au confiscat toate armele de pe panoplia din salon din care o bună parte le-am recunoscut mult mai târziu când am venit la Muzeu, fiind înregistrate în colecţiile acestuia. În sfârşit a treia „vizită” când au venit şi l-au arestat şi l-au dus… Între timp, când tata a fost numit forţat Protop al Maramureşului şi s-a stabilit la Sighet. Eu m-am înscris la Şcoala Pedagogică având-o ca învăţătoare pe doamna Nistor Clemansa.

Salut, Sighet!: După Școala Pedagogică ați urmat Liceul „Dragoș Vodă”. De ce ați preferat „Dragoșul” și nu ați continuat la Pedagogic?
MD: Ultima clasă din ciclul gimnazial am făcut-o la Bârsana unde a fost transferat tatăl meu ca preot. Cred că acesta a fost momentul când am decis să părăsesc Şcoala Pedagogică şi să dau admitere la liceul care deja îşi schimbase denumirea din „Dragoş Vodă” în „Filimon Sârbu”. Liceul în acea perioadă era de băieţi şi abia în clasele următoare a devenit mixt.

Salut, Sighet!: Cum v-ați „risipit” anii de liceu?
MD: N-am făcut parte dintre elevii „foarte buni” ai liceului, aceasta poate şi datorită condiţiei mele sociale, taxat fiind ca „mic burghez”. În toată perioada liceului am locuit la internat. Eram singurul elev care nu era membru UTM (Uniunea Tineretului Muncitor). În fiecare an eram propus pentru a fi primit în UTM, iar când propunerea ajungea la raion eram respins. La teatru, la cinematrograf, la spectacole de circ, la balurile organizate la liceele din oraş (Liceul maghiar, Liceul ucrainean, Liceul Pedagogic) nu aveam voie să particip, pentru că la toate manifestările organizate pentru tineri se mergea prin UTM. Imaginaţi-vă ce era în sufletul acestui adolescent care rămânea singur în internat, izolat de ceilalţi colegi, aceasta numai că era „fiu de burghez”.

Cu toate acestea mă bucuram de un anume prestigiu şi respect din partea colegilor, de exemplu când şeful internatului Pantiş Augustin a terminat liceul, cheia internatului mi-a predat-o mie.

În ultima clasă de liceu (1959), la insistenţele conducerii şcolii, în a doua parte a anului şcolar, am fost primit în UTM iar după o lună de zile am fost exclus şi exmatriculat din toate şcolile din România prin hotărârea Comitetului Central al P.C.R. – prezentată de delegatul venit de la Bucureşti cu acest scop. Cu toată opoziţia majorităţii profesorilor care au participat la şedinţă şi care apoi au fost daţi afară din sală, cu toată opoziţia şefilor UTM din şcoală, care au fost sancţionaţi cu vot de blam cu avertisment, cu toată opoziţia tuturor elevilor din liceu care au participat la şedinţă şi care, printr-un sunet mormăit, răspundeau la discursurile celor care cereau sancţionarea; verdictul l-a dat în final delegatul CC al P.C.R. Bucureşti care a enunţat hotărârea de exmatriculare. Învinuirile au fost multe: propagandă anticomunistă în internat, difuzarea de cărţi ale unor scriitori interzişi (Goga, Blaga, Iorga etc.) aduse din biblioteca tatălui meu. Din Sadoveanu se studia doar romanul „Mitrea Cocor” pe care eu l-am catalogat faţă de colegi că a fost un „mare bou” că a scris acest roman şi că „mă piş de la etaj pe literatura de după 23 august” şi multe altele.

Aceeaşi soartă a avut şi colega mea Preisler Estera, fiica rabinului din Borşa, care vorbea şase limbi şi luase premiul I la mai multe olimpiade de matematică.

Salut, Sighet!: Ce colegi de liceu v-au fost mai apropiați, pe ce criterii v-ați ales prietenii?
MD: Am avut două categorii de prieteni: colegi de liceu orăşeni şi colegi de la internat. Printre cei din oraş am avut o prietenie specială cu Brener Ştefan, cu care am fost coleg şi prieten încă de la Şcoala Pedagogică, Mircea Belu (actor, poet), Sergiu Nistor, Preisler Estera, Firică Livia, Dan Secuiu. La internat mi-a fost prieten apropiat Nonu Năsui, Ioan Mariş, Petre Pocaniuc, Pop Vasile, Tivadar Mihai, Dunca Adrian, Ulici Gheorghe şi mulţi alţii. Nu am făcut niciodată deosebirea pe criterii sociale, ba din contră.

Salut, Sighet!: Ce profesori v-au „impresionat” în anii de liceu? Cine v-a remarcat?
MD: Şi atunci ca şi astăzi unii au fost profesori de elită, excepţionali şi alţii care îşi dădeau mai puţin interesul sau erau aserviţi politic. Nu pot să uit lecţiile excepţionale ţinute de Gh. Chivu, Berţi Ştefan – un adevărat savant, Balea Livia, Pauliuc Bogdan, Eracle Titircă, Circa Cornelia, Ursu Leontina, Melaniuc Ecaterina. Am avut o relaţie specială cu profesorul, pictorul şi poetul Gheorghe Chivu, care m-a remarcat încă din ciclul I de la Şcoala Pedagogică şi pe parcursul anilor de liceu, când în ultima clasă am ajuns să ţinem lecţiile împreună. Un om de o calitate specială a fost profesorul de matematică, Ştefan Berţi cu care rezolvam probleme din plăcere şi care, după cursuri mă lua de la internat şi mă ducea acasă la el, mă aşeza într-un fotoliu şi după ce o oră, două cânta la vioară îmi citea din poeţii simbolişti. Aşa îmi explic abandonarea studiului matematicii şi aproprierea mea de literatură şi artă. O relaţie apropiată am avut şi cu doamna profesoară Livia Balea care, intuind talentul meu la desen, mi-a cerut şi am făcut planşe pe diverse discipline (botanică, zoologie, anatomie) care s-au păstrat şi s-au folosit de către elevi până în anii 1970. O notă specială merită profesorul Dumitru Paraschiv, care era şi directorul liceului şi care m-a înţeles şi m-a sprijinit în terminarea liceului, asumându-şi mari riscuri.

Salut, Sighet!: Cât de „atractiv” era Sighetul deceniilor 5 – 6 ale secolului XX?
MD: Încă mai erau prezente urmele celui De-al Doilea Război Mondial, erau vizibile şi stârneau curiozitatea noastră ruinele clădirilor care adăpostesc astăzi Liceul Pedagogic şi Casa de Cultură.

Sighetul era un oraş patriarhal dar cosmopolit, cu populaţie majoritar alogenă. Perioada era caracterizată de sărăcie, alimentele şi îmbrăcămintea fiind raţionalizate, se vindeau pe cartelă. Eram încă sub controlul ocupantului sovietic şi de aceea temerile erau foarte mari. Erau frecvente raziile în oraş, închisoarea politică era o realitate. Îmi amintesc că părinţii ne-au trimis să colindăm la închisoare pentru deţinuţii politici printre care era şi bunicul nostru dinspre mama. Încă nu existau cartierele muncitoreşti de astăzi, nu existau industrii, ci doar meşteşugari şi comercianţi concentraţi în centrul şi partea de jos a oraşului, iar în partea de sus era zona agricolă. Este perioada când încep lucrările industriale care, vor aduce şi vor schimba structura populaţiei. Este perioada când s-au reîntors în oraş o mică parte din evreii care au supravieţuit în lagărelor de exterminare de la Auschwitz şi Birkenau. Puţinii aristocraţi şi vechea burghezie trăiau într-o recluziune totală, neîndrăznind să se afirme, totul era pus sub semnul ocupaţiei sovietice.

Salut, Sighet!: Ați absolvit liceul în anul 1959. De ce v-ați îndreptat spre… Școala Tehnică Financiară din Baia Mare?
MD: În ultimul an de liceu (1959), fiind exmatriculat din toate şcolile din România, îmi vedeam viitorul sumbru, dar directorul liceului, prof. Paraschiv, împreună cu alţi profesori au decis şi şi-au asumat riscul să-mi încheie mediile pe ultimul trimestru, în felul acesta exmatricularea nu mai producea în totalitate efectele distrugătoare. Aşadar, am avut acces la examenul de bacalaureat care, a fost primul după război cu asistenţă publică. Consecinţă a exmatriculării a fost şi faptul că timp de şase ani am avut interdicţie de a urma o facultate. Nu am avut nici măcar dreptul de a mă înscrie la vreo facultate.
În Gara de Nord din București, avându-l coleg de soartă pe Nonu Năsui, nefiind primiţi să ne înscriem la facultate, am auzit la megafoane că s-a înfiinţat la Baia Mare o Şcoală Tehnică Financiară care era în structura Ministerului Finanţelor şi nu a învăţământului. Pe loc am hotărât să mergem acolo. La înscriere am constatat că din cei 111 înscrişi, 56 erau fii de preoţi, iar restul de avocaţi, medici şi alţi „mici burghezi”. Aşa am ajuns să fac această şcoală.

Salut, Sighet!: Ați muncit în finanțe – contabilitate? Cât timp?
MD: La terminarea şcolii am fost repartizat la cerere (pentru a-mi pierde urma) la Negreşti Oaş, unde am lucrat un an şi jumătate. Negreştiul era o comună mare cu case foarte sărăcăcioase, fără nici un fel de edificii social culturale. Atunci a devenit centru de raion. Toţi funcţionarii publici (judecători, procurori, avocaţi, miliţieni, medici, profesori etc.) erau tineri stagiari. Atunci şi acolo l-am cunoscut, ne-am împrietenit şi am colindat satele Ţării Oaşului cu artistul Mihai Olos. Tot acolo am cunoscut-o pe domnişoara Modi, fată de preot greco – catolic, cu studii de matematică în Germania şi absolventă a Conservatorului la Viena. Casa ei era plină de cărţi, ziare, reviste tipărite în Germania, Franţa, Austria şi Ungaria. În această casă organizam cenacluri literare şi de cultură etc.

