După lungi călătorii prin Italia, Israel, Polonia și Ucraina, fac un popas în Germania. Poate vă întrebați de ce. Ei bine, vreau să vă împărtășesc faptul că Germania e țara mea de suflet. În perioada martie-august 2018, în cadrul Liceului Pedagogic „Regele Ferdinand” s-a desfășurat un schimb de experiență între Germania și România. Anul acesta, cinci eleve din Germania au venit în România respectiv, cinci eleve de la noi au plecat în Germania, iar una dintre norocoase am fost eu. Mulțumesc școlii pentru că mi-a oferit această oportunitate!

Ei bine, acum să vă povestesc despre impresiile mele. Germania e o țară educată și disciplinată din toate punctele de vedere. Ceea ce am apreciat la ei este mentalitatea care diferă enorm față de cea a noastră. În cele două săptămâni în care am stat acolo am primit câte un mare „șoc” în fiecare zi. Dacă ar fi să încep cu școala și cu condițiile de acolo, aș spune că sunt perfecte. Condițiile lor sunt la cele mai înalte standarde. O săptămână am avut oportunitatea de a participa la orele de curs, însă ceea ce m-a impresionat este faptul că profesorilor le pasă de elevi și îi pun pe ei pe primul loc. Ceea ce am observat și admirat este faptul că la începutul fiecărei ore, profesorii îi întrebau cum se simt, ce mai fac, dacă totul le merge bine, ceea ce un lucru minunat. Profesorii le sunt prieteni, nu oameni de care să le fie frică. Ei au cursuri pentru tot ce e legat de viață, ei fac teste de logică în timpul orelor, ei pur și simplu se dezvoltă în toate domeniile. Toți sunt buni la toate materiile. Într-adevăr, fiecăruia îi place altceva, de aceea din clasa a unsprezecea, fiecare învață doar materiile pe care și le alege, ceea ce e extraordinar. De ce să învăț chimie și fizică, dacă mie îmi place româna și engleza și vreau să mă specializez în acest domeniu? Din punctul acesta de vedere, nota 10. Nu mai vorbesc de laboratoarele lor ultra moderne, de sala lor de muzică plină de instrumente, de terenul de sport cu pistă de alergare și biblioteca cât 5 clase de la noi. Cu toții le putem avea, dar nu vrem. Am rămas blocați pe un sistem de acum 50 de ani și nu îl mai abandonăm. Degeaba cumpărăm video-proiectoare, că le folosim în pauze ca să ascultăm muzică, sau ne uităm la filme. La noi, totul pe caiet, tocit, răspuns și… gata, ai luat nota. Pentru două săpămâni, în care am văzut ce înseamnă Germania, m-aș fi mutat acolo fără doar și poate. Copiii merg cu dragoste la școală, își iubesc profesorii și profesorii îi iubesc pe ei. Vreau să văd și aici așa ceva. Să văd când profesorii nu vor mai fi controlați de elevi. Sunt sigură că la noi nu va fi niciodată disciplină.

Pe lângă acestea, vreau să vă mai spun că, dacă elevii au autobuz la ora 13:20 si e ora 12:00, își lasă ghiozdanele cu bani și telefoane acolo și pleacă să se plimbe în curtea școlii. Am fost șocată să văd că nimeni nu se atinge de ele. Nimeni nu fură nimic. Sunt niște oameni foarte calculați, iar la ei cuvântul e cuvânt. Se respectă reciproc, se ajută enorm și sunt uniți. Nu se mânâncă între ei, ba mai mult, dacă cineva are o problemă, îi sar în ajutor o mulțime de oameni. Sunt oameni veseli. Când am fost în Nürnberg, oamenii cântau pe stradă, iar unii dintre ei erau plătiți de primărie ca să înveselească lumea în timp ce mergeau prin căldura mare de afară. Îmi place că le pasă de cei din jur. Din punct de vedere al curățeniei, în Germania nu vei găsi deloc mizerie pe jos. Dacă nu este un coș de gunoi în preajma ta, iar tu ai o mizerie, o pui în geantă și nu pe jos. Sunt foarte ordonați. Animalele nu sunt folosite pentru lucru. Caii nu sunt legați la căruțe, caii sunt pentru călărit. Dacă un câine poposește la casa ta ești obligat să îl iei acasă și să îi fii stăpân, drept pentru care, nu vezi un câine vagabond de care să te temi noaptea că te atacă.

Până să merg acolo nu am realizat câte lipsuri are România. Da, nu contest, e o țară frumoasă, plină de tradiții, dar ne lipsește mentalitatea, educația pentru a ne face viața mai frumoasă. Mi-a fost dor de casă, dar nu aș fi vrut să vin acasă, ci mai degrabă să îi duc pe toți cei dragi acolo și să îmi reconstruiesc viața până nu e prea târziu. Acum înțeleg de ce foarte mulți tineri aleg să studieze în străinătate și nu se mai întorc, realizăndu-se extrem de bine în domeniile preferate. Nu vreau să credeți că nu sunt patriotă. Nu. Îmi iubesc țara, dar știu că putem mai mult și nu o facem. Din punctul meu de vedere ar trebui să fim mai cinstiți și să dăm startul modernizării, începând de la spitale până la școli, grădinițe, cămine de bătrâni etc. Sincer, îmi pare rău că elevii români nu pot beneficia de acele lucruri minunate. Sunt extrem de norocoasă că timp de o săptămână am fost elevă acolo!

Așadar, Germania e o țară pe care vă recomand din tot sufletul să o vedeți. Vă veți umple de energie pozitivă din momentul în care veți intra în prima biserica, primul tren, primul oraș, pentru că atât oamenii, cât si locurile sunt extraordinare. Mulțumesc Liceului Pedagogic „Regele Ferdinand”, dar și familiei care m-a găzduit și care s-a ocupat de mine ca și cum aș fi fost fiica lor, pentru cele mai frumoase două săptămâni din viața mea!

Anca Maria Corneștean,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

În prima parte a anului 1919, țara vecină Ungaria a cunoscut din experiență proprie pericolul bolșevizării. Un agent al Moscovei, Béla Kun, a încercat și a reușit pentru aproximativ o jumătate de an transformarea Ungariei în „Republică” Sovietică.

