[VIDEO] – „Noapte fără anotimp” la Sighet: Vasile ȘEICARU

Sâmbătă și duminică (18 și 19 august 2018), la Sighet are loc cea de-a VI-a ediție a Galei Folk „Floare de Colț”, un festival inițiat de cantautorul sighetean Ducu Bertzi. Seara zilei de sâmbătă s-a încheiat cu recitalul cunoscutului artist Vasile Șeicaru.

Urmăriți concertul integral accesând linkul de mai jos:

Programul Galei de Folk Floare de Colț, 2018:

autor, dr. Sorin MARKUS




70 de ani de la arestarea „lotului Vișovan”

Azi, 19 august, se împlinesc 7 decenii de la arestarea primului lot de deținuți politici maramureșeni, format din elevi și studenți, cunoscut sub numele de „lotul Vișovan”, căruia îi este dedicată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet. Domnul Petru Codrea, unul din membrii grupului, rememorează evenimentul:

„Deși, după masivele arestări din mai ’48 activitatea noastră, a grupului de la Sighet, s-a redus foarte mult, Securitatea a aflat totuși de noi, trei luni mai târziu, în împrejurări niciodată elucidate pe deplin. Am auzit mai târziu că, probabil, cineva de la București a fost prins încercând să treacă frontiera având niște liste cu nume asupra sa, dar o explicație clară nu avem nici astăzi.

Eu am fost arestat de pe stradă de securistul Ștern la 19 august 1948, ziua în care a fost arestat și Aurel Vișovan. Am fost supus la interogatoriu, în care am ținut-o una și bună că nu știu nimic. Apoi am fost pus față în față cu Aurel care mi-a spus că pot declara liniștit fiindcă oricum Securitatea aflase de existența noastră. Se vedea pe el că fusese bătut îngrozitor…

Câteva zile am fost ținut în beciul Securității în niște celule încă neterminate, apoi, pe 29 august, am fost dus la închisoarea din Sighet alături de ceilalți 17 din grupul nostru. Merită menționate numele tuturor: Aurel Vișovan, Ioan Virag, Mihai Vlad, Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ștefan Deac, Găvrilă Coman, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica, Ioan Ilban, Petru Ulici, Ioan Motrea, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico și cu mine. Mai târziu ni s-a spus “lotul Vișovan”, după numele liderului nostru.

Eram toți între 15 și 25 de ani și, geografic vorbind, eram un eșantion reprezentativ al Maramureșului, provenind din localitățile Ieud, Călinești, Rona de Jos, Șieu, Dragomirești, Cuhea (actualmente Bogdan Vodă), Bârsana, Săliște, Budești, Slatina (de peste Tisa), Vișeul de Mijloc, Breb și, bineînțeles orașul Sighet, capitala Maramureșului voievodal.

Merită menționați și camarazii care au reușit să scape atunci de arestare organizând rezistența în munți: Vasile Popșa, Ioan Rus, Mihai Șofron, Vasile Tivadar, Mihai Pop, Ion Nemeș, lor alăturându-li-se mulți țărani din satele maramureșene. Cu excepția lui Vasile (Lică) Popșa, ucis de Securitate în mai 1949, toți ceilalți au cunoscut pușcăriile comuniste.

Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica și apoi cu Ion Ilban. Nu aveam geamuri deloc și chiar a nins înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toți într-o celulă mai mare, celula 74, unde aveam să stăm toată iarna și primăvara, cam 6 luni în total până aproape de plecarea la Cluj la proces.” (Petru Codrea, fragment interviu 2015)

Asociația Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști (AULA)




Sighet – Album retro (XXIII)

Ulița „pietonală” din centrul Sighetului, la sfârșit de secol XIX. Tarabele și căruțele din imagine sugerează un „festival” medieval cotidian. Numeroasele magazine evreiești din zonă, i-au adus denumirea de „ulița evreiască”. Vă invităm să ghiciți ce stradă – cu modificările aferente – corespunde azi uliței evreiești?