Salut, Sighet!: Și… ați urmat filologia la Cluj pe care ați absolvit-o în anul 1973. Profesorul de limba română era pregătit pentru catedră?
MD: De la Negreşti am fost luat fortuit în armată, fără măcar să-mi pot anuţa familia. După armată am venit în Maramureş, la Strâmtura, ca profesor suplinitor şi am locuit în familia preotului Cupcea Salviu. După un an m-am transferat la Bârsana de unde am început studiile la fără frecvenţă la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj. La Bârsana am preluat colecţia muzeală din cadrul şcolii, începută de doamna Cora Vera, pe care am îmbogăţit-o devenind în final un mic muzeu local.

Salut, Sighet!: Când ați ajuns la Muzeul Maramureșului și cum s-a întâmplat?
MD: De la Bârsana, în anul 1968 am acceptat propunerea lui Francisc Nistor de a merge la muzeul din Sighet, fapt oficializat din 1969. La muzeu erau angajate patru persoane (paznic, femeie de serviciu, muzeograf ştiinţele naturii şi director). Nu era deschisă nicio expoziţie pentru public, colecţiile muzeale conţinând aproximativ 1500 de obiecte erau constituite eterogen (etnografie, arheologie, istorie, artă, ştiinţele naturii). Totul era grupat în clădirea din Piaţa Libertăţii 15 care nu avea curent electric, nici apă. De acum începe perioada construcţiei şi reconstrucţiei muzeului care este o istorie întreagă şi nu poate fi cuprinsă în acest interviu. Succint: am conlucrat foarte bine cu domnul director Francisc Nistor, şi am găsit un coleg bun în persoana biologului Iosif Bereş. Am început sistematizarea colecţiilor şi organizarea lor în aşa manieră încât în 1971, împreună cu Francisc Nistor am deschis Muzeul Etnografic al Maramureşului în strada Bogdan Vodă, numărul 1. În 1976, la împlinirea a 650 de ani de atestare documentară a oraşului Sighet, am organizat personal prima expoziţie de istorie şi arheologie a Maramureşului, în spaţiile clădirii din Piaţa Libertăţii, numărul 15.

Am organizat Casa Mihalyi de Apşa ca muzeu de memorialistică, istoria culturii şi artă. Pentru a avea câteva repere în zona Maramureşului, am organizat şi deschis pentru public, mai multe case muzeu: Casa Kazar (Vadul Izei), Casa Mihalyi – Lazăr (Giuleşti), Casa muzeu şcolar (Bârsana), Casa muzeu Dunca Pâţu (Ieud), Casa Deac Vasile Moşu (Cuhea), Casa Stan Pătraş (Săpânţa).

În 1981, de ziua internaţională a muzeelor am deschis Muzeul Satului maramureşean în zona Dobăieş, iar în oraş am deschis Muzeul culturii evreieşti – Casa Memorială Elie Wiesel.

Salut, Sighet!: Ați fost în perioada 1977 – 2011 directorul Muzeului Maramureșului din Sighet și v-ați identificat cu instituția respectivă. Ați fost omul potrivit la locul potrivit? Ce-a însemnat pentru dumneavoastră… Muzeul?
MD: În perioada 1977 – 2011 am fost numit director al muzeului din Sighetu Marmaţiei, muzeu în care m-am regăsit în totalitate în privinţa preocupărilor şi idealurilor mele. La întrebarea, ce a însemnat pentru mine muzeul vă răspund scurt: viaţa mea.

Salut, Sighet!: V-ați identificat cu Maramureșul sau cu… datoria muncii?
MD: Dragostea pentru satele Maramureşului, pentru istoria şi ţăranii zonei, mi-au fost insuflate de părinţii mei. Mama mi-a spus ca un testament: „Să încerci să-i ridici pe ţărani la nivelul tău, nu să cobori tu la nivelul lor”. Aceasta m-a făcut să mă identific total cu maramureşenii şi cu datoria muncii în cultul căreia am fost educat.

Salut, Sighet!: Care vă este cel mai apropiat proiect de suflet din trecutul dvs?
MD: Ca „proiect de suflet” am avut dintotdeauna ridicarea prin cultură a ţăranului maramureşean. În mod concret, crearea Muzeului Satului Maramureşean este proiectul care în integritatea lui se suprapune cu idealurile mele. Aici, trebuie să spunem, fără lipsă de modestie, că prin crearea unui model teoretic al satului maramureşean începând din secolul al XIV – lea până în contemporaneitate (monumentele achiziţionate pentru muzeu în diacronie începeau din sec. al XVI iar în sincronie, aşa cum le-am găsit în teren) pe care am reuşit să-l realizez şi să-l validez în practică prin ceea ce numim astăzi Muzeul Satului Maramureşean. Mai sunt aproximativ 20 de muzee în aer liber în România, multe dintre ele având titulatura de muzeu al satului: Muzeul Satului Naţional Bucureşti, Muzeul Satului Bucovinean Suceava etc., dar majoritatea absolută a acestora sunt muzee excepţionale în aer liber ce conţin arhitectură şi tehnicile populare din zonele respective, dar nu sunt organizate pe structura unui sat. Puţini sunt aceia care au avut privilegiul să construiască un muzeu de la „modelul teoretic” la validarea lui în practică. Acest lucru am reuşit să-l realizez aici, la Sighet.

Salut, Sighet!: Ați asigurat continuitate la Muzeul Maramureșului, la granița dintre cele două secole și între două sisteme ideologice complet diferite. Cum se explică succesul dumneavoastră profesional?
MD: În 2011, când m-am retras la pensie cu ocazia inaugurării Sectorului de instalaţii tehnice acţionate hidraulic în cadrul Muzeului Satului Maramureşean, la întâlnirea festivă au venit zeci de colegi şi specialişti de la muzee şi instituţii academice din ţară. Unul dintre ei m-a întrebat cum am reuşit să traversez atâţia ani cu atâtea momente zbuciumate în istoria politică a ţării în funcţia de director. Am ridicat mâna, unii au înţeles ameninţător, şi am spus: „să nu faceţi politică. Muzeele sunt deschise pentru toate rasele umane, pentru toate etniile, pentru toate categoriile sociale, pentru toţi oamenii”. Eu n-am făcut politică. Am făcut doar politică patrimonială. Timp de 45 de ani s-au schimbat zeci de miniştri, zeci de demnitari judeţeni şi locali şi totuşi am traversat cu demnitate aceste „praguri”. La Revoluţia din 1989 am rămas singur în muzeu, păzind patrimoniul de eventuali răufăcători.

La Muzeul Satului s-au încercat distrugeri şi devastări de către persoane cu interese materiale, care strigau că „este muzeul lui Ceauşescu”… ironia sorţii… Muzeul care conserva cele mai vechi construcţii de pe teritoriul naţional, datate cert şi care pentru valoarea sa în anul 1993 a găzduit a XV-a Conferinţă a Asociaţiei Europene a Muzeelor şi în anii următori, Conferinţa europeană „Drumul lemnului în Europa”.

Deoarece idealul meu de viaţă a fost descoperirea, descrierea şi prezervarea patrimoniului naţional, mulţi colegi din ţară „au descoperit” că această idee nobilă nu are culoare politică. Am avut propuneri tentante şi înainte şi după Revoluţie pentru a accede în funcţii politice, dar am refuzat cu obstinaţie rămânând aici pentru a desăvârşi muzeul şi a apăra valorile naţionale ale Maramureşului şi ale ţării la graniţa de nord.

Salut, Sighet!: Etnografie, folclor, tradiții sunt elemente de actualitate pentru o definire a Maramureșului?
MD: Mi-a fost greu să înţeleg rapiditatea cu care s-au produs schimbări profunde în viaţa comunităţilor din ţară în general şi din Maramureş în special.

Imediat după decembrie 1989 zeci de mii de oameni din satele Maramureşului au ieşit în occident unde, prin munca lor au câştigat bani, pe care i-au investit în schimbarea locuinţelor. Astfel, s-au construit case noi în toate satele Maramureşului, iar cele vechi, la început au fost distruse, iar apoi vândute la români sau străini care le-au cumpărat, fie pentru a le remonta şi restaura în zone turistice, fie pentru a folosi lemnul vechi în confecţionarea parchetului sau mobilierului vechi. Astfel, în câţiva ani s-a schimbat înfăţişarea satelor, casele noi cu câte 6-10-12 încăperi, construite într-o arhitectură îndoielnică, dispariţia sau concentrarea acareturilor în construcţii simple, au dus şi la schimbarea structurii gospodăriei tradiţionale. S-au construit şi biserici noi din zid, foarte mari ca dimensiuni, în felul acesta s-a produs un dezechilibru între spaţiu construit şi cel natural.
Ceea ce mai dă identitate culturală zonală şi locală sunt porţile noi care au preluat modele vechi, redimensionându-le şi aglomerându-le cu motive noi. În multe din satele din Maramureş s-au construit şi biserici de lemn după modele vechi. În felul acesta porţile şi bisericile din lemn au devenit mărci identitare ale satelor şi ale zonei.

În locul căruţelor, a săniilor şi ale altor mijloace de transport locale, în curţile ţăranilor, azi vezi 1-2 maşini, tractoare şi alte mijloace auto.

În fiecare casă este amenajată o încăpere în stil tradiţional, care este mai mult o expoziţie.
Se perpetuează şi astăzi obiceiuri legate de nuntă şi de înmormântare, care sunt mai conservatoare. Sigur, peste tot apare noul iar fenomenul desacralizării acestora este pregnant.

Doar în zilele de duminică şi sărbători o bună parte din săteni se îmbracă în costume tradiţionale. Este greu de disociat forţa credinţei de cea a obişnuinţei, ca în zilele de sărbătoare oamenii să meargă la biserică.
Putem conchide că încet, încet oamenii de la sate îşi dau seama de adevăratele valori materiale şi spirituale şi încearcă să revină asupra lor şi sub impulsul multitudinii turiştilor străini sunt interesaţi de toate acestea.

Salut, Sighet!: Ce-i de făcut pentru a păstra identitatea originară, nealterată, a zonei noastre?
MD: Puţinii intelectuali, care sunt familiarizaţi cu valorile tradiţionale, trebuie să se alăture străinilor care ne vizitează şi ştiu să ne aprecieze. Împreună să pornim o ofensivă împotriva alterării satelor noastre.