Acest Béla Kun, pe numele său de familie inițial Cohen, s-a născut în Ardeal, după cunoscutul istoric militar Aurel Vaida la Nimigea, jud. Bistrița–Năsăud (1), după alții la Cehu Silvaniei, pe 20 februarie 1886. A urmat Liceul la Gherla și mai apoi Dreptul la Cluj. Înainte de Primul Război Mondial a făcut în Cluj jurnalism și politică în cadrul Partidului Social-Democrat. Având probleme cu Justiția, la izbucnirea Primului Război Mondial se înrolează voluntar și pleacă pe front. Luptă pe frontul din Galiția și, în vara anului 1916, cade prizonier la ruși. În lagărul de la Tomsk este recrutat de către agenții bolșevici. Este adus la Moscova, unde este însărcinat cu extinderea revoluției bolșevice în Ungaria, în consecință Lenin personal îi pune la dispoziție importante sume de bani și îl trimite în Ungaria. Béla Kun sosește la Budapesta pe 3 noiembrie 1918, când are loc declararea independenței Ungariei față de Austria (2), cumpără cu banii aduși de la Moscova o mulțime de elemente declasate și își constituie o vastă rețea de colaboratori, cu care penetrează marile unități militare. Cadrele de comandă ale mai multor regimente trec de partea sa, umilite fiind de înfrângerile suferite pe front. Ajungând să dispună de cea mai mare parte a Armatei, Béla Kun își disimulează cu grijă intențiile comuniste internaționaliste și joacă cu succes cartea ultranaționalistă, promițând readucerea Ardealului la Ungaria pe calea armelor. Atrage de partea sa și „Divizia secuiască” din Transilvania, este acceptat de către unele cercuri conducătoare de la Budapesta și văzut ca un „salvator” al națiunii maghiare.

În perioada ianuarie – martie 1919, Armata Română din Transilvania era staționată pe o linie de demarcație provizorie, care trecea de la sud la nord prin localitățile Lugoj – Brad – Câmpeni – Ciucea – Zalău – Baia Mare – Sighet, în așteptarea hotărârilor Conferinței de Pace. Dar, pentru a-și dovedi intențiile de refacere a „Ungariei Mari”, Béla Kun ordonă formațiunilor sale paramilitare terorizarea și asasinarea a mii de români aflați la vestul aliniamentului de contact dintre trupele române și cele maghiare. Ulterior ocupă Budapesta, la 21 martie 1919, alungă de la putere guvernul lui Karoly Mihaly și instaurează o conducere administrativă de tip sovietic, bazată pe naționalizarea proprietăților industriale și agricole, inclusiv a fermelor mici, apoi reorganizează armata de sub comanda sa, de aproximativ 200.000 de oameni (3), după principiile Armatei Roșii. Un eșalon de 70.000 de soldați erau în dispozitiv între Tisa și Munții Apuseni, iar restul acestei armate se afla în rezervă, dispusă în adâncime la vest de Tisa. Iar pe Valea Tisei, de la Maramureș spre Vest, era staționată celebra „Divizie secuiască”, cu unitățile sale numite „cap de mort”.

Această Divizie, considerată ca fiind o mare unitate de elită a Armatei Austro-Ungare, gata în orice moment să atace Armata Română, era staționată pe Valea Tisei, între Câmpulung la Tisa și Hust, și avea în total aproximativ 6.000 de militari, dotată cu 26 guri de foc (tunuri şi obuziere), un tren blindat și cuprindea Reg. 1 Secui „Cap de mort” (1.700 oameni), Reg. 12 Honvezi şi o parte din Reg. 1 Secui (2.400 oameni) şi 2.000 de oameni în curs de mobilizare (4)­­. După ce Ungaria sovietică condusă de către bolșevicul Bela Kun declară război României, la data de 16 aprilie 1919, această divizie, despre care se spune până azi în fals de către propaganda maghiară, în special din secuime, cum că nu ar fi fost învinsă niciodată, este împinsă de către Armata Română pe aliniamente succesive spre interiorul Ungariei, până în zona Mateszalka – Nyiregyhaza, unde zece zile mai târziu, pe 27 aprilie este complet încercuită de către detașamentul colonelului Ioan și se predă necondiționat. Armata Română a făcut atunci capturi impresionante: 477 ofițeri și 4.500 de soldați făcuți prizonieri, 800 de cai, 23 de tunuri, 116 mitraliere, peste 4.500 de arme diferite, trenuri blindate, divers material de război (5).

Béla Kun s-a înțeles cu puterea sovietică de la Moscova să desfășoare o acțiune militară comună împotriva României și să realizeze joncțiunea între armata sa și Armata Roșie, purtând în acest sens o corespondență telegrafică cu Lenin personal. El cere României ca să-și retragă armata de pe linia de demarcație menționată mai sus, concomitent cu pregătirea unei ofensive de amploare dinspre vest împotriva României. Iar dinspre est, mari unități ale armatei bolșevice ruse și ucrainiene staționate lângă Kiev pregăteau o ofensivă împotriva României prin Galiția și Bucovina, pentru a realiza undeva pe teritoriul Ardealului de Nord joncțiunea cu armata bolșevică maghiară. Aceste condiții find întrunite, pe 16 aprilie 1919, Béla Kun declară în mod oficial război împotriva României (6) și declanșează ostilitățile dinspre vest pe toată lungimea frontului românesc, pe aliniamentul cunoscut: Brad – Câmpeni – Ciucea – Zalău – Baia Mare. Situația militară pe frontul din Est a evoluat însă într-un fel contrar planificării făcute de către bolșevicii maghiari și ruși. Înaintarea armatei bolșevice ruse din Ucraina Sovietică a fost oprită în nord de către Armata Cehă și în sud, pe Nistru, de către Armata Română. Apoi România a contra-atacat energic pe frontul din Vest, a determinat armatele lui Béla Kun să se retragă și, în mai puțin de două săptămâni, pe 29 aprilie 1919, a ajuns la râul Tisa.