 

 

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

Fotografie din colecția Ernest Villand. 

Salut, Sighet!




Sighet – Album retro (XXII)

Hotelul „Marmația”, actualul Hotel „Grădina Morii” a fost proiectat în 1941 și dat în folosință în 1942, având destinația de cazarmă pentru soldații maghiari și germani din timpul celui de al doilea Război Mondial. După încheierea războiului, a fost transformat în spital de pediatrie până în anul 1978, an în care devine hotel-restaurant.

 

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

Fotografie din colecția Mihai Dăncuș. 

Salut, Sighet!




“Anotimpul” școlilor de… vară!

Este “anotimpul” școlilor de… vară!

Școala fără constrângeri și restricții majore aduce și-n vacanță copiii la… “distracție”! Și bineînțeles, aproape de elevi sunt – chiar și vara! – dascălii!

În perioada 6 – 10 august 2018 s-a desfășurat o primă ediţie a Școlii de Vară la… Școala Gimnazială nr. 2. Proiectul a fost iniţiat si derulat de profesorii pentru ȋnvățământul primar Pasztor Ramona si Borodi Simona, cu sprijinul suplimentar, benevol, al prof. Bejenaru Augusta, consilier școlar Julean Claudia, consilier educativ Sandu Laura, ȋn parteneriat cu Asociaţia Muzicando și Muzeul Maramureșean Sighetu Marmaţiei.

La activităţile desfășurate au participat 35 de copii care s-au implicat în ateliere de creaţie, activităţi în aer liber, jocuri și ȋnterceri sportive, orientare turistică la Muzeul Satului și Grădina Morii, cercuri de lectură, engleză prin joc, excursie (la Centrul de călărie Budești).

Prin activităţile derulate școala a devenit un altfel de loc, într-un altfel de context, cu o altfel de ȋnvăţare; copiii au dobȃndit competenţe prin metode si tehnici inovative.

Jocul a fost elementul central!

(Prof. înv. Primar Borodi Simona & Prof. înv. primar Pasztor Ramona de la Școala gimnazială nr. 2)




Anglia – o experiență uimitoare! (autor, Antonia Ștețiu)

La câteva zile după terminarea școlii, am reușit să îmi îndeplinesc una dintre cele mai mari dorințe ale mele: să vizitez Anglia. Plecasem într-o zi de luni, ploioasă, o zi în care simțeam atât fericire, cât și tristețe că părăseam familia și prietenii de-acasă, din România.

Drumul, care a fost foarte lung, mai ales că ai de mers cu mașina atât de mulți kilometri, a fost foarte distractiv și am apucat să văd o mulțime de locuri din Ungaria, Austria, Germania, Luxemburg, Belgia și Franța. În Franța, am apucat să mă plimb și printr-un oraș și să văd marea, pentru prima dată în acest an. Dimineața, când am urcat pe vapor, emoțiile erau din ce în ce mai mari, nu știu de ce, poate pentru faptul că îl revedeam pe tata după o perioadă lungă de timp sau pentru că visul meu era din ce în ce mai aproape de a deveni realitate.

Am ajuns în Anglia, eram foarte fericită și uimită de peisaje dar și emoționată, pentru că nu cunoșteam aproape pe nimeni. După ce am ajuns în Londra, iar tata mă luase cu mașina, mă simțeam dintr-o dată ca acasă. În seara aceea, am trecut peste Tower Bridge, dar și prin tunelul de sub Tamisa. Autobuzele roșii supraetajate îți furau privirea. În aceeași seară, am mers la niște prieteni de familie, acolo unde mi-am făcut și prima prietenă, Elena, care era și ea de vârsta mea.