Salut, Sighet!: Ați fost și profesor asociat la Universitatea de Nord Baia Mare, specializarea Etnologie. Mai există interes, în rândul tinerilor, pentru acest domeniu?
MD: Am predat cursuri de etnografie la Universitatea de Nord din Baia Mare atât la specializările respective cât şi la masterate şi am constatat, pe parcursul celor 12 ani cât am lucrat acolo, un interes special al studenţilor şi masteranzilor, concomitent cu durerea lor că-şi găsesc cu mare greutate locuri de muncă în specialitatea lor.

Salut, Sighet!: Dispare Sighetul imperial în malaxorul globalizării?
MD: Sighetul a fost unul din cele 5 oraşe regeşti ale fostului Comitat. De aici şi cântecul celebru sau imnul Maramureşului – „Cât îi Maramureşu nu-i oraş ca Sighetu”… pentru că vechiul Comitat Maramureş, era al treilea ca mărime în fostul imperiu cezaro-crăiesc. Între oraşele Hust, Vişc, Teceu, Câmpulung la Tisa şi Sighet, Sighetul era capitala comitatului. Aşa se explică şi superbele clădiri monumentale, care adăposteau instituţiile administrative dar şi în ansamblu aspectul civilizat al oraşului: reţeaua de străzi cu capete de perspectivă, centrul oraşului cu biserica reformată (fostă romano-catolică) cu multe elemente gotice în stil, biserica romano – catolică în stil baroc, biserica ruteană (fostă greco – catolică) în stil baroc – transilvan şi biserica românească de pe strada Dragoş Vodă – fostă greco – catolică, azi ortodoxă, în stil neogotic.

La acestea adăugăm clădirile monumentale: fostul tribunal comitatens cu închisoarea, respectiv actuala primărie şi Muzeul Memorial de astăzi, „Reduta” (actualul muzeu etnografic şi cinematograful), Palatul Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureş (fostul IGO), complexul de clădiri adiacente bisericii romano – catolice, fostul Liceu piarist (actualul Liceu “Dragoș Vodă”), Liceul Pedagogic şi Sala Studio, succesiunea de clădiri (individual fiecare din ele mici palatine) ca să nu mai vorbim de clădirea Palatului Cultural terminată în 1914, cu destinaţie culturală şi, în primul rând, cea muzeală. Am dat câteva exemple de clădiri şi instituţii care poartă amprenta Sighetului imperial.

După Război au apărut câteva cartiere cu blocuri de locuinţe, ca inserţii în structura vechiului oraş.

După Revoluţia din decembrie 1989, pe străzile principale dar mai ales pe cele laterale s-au construit case noi, multe cu aspect de vile, am putea spune un nou oraş.

Fenomenul globalizării îşi spune cuvântul, dar conştiinţa şi mândria orăşenilor vor păstra suficiente elemente care să-i confere statutul de fost oraş imperial.

Salut, Sighet!: Oare cine ar trebui să se preocupe de „zestrea” Maramureșului?
MD: A apărut în Maramureş o foarte talentată interpretă de muzică populară care şi-a stabilit ca ideal revitalizarea vechilor tradiţii. Pentru realizarea acestui deziderat a creat o asociaţie – Zestrea Maramureşului, care deja produce efecte, din fericire promiţătoare, este vorba de Măriuca Verdeş.

Salut, Sighet!: Cum ar trebui să fie un manager modern de muzeu?
MD: Foarte succint: inteligent, cu o bună pregătire profesională, ataşat de valorile patrimoniale, exigent cu sine şi cu cei din jur, dedicat …

Salut, Sighet!: Ați publicat foarte mult, volume, articole, studii, ați făcut cercetări valoroase. Sunteți mulțumit de „istoricul” dumneavoastră?
MD: Cred că cele mai importante cărţi pe care le-am scris sunt însăşi muzeele pe care le-am creat.
Cu zeci de ani în urmă, când într-un simpozion la Suceava, la care au participat muzeografi specialişti, universitari şi savanţi academici, s-a discutat tematica viitorului muzeu în aer liber al Bucovinei. Într-o controversă, privind definiţia muzeului în aer liber am spus: „Muzeul este o carte scrisă într-un limbaj propriu de un autor sau de mai mulţi autori în coordonarea unuia”.

Toată viaţa mi-am dedicat-o activităţii muzeistice, respectiv creării unei reţele muzeale în Maramureș. În Sighet am dezvoltat mai mult Muzeul Etnografic cu expoziţie în aer liber care, în concepţia mea trebuia să fie susţinut de Muzeul de istorie şi ştiinţele naturii, dominanta Maramureşului fiind ETNOGRAFIA. Am încercat să impun acest lucru şi am reuşit. În efortul de realizare a complexului muzeal maramureşean cu toate muzeele şi secţiile cunoscute pe parcursul a aproape unei jumătăţi de secol, m-am luptat cu diverse mentalităţi şi idei retrograde, reuşind în final să-mi impun concepţiile şi să-mi văd realizate idealurile. Efortul de-o viaţă pe care l-am făcut s-a concretizat în realizarea muzeelor şi nu în scrierea cărţilor. Am ars ca o flacără toată viaţa.

Salut, Sighet!: Vă reproșați ceva din/ în activitatea dvs.? Ar fi trebuit să procedați altfel în anumite împrejurări/ decizii pe care le-ați luat?
MD: Da, îmi reproşez foarte multe, dar fiind singur, având ca sprijin şi colaborator doar pe soţia mea şi mai târziu foarte puţini colaboratori cu un anumit grad de competenţă, nu am reuşit să-mi împlinesc toate gândurile, dar am dat principalele repere.

Salut, Sighet!: Pentru a revigora și relansa contextul cultural – artistic al Sighetului ce ar trebui întreprins?
MD: Trebuie organizat întregul sistem ce vizează construcţia şi reconstrucţia oraşului, precum şi instituţiile chemate să realizeze acest deziderat. Personalul din instituţii trebuie să ştie că este remunerat de către stat pentru munca pe care trebuie să o desfăşoare iar câştigurile ilicite trebuie sancţionate cu duritate.

Salut, Sighet!: În ce/ cine credeți?
MD: Am crezut şi cred în idealurile creştine în care am fost crescut şi educat de către părinţi. Cred în oameni şi în idealurile lor.

Salut, Sighet!: Ce proiect/e aveți pentru anul 2020?
MD: Anul 2020 este foarte aproape. Dacă voi avea sănătate şi timpul îmi va permite voi definitiva câteva cărţi pe care le-am conceput şi scris deja, urmând să le pregătesc pentru tipar.

Salut, Sighet!: Mulțumim pentru interviu, multă, multă sănătate și să ne vedem cu bine la Sărbătoare Centenarului CNDV, de la începutul lunii viitoare!

Brîndușa OANȚĂ & Ion MARIȘ




#CNDV100 – Sărbătoarea Centenarului CNDV – Programul festivităților, 10-12 octombrie 2019

Program festivități – Centenarul
Colegiului Național „Dragoș Vodă”,
10-12 octombrie 2019

  • Joi, 10 octombrie 2019 

Între orele 8.00 – 12.00 vor avea loc lecții deschise în cadrul fiecărei catedre și întâlniri între generații. Acestea sunt programate după cum urmează:

*9.00 – 9.50Lansarea Revistei AxA, număr aniversar, dedicat Centenarului – coordonator, prof. Brîndușa Oanță și lansarea Revistei Cercului de istorie, „Gemina”, coordonator, prof. Marius Voinaghi
*9.00 – 12.00Tur al liceului pentru invitați
*8.00 – 8.50Miraculoasa lume a păpușilor, coordonatori, prof. Raluca Lozbă și prof. Otilia Chindriș, sala 21
*8.00 – 08.50CNDV – un Colegiu Național cu tradiție în voluntariat, coordonator, prof. Luminița Colopelnic, sala 45
*8.00 – 9.50Teatru scurt – „Din viața școlară”, coordonatori, prof. Simona Nodiș și prof. Amalia Mihu, sala 28
*8.00 – 12.00ARTIS’TIC – expoziție de artă, coordonator, prof. Andrea Burcuș, sala 17 (se va putea vizita și vineri)
*8.00 – 12.00Istoria calculatoarelor – scurt metraj & album live de personalități, coordonator, prof. Andrea Burcuș, sala 17
*9.00 – 9.50 –  Concurs de matematică „MATE – CNDV – 100” la care vor participa clasele a V-a și a VI-a, organizat de elevii clasei a XI-a B; coordonator, prof. Loredana Bedeoan
*09.00 – 09.50Cerc de lectură Alexandru Ivasiuc, coordonatori, prof. Dana Andrasciuc și prof. Gheorghe Andrasciuc, sala 43
*9.00 – 10.50Întâlnire virtuală cu absolvenții liceului Dragoș Vodă, coordonatori, prof. Crina Voinaghi și prof. Valeria Rus, sala Andrei Radu
*9.00 – 9.50prezentare „Casa inteligentă”, coordonator, prof. Cornelia Hotea, laborator multimedia
*10.00 – 12.00Concurs interdisciplinar la clasa a VI-a, coordonatori, prof. Pop Emilia și prof. Nodiș Simona, laboratorul de biologie
*11.10 – 12.00La cucina italiana – degustare, coordonator, prof. Pesek Beatrice, sala Alexandru Filipașcu (nr. 24)
*9.00 – 12.00Vernisajul expoziției „CNDV 100” și prezentarea istoricului liceului, sala Florian Antoniu Tiberiu (nr. 40) – coordonator, prof. Marius Voinaghi
*10.00 – 12.00Întâlnire între generații – coordonatori, prof. Otilia Chindriș și prof. Raluca Lozbă
*10.00 – 10.50Am întrebat 100 de CNDV-iști, coordonator, prof. Adelina Stoianovici, sala 36
*11.10 – 12.00 – prezentarea proiectului „Un absolvent cu care ne mândrim – prof.dr. Mihai Dăncuș – prin tradiție și educație spre autenticitate și bunăstare” , coordonator, prof. Luminița Colopelnic, sala 20
*11.10 – 12.00 – Prezentare Robotul Line Follower, elevul Pontoș Silviu, a IX-a B, coordonat de prof. Andrea Burcuș, sala 11
*8.50 – 9.00, 9.50 – 10.00Mini concerte susținute de formația liceului Thinking Process, curtea liceului
*10.50 – 11.10 flashmob – coordonatori, prof. Nodiș Simona și prof. Crina Voinaghi, curtea liceului

*12.00 – 14.30 – Spectacol aniversar dedicat Centenarului – Sala de spectacole Monica Chifor, Școala de Muzică și Arte Plastice

*16.00Vernisajul expoziției „Desene de Corneliu Baba în colecții maramureșene”, coordonator, prof. Ioan Tivadar, Sala Radio Sighet (str. Plevnei, nr. 8)
*17.00 – 22.00Discotecă în aer liber organizată de Școala Ambasador, profesor coordonator, Hotea Cornelia.