Confruntat cu un dezastru militar, Béla Kun a încercat în mod viclean să câștige timp, a solicitat un armistițiu pe data de 2 mai 1919 și a declarat că dorește să poarte tratative cu Guvernul României, situația politico-militară trenând astfel mai bine de două luni, până pe la mijlocul lunii iulie. Văzând că nu poate să obțină pe cale diplomatică ceea ce dorea, Béla Kuhn și-a concentrat principalele forțe militare, aproximativ 70.000 de oameni și puternice unități de artilerie pe Tisa în zona Szolnoc și a atacat încă o dată România pe data de 20 iulie 1919, a trecut la ofensivă concentrată într-un singur punct al frontului pe direcția Szolnoc – Oradea, în speranța că va realiza aici o breșă care îi va deschide drumul spre inima Ardealului. Armata Română a trecut din nou la acțiune, a nimicit complet armatele bolșevice maghiare și, în mai puțin de zece zile, a ajuns de pe linia Tisei până la Budapesta. Aventurierul Béla Kun a părăsit puterea și a fugit mai întâi la Viena și apoi la Moscova. Acolo și-a sfârșit zilele într-un fel rușinos, a fost arestat și executat din ordinul lui Stalin, pe data de 29 august 1938, sub învinuirea că ar fi delapidat o sumă mare de bani din fondurile partidului comunist al URSS.
*
Intrarea Armatei Române în Budapesta, în zilele de 3 – 4 august 1919, a fost descrisă amănunțit și la modul cel mai viu posibil chiar în memoriile generalilor români care au condus atunci unitățile militare în cauză, Mărdărescu și Rusescu.

Primul care s-a apropiat de marginile orașului Budapesta în după-amiaza zile de 3 august 1919 a fost colonelul (încă nu era general) Gheorghe Rusescu, care comanda o mică avangardă de Cavalerie aparținînd de Brigada 4 Roșiori, având în total doar 400 de cavaleriști, două tunuri și zece mitraliere (7). Dinspre oraș l-a întâmpinat o delegație de trei persoane din partea guvernului maghiar, care a venit în goana automobilului și i-a cerut să oprească trupa ca să nu intre în oraș (8). Aceștia, care credeau că efectivele și puterea de foc ale detașamentului colonelului Rusescu erau mult mai mari, amenințau cu faptul că în Budapesta există în cazărmi trei regimente bolșevice înarmate (ei încă nu știau că regimentele bolșevice fugiseră deja din oraș) și că populația civilă este foarte agitată, că este gata să pună mâna pe arme, formând încă o armată de vreo 20.000 de oameni și că trupa lui Rusescu va fi măcelărită.
Dând dovadă de o îndrăzneală și de o abilitate ieșite din comun, colonelul Rusescu a spus din mers delegației că el a ordonat detașamentului său să meargă la trap și prin urmare nu îi poate opri imediat. A continuat să meargă la trap încă vreo trei kilometri, împreună cu automobilul maghiar care s-a întors și care gonea alături calul lui, până când a apreciat că tunurile sale pot lovi clădirile guvernamentale din capitală, apoi a oprit și a intrat în discuții cu delegația. Le-a spus că problema măcelului s-ar pune de fapt invers, că Budapesta este încercuită complet de către trupele române (fapt care nu era încă realizat), că îi sfătuiește să calmeze populația civilă și să ceară regimentelor din Budapesta să se predea, spre a se evita măcelărirea soldaților maghiari de către trupele române, că nu este altă cale de ieșire. Și, ca să fie mai convingător, Rusescu a ordonat celor două tunuri din apropierea sa (singurele pe care le avea de fapt, dar ungurii nu știau acest lucru) să se pună în baterie asupra orașului. Le-a mai spus că pentru tratative trebuie să se adreseze Comandamentului Superior al Armatei Române. Atunci delegația i-a cerut colonelului Rusescu să trimită și el la rândul lui un delegat, care să poarte tratative cu guvernul maghiar. Spre uimirea maghiarilor, colonelul Rusescu făcut dovada unui act de mare curaj și a luat hotărârea de a merge el în persoană la tratative. Era în ziua de 3 august 1919, la ora șase seara.
La ora 6.30 seara, colonelul Rusescu intră în clădirea în care guvernul maghiar se afla întrunit pentru ședință. Fără prea multe discuții, el pune guvernului maghiar o serie de condiții. Cazarma honvezilor din Budapesta să fie evacuată de îndată de către trupele ungare, care își vor lăsa armanentul și echipamentul acolo, spre a fi pusă la dispoziția detașamentului lui, fiind de acord ca să lase grosul trupelor sale (care de fapt nu existau încă) în afara orașului. Le-a mai spus că a dat armatei sale un ordin pe care el nu mai are cum să îl contramandeze, anume dacă până la ora 8.30 seara el nu se va fi întors la trupă, artileria să înceapă bombardarea orașului. Guvernul maghiar cedează și la ora 8.00 seara trimite un ofițer maghiar cu ordinul semnat de colonelul Rusescu ca detașamentul român să intre în oraș fără probleme și să se cazeze în cazarma „Arhiducele Josif”. În aceeași seară, colonelul Rusescu a primit defilarea trupei sale în cazarma sus-pomenită, iar el și cu ofițerii săi au fost cazați și au servit masa la un hotel luxos din apropiere.

Jocul la cacealma al colonelului Rusescu, care din fericire pentru noi a ținut, a luat sfârșit abia în după-amiaza zilei următoare, când generalul Mărdărescu a pătruns într-adevăr cu grosul Armatei în Budapesta, cu efective impunătoare, fără să mai întâmpine nici un fel de rezistență și, la ora 6.00 seara, a primit defilarea Diviziei 1 Vânători pe faleza Dunării din fața Parlamentul Maghiar. Pentru faptul de a fi intrat în Budapesta fără ordin, cu o zi mai devreme, de fapt pentru că a furat startul victoriei, colonelul Rusescu a fost mustrat de către superiorii săi invidioși, cum că „a depășit marginile admisibile ale îndrăznelei” (9).
*
Consecințele acțiunii Armatei Române din vara anului 1919 împotriva Ungariei bolșevice au fost imense și nu doar pentru Ungaria, ci și pentru întreaga Europă. De departe, cea mai importantă consecință a fost aceea a stăvilirii înaintării bolșevismului în inima Europei, izolarea internațională și compromiterea lui.