Primele zile, nu am făcut mare lucru, mă uitam mai mult la filme sau mă uitam pe telefon, până venea Eli (așa cum ii spuneau toți pe acolo) de la școală, apoi ieșeam prin parc. În general, mergeam în Stratford Park, locul unde, cât timp am stat în Anglia, am “acumulat” o mulțime de amintiri și am cunoscut mai mulți copii de vârsta mea, care erau și ei din România. Acel parc, era imens. Avea ditamai terenul de fotbal, niște căsuțe unde puteai sta, iar după ce ajungeai în capătul parcului, era ditamai ”groapa” de joacă, în mijlocul ei fiind un mic lac cu nuferi. În Stratford, am apucat să văd multe ”femei ninja” sau bărbați negri cu părul lung, prins în mai multe codițe. Al doilea loc unde am mers, a fost Plaistow Park, un parc care nu prea era vizitat, dar în care ne distram din plin, râdeam sau ne fugăream. Și din câte parcuri am mai văzut, pe lângă Plaistow și Stratford, pot spune că Anglia are cele mai frumoase parcuri pe care le-am putut vedea în toată viața mea. Și… de-asemenea, cele mai frumoase uniforme școlare, fiecare școală având propria culoare, fetele purtând fuste și cravată în funcție de culoarea școlii, iar băieții purtând cravată și sacou în tonul adecvat.

În week-end, în general, mergeam la mall. Westfield era la aproximativ 15 minute distanță de mers cu autobuzul. Ca să putem merge cu autobuzul aveam nevoie de Oyster, un card pe care puneai o anumită sumă de bani, ca să poți merge cu orice mijloc de transport în comun. Westfield e cel mai mare mall pe care l-am văzut eu. Timp de o lună, cât timp am stat acolo, nu am apucat să văd toate magazinele, dar magazinul meu preferat a fost unul cu bombe de baie. Puteai simți mirosul de lămâie sau de căpșuni de la o distanță uriașă. Și, referitor la asta, pot spune că totul în Anglia, după părerea mea, e mult mai organizat decât la noi în țară.

Știind că o să merg în Londra, l-am înnebunit pe tata, cu un loc pe care am vrut foarte mult să îl văd: Madame Tussauds, un muzeu cu figurine de ceară. Până la acel muzeu, care era în centru, am avut de mers aproximativ două ore cu metroul, dar a meritat. Am stat în acel muzeu aproximativ 4 ore, dar nu o să uit niciodată ce am văzut acolo. Am văzut familia regală, pe prințul Harry si Meghan, pe actorul meu preferat, Leonardo DiCaprio, și multe alte celebrități, dar și personaje din Star Wars sau din benzi desenate. După ce am ieșit din muzeu, a trebuit să mergem să luăm ceva de mâncare, atunci am avut ocazia să văd o paradă LGBTQ, a unor oameni care își cereau drepturile. Ca să putem ajunge la acel local, trebuia să trecem prin stația de metrou, drumul fiind blocat de paradă, atunci mi-a zis tata ”Ai grijă la pick-pockets”. Acei pick-pockets erau hoții de buzunar, de care era plin prin stații de metrou sau prin zonele aglomerate.

Pentru că următoarea zi, fusese ziua mea de naștere, eu, Eli și Ioana, o altă prietenă de acolo, am făcut o petrecere în pijamale, iar dimineața, eu, Eli și familia mea am mers la mare. Din nefericire, ambele plaje la care am fost erau de… piatră, nu prea găseai nimic, doar… pietre dar, am apucat să ne bălăcim puțin. Adevărul este că plaja cu nisip e de o mulțime de ori mai bună decât cea cu pietre!

Alt lucru pe care l-am vizitat a fost Longleat Safari Park. Era mai departe de Londra, dar drumul a meritat. Am avut ocazia să îmi fac poză cu o girafă (știu că sună ciudat, dar a fost foarte distractiv!), să hrănesc niște reni și să văd cum se plimbă maimuțele pe mașină. Dupe ce am terminat safariul am fost să vizităm Longleat House, un fel de castel pe care îl puteai vedea la final și, să ne plimbăm cu barca până lângă Insula Gorilelor, să hrănim focile și să vedem hipopotamii care stăteau liniștiți ca niște bolovani în apă.