******

  • Vineri, 11 octombrie 2019 programul începe la ora 8 cu lecții festive în cadrul fiecărei catedre și sesiuni de comunicări, după cum urmează:

* 8.00 – 12.00Sesiunea de comunicări științifice CNDV 100 (moderatori: dr. Livia Ardelean, conf. dr. Ioan Cârja, dr. Marius Ardeleanu) – organizează catedra de istorie, orele 8-12, sala 40, Florian Antoniu Tiberiu. A doua parte a sesiunii va avea loc între orele 16-18
*8.00 – 08.50Istoria CNDV pentru cei mici, coordonatori, prof. Otilia Chindriș și prof. Raluca Lozbă
*8.00 – 12.00 Expoziție 100 – prezentare de obiecte vechi, tradiționale, coordonator, prof. Gabriela Ilieș, sala 41
*8.00 – 8.50Filosofia și condiția morală a cetății, coordonator, prof. Sandu Coroian, sala 45
*09.00 – 10.50Limba italiană în CNDV, coordonator, prof. Beatrice Pesek
*9.00 – 10.50Sesiune de referate ale elevilor, coordonatori, prof. Giurgi Vasile și prof. Tivadar Cornel, sala 14
*9.00 – 9.50Liceul „Dragoș-Vodă” în mass-media, 1919-2019, coordonator, prof. Brîndușa Oanță, invitat, dl. Ioan Ardeleanu-Pruncu – profesor, jurnalist, scriitor, absolvent al C. N. „Dragoș Vodă” – sala 4
*9.00 – 9.50Cenaclu literar și lansarea revistei de limbi moderne „100 Together”, coordonator, prof. Claudia Hotea și profesorii catedrei de limba engleză, sala 23
*9.00 – 10.50Game of TIC – joc concurs, coordonator, prof Andrea Burcuș, laborator CC
*9.00 – 11.10 Popas duhovnicesc , activitate coordonată de d-na profesor Georgeta Lucaci și catedra de religie, sala 2
*10.00 – 12.00Concurs de informatică aplicată, coordonator, prof. Cornelia Hotea, laborator multimedia
*10.00 – 12.00Conferința „Motivație, educație, satisfacție”, susținută de dr. Ioan-Gheorghe Petrovai, absolvent CNDV, sala 36
*10.00 – 12.00Abuzul de antibiotice – invitat, Teres Tamara; Igiena dentară – coordonatori, prof. Pop Emilia, prof. Nodiș Simona, prof. Mihalca Doinița, prof. Nița Enache, invitat, dr. Dulugea Carmen, laboratorul de biologie
*11.10 – 12.00CNDV în relații trainice cu Parlamentul European, coordonator, prof. Luminița Colopelnic, sala 34
*11.10 – 12.00 Arc peste timp, prof. coordonatori, Raluca Lozbă și Otilia Chindriș, sala academician Mihai Pop (nr. 20)
*8.50 – 9.00, 9.50 – 10.00mini concerte susținute de formația liceului Thinking Process, curtea liceului
*10.50 – 11.10flashmob – coordonatori, prof. Nodiș Simona și prof. Crina Voinaghi, curtea liceului

*12.00 – 14.30lansări de carte în Sala de Festivități a Colegiului Național „Dragoș Vodă” după cum urmează:
„Prefecții Maramureșului” (autori, Klara Guseth și Vasile Moldovan, prefect), Editura „Valea Verde”
„Pe cărările vieții” (autor, prof. Ștefan Motogna)
• „#CNDV100. Convorbiri – mărturisiri” (autori, Ion Mariș, Brîndușa Oanță), Editura „Valea Verde”
„Silabisiri” (autor, Marius Voinaghi), Editura „Valea Verde”
„Ion Bledea – Sculptorul Nordului” – album de artă (autor, Ion Mariș), Editura „Valea Verde” & Expoziție de sculptură Ion Bledea
„Voi, cuvinte!” (antologia poeților absolvenți ai CNDV, coordonator prof. dr. Raluca Lozbă), Editura „Valea Verde”

*****

  • Sâmbătă, 12 octombrie 2019, este o zi dedicată demonstrațiilor sportive:

09.00Crosul Centenar organizat de Asociația „Școala Alergării” cu plecare din curtea liceului
10.00Streetball pentru elevii și absolvenții CNDV pe categorii de vârstă: clasele a V- a – a VIII-a, a IX-a – a XII-a și peste 19 ani – coordonator, prof. Toni Fangli, sala de sport
10.00Tenis de masă – coordonator, prof. Ioan Groza, sala de sport
10.00Elitele șahiste din CNDV versus elitele șahului sighetean – coordonator, prof. Zoltan Csillik

18.00 – Balul Centenar cu tombolă (100 de obiecte), restaurant Perla Sigheteană




„Epilog Școlar” nefericit! (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

După aceeași muncă de o vară întreagă, pe unde mă cunoșteau dealurile, sălbăticiunile, de zi și de noapte, din drumurile mele, ca și oamenii de pe trasee, pentru prima dată tata îmi spune ceva direct, o decizie atât de mult așteptată și atât de mult lipsind, cu atâtea obiecții și refuzuri, după mai mulți ani:

– Te lăsăm să mergi la Sighet, să-ți închei și această clasă de gimnaziu și apoi o să vedem ce-om mai putea face.

În situația nou apărută, trebuia să mă deplasez la Sighet și să mă transfer de la secția fără frecvență la cursurile de zi, pentru clasa a VIII-a de gimnaziu, ultima, dar în aceeași clasă cu foștii mei colegi. Spre sfârșitul verii, într-una din zile, când lucrul pe dealuri era aproape terminat, la făcutul fânului, am hotărât să cobor în comună și să plec a doua zi la Sighet.

O mică Aventură. Ajuns acasă, mama îmi spune că are bani numai pentru un drum cu autobuzul. Am decis atunci să fac primul drum pe jos și să mă întorc cu autobuzul; se mai găseau pe drum și ocazii, mai rare, mai ales căruțe. M-am primenit puțin și, în jur de orele 15, mă aflam în drum spre Oraș, cu o tășcuță de gât, cu ceva mâncare și un „macau” în mână, suplu și rezistent, pentru orice eventualitate; spre seară, căldura era mai potolită. Mergeam pe margine de drum, așteptând să vină noaptea, cu răcorile ei, fără grija mașinilor, care umblau așa de rar atunci; nici urmă de mașini mici. Nu aveam nicio teamă, așa cum nu aveam nici prin păduri, noaptea, pe unde mai umblau și lupi, care fugeau și ei de om, dar aveam cu mine și „macaul” vânjos, pentru a mă apăra de vreun câine ce însoțea animale pe drum, sau ieșea de la vreo casă, la șosea, cu lătrături de atac, ori cine știe ce altfel de „primejdii” mi s-ar fi abătut în cale. Pe înnoptate, intram în localitatea Rozavlea, după cca 20 de km de drumeție; de la o poartă, un bărbat mă întreabă, văzându-mă călătorind, spre seară:

– Unde mergi, copile?
– La „Oraș”, îi răspund eu.
– La circa 1 km de aici, ai să vezi la margine de drum o căruță cu trifoi; spune-i să mă aștepte puțin, că vin și eu; o să te luăm și pe tine cu noi.

Bucuros, am grăbit pasul, am transmis mesajul și, după puține momente, eu mă aflam deja cățărat pe căruță, sub „rudă”, acoperit de trifoi. M-am trezit în Sighet, lângă Pompieri, unde am coborât, scuturându-mă de ierburi; căruța își schimba traseul, fiind interzisă pe centru. În câteva minute am ajuns în parc, unde am poposit puțin, așteptând orele 8, pentru înscriere. Toate terminându-se repede, am mers din nou puțin în parc și apoi am trecut alături, pe corso, într-o plimbare plăcută, timp având destul. Dar apare o ispită mare: pe trotuar își face apariția un cărucior cu înghețată; cu înghețată! Am început să merg după cărucior, mă opream odată cu el și porneam deodată, cu tot felul de gânduri; n-am mai gustat înghețată de multă vreme și la dealuri lipsea și apa rece, pe căldură mare, deseori. Nu aveam, însă, bani disponibili și, tot făcând calcule, am găsit soluția: iau o înghețată și am timp să merg pe jos până la Vadul Izei, de unde să iau mașina, cu banii de ajuns. Dar înghețata a fost așa de bună, încât am mai luat repede încă un coșuleț și am plecat îndată spre următoarea stație, după Vad. Se pare că reproșul ce mi-l făceam pentru că am cheltuit din bani, ori poate înghețata prea multă, cu care nu eram obișnuit, mi-au înghețat mințile și am decis greșit. Eu puteam lua mașina de la Sighet, până unde îmi ajungeau banii, de unde să-mi continui apoi drumul pe jos, oricum o scurtătură de drum, că doar nu era obligatoriu să cobor chiar la Săliștea; se putea și aproape de ea. Probabil că taxatorul, milos, să fi lăsat un copil până la destinație și să nu-l dea jos! Cu pas grăbit însă, mă apropiu de prima stație, Vadul Izei, unde deja lumea aștepta mașina, care își și face apariția, ceea ce iar m-a descumpănit și nici de data aceasta nu mi-a venit mintea la loc, pentru că puteam lua mașina și de aici. Știam că banii nu-mi ajung și vedeam cum mașina se urnește din loc și pleacă, încet. Dar gândul drumului lung și greu, pe „arșiță”, eu fiind și foarte obosit, îmi da un impuls peste toate și fug după mașina învechită, o ajung și mă cațăr pe scara ei, urcând sus, de la brâu fiind peste ea; o călătorie clandestină! Coloane de praf erau aruncate în sus de roțile din spate și mă acopereau peste tot; curentul din față și viteza mașinii îmi mai fereau de el partea superioară, capul, fața, ochii. La apropierea stației Oncești, mașina încetinea și eu am coborât mai jos pe scară și, ținându-mă cu mâna de ultimul „fuștel” al scăriței, alergam puțin cu ea și, cand s-a oprit, am lăsat și eu scara și m-am tras de o parte. Aș fi mers să urc bucuros în mașină, că-mi ajungeau banii, dar în mod cert nu mă lăsau să intru, pentru că eram tot numai praf, eram foarte murdar, doar albul ochilor era protejat și aveau culoarea lor; n-am rezistat, însă, și am repetat călătoria pe scara mașinii, în același mod, prin mai multe comune, până în Rozavlea-centru, cca 30 de km; mereu Rozavlea. După ce ajungeai și apucai scara, urcarea era ușoară, dar trebuia atenție mare la coborâre, să fugi puțin cu ea la încetinire și să o lași numai când se oprea, pentru a evita căderea. După podul de la Rozavlea, au coborât toți din mașină și au mers puțin pe jos, pentru că era o scurtă pantă și mașina, veche, n-o putea urca plină cu pasageri. Acolo, printre oameni, taxatorul m-a observat și pe mine, acoperit tot de praf și a înțeles cum am călătorit, de cine știe unde. După urcarea lor în mașină, el a rămas în ușă și mi-a făcut semn cu mâna că acea călătorie s-a terminat. I-am făcut și eu semn cu mâna, ca scuze, părere de rău, mulțumiri, poate toate la un loc. De la pod, am urcat puțin pe lângă apă, până am găsit o plisă bună pentru scăldat; m-am dezbrăcat, am bătut bine hainele de niște anini și am făcut o baie prelungită, curățându-mă și pe mine; m-am și răcorit și fierbințeala zilei a trecut și ea.