Potrivit ideologiei marxist-leniniste, revoluția comunistă nu trebuia să se mărginească la o singură țară sau la un grup mic de țări, ci trebuia să fie o revoluție cu adevărat mondială, adică să cuprindă tot globul pământesc, să fie o revoluție a proletariatului mondial împotriva capitalismului mondial (10). Așadar revoluția bolșevică, începută mai întâi în Imperiul Țarist, trebuia să se extindă în întreaga Europă. Din Rusia existau două culoare spre Vestul Europei. Unul prin Europa Centrală, prin Ungaria, unde bolșevicii ruși au fost găsit deja o coadă de topor în persoana lui Béla Kun, pentru a înainta pe direcția Budapesta – Viena – Berlin, pentru că în Austria și Germania s-a fost creat deja o „situație revoluționară” (după expresia lui Lenin), de fapt aici domnea dezorientarea, anarhia și haosul de după pierderea războiului și, deci, Germania putea deveni un teren propice pentru extinderea experimentului comunist. Al doilea culoar de expansiune a bolșevismului era prevăzut de către conducerea comunistă de la Moscova prin nordul Europei Centrale, prin Polonia, pe direcția Varșovia – Berlin – Paris, ceea ce s-a și încercat un an mai târziu. Pentru că în Polonia nu s-a găsit un trădător de speța lui Béla Kun, Polonia a fost atacată pe două fronturi de către „Armata Roșie” a bolșevicilor ruși. Într-un faimos Ordin de zi dat de către mareșalul sovietic Tuhacevski, comandantul suprem al armatelor care atacau Polonia, se arăta direcția în mod răspicat: „Peste cadavrul Poloniei, prin Minsk, Vilna și Varșovia spre Berlin, înainte!” (11).

Expansiunea bolșevică spre Vestul Europei a fost însă oprită prin două evenimente militare de mare anvergură, anume intrarea Armatei Române în Budapesta (pe culoarul central) și înfrângerea categorică a lui Tuhacevski de către Armata poloneză sub comanda mareșalului Pilsudski (pe culoarul nordic). Acest lucru este demonstrat între altele și de faptul că un teoretician marxisto-troțkist târziu, englezul Alan Woods, găsește de bine să deplângă retrospectiv înfrângerea lui Béla Kun de către Armata Română. Într-un articol publicat în 12 noiembrie 1979, la împlinirea a 60 de ani de la retragerea trupelor române din Budapesta, Alan Woods afirma următoarele: „La 21 martie 1919, a fost proclamată Republica Sovietică Ungară. Pe 3 august, 135 de zile mai târziu, acest capitol eroic din istoria clasei muncitoare maghiare a luat sfârşit prin intrarea Armatei Albe Române în Budapesta. Dacă proletariatul maghiar ar fi reuşit, Republica Muncitorilor din Rusia ar fi ieşit din izolarea internaţională […]. Înfrângerea Revoluţiei Ungare din 1919 a fost o lovitură grea pentru clasa muncitoare internaţională. Revoluţia proletariatului rămânea izolată într-o ţară înapoiată, iar acest fapt a determinat degenerarea ulterioară a primul stat comunist din lume” (12). Iată așadar că acest autor troțkist însuși, care etichetează riposta Armatei Române la atacarea României de către hoardele bolșevice ale lui Bela Kun drept o „intervenție imperialistă”, recunoaște indirect câteva adevăruri dureroase pentru comuniști. ”Revoluția proletariatului” a început într-o țară înapoiată, în Imperiul Țarist și, grație campaniei Armatei Române din vara anului 1919 în Ungaria, nu a putut ieși din „izolarea internațională”, adică nu s-a putut extinde spre Vestul Europei și, deci, nu a putut căpăta legitimitate și față umană europeană. În fine izolarea internațională, „sanitară” am adăuga noi, a bolșevismului a făcut ca primul stat comunist din lume să degenereze în cea mai brutală și criminală dictatură în anii stalinismului.

Armata Română a rămas în Budapesta ceva mai puțin de patru luni, spre deosebire de Armata Sovietică de după al Doilea Război Mondial, care a intrat în Budapesta în 1945 și a „uitat” să mai plece mai bine de patruzeci de ani. În intervalul august – noiembrie 1919, Armata Română a restabilit ordinea în Budapesta și în restul Ungariei, a asigurat reluarea vieții normale într-o țară devastată de război și amenințată de anarhie, a hrănit copiii și populația civilă maghiară înfometată de la cazanele proprii ale trupei și a pacificat țara, fapte pentru care Ungaria nu a mulțumit încă nici până azi României și Armatei Române, dar poate că nu ar fi prea târziu să o facă chiar în acest an, în întâmpinarea zilei de 1 Decembrie 2018.

Armata Română a evacuat Budapesta, la cererea Aliaților, pe data de 14 noiembrie 1919, pentru ca două zile mai târziu, pe 16 noiembrie 1919, în Budapesta să-și facă intrarea venind de la Szeged, în fruntea unei mici armate numită „Armata Națională”, amiralul Horthy Miklos, fost combatant în Armata Austro-Ungară, deci luptător împotriva Aliaților, și cu toate acestea a fost acceptat de către Aliați, care au închis ochii asupra acestui amănunt. La Budapesta, Horthy a fost pe rând comandantul armatei, ministru de război, iar la 1 martie 1920 a fost ales regent (locțiitor de rege) de către Parlamentul Ungariei. Același Parlament a modificat și Constituția Ungariei în toamna anului 1921, investindu-l pe Horthy cu puteri dictatoriale, acesta fiind astfel primul dictator european din secolul XX cu acte în regulă, cu un an mai-nainte de Mussolini, cu trei ani înaintea lui Stalin și cu doisprezece înaintea lui Hitler. Aliații au închis din nou ochii, admițând ideea că dictatura lui Horthy este o alternativă acceptabilă la comunism. Apoi, când Horthy a ajuns să patroneze un regim politic criminal, în timul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost prea târziu. În plan intern însă, Horthy se bucura în mod real de sprijinul mediilor catolice și antisemite, confruntate cu manifestările ateismului iudeo-comunist, precum și de sprijinul micilor proprietari rurali și al industriașilor, înspăimântați de confiscarea proprietăților pe care au comis-o anterior comuniștii lui Béla Kun. Așa se face că Ungaria, spre deosebire de celelalte state-națiuni care au rezultat din dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, nu a cunoscut un regim de democrație politică în perioada interbelică.