Timpul a trecut foarte repede, iar despărțirea de prietenii mei de acolo a fost grea dar, adevărul e că m-am bucurat că mă întorc acasă, deoarece îmi lipseau prietenii din România. Pentru mine, Anglia acum e ca o a doua casă și îmi doresc foarte mult să mă reîntorc, pentru că este totul radical diferit față de România. E un loc unde, după părerea mea, te poți exprima într-un fel aparte, iar oamenii fiind foarte diferiți față de cei de aici.

Sinceră să fiu, Anglia e un loc unde m-aș muta oricând, și acolo am fost foarte fericită!

Ștețiu Antonia llaria,
Colegiul Național „Dragoș Vodă”




O mare personalitate sigheteană – prof. dr. Irina Berinde (1894 – 1976) – autor, Marius Vișovan

În completarea textului domnului profesor Ardeleanu, oferim cititorilor două mărturii memorialistice care subliniază personalitatea marelui intelectual sighetean, prof. Irina Berinde. Prima aparține episcopului greo-catolic Ioan Ploscaru de la Lugoj, cea de a doua profesorului Aurel Vișovan.

„Am început la Lugoj în 1941 o serie de devoțiuni la biserică, în același timp am preluat conducerea congregației mariane de femei, care își ținea întrunirile la Școala normală în fiecare duminică. Președintă era o refugiată de la Sighet – domnișoara profesoară Irina Berinde. Treptat, am introdus devoțiunea Preasfintei Inimi în primele vineri ale lunii, cu slujbe de seara, spovedanii și cuminecări dese. Aceste programe spirituale au ridicat moralul credincioșilor și i-au pregătit pentru marea lovitură dată Bisericii noastre în anul 1948, prin suprimarea ei.” (Ioan Ploscaru, Bucurii și speranțe)

*

„Era în 1965, primul meu Paști liber după 16 ani de închisoare… Deodată, în faţa casei se opreşte o maşină luxoasă, o Volga mare, neagră, din care coboară surâzând Ghiţă Negrea, contabilul-şef de la cooperativa unde lucram. Venise să o stropească pe sora mea… După ce s-a servit câte ceva, ca de Paşti, şi a ciocnit cu noi tradiţionalul ou roşu, îmi zice: – Aurel, desigur tu n-ai mai fost de mult la stropit. Ştii ce? Hai cu mine, s-o stropim pe profesoara Irina Berinde. Este bătrână, singură şi cu certitudine că s-ar bucura mult.

Îmi aminteam de domnişoara Berinde. Fusese directoare la Liceul „Domniţa Ileana”, liceul de fete, unde am predat şi eu ca suplinitor până în 1948. Era o fiinţă cu totul deosebită, distinsă şi foarte religioasă, conducătoarea unui grup de rugăciune al femeilor greco-catolice, ceea ce, desigur, a condus la îndepărtarea ei de la catedră mai târziu. Era licenţiată în ştiinţe: matematică, fizică şi chimie şi doctor în filosofie. Era un privilegiu să poţi sta cu ea de vorbă! Am acceptat repede ideea de a merge s-o întâlnesc. Scotocind prin dulapul nepoţilor, am găsit o sticlă de parfum; şi iată-mă aşezat confortabil în maşina lui Ghiţă, care se îndrepta undeva spre gară.

A fost într-adevăr mare bucuria revederii!… Ne-am amintit de anii când predam la acelaşi liceu, iar acum nu-şi ascundea simpatia faţă de mine, ca şi faţă de toţi ceilalţi care ne-am ridicat împotriva ateo-comunismului. Mi-a spus că suferinţa din închisori este o suferinţă binecuvântată de Dumnezeu. Cuvintele ei au fost un balsam pentru mine.” (Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Autor, preot prof. Marius Vișovan




Frontiere, „Frontiere”… (partea a II-a) – autor, prof. Gheorghe Bărcan

Au trecut atâtea fenomene, am trecut peste atâtea frontiere, reale și imaginare, așezate peste spațiu, peste timp, peste viața însăși și acum le las deoparte și vreau să mă exprim, în câteva cuvinte, doar despre frontiere reale, pe care le-am trecut în toată legalitaea, îngăduința și buna primire, unde am cunoscut altfel de stări, cu totul alte manifestări de viață decât la noi.