Echipat și refăcut, urcam aceeași pantă, pentru continuarea drumului. Într-o curte, vecină șoselei, proprietara, care aduna prune bistrițene, mă întreabă: nu vrei și tu, copile, să-ți iei câteva prune, pe drum? Mulțumesc, cu multă plăcere. Mi-a umplut pă„lăria de prune și, gustâdu-le din mers, am ajuns la Gura Șieului. De acolo ieșea o căruță și mergea în sus, pe Iza, cu câțiva jandarmi, care mi-au spus că sunt de la Dragomirești; m-au luat în căruță, i-am servit cu prune și, nu după prea mult timp am ajuns aproape de casă. Din această comună vecină, după 4 km de drum rămași de parcurs, am sosit acasă și i-am dat mamei banii de drum, mai puțin costul celor două coșulețe de înghețată. Cu toate pregătite, în noapte, am urcat pe deal și am continuat muncile.

Cele 3 clase de gimnaziu le-am petrecut pe toate cu multe peripeții, incertitudini și greutăți, dar au trecut, până la urmă cu bine, pentru că așa-i în viață: lucrurile trec, se duc, nu le poți opri, indiferent dacă sunt bune, sau rele, grele.

Ceva mai târziu, m-am pregătit și eu pentru plecare la școală, ca și ceilalți, „aventurile” părând a fi luat sfârșit. În acel timp, bursele aproape nu se acordau și erau, oricum, mici și foarte puține. Peste acestea, în anul 1946/1947, s-a abătut peste țară și o secetă mare, mai ales în Moldova, dar și în unele zone din Ardeal; mai mult, câteva nopți cu brumă puternică au distrus toate culturile de porumb, cu boabele încă „în lapte”, iar alimentele erau scumpe și nu se prea găseau. Se aduceau multe din Satu Mare, cu căruța, la schimb avantajos cu scândura de brad. De aceea, probabil, din acest an elevii interni, din Maramureș, trebuiau să aducă alimentele necesare de acasă, de toate, în cote stabilite; se aducea și o căruță de lemne! Pe mine m-a avantajat aceasta, deoarece produse alimentare aveam și ne lipseau mai ales banii, care în aceste condiții erau ceruți în sume mici. A trecut și acest an scolar cu greutățile lui și, după promovarea acestuia, aveam încheiat ciclul gimnazial, după atâtea frământări, în anul școlar 1946/1947.

Tata s-a mai podat și el și mi-a permis și continuarea liceului, la zi. Lipsurile au mai dispărut, gospodăria s-a mai reglat și încă nu bănuiam, de pe atunci, ce prăpăd vine peste noi. Anul următor am stat în gazdă, la aceeași familie din Săliște, împreună cu un alt săliștean, Iuga Martin. Era convenabil: aduceam și acuma alimente și plăteam bani foarte puțini. Am încheiat prima clasă de liceu, în anul școlar 1947/1948.

Am continuat clasa a IX-a cu cazarea la internat, an școlar 1948/1949, iar din trimestrul al II-lea, din 01.04.1949, am fost urmărit de Securitate și a trebuit să părăsesc Liceul „Dragoș Vodă”, definitiv, fiind căutat de Securitate 2 ani și 6 luni, pentru „omisiune de denunș și favorizarea infractorului”. Cazul meu a fost legat de un fugar, urmărit de torționari pentru probleme religioase, spunea el, care a fost protejat și tăinuit la noi peste 3 ani (08.09. 1948- 17.10.1951), chiar și după ce a fost căutat de Securitate. În 01.04.1949, securitatea a descins la noi, căutând fugarul, dar nu l-au găsit, deși era acolo, sub nasul lor, bine ascuns. În aceeași dimineață eu ieșeam din școală, cu gândul să lipsec de la prima oră și să mereg până la autogară. Chiar în fața porții era să mă bat de un grup de 3 securiști; eu plecam și ei intrau în școală să mă aresteze. La autogară, am întâlnit-o pe mama, care a venit repede să mă anunțe, să mă „salveze” și mi-a spus „noutatea”.

A fost bine că „n-au găsit” nimic pe acasă și „n-au putut afla” nimic nici mai apoi, în toată acea perioadă lungă de timp, atât de grea pentru toți; grija, tăcerea și tăinuirea au fost totale. Suferințele au fost îndurate în continuare doar de mine, în mod direct, prin întemnițare grea, trebuind de acuma doar eu să fiu „tăcut” și responsabil pentru toate tăinuirile și petrecerile făcute pe acolo; misiune îndeplinită in integrum și era să fie cu costul sacrificiului total, asumat.

Am protejat de închisoare, sau și mai mult, mulțime de persoane, toate legate de acest caz. A meritat aceasta? Cel puțin pentru părinții, familia noastră, pentru felul nostru de a fi: da (!), a meritat și nici nu putea fi altfel. „Netăcerile” în acele vremi, în anturajul securiștilor, era o trădare cumplită, care ducea la suferințe umane grele, la întemnițări și vieți stinse, la crime asociate. Când întreb dacă a meritat, mă gândesc la angajarea suferințelor, preferate în locul trădării și doar atât, nimic altceva, pentru că nimic nu este compatibil cu aceste evenimente, de care depindea viața însăși. Era totuși o așteptare, legitimă; așteptai să ți se respecte suferința, jertfa și protejații să-și păstreze demnitatea de atunci, eventual mai conturată, pentru a nu ajunge la regretul că ai protejat bolșevici în devenire. Altfel, eu sau noi, nu eram responsabili pentru comportamentul lor, de după aceea. Înafara celor din familie, cel mai mult a meritat sacrificiul, Vasile Nan, omul simplu și cinstit, care l-a adus și l-a dus de pe la noi, pe fugar, „banditul”, cu foarte mari riscuri. Toți ceilalți au fost mai descurcăreți, adaptabili cu viața în condițiile ei de atunci, unul singur prezentând o surpriză totală.

M-a frapat, în mod cu totul deosebit, un personaj din cei protejați de noi, care s-a adaptat total timpului, s-a bolșevizat, iar în perioada exmatriculării mele, cu toate „pedepsele” ce i-au urmat, a ajuns chiar să mă condamne pentru ținuta mea, uitând că l-am protejat de grele încercări, pe el și familia lui, le-am protejat la unii poate chiar viața. Altfel, nu știu cum își făcea el studiile după detenție, cum devenea inginer, om de stat. Mă aflam atunci la munca de jos, necăjit că am fost exmatriculat și exclus din Facultate, de peste tot, din ultimul an de studii, iar tov. inginer, teleportat parcă din trecut, prin prezent spre viitor, considera că eu am protejat altădată nu „banditul” de atunci, ci pe tov. bolșevic de azi, iar eu am rămas același bandit, ca atunci, față de care s-a făcut exprimarea revoluționară, executivă:

„Tu și cei ca tine nu trebuia să ieșiți de acolo, de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ați fost și ați rămas aceiași dușmani ai țării, ai patriei!”.

Am rămas împietrit, uluit, de ceea ce auzeam, părea incredibil! Poate mi-au și căzut câteva picături calde din ochi! Parțial, avea dreptate: da, am fost și am rămas același dușman al statului socialist, comunist, care devenise crezul lui! Acesta era rezultatul cumplit și criminal, halucinant al educației în ideologia comunistă. Cam așa se întamplă, „traseiștii” erau mai necruțători și mai răi ca cei „originali”.

Suntem personaje mici, față de cele monumentale din opera „Iulius Cezar”, de Shakespeare, dar replica se potrivește a-i fi servită: „Și tu, Brutus?!”

Părea ca un precursor al ideologiei comuniste, pentru ca, ceva mai târziu, intelectualul francez Jean-Paul Sartre, un ideolog comunist spunea („Actuel”, 1973): „Cei ce se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării mai pot să iasă. Trebuie împușcați”. El iubea comunismul și era prieten cu Stalin. Aparținea elitei franceze, fiind propus pentru Premiul Nobel, pe care l-ar fi refuzat.

Chiar și față de „eroul” principal al evenimentelor, pe atunci petrecute, izvorul tuturor suferințelor, nu merită să spun: „jos pălăria!”

Minneapolis, 16.09.2019
Doamne ajută!

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

Fotografie din colecția Ernest Villand




Weekend sportiv în Sighetu Marmației! #BeActive (Fii activ!)

Săptămâna Europeană a Sportului!

În acest an, evenimentele se desfășoară în perioada 23-29 septembrie, sub sloganul #BeActive (Fii activ).

În cadrul Săptămânii Europene a Sportului, vă invităm alături de Clubul Sportiv Municipal Sighetu Marmației și Clubul Sportiv Școlar Sighetu Marmației să vă alăturați acestui demers ce se desfășoară la nivel național și european. Scopul Săptămânii Europene a Sportului este promovarea sportului şi activităţii fizice în Europa şi se adresează tuturor cetăţenilor, indiferent de vârstă, mediu social sau nivel de pregătire fizică.  Săptămâna va inspira cetățenii să fie #BeActive !