Așadar, Armata Română a eliberat Ungaria de pericolul bolșevic, a asigurat ordinea și un început de prosperitate în țară, după care a predat țara la cheie viitorului dictator Horthy Miklos, confirmând cumva ironia amară din proverbul românesc, care zice că acela pe care nu îl lași să moară, nu te lasă să trăiești.

Dar ca să nu își facă nimeni iluzii în privința intențiilor sale, Horthy a declarat public încă din toamna anului 1919 că „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că față de această țară Ungaria are pretențiile teritoriale cele mai mari și pentru că aceasta este cea mai puternică dintre toate țările vecine, iar rezolvarea problemelor cu România nu se poate face numai pe calea armelor” (13). Și într-adevăr, Horthy și-a urmărit țelul cu obstinație, atâta doar că „rezolvarea problemelor cu România” nu s-a făcut pe calea armelor, printr-o confruntare militară între Armata Română și cea maghiară, ci printr-un dictat, prin apelul laș la ajutorul altor puteri fasciste ale Europei, și nu a fost chiar o „rezolvare definitivă”, ci una care a ținut tot atâta timp cât a ținut și Războiul al Doilea Mondial. Și, deși a venit la putere cu concursul indirect și involuntar al Armatei Române, Horthy, cu regimul politic odios și antisemit pe care l-a patronat, s-a dedat la atrocități și la crime de război împotriva populației civile românești, în scurta perioadă dintre 1941-1944, cunoscută în istoriografia românească sub denumirea de ocupație horthystă a Ardealului de Nord.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA
Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad
Departamentul de Ştiinţe Socioumane
E-mail: [email protected]

sursă foto: jurnalmm.ro

(1) Aurel Vaida, Béla Kun, un aventurier sadic,  în: „Bibliotheca Septentrionalis”, nr. 2 (37) / 2011, p. 134-140
(2) Ibidem.
(3) Ibidem
(4) http://www.istoria.md/articol/829/R%C4%83zboiul_rom%C3%A2no_ungar_de_la_1919,_din_Apuseni_pe_Tisa
(5) http://www.istoria.md/articol/829/R%C4%83zboiul_rom%C3%A2no_ungar_de_la_1919,_din_Apuseni_pe_Tisa
(6) https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C3%A9la_Kun
(7) https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_M%C4%83rd%C4%83rescu
(8) http://www.teoriisecrete.ro/cucerirea-budapestei-de-catre-armata-romana-memoriile-generalului-rusescu /
(9) https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_M%C4%83rd%C4%83rescu
(10) Nicolae Iuga, Șovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2014, p. 12.
(11) Richard M. Watt, Bitter Glory: Poland and Its Fate, 1918-1939, Simon&Schuster,  New York, 1979,  pag. 126.
(12) https://www.marxist.com/hungarian-soviet-republic-1919.htm
(13) Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. a IV-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2014

Într-o lume plină de zbucium, care aleargă bezmetic spre niciunde, fără pauză, dați-mi voie să vă ofer un răgaz de meditație asupra unui subiect destul de spinos. Și anume, voi aborda o temă incomodă, dar necesară, și anume, a destinului unor oameni cu har, pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu un rost anume: acela de a-i încânta pe semenii lor, de a-i face mai buni, mai atenți la adevăratele frumuseți fără de care viața ar fi pustie…

N-aș putea să mă laud că am cunoscut multe dintre aceste personalități, dar nici nu pot să trec ca și cum n-am văzut, n-am auzit și să nu-mi pese de ceea ce e sub ochii mei.

Se tot vehiculează o expresie la modă: „Sunt mândru că sunt contemporan cu un asemenea om!” Cuvinte de complezență, prea uzitate, dar care dau bine. Mândria fără implicare, la fel ca și credința fără fapte, e slabă.

Când îți apare în față un personaj grav, asemeni lui Mihai Borodi, n-ar trebui să fii nepăsător. O așa figură aparte de dac, coborât parcă de pe Columnă, nu te lasă indiferent. De o statură medie, vânjos, cu o față încadrată de o barbă albă, părul de asemenea, te duce cu gândul la vechea istorie adevărată cu dacii liberi, istorie care, din păcate, este cam unica la care ne putem referi.

Modest în port și în purtare, fără aere de „artist”, îl poți vedea periodic prin Sighet. Șase luni pe an e al nostru, iar celelalte șase, e al țării adoptive, Franța. E rupt între două lumi… una unde e între toți ai lui, și o alta, unde e al tuturora. Una, în care ai o identitate datorită rădăcinilor bine înfipte în pământ, iar în cealaltă, unde toți te întreabă ce faci, cum ești, dar nu le pasă cu adevărat. Plecatul și venitul sunt ca un „răstimp” în care nu-și găsește astâmpărul.