În prezent ne aflăm în America, la fiica noastră, Ana Rodica, venită aici prin căsătorie și am obținut cu larghețe și rapiditate dreptul de viză pe 10 ani, apoi rezidența tot pentru 10 ani, cu drept de prelungire! Această rezidență ne dă deptul să ne bucurăm de asistență medicală fără nicio discriminare, practic aproape gratuită, manifestată cu scrupulozitate și confort, pe toată plaja afecțiunilor. Ne-am bucurat de aceeași bună primire și în Franța, unde copiii noștri au funcționat în jur de 10 ani, plecând acolo înainte ca România să aparțină de UE. După căsătorie, băiatul nostru a plecat în Anglia, la Londra, unde funcționează și în prezent.

Amândoi copiii au o solidă calificare, universitară și postuniversitară, dar, în posturile ce le aveau în țară, nu le ajungeau salariile pentru un trai decent și trebuia să-i ajutăm noi din pensiile noastre, mici. Învățământul și Sănătatea, unde ei funcționau, erau tot „cenușăresele” salarizării, pentru că s-a păstrat mai departe conceptul grav și criminal al ideologiei comuniste, că aceste două sectoare sunt „neproductive”!!! Oare poate fi productivitate fără instrucție, sau fără sănătate?!

Ei au fost, deci, obligați la acest demers de către conducerea discriminatorie și atât de vinovată a corifeilor țării, așa cum s-a demonstrat curând și de exodul masiv a milioane de români, care și-au părăsit casele, pământurile; și-au lăsat copiii în grija bătrânilor, în multe cazuri producându-se adevărate tragedii. Au plecat peste țări și mări, alungați de prostia și hoția manifestate la noi plenar, de cei responsabili cu destinele țării! Este îngrijorător faptul că se anunță noi măsuri, care să „blindeze” aceste „însușiri” până în anul 20 20! Este foarte trist că nici nu se întrevăd condiții de repatriere, ci dimpotrivă, depopularea țării este progresivă, cu sute de mii de emigranți așteptând să-i treacă frontierele.

Nu se poate să nu facem o comparație între acest masiv exod al românilor de acuma, spre alte zări, sufocând frontierele patriei, cu un altul, tot de milioane de cetățeni din aceeași patrie, de după 1945, sub regimul comunist ce se instala și se dezvolta, ei fiind târâți peste alte multe „frontiere” interioare, părăsindu-și casa, pământurile, familia, pe lungi perioade de timp, sau pentru totdeauna. Torționarii vremurilor au umplut cu ei închisorile existente, au umplut și lagărele de muncă de exterminare nou construite („mormântul reacționarilor”) de-alungul Canalului, 14 la număr și multe altele „în rezervă, în așteptare”, pentru a-i înlocui pe cei „eliberați” din viață! Au folosit și locațiile din stufărișurile dobrogene și încă tot le mai lipseau locații. Le-au completat cu acele deportări masive prin zonele pustii ale Bărăganului, sau prin alte părți, unde familii întregi – părinți, copii și bătrâni – la un loc, erau lăsați sub cerul liber, supuși unei încercări cumplite pentru construirea unui adăpost, sau pentru a găsi puțină hrană, asemănător sălbăticiunilor; pentru mulți n-a mai fost cale de întoarcere. Cele două exoduri, de multe milioane de oameni, atât de depărtate în timp, au totuși o legătură, sunt unite prin conceptul criminal al torționarilor de atunci, continuat cu cel de acum, adaptat timpului de stăpânii de azi, urmașii celor de atunci sau de către unii veterani, tovarășii lor de luptă, ascunși și protejați cu atâta strășnicie și forță, orientând și angajând țara spre „succesele” de azi, spre starea ei prezentă în care se află, mereu pe primele locuri, în rău și nu în bine.