Acest demers în Sighetu Marmației  va avea loc sâmbătă, 28 septembrie  2019, ora 12.

Deschiderea va avea loc pe Aleea Pietonală ”Corneliu Coposu”, desfășurarea activitățiilor vor continua în Parcul Grădina Morii.

Parteneri în acest demers sunt: Direcția Județeană pentru Tineret și Sport, Poliția Municipiului Sighetu Marmației, Poliția Locală Sighet.

În cadrul evenimentului se vor desfășura activități sportive și interacțiuni cu sportivi membri ai Clubului Sportiv Sighetu Marmației, elevii și profesorii din cadrul liceelor și școlilor din municipiu!

– ciclism, întâlnirea cu sportivii va avea loc la ora 12, pe Alee Pietonală ”Gheorghe Coposu” pe biciclete!

– cross – se va desfășura un cross amical, toate categoriile de vârstă!

– volei, baschet, sah,  fotbal (demostratii de practicare a acestor sporturi);

– dans alături de sportivii din Clubul Mini Maxi Dance Club;

– alte activități dedicate sportului.

Săptămâna #BeActive:

–  încurajarea participării la activități sportive și fizice, în special prin sprijinirea Săptămânii europene a sportului:

– promovarea educației în și prin sport cu accent special pe dezvoltarea competențelor susținerea punerii în aplicare a orientărilor UE privind carierele sportivilor;

– promovarea voluntariatului în domeniul sportului;

– combaterea dopajului, în special în mediile recreative;

– îmbunătățirea guvernanței în domeniul sportului;

– combaterea violenței și a rasismului, a discriminării și a intoleranței în sport;

– încurajarea incluziunii sociale și a egalității de șanse în sport.

VĂ AȘTEPTĂM!!!

Comunicat de presă

 




Primele dovezi arheologice ale prezenței armatei romane în Maramureş descoperite cu sprijinul CNDV-iştilor

În anul 2016 semnalam în Revista „Acta Musei Maramorosiensis” existenţa unui posibil castru roman la Coştiui şi că doar cercetările sistematice vor putea stabili veridicitatea acestui fapt. Şi iată că ele s-au desfăşurat şi sunt doar la început. Astfel, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, instituție publică de cultură aflată în coordonarea Consiliului Județean Maramureș, a organizat, în perioada 9-15 septembrie 2019, prima campanie de cercetări arheologice în localitatea Coștiui, punctul „Imaș” sau „Epreș” (comuna Rona de Sus, jud. Maramureș) la confluenţa pârâului Seneş cu râul Coştiui. Finanțarea a fost asigurată de către instituția muzeală, iar din colectivul de cercetare au făcut parte: dr. Marius Ardeleanu-responsabil științific de șantier, Raul Cardoș (ambii de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș), Daria Dabal (Glamorgan Gwent Archaeological Trust, Marea Britanie) și Horațiu Cociș (Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău).

Prin realizarea acestor cercetări arheologice s-a urmărit stabilirea stratigrafiei sitului, identificarea unor complexe arheologice şi confirmarea existenţei unui eventual sistem de fortificaţie roman. În acest sens, pe latura nordică, în colțul sud-estic și latura vestică au fost deschise și cercetate patru suprafețe, denumite convențional S.I-S.IV. În urma acestor cercetări putem spune că zona a fost fortificată cu un val de pământ și șanț ce închideau o suprafață rectangulară, puțin trapezoidală, de aproximativ 3,6 ha. Sistemul de construcție al valului și șanțului identificat arheologic, forma și dimensiunile fortificației au analogii directe doar în lumea romană, de unde se cunosc sute de astfel de fortificații.

Cercetările arheologice s-au realizat cu sprijinul și participarea voluntarilor de la Cercul „Gemina” din cadrul Colegiului Național „Dragoș Vodă” din Sighetu-Marmației : Pop Vasile, Dohi Denis, Șofineț Lionel, Dohotar Dănuț, Iuga Vasilică, Berci Dorothea și Duldner Romina. De asemenea, la cercetările arheologie au participat: Giurgilă Darius (absolvent CNDV), Conțiu Dragoș (cercetător independent), Alin Stan și Angela Stan (Asociația Pro Detecție).

Echipa managerială și cea de cercetare de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș din Baia Mare doresc să continue cercetările arheologice de la Coștiui–Imaș/Epreș și în anii următori, pentru dezvelirea unuia dintre cele mai importante situri arheologice din Maramureș și din spațiul nord-vestic al României.

prof. Marius VOINAGHI, dr. Marius ARDELEANU

Foto: prof. Marius Voinaghi




Dascăli care au marcat istoria CNDV: prof. univ. dr. ION BĂLIN (1947 – 2006)

Filosoful Ion Bălin, Jean pentru prieteni, s-a născut la 1 ianuarie 1947 în Călineşti (Maramureş). Urmează Școala generală în satul natal, apoi Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei, pe care îl absolvă în 1966. Între 1966-1971 este student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, remarcat ca un vârf al generaţiei sale. La absolvirea Facultăţii lucrează, pentru scurtă vreme (în 1971-1972), la un ziar în Bucureşti, după care va fi profesor de filosofie la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, între 1972-1978. În anul 1978 pleacă, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din Bucureşti, unde va rămâne titular până în anul 2001, când pleacă la Universitatea „Titu Maiorescu” şi funcţionează aici ca profesor universitar până la sfârşitul prematur al vieţii sale (1). Doctoratul în Filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti, în 1984, cu o teză referitoare la semiotica discursului artistic. După 1990, este fondatorul şi mentorul celebrului săptămânal de satiră politică, „Academia Caţavencu”, majoritatea redactorilor de aici fiind foşti studenţi ai profesorului Bălin. Între anii 1997-2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestaţie diplo-matică excepţională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale. A fost îndrumător de doctorat în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj, fiind adus aici de către congenerul său Andrei Marga, de care l-a legat o strânsă şi îndelungată prietenie.

Filosoful Ion Bălin avea o inteligenţă strălucită şi o erudiţie vie, inegalabilă. Ironia sa era caustică, în maniera lui Voltaire. Când contrazicea pe cineva, prelua afirmaţiile preopi-nentului şi le dezvolta, cu voluptate şi persuasiune irezistibilă, până la cel mai desăvârşit absurd. Când se deda la astfel de exerciţii, ludice în fond, în jurul lui se crea o atmosferă de balamuc. Era ca un spectacol al puterii spiritului asupra lumii obiectuale, al spiritului care este capabil să dizolve totul. Cunoştea miraculos limba română, de la profunzimile ei arhaice, până la performarea ei savantă şi neologistică la extrem. Felul său de a vorbi avea câte ceva din profunzimea lui Noica, din măreţia lui Ţuţea şi din versatilitatea lui Călinescu.

1. Aspectul exterior

Cine îl vedea pe stradă, nu putea să nu îl remarce în primul rând după ținuta exterioară. La fel ca mulți oameni mari, artiști plastici mai cu seamă, și Jean Bălin obișnuia să se îmbrace într-un fel în afara normelor comune, individualizat până la excentric. Despre Mihai Olos de exemplu se știa că își croia el însuși cămășile pe care le purta, după propria sa fantezie, și că nici una dintre cămășile sale nu semăna cu alta. La fel și Jean era îmbrăcat la fel de original, numai că hainele lui nu proveneau de la Fondul Plastic sau din magazinele de artizanat, ci erau făcute anume, în satul său natal, într-o variantă a portului popular.

Prin iarna anului 1981-82, un avocat celebru din București urma să se întâlnească pentru prima dată cu Jean, în problema reprezentării într-un proces. Omul știa că este vorba de un lector universitar de la catedra de Științe Sociale a Politehnicii și se aștepta să vadă un tip tuns scurt, cam așa cum se tundeau pe atunci activiștii de partid, îmbrăcat cu o cravată fără gust pusă la o cămașă ponosită, cu un costum vechi în culori șterese și având pe deasupra un pardesiu banal. Dar când profesorul i-a fost prezentat într-un restaurant select din București, maestrul avocat Oliviu Tocaciu, traducător de limbă germană, a rămas cu respirația tăiată. Iată cum îl descrie el însuși pe filosoful nostru: „Era înțolit cu un fel de nădragi-cioareci, confecţionaţi din dimie albă de lână groasă ţesută la războiul de ţesut din casă, iar de la gât şi până mai sus de genunchi purta un cămăşoi lung făcut dintr-o pânză aspră şi albă ca laptele, fără guler, fără nasturi şi cu mâneci largi, cămăşoi despicat doar în partea de sus a pieptului şi mai mult descheiat decât încheiat la gât cu nişte şireturi împletite. Pe umeri purta o gubă sură din lână miţoasă, un fel de pelerină făcută din ceva ce aducea a cergă. În picioare, purta nişte bocăncioi zdraveni maronii, cred că din piele de bou, cu carâmbi înalţi până la pulpe şi legaţi cu nojiţe de piele, care erau încălţaţi peste nişte şosete roş-negre, croşetate din lână toarsă groasă şi care îi ajungeau până sub genunchi” (2). Pe vreme de vară, Jean umbla cu picioarele goale într-un fel de saboți, purta blugi și plete, adică tot ceva ce era aspru criticat de către exponenții moralei comuniste.

Felul în care se îmbrăca are, desigur, o anumită relevanță. După cum se știe, stilul este omul, iar stilul lui trăda nevoia de ieșire din anonimatul cotidian a omului genial, fapt care se corela perfect cu eminența minții sale.

2. Felul în care era perceput de către alții

Oamenii mari au orgolii pe măsură și sunt puține cazurile în care aceștia au aprecieri exclusiv pozitive unii despre alții. Jean Bălin constituia o excepție, în sensul că era privit cu o anume simpatie și admirație de către marile personalități culturale și filosofice cu care era din aceeași generație, ba chiar și de către ofițerii de Securitate, care se aflau în permanență, cu schimbul, în anturajul său de la una și aceeași cârciumă din zona Pieței Romane.