Nu o dată l-am întrebat ce-l face să se tot întoarcă ciclic, asemeni berzelor, și mereu mi se justifică cum că el tot timpul se simte dator față de Sighet cu câte o operă de artă. Ba cu un bust al lui Coșbuc, ba cu cel al lui Mihalyi de Apșa. Acum a venit special să-și realizeze visul de o viață, acela de a ni-l da pe Eminescu. Oare de ce artiștii au această proastă meteahnă de a se considera veșnic datori…? Mor săraci și datori față de o societate care-i ignoră cât sunt în viață, iar apoi nu prididesc în a-și însuși roadele lor post mortem…

L-am întrebat:
– Încă nu te-ai săturat de oameni, de cei care te-au trădat, te-au mințit, te-au umilit?
Mi-a răspuns:
– Oamenii, e drept, m-au dezamăgit, dar eu nu vin pentru ei. Mie mi-e drag Pământul. Pentru el vin. El ne iubește necondiționat și la el vin de fiecare dată, mă aplec și-l sărut. Îmi sărut cărarea care mă duce la căsuța mea săracă, în ruină, din Vad. Mulți mă judecă și pun asta pe seama viciului, cum că, beat fiind, n-aș ști ce fac. Păi, dacă eu beat fac asta, cu atât mai mult, ei de ce nu o fac treji fiind? Eu știu foarte bine ce fac. Dar, până când ești privit prin prisma viciului și nu prin cea a talentului, soarta artistului e incertă.

Ne plac sfinții în icoane, ne plac operele de artă, dar punem mereu în umbră trăirile celor implicați. Noi avem nevoie de moaște care să aducă profit. Artiștii nu ne sunt de folos atâta timp cât se învârt printre noi.

Mi-a recunoscut că zilnic se lovește de birocrație, de umilință, dar satisfacția lui ca artist este că va lăsa o urmă, o dâră în urma lui…

– Asemeni melcului, am zis eu…
– Ei, până și melcul are casa lui, eu mă zbat pe la diverse instituții după aprobări, autorizații, ștampile, pentru a-mi îndeplini ultimul vis: acela de a-mi planta o căsuță tradițională într-un loc (cumpărat deja) unde să-mi pot face o expoziție personală însă, în ritmul în care pot să-mi rezolv actele, frică mi-e că nu-mi va ajunge restul de viață ce-l mai am de trăit.

Pentru mulți sigheteni Mihai Borodi e un necunoscut, trece neobservat, circulă cu autobuzul (are abonament), mănâncă la cantină și în rest, trudește de dimineață până în amurg la Demiurg, pe care-l vrea terminat cât de repede, pentru a nu rămâne dator Sighetului. Pentru a lăsa și el o dâră, dacă nu pe cer asemeni Luceafărului, măcar pe Pământ, pe care-l iubește până la lacrimi…

A pledat pentru el,
Ileana Pisuc
06.08.2018

Foto: Ion Mariș

Sigheteanul şi Braşoveanul şi  Clujeanul Vasile Gogea de Ieud şi Făgăraş, Luptător cu Rol Determinant în Revolta din Noiembrie 1987 de la Braşov,  este născut în 7 august 1953 la Sighet. Este scriitor. Scrie o proză şi o poezie captivante. “Propoeziţiile” sale sunt nişte confesiuni tulburătoare, chiar dacă foloseşte mijloace stilistice obiectiviste… Publicistica sa, polemicile  purtate abordează neabătut fenomenul social-politic şi  literar din perspectivă etică.  Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca l-au considerat demn de un “dialog în vacarm”. Dar ceea ce-i  împlineşte rotund nobleţea este adeziunea la Substanţa Maramureş,  modestia, spiritul fratern, disponibilitatea spre  scriitura celorlalţi, fie ei scriitori propriu-zişi, fie  aspiranţi… Am avut onoarea şi bucuria să mă publice la secţiunea “Pavilionul de oaspeţi” a blogului său Gogea’s Blog, unul referenţial  între e-publicaţiile literare de la noi. Un om frumos! Fie să aibă ani buni înainte, să scrie şi să descindă cât mai des printre noi,  în …provinciile Clujului! La Mulţi Ani, Vasile, domnúle!

                                                   Marin Slujeru

*

Vasile GOGEA s-a născut la Sighet, la data de 07 august 1953. Este absolvent al Facultăţii de Istorie-filosofie, secţia Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1979).

Este autorul mai multor cărţi în care… “în general, a scris cum s-a priceput mai bine, despre alţii şi despre ale altora”: Scene din viața lui Anselmus, roman, (Ediția I, Editura Litera, 1990; Ediția a II-a, cu o prefață de Ion Bogdan Lefter, Editura Limes, 2oo8), Fragmente salvate. 1975-1989. Jurnal și alte texte. (cu o prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, 1996), Propoieziții, versuri, (Editura Solstițiu & Decalog, 1998), Exerciții de tragere cu pușca de soc, publicistică, (Editura Paralele 45, 1998), (Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului, eseu, (Editura Charmides, 2000), OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, eseu, (Ediția I, cu o postfață de Mircea Muthu, Editura Grinta, 2002, Ediția a II-a, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Editura Grinta, 2012), Logodnica mecanicului Gavrilov, proză scurtă, (Editura Limes, 2002), Repere ale gîndirii românești, în colaborare cu Aurel Ion Brumaru, (cu o prefață de Acad. Alexandru Surdu, Editura Grinta, 2003), Tratat despre înfrînt, meditații, (Editura Charmides & Eikon, 2004), Încă Propoieziții, versuri (cu o postfață de Ion Mureșan, Editura Grinta, 2006), Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, interviu (cu o postfață de Liviu Antonesei, Ediția I, Editura Eikon, 2010, Ediția a II-a, Editura Eikon, 2013), Mofteme, comentarii la I.L.Caragiale, (Editura Charmides, 2012), Singur cu Hegel (un autoportret ascuns), (cu o prefață de Vasile Muscă, filosofie, Editura Eikon, 2013), Propoiezițiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), versuri (cu un text critic de Gheorghe Grigurcu în loc de postfață, Editura Charmides, 2014), La scara blogului. Jurnal dedus (2919-2014), (prefață de Dorin Tudoran, postafață de Letiția Ilea, Editura Charmides, 2014), ANAMTEME. Exerciții de anamneză, (postfață de Andrei Zanca, Editura Eikon, 2015), LUCA PIȚU. Fărâmele meteoritului din Cajvana înregistrate la Observatorul cyberspațial Gogea’s Blog. IN MEMORIAM (prefață de Bedros Horasangian, post-prefață de Șerban Foarță, pre-postfață de Dorin Tudoran, postfață de Vasile Gogea, Editura Charmides, 2015), Din gramaTEMAtica, poezii, (Editura Școala Ardeleană, 2016), Timbre literare fără… T.V. A., (Editura Grinta, 2016), ANAMTEME II. Noi exerciții de anamneză, (Editura Eikon, 2017).