În trecut, Partidul Comunist avea întrega putere politică și, ca o consecință, i-a revenit și întreaga putere economică a țării, de care a dispus dictatorial. În 1989 se auzeau două strigăte: „Jos Ceaușescu! Jos comunismul!”, un strigăt puternic al întregii țări și un alt strigăt, al unui tovăraș: „Ceaușescu a murdărit comunismul, a întinat socialismul știintific”. Este evident, cele două strigăte, cele două „programe” erau contradictorii și acestea au torsionat evenimentele, politice și economice, au determinat acea democrație originală, pentru care suntem mereu arătați cu degetul. Cred că se poate spune că „Revoluția” de atunci, dacă-i acceptăm existența, a fost neîmplinită, a fost deturnată și sacrificată înainte de a se fi încheiat. A fost o revoltă produsă și transmisă în admirația lumii întregi, iar evenimentele sălbatice ce i-au urmat, cu crime produse cu o rară bestialitate, au fost de o vinovăție condamnată tot de o lume întreagă, cu alte secvențe ce s-au tot produs și se mai produc, toate într-o notă originală. Victimele își dorm în liniște somnul de veci, iar crminalii, destui, calcă în pace și belșug pământul în care ei se află, cu procese amânate, casate, prescrise, redeschise și prelungite, probabil până când vinovații vor ajunge în prescripție naturală, prin trecerea și a lor la cele veșnice, în această „sarabandă” a proceslor infestate politic și care nu se mai termină. Până la urmă, Istoria îi va condamna în paginile timpului, în speranța că nu va fi tot de tip „Roller”.

S-a acordat de îndată toată puterea economică acelorași structuri, acelorași personaje, tovarășilor de luptă, „baronii politici” de atunci devenind „baroni economici” și, automat, le-a revenit tot lor și puterea politică. Pentru că cele doua entități, „Puterea Politică și Puterea Economică” se deteremină una pe cealaltă, în ambele sensuri. Sunt mici excepții, nesemnificative.

De aceea, se poate spune că s-a realizat doar un mic balans formal în această devenire, o simplă schimbare de poziție, o trecere de pe „stânga” pe „dreapta”, acestea amestecându-se mereu în mod ciudat, neștiind care-i una, care-i alta, în adaptarea „isteață” și „perversă” la noile condiții.

Ne-am bucurat și ne bucurăm în aceste țări străine de toată atenția și grija copiilor, care nu ne-au lăsat singuri, ne-au luat cu ei, cu toate posibilitățile de împlinire din partea administrațiilor acestora, sub toate aspectele, unde niciodată nu ne-am simțit străini, nestingheriți nici în păstrarea sentimentelor noastre naționale, în demnitatea și frumusețea lor. Ne-am desfătat însă și cu atâtea frumuseți peisagistice, pe așa largi spații, unele mai îmbietoare ca altele, atâtea obiective turistice, de civilizație și cultură, cu atâtea realizări ale creativității umane sau oferite de natura însăși, adevărate minuni ale Pământului, așa cum le-am întâlnit în Franța, în Anglia, în America și în alte părți. Au fost și sunt extrem de multe și spațiul, ca și puțina iscusință de a le descrie așa cum merită, mă împiedică să o fac și le amintesc doar. Nu pot, totuși, să nu spun, fie și numai în treacăt, despre splendida excursie de o săptămână făcută în Arizona, unde am vizitat „Marele Canion”, „Pădurea Pietrificată” și altele, unice în felul lor, printre acele minuni ale Lumii, care te încarcă cu atâtea frumuseți, desfătare și siguranță de prezența umană și despre care te poți exprima mai deplin doar prin imagini, prin ceea ce vezi: „fără cuvinte”!