Iată cum și-l amintește Acad. Alexandru Surdu, vicepreședinte al Academiei Române: „Pe Jean Bălin l-am cunoscut când îşi avea sediul, ca să zic aşa, la restaurantul din Piaţa Romană, devenit mai târziu cafenea, şi abandonat de către toţi vizitatorii tradiţionali, de regulă cadre didactice universitare şi studenţi, dar şi scriitori şi bibliotecari, mai ales de la Biblioteca Academiei şi de la Muzeul Literaturii, şi redactori de la diferite edituri şi ziare. Cunoscându-i pe majoritatea vizitatorilor şi fiind deosebit de prietenos, Jean Bălin era unul dintre cei mai informaţi intelectuali de pe vremea aceea în legătură cu tot ce se petrecea în domeniul culturii româneşti. Dotat şi cu o bună memorie, putea, la nevoie, să facă istoricul oricărui eveniment, cu premisele de la care a pornit şi consecinţele care vor urma. Şi, trebuie s-o spunem, avea dreptate aproape întotdeauna, chiar şi în privinţa unor evenimente care îl priveau personal şi ar fi trebuit să fie mai subiectiv. Era totdată și un foarte bun cunoscător de oameni. Un comportamentist, cum li se spune psihologilor care studiază caracterele după comportamentul persoanelor […].

Tocmai această vioiciune de gândire m-a atras la Bălin, care se manifesta uneori sărbătoreşte, ca să zic aşa, în recitaluri prelungite la discuţiile noastre balcanico-filosofice, el fiind unul dintre puţinii interlocutori care gusta cu adevărat stilul nostru presărat cu braşoave (de măreţie homerică, le zicea el), care pe alţii îi supăra iremediabil. O parte din propria sa măreţie, i-aş zice mai degrabă socratică, din arta ironiei, dar şi a umorului sănătos, a lăsat-o moştenire apropiaţilor săi care au şi ridicat-o la rangul de „academie”, a lui Caţavencu, ce-i drept, din care răzbătea, adesea printre rânduri, o parte din învăţătura acestui maestru al cuvintelor bine potrivite” (3).

Sau cum îl evocă marele profesor clujean Andrei Marga: „Ne-am întâlnit în momentul mişcărilor studenţeşti din jurul lui 1968, ca studenţi în primii ani, Jean Bălin la Filosofie la Bucureşti, eu la Filosofie şi Sociologie la Cluj. După 1964, Facultatea de Filosofie atrăgea din nou vârfurile absolvenţilor de liceu, iar contextul favorabil neconformismului unei noi generaţii avea răsfrângeri şi în România.

Venit dintr-un liceu de bună tradiţie din Sighetu Marmaţiei, etalând de fiecare dată talentul său artistic şi speculativ (în sensul bun!), Jean Bălin uimea prin inteligenţa lui scăpărătoare şi a devenit repede un centru de coagulare a comilitonilor. Vârfurile studenţilor de la Filosofie din Bucureşti, Cluj şi Iaşi se reuneau atunci periodic în simpozioane pentru a dezbate ce este de făcut în societate, iar el se afla printre aceştia. Mulţi au intrat atunci în publicistica naţională (personal, am debutat cu un text despre Teillhard de Chardin). Jean Bălin aparţinea grupurilor mai radicale, făcând între timp joncţiunea cu cercurile bucureştene de tineri strânşi în jurul intelectualilor perioadei interbelice tocmai eliberaţi din închisori, din relatările cărora a profitat întărindu-şi cultura şi criteriile de selecţie a valorilor […].

Toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Jean Bălin au apreciat anvergura aparte a minţii sale strălucite – dotată cu lecturi de bază bine însuşite, capabilă de asocieri surprinzătoare şi de intuiţii şi idei ce scoteau discuţiile din convenţie şi rutină. Dar au existat destui dintre cei care îl cunoşteau, care nu agreau neapărat ţinuta sa incorigibil boemă şi dispoziţia ludică a unora dintre exprimările lui Jean Bălin, dar oricine l-a întâlnit, chiar şi rivalii, acceptau că înzestrarea sa era neobişnuită. Datorită unor aprecieri similare, Jean Bălin a fost numit ambasador al României în Regatul Marocului. Mult timp nu păruse să fie dispus la disciplina protocoalelor şi să exercite cu vreo pasiune un rol care are laturile lui de convenţionalism şi birocratism. Dar a făcut-o cu pricepere şi succes, în pofida acestei impresii. Destul de devreme, ca urmare a aceleiaşi preţuiri a culturii şi a spiritului său mobil şi inventiv, Jean Bălin şi-a câştigat prieteni în ierarhia puterii de la Rabat, încât a exercitat cu demnitate, dar şi cu rezultate vizibile, rolul de ambasador al ţării sale […].

A fost un tânăr înzestrat neobişnuit, venind dintr-o familie obişnuită (chiar dacă el revendica, poate pe drept, o ascendenţă în istoria nobiliară maramureşană, ce nu mai avea de fapt decât valoare istorică), care s-a clădit pe sine cu efort şi sub îndrumarea unor dascăli cu vocaţie, într-un context promiţător, fără a fi neapărat generos. În tot ceea ce a fost Jean Bălin, a contat valoarea sa personală, pe care nici cei care l-au privit mai curând critic nu i-au tăgăduit-o” (4).

„[…] Jean Bălin n-a fost profesor numai la catedră (își amintește prof. univ. dr. ing. Ștefan Marinca), el era profesor oriunde: la cafenea, în restaurant sau în excursie pe munte, iar elevii lui n-au fost doar cei înscrişi în catalog, ci cu toţii, mai tineri ori mai bătrâni, mai mult sau mai puţin educaţi. De cum te vedea ți se părea că-ţi fură frâiele gândirii şi te conduce în aşa fel încât şi tu erai capabil de adâncimi până atunci de nepătruns. Era perfect conştient de valoarea sa, dar nu l-am auzit niciodată lăudându-se” (5).

3. Creator de satiră politică

Poate că cea mai importantă publicație de satiră politică apărută în România imediat după decembrie 1989 a fost aceea numită inițuial scurt: „Cațavencu”. A fost de fapt un adevărat fenomen cultural și politic care, sub presiunea guvernanților, a cunoscut în timp o serie de transformări. Primul număr din ziarul numit inițial „Cațavencu” a apărut în februarie 1990 și a rămas cu această denumire până în octombrie 1991. A fost ceva cu totul insolit și a avut un succes nebun și tiraje de sute de mii de exemplare. Subsemnatul am fost colaborator la acest ziar chiar de la început, bineînțeles prin intermediul lui Jean, și la modul în care au fost făcute unele numere am avut chiar privilegiul să asist. Faptul se petrecea la lumina zilei, în celebra cârciumă din Piața Romană. Era o masă foarte mare, la care se afla un numeros grup vesel, zgomotos, iar în mijoc ședea Profesorul, adică Jean Bălin. De jur-împrejur majoritatea foști studenți de-ai lui Jean de la Politehnică, îmi aduc aminte doar de unii dintre ei: Sorin Vulpe, Doru Bușcu, Liviu Mihaiu, Eugen Istodor, Patrick Andre de Hillerin, ba chiar și un fost elev de-al lui Jean de Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, celebrul Cornel Ivanciuc și, bineînțeles, și alții. Pe masă, votcă de cea mai bună calitate, wisky și bere din belșug. Venea din când în când câte unul cu ultimele noutăți politice ale zilei. Faptul făcea înconjorul mesei, era povestit și repovestit, până când Jean îi punea un diagnostic necruțător, într-un registru nemaiîntâlnit de bășcălie gravă, ardelenească. Izbucneam cu toții într-un râs sănătos, oamenii își notau poantele în carnețele, apoi mergeau în redacție și dădeau textelor forma definitivă. Așa a luat naștere publicația numită de către Corneliu Coposu: „cel mai serios ziar din România”. Insolența satirică a respectivului autointitulat „săptamânal de moravuri grele” era menită să sancționeze prin zeflemea extremă viciile nației, exemplificând prin politicienii săi mai de seamă. S-a mizat pe un grotesc coroziv și pe hilar, pe bășcălie, răspăr, pe circ și maimuțăreală, pe o fantezie pamfletară spectaculoasă (6).

Fenomenul de satiră politică numit „Cațavencu” a cunoscut o evoluție sinuoasă. În octombrie 1991, săptămânalul și-a schimbat sigla dar și denumirea în „Academia Cațavencu”. Acest săptămânal a avut tot timpul o influență politică considerabilă și de aceea factorii de putere politică au încercat în permanență să-l submineze, să-l cumpere sau, dacă nu, măcar să-l îmblânzească. Primul care a reușit să creeze o dizidență în rândul „Academiei Cațavencu” în anul 2006, după moartea lui Jean Bălin, a fost președintele de atunci al României. Dizidența s-a numit „Kamikaze”, era un săptămânal filo-cotrocenist și satiriza numai pe adversarii politici ai președintelui. Dar „Academia Cațavencu” a rezistat și a mers înainte, până în anul 2011, când societatea comercială care edita săptămânalul „Academia Cațavencu” a început să aibă probleme financiare, create intenționat de către noua poliție politică. Atunci a apărut un afacerist dubios care, ca să scape de probleme sale penale, a cumpărat marca înregistrată „Academia Cațavencu” cu o sumă de peste un milion de euro și a făcut-o plocon Palatului Cotroceni. Echipa redacțională de la „Academia Cațavencu” a refuzat însă să lucreze pentru noul proprietar al numelui și au fondat, împreună cu poetul Mircea Dinescu, un nou săptămânal numit „Cațavencii”. Acest din urmă săptămânal este adevăratul moștenitor al spiritului de independență de gândire și al stilului de satiră politică imprimate odinioară de către Jean Bălin.

La vremea ei însă, apariția „Academiei Cațavencu” a părut inexplicabilă și a alimentat o zvonistică grosolană. Unul dintre fondatorii „Academiei”, Cornel Ivanciuc își amintește de feluritele zvonuri care circulau atunci pe seama lor. S-a zis despre noi că suntem un săptămânal supra-constituțional, că „Academia Cațavencu” este un experiment al S.R.I.; gazeta de perete al Institutului Național de Informații; oficiosul de facto al Președinției României, prin care se exportă în exterior libertatea de opinie câștigată de către români după decembrie 1989; Buletinul Informativ al Departamentului de Imagine a României în lume; organ de presă al Serviciului de Informații Externe; al Ministerului de Externe, oficină a KGB, antenă a CIA, anexă a Mossadului etc., un delir de-a dreptul generos. „Dar – mărturisește cu sinceritate Cornel Ivanciuc – originile puterii noastre sunt de ordin strict educațional, „Academia Cațavencu” este o creație mentală a profesorului de filosofie Jean Bălin, pe el îl revendicăm ca mentor al nostru spiritual” (7).