Despre el au scris, mai ales înainte de 1989, Securitatea română, în dosarul său de urmărire informativă D.U.I. 3357, iar după 1990, foarte mulți critici literari si istorici, în reviste literare, volume de critică, sinteze şi dicţionare precum şi în volume de istorie recentă.

A fost elev la Liceul Militar Dimitrie Cantemir până după revolta din noiembrie 1969, a fost martorul ”Virgil” al Revoltei de la Braşov din 15 Noiembrie 1987, a fost Luptător în Revoluţia Română din Decembrie 1989.

A fost: pedagog la Şcoala de şoferi profesionişti, preparator de produse explozibile (dinamită nobel), dispecer de producţie în industria de produse cosmetice, referent literar la teatru, instructor cultural-sportiv în cooperaţie, redactor şef de revistă şi editură, bibliotecar, profesor asociat la universitate, şomer fără indemnizaţie, mitingist şi grevist al foamei.

A fost membru fondator al Alianţei Civice şi al Partidului Alianţei Civice, al Mişcarii 15 Noiembrie, al  Asociaţiei Zariştilor Români şi al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, al Asociaţiei Amicii Regelui Mihai, al Despărţămîntului Central ASTRA Braşov. Din anul 2013 este  redactor la revista românească de cultură ALTERNANŢE, care apare la München.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al PEN Internațional – Centrul România. I-a fost acordat Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Sighetu Marmației în anul 2017.

Este POET, PROZATOR, ESEIST, JURNALIST și BLOGGER!

LA MULȚI ANI, STIMATE PRIETEN, IUBITOR de SIGHET și de ȚARĂ!

Salut, Sighet!

E-liberare

Palmele-mi respiră muzică
Și-apoi cântă pe o foaie albă pură
Cuvinte mari și mici, ce sună lin și curat.
Sufletu-mi e plin de proza neinterpretată,
Așteaptă un semn de la dirijor
Dar nimic!
Ochii mei strigă versuri neauzite
Ce se pierd în apusul infinit,
Suferința îmi mângâie încet inima fragilă
Și simt cum mă doare,
O durere ce bate mereu la ușa sângerând a zilei de azi;
Prăbușirea o simt ca o reverie nemiloasă
Aștept un sfârșit istovitor
Sunt la limita zorilor
Dar nimic!
Îmi deschid plămânii,
Plumbul ce s-a așternut e prea încărcat
De mânie și nesiguranță
Căderea devine penibil de lungă și chinuitoare
Doar îngerul creator din mine mă poate salva,
Hai coboară la mine
Atingerea ta vindecătoare mă va elibera!
…
Și mă scald în lumină…

Si re ♩♪

Tot ce știu e nimic
Și parcă totuși am un aer măreț
Oglinda-mi reflectă un necunoscut
Și când vorbesc am o voce ciudată
Credeam ca îmi ajung anii ce-i am
Să mă cunosc
Se pare că nu sunt ce-am crezut că am fost!

La sol ♩♩

Barza se plimbă grațioasă în grădina plină cu flori muritoare:
Aș vrea să fiu ca ea lipsită de griji,
Dar sunt încărcată de cuvinte grele
Ce mă trag la pământ
Buzunarele-mi sunt pline de chicoteli bârfitoare
Țin fermoarul închis
Încerc să închid ochii dar le tot aud
O plenitudine de fantezii alb negre
Se ridică la cer
Balonul cu aer cald colorat îmi iese de sub cămașă
Eu mă întorc la pământ și-l umplu cu saci de osmiu
Ce mă blochează la sol!

Hajnalka Cuth

Parcul Grădina Morii (fostul Parc Petőfi), cu cele două terenuri de tenis amenajate în perioada interbelică, era și în urmă cu aproape un secol, locul ideal de relaxare pentru locuitorii Sighetului, în special la sfârșit de săptămână. Lângă terenurile de tenis existente în acea vreme era amplasat un chioșc – restaurant cu terasă ce oferea clienților însetați răcoritare, băuturi (mai ușoare!) dar și diverse preparate culinare locale.

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!

România are o nouă campioană europeană la șah!

La Campionatul European de Șah Rapid pentru Juniori 2018, organizat la Oradea, campioană europeană la șah rapid, feminin- U 14 ani, a devenit românca noastră, sigheteanca Mihaela Ioana Trifoi (legitimată la C. S. Sigmar) care a obținut marele premiu după o luptă înverșunată, dar nu înainte de a da dovadă de un spirit combativ de excepție și arătând adversarelor de la acest campionat european că ea este un fenomen la șah rapid, găsind mereu cele mai creative continuări și rezolvând magistral toate situațiile limită cu care s-a confruntat. Cu toții suntem fericiți.

Felicitări, Mihaela Ioana! Felicitări, România!

Sursă (text & foto): pagina de facebook Știri naționale din șah

Joi, 02 august 2018, a avut loc deschiderea oficială a taberei internaționale organizate de Clubul Rotary Voievodal, Rotary Sighet și Rotaract, tabără la care au șansa de a participa 13 tineri din Rusia, Elveția, Germania, Polonia, Slovenia, Statele Unite, Taiwan, Franța, Turcia, Cehia și Danemarca.

Deschiderea oficială a taberei a avut loc la primăria municipiului, iar tinerii au fost întâmpinați cu căldură de primarul Horia Scubli, guvernatorul Districtului 2241 Cristian Jurji, fostul guvernator al Districtului, Emil Sopoian, președinții cluburilor Rotary, Rotary Voievodal, Rotaract și Interact, cât și Gabriela Rosuș, past-president al Clubului Rotary Voievodal, Crina Pârja, membră al Clubului Rotary Voievodal, responsabilă cu activitățile din acest program, și Dan Iurca, cel care se va ocupa de mesele tradiționale pe care le vor primi tinerii.