Printr-o situație de conjunctură ne aflăm azi în aceste locuri, în această stare, să-i zicem un fel de „refugiu”, benefică sub toate aspectele: confort și îngrijirea vieții, care ne încarcă cu multe satisfacții și bucurii, deși sunt spre un final de drum, într-un fel de „tranzit”. Fără acestea, rămâneam în ținuturile Patriei, unde mi-a fost Frântă și suprimată Adolescența și Tinerețea cu atâta brutalitate și chinuri, înstrainându-mă atât de mult de aceasta, cu afirmația, justificată: „ce bine era dacă acea Patrie nu era”! și unde, altfel, rămâneam doar cu bucuria, de măreție se poate spune, ce o dă suferința pentru realizările „de acasă” din acea vreme, atunci când am făcut : „ceea ce trebuie, cum trebuie și cât trebuie”. Dar putem spune că a fost și s-a terminat (?), așa cum este un fel de a considera evenimentele, urmările! De aceea, eu consider aceste enorme bucurii și satisfacții, această stare de confort, ca o convertire, o compensație și substituție târzie pentru cele îndurate atât de greu și de mult în Patrie, în acea perioadă de o rară și vinovată cruzime, pe care încerc să o las deoparte, să consider acele trăiri cumplite „întemnițate” și trecute în lumea lor. Pentru aceasta aducem în primul rând mulțumiri Domnului, pentru lungimea de viață ce ne-a acordat-o pentru a le putea trăi; mulțumim apoi copiilor pentru multa grijă ce ne-au purtat-o și ne-o poartă, pe toate aceste spații departe de țară, nestrăini ei și nici locurilor pe unde suntem; dar trebuie să mulțumim și multor State, pentru toată larghețea cu care am fost și suntem primiți și tratați în aceste „refugii”, pe unde nu am găsit cuvântul „străin” în vocabular și unde ne putem desfășura viața în tot firescul ei; o mulțumire în toată plinătatea cuvântului, deși greutatea acesteia nu cântărește mai mult ca bobul de nisip de pe munții de dune pe care s-ar afla.

Prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet

(Minneapolis, 11.08.2018)




Povestea cămășii de sărbători continuă…

Începută cu un an în urmă, povestea cămășii de sărbători continuă să fie în atenția Găzdoilor călineștence, grup care activează în cadrul Asociaţiei Culturale Călineştenii Ţării Maramureşului. De această dată atenţia lor s-a îndreptat spre Cămaşa bărbătească.

Pentru o documentare aprofundată am făcut cercetări în zona Mara – Cosău, luînd în considerare faptul că această piesă de port, deşi are aceeaşi utilitate prezintă unele caracteristici proprii de la sat la sat. Diferenţe vizibile se întâlnesc la croi, la ornamente, la coloristică, dar şi la terminologia locală. Deşi aceste caracteristici erau puternic nuanţate pe la mijlocul secolului al XX-lea, azi se constată o adoptare a unor elemente de la o zonă la alta, de la un sat la altul.

Ornamentele adunate, tipurile de cusături au fost reproduse pe hârtie ori pe pânză, ele stau la baza activităţii Cercului de cusături din cadrul Şcolii Rădăcinilor Străbune care își desfășoară activitatea la Călinești sub atenta îndrumare a învățătoarei Ileana Șandor.

Nu doar motivele ornamentale și tipurile de cusături au făcut obiectul cercetării, ci și chiar tipul de cămașă purtată de bărbați pe la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul celui următor. O astfel de piesă de port a fost reconstituită după informaţiile primite de la câteva femei mai în vârstă care îşi aminteau de cămaşa purtată de bunicii lor. Această cămaşă confecţionată din pânză de cânepă de fuior, ori de trăsuri purta denumirea de cămaşă de gheme.

Informaţii utile ne-au fost oferite de femei care încă mai practică vechiul meşteşug al confecţionării pânzei, dar şi pe cel al cusutului. Unele găzdoi s-au perfecţionat şi azi lucrează cămăşi nu numai pe seama casei, dar şi în sat, devenind adevărate specialiste în domeniul cusutului. Aşa am cunoscut-o pe Tiran Ileana a Budeanului de 67 de ani din satul Breb, pe Oanţa Maria, 68 de ani din Călineşti, pe Petran Claudia de 37 ani din Breb, pe Pop Năstafa, 62 de ani din satul Văleni. La Târgul Iei organizat de Consiliul Judeţean Baia Mare în anul 2015, Năstafa Pop a obţinut Locul I cu o cămaşă care a fost apreciată ca fiind cea mai frumoasă dintre cele prezentate.