4. Opera științifică

Jean Bălin a lăsat în urma sa următoarele cărţi:  Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, 1995; Silogistica tradiţională şi modernă. Contribuţii româneşti, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996 (Premiul Academiei Române, 1997); Forme şi operaţii logice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998 și ; Sociologia  noologică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.

Prietenul apropiat al lui Jean Bălin, Academicianul Alexandru Surdu a scris un studiu aprofundat, intitulat Diferența între limbajul artistic și cel științific în concepția lui Ion Bălin, din care spicuim rândurile de mai jos.

„[…] Astăzi, mai mult ca oricând, datorită dezvoltării tehnicii moderne, bazată pe ştiinţele exacte, gândirea teoretică este interesată de cunoaşterea adevărului, de modalitatea exprimării sale cât mai fidele. Este şi motivul orientării logico-lingvistice a investigaţiilor filosofice.

încă de la finele secolului trecut au apărut numeroase lucrări de logică simbolică, numită şi matematică, al căror obiectiv îl constituie, în ultimă instanţă, crearea unui limbaj cât mai exact pentru exprimarea adevărului, conceput ca adequatio rei et intellectus. De unde şi interesul pentru raportul dintre cuvinte, gânduri şi lucruri. S-a considerat că filosofia însăşi ar trebui redusă la analiza logică a limbajului în genere şi a celui ştiinţific în mod special. Ceea ce a condus la un fel de “fuziune” între logică şi gramatică. Aşa s-a născut teoria mulţi şi interdisciplinară numită “semiotică” sau “semiologie”, ca ştiinţă generală a semnelor, încadrată şi ea într-o teorie mai generală a comunicării cu largi aplicaţii cibernetice.

Acesta este cadrul general, de strictă exigenţă ştiinţifică, pe coordonatele căruia se înscrie astăzi şi analiza fenomenului artistic. şi trebuie s-o spunem că nu în favoarea acestuia.

Referindu-ne la artele clasice: muzică, arhitectură, sculptură, pictură şi literatură, fără să intrăm în amănunte, putem considera că semiologia aduce un spor de cunoaştere, în măsura în care mijloacele artistice pot fi interpretate ca semne speciale, dar legătura cea mai potrivită, din perspectivă logico-lingvistică, este, fireşte, aceea dintre semiologie şi literatură. Aceasta din urmă nefiind altceva decât domeniul limbajului artistic de tip verbal. Este şi motivul pentru care cercetările semiologice se referă în mod special la literatură.

în cadrul acestei lucrări, Ion Bălin se interesează în mod special de aşa-numita “semantică”, al cărei obiectiv principal îl constituie raportul dintre semne şi ceea ce ele semnifică. ÎI interesează problema semnificaţiei, pe baza căreia pot fi clasificate şi ierarhizate limbajele. în funcţie de precizia semni-ficaţiei se disting cinci tipuri de limbaje: limbajul logico-simbolic, limbajul ştiinţific, limbajul uzual, limbajul prozastic şi limbajul poetic.

Numai ultimele două ţin de literatură, dar pentru înţelegerea lor sunt necesare comparaţii permanente cu celelalte limbaje. Aceasta este şi cauza pentru care autorul le acordă un spaţiu considerabil în această lucrare.

în plus, majoritatea conceptelor semantice sunt aplicate de regulă la primele trei limbaje, fie de către semanticienii logico-simbolişti, fie de către gramaticienii modernişti, referinţele la ultimele două limbaje fiind de cele mai multe ori sporadice. Acesta este motivul pentru care, în primele două capitole, autorul a tratat despre conceptele semantice cele mai importante, ca: semn şi simbol, sens şi semnificaţie, conotaţie şi denotaţie, cu referinţe speciale la primele trei limbaje, aşa cum se face de regulă în lucrările logicienilor simbolişti şi ale gramatologilor contemporani, analiza propriu-zisă din perspectivă semantică, a limbajului artistic verbal găsindu-şi locul firesc în ultimele capitole.

Semantica limbajului artistic nu se reduce însă la simpla înscriere a acestuia pe coordonatele binare ale conceptelor semantice, chiar dacă uneori se procedează în felul acesta. Pericolul este atunci acela de a despărţi limbajul artistic de primele două (logico-simbolic şi ştiinţific) şi de a-l apropia prea mult de cel uzual, ceea ce coincide cu anularea caracteristicilor sale artistice.

Pe de altă parte, tendinţa reducţionistă nu este nici ea acceptabilă. Reducând coordonatele binare ale conceptelor semantice la câte un singur membru, se ajunge la un limbaj deosebit de cel uzual, în care cuvintele ar fi doar simboluri, ar avea numai sens, fără semnificaţii şi numai conotaţii, fără să mai denote, ceea ce nu se petrece în realitate. Limbajul artistic nu se reduce la cel uzual, dar nici nu este altceva decât acesta.

Conceptele semantice binare nu sunt decât în aparenţă contrare. în orice caz nu se exclud, chiar dacă uneori preva-lează unul dintre acestea. în contextul artistic, prozastic sau poetic, există o permanentă pendulare a cuvintelor, între semn şi simbol, sens şi semnificaţie, denotaţie şi conotaţie, până la pierderea aparentă a contrariului, dar niciodată la anularea acestuia. Contextul literar, în special cel poetic, reprezintă tocmai posibilitatea exersării nelimitate a flexibilităţii cuvintelor uzuale de pendulare între semn şi simbol, sens şi semnificaţie etc. Ceea ce nu se petrece în limbajul uzual, este interzis în limbajul ştiinţific şi este imposibil în limbajul logico-simbolic. Autorul a încercat să ilustreze această situaţie în cazul metaforei care se dovedeşte a fi o adevărată “sfidare aruncată raţiunii lingvistice”, adică acelor perspective gramatologice rigid-semanticiste.

în fine, apreciem faptul că autorul s-a referit şi la limitele principiale ale analizei semantice a limbajului artistic verbal, la gramaticismul analitic, textualist, care pierde din vedere ansamblul monolitic al creaţiei artistice, mărginindu-se la scrijelatul numelor pe diferitele sale părţi vizibile. Analiştii nu fac decât s-o “strice” prin disecţii grosiere, care o şi transformă dintr-o făptură vie într-o adunătură de oase moarte. Acestea, oricât de bine ar fi clasificate, notate şi chiar conservate, rămân izolate în eprubete, ierbare sau cutii.

Ca fiinţă vie, opera de artă trebuie lăsată în cadrul ei natural, unde a fost plămădită, în propriul ei mediu social, cu admiratorii şi adversarii săi, din vremurile sale şi din cele care le-au urmat. Opera de artă are evidente trăsături social-istorice care scapă oricărei analize semantice. Ceea ce nu înseamnă însă, principial, că semantica limbajului artistic ar fi o între-prindere inutilă. Dimpotrivă, concepută pe coordonatele extinse ale celor cinci tipuri de limbaje, ea deschide perspectiva filosofică a raportării artei la celelalte domenii importante ale gândirii teoretice. Aceasta, cel puţin din perspectiva modalităţii de exprimare. Din perspectiva limbajului.

Complexitatea limbajului artistic verbal, multiplele și variatele sale valenţe semantice dovedesc, dacă nu realitatea, cel puţin posibilitatea artei literare de a depăşi cadrul frumosului, cum au făcut-o întotdeauna marile opere literare, din care nu au lipsit niciodată adevărul, binele, dreptatea şi libertatea, aşa cum au fost ele înţelese şi trăite de creatorii autentici şi contemporanii lor, iar uneori chiar aşa cum ar trebui să fie înţelese şi trăite în orice lume posibilă.

Apreciem în mod deosebit maniera sistematică şi concisă în care autorul reuşeşte să ne ofere o imagine clară şi cuprinzătoare asupra numeroaselor controverse din domeniul semanticii lingvistice. Aceasta este, de altfel, şi dovada interesului de care se bucură problematica acestei cărţi nu numai în filosofie, ci şi în gândirea teoretică actuală în genere din lumea occidentală. Sunt discutate aici, valorificate şi apreciate critic viziunile divergente şi convergente ale semanticienilor de orientare matematist-ştiinţifică, extremistă, care adoptă limbajul logicii simbolice ca şi ale extremiştilor estetizanţi pentru care orice limbaj ar trebui să fie poetic. Autorul adoptă o linie de mijloc, bine chibzuită, după care fundamentul oricărei comunicări îl constituie limbajul natural. Absolutizările extremiste nu sunt, în viziunea lui, altceva decât extensiuni ale posibilităţilor nelimitate pe care le oferă acest limbaj, de a exprima în forme adecvate atât exactitatea rigidă cât şi nebulozitatea imaginară.

Spre deosebire de lucrările obişnuite din acest domeniu, scrise fie de matematicieni sau scientişti, fie de literaţi sau esteticieni, cartea de faţă a lui Ion Bălin este elaborată de către un filosof de orientare logico-clasicistă, care pune în joc şi arsenalul tradiţional al interpretării limbajului, începând cu Platon şi Aristotel. O carte bine documentată, concepută şi realizată cu competenţa şi rigoarea logicianului, dar şi cu perspectiva universalistă a filosofului de profesie, care nu se sfieşte să pună în discuţie aici una dintre cele mai acute probleme ale umanităţii contemporane, aceea de se exprima pe sine ca umanitate” (8).

                                                                                                                                         

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

 

  

  1. Nicolae Iuga (coordonator), Omagiu Ambasadorului prof. dr. Ion Bălin, Grinta, Cluj-Napoca, 2013, p. 7-8.
  2. Idem, p. 18.
  3. Ibidem, p. 21-23.
  4. http://ziuadecj.realitatea.net/tag/jean-balin
  5. Nicolae Iuga, cit., p. 77.
  6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Ca%C8%9Bavencu
  7. Cornel Ivanciuc, Jean Bălin și sursele puterii Academiei Cațavencu, în „Jurnalul de Sighet”, nr. 195/18-24 noiembrie 1996.
  8. Nicolae Iuga, cit., p. 133-138.