Activitatea noastră de cercetare a fost impulsionată de cuvintele de apreciere transmise de profesorul Ion H. Ciubotaru, aprecieri făcute primei cărţi pe care am publicat-o (“Cămeșa de sărbători”, Editura Valea Verde, 2016). Distinsul profesor constată că autoarele „…au adus un frumos omagiu celor ce întreţin flacăra vie a tradiţiei în această binecuvântată vatră folclorică”. (Ion H.Ciubotaru, Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, XVI, Iaşi-2016).

Cu informaţiile culese şi prezentate în lucrarea de faţă, cu motivele ornamentale reproduse după cele originale găsite în teren, sperăm să oferim un sprijin tinerelor cusătoare pentru a se iniţia în acest frumos meşteşug, acela al cusutului.

Autoarele: Maria Șerba, Ileana Șandor, Măriuca Verdeș
(Introducere, “Cămeșa de gheme”)

Nota redacției: Volumul “Cămeșa de gheme” a apărut la Editura Valea Verde – Sighetu Marmației, august 2018, publicarea acestuia fiind sprijinită financiar de către Editura VALEA VERDE, SC STICAL Co – ATC SRL (manager ing. Adrian Coman) și Tipografia ASKA GRAFIKA.




Un tablou de absolvire de acum 70 de ani – o filă din istoria învățământului maramureșean (autor, I. Ardeleanu)

Liceul de fete „Domnița Ileana” din Sighet a luat ființă în toamna anului 1919. Întâiul său director a fost Cornel Sânjoanu, profesor de limba română, venit aici (se pare) de la Școala normală din Caransebeș și rămas până în toamna anului 1940, când a fost expulzat de administrația maghiară venită în urma dictatului.

Între 1940 – 1944 liceul a fost desființat, iar elevele care știau limba maghiară din familie au continuat școala în această limbă.

În toamna anului 1945 liceul românesc și-a reluat activitatea sub conducerea directoarei, prof. Dr. Irina Berinde, întâia profesoară din Maramureș cu doctorat în matematică.

În 1948 liceul a dat prima promoție de după război. Așa se explică faptul că pe tablou sunt 9 absolvente și 14 cadre didactice.

Respectiva promoție a fost și ultima. În urma reformei învățământului din acel an, liceul sighetean de fete a dispărut prin comasare.

Din rândurile de sus ale tabloului ne privesc chipurile unor dascăli deosebiți pe care cei mai vârstnici dintre contemporani au avut privilegiul să-i cunoască. Menționăm doar doi dintre ei: profesorul Ion Bilțiu-Dăncuș, un bărbat care a marcat istoria Maramureșului anilor 1918-1950, aflat spre sfârșitul carierei și profesorul Eracle Titircă, aflat la începutul carierei, un dacăl de o excepțională calitate, un intelectual cu o hotărâtoare influență asupra celor care au știut să-i stea în preajmă și să beneficieze de calitățile sale, prin anii 1950-60-70, când puțini dintre dascălii noștri întruneau aceste calități.

Mai menționăm faptul că fondul tabloului a fost realizat de pictorul Gheorghe Codrea, maramureșeanul nostru stabilit la Cluj, care era atunci elev în ultima clasă la Liceul „Dragoș Vodă”, dar și faptul că fotografia acestui tablou aparține profesorului Ioan (Nelu) Bilașcu, de la Liceul forestier, a cărui mamă (Țiplea Margareta, sora profesorului Alexandru Țiplea) se află în rândul de jos (prima din stânga).

Din câte știm, dintre elevele de atunci se mai află printre noi Doamna profesoară Viorica Oros (Diaconescu Viorica pe tablou) căreia îi dorim multă sănătate.

Ion Ardeleanu