Tabăra se află la cea de a cincea ediție și are scopul de a oferi acestor tineri din toată lumea oportunitatea de a cunoaște Maramureșul Istoric, de a vizita cele mai populare obiective turistice din zonă, de a se familiariza cu îmbrăcămintea, mâncarea, muzica și dansul tradițional maramureșean, de a lua parte la ateliere de artizanat. În fiecare zi vor avea loc activități diferite care au scopul de a promova acestor tineri arta populară și folclorul românesc, urmând ca în ultima zi a taberei să aibă loc un spectacol în care tinerii vor purta costume tradiționale și vor prezenta cântece și dansuri inspirate din folclorul local învățate pe parcursul taberei.

În Districtul 2241 există 5 astfel de tabere, iar cea de la Sighet este deosebită prn tematica sa tradițională. Obiectivul taberei este de a le arăta participanților frumusețea culturii și meșteșugurilor maramureșene, dar și de a le oferi șansa să cunoască oameni din culturi diferite pentru a le lărgi orizonturile.

În urma acestei tabere, sperăm că cei 13 participanți vor deveni ambasadori de seamă ai țării noastre în țările din care provin.

Autor, Ingrid Dan

Adio, Domnule Profesor! In memoriam – Petru Grigor (27.01.1942 – 30.07.2018)  

***

Ca profesor de fizică a fost foarte respectat. Mulți elevi au avut rezultate deosebite la fizică și informatică. Elevii săi eminenți se gândesc la el cu recunoștință și cu dragoste – au ținut legătura și adesea l-au vizitat. A făcut facultatea la îndemnul soțului meu, Ioan Grigoriu. Fiind fratele lui mai mare și văzând că are viitor în domeniul științelor, l-a convins să dea examenul de admitere la facultatea de fizică. A absolvit Facultatea de Fizică Pură cu durata de cinci ani în cadrul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj Napoca. Ca om, a fost un prieten deosebit: prieten de călătorie, de excursie, de sport. Ne bucurăm că l-am cunoscut și i-am fost prieteni și apropiați. L-am iubit și l-am respectat cu toții și în inima noastră va rămâne întotdeauna un loc pentru el.

(Irina Grigoriu – profesor, Sighet)

***

Domnul Profesor Petru Grigor, geniul predării fizicii, mi-a luminat cariera cu tact, înțelepciune, prietenie și generozitate unică, de la Sighet la București, Tokyo, Yale și Miami. Datorită domniei sale am ajuns olimpic la Fizică în clasa a VIII-a și am fost tot lotul premiați în 1972! Domnul profesor Petrică Grigor știa să rezoneze sufletește cu fiecare persoană ce se apropia de el, indiferent că era nepotul de 3 ani, elevul de la școală sau omul de rând. În compania domniei sale mi se deschidea un univers întreg al trezorieriei sale sufletești în care superlativele se depășeau natural. Alături de domnia sa mă simțeam precum piticul de pe umerii uriașului în spațiul multidimensional al stărilor cognitive și emoțional-afective. Am primit sfatul ideal de la domnia sa (mentorul meu etern) când am ajuns la rândul meu profesor la Liceul „Dragoș Vodă”, în 1982. Îmi aduc aminte că, după ce rezolvam probleme de fizică, puteam vorbi de meciul de fotbal de la TV. Domnia sa avea un mod absolut perfect de a empatiza cu persoana de lângă el. Ne lipsiți mult de tot!… … Te vom căuta veșnic pe cuantele universului, dragă domnule profesor Petrică Grigor!

(Ioan Opriș, profesor universitar, Miami, SUA)

***

Vine un timp când  lacrimile devin o prețioasă unitate de măsură.  Este totuși momentul  în care celebrăm viața cuiva care într-adevăr a avut o menire în această lume și care nu a trăit în van, ci, modest, talentat și devotat a format oameni. Și, uite că, prin elevii lui, a transmis mai departe setea de cunoaștere și neliniștea iscoditoare a omului de știință. Metodele lui pedagogice au rămas însă un secret și generațiile de profesori au purtat ca pe niște legende realizările neașteptate, aproape miraculoase ale domnului profesor Grigor: olimpicii la fizică din Sighetu Marmației.  Nu cred să se mai fi ridicat altcineva la înălțimea lui. Sunt foarte tristă că s-a dus. Îi sunt datoare la nesfârșit. Dacă era sâmbătă seara, în drum spre casă de la biserică – ne cumpăra cărți… Și astăzi intru în Librăria Luceafărul, cum se intră  într-o alimentară… Din obisnuință arunc mereu o privire și pe la raftul cu cărți științifice. Poate a mai apărut o culegere…  nu-i așa? Și, după cum știți, dacă nu roiam noi în jurul lui, roiau albinele; și de nu-l năpădeau albinele,  i se învârteau porumbeii în jurul capului. Și porumbeii? Avea și acolo olimpicii lui. Ce le făcea, ce nu le făcea, se întorceau mereu primii. Și cum rivalitățile dintre columbofili sunt la fel de dramatice și de autentice ca și în cursele de cai… Parcă ei ar fi dat din aripi, nu porumbeii… Negreșit, Profesorul Petrică Grigor era un îmblânzitor…

(Daniela Neacșu – profesor, Londra)

***

***

Un om special, un om delicat, un Profesor – Prieten – Părinte. Așa l-am perceput pe domnul Profesor Petrică Grigor, elev fiindu-i la Școala Generală nr. 2 din Sighet. Noi, elevii, cunoșteam, vag, câte ceva din persecuțiile la care pe nedrept era supus de către regimul comunist, dar mai ales i-am cunoscut verticalitatea și demnitatea cu care și-a onorat statutul de dascăl. A fost nevoit să plece de la catedră dar, elevii cei dragi, elevii cei buni, nu l-au părăsit niciodată. A fost iubit și pentru că nu a abdicat niciodată de la principiile onoarei și credinței sincere pe care le-a cultivat cu modestie. A fost un om înțelept, a respectat și a fost respectat; a făcut parte dintr-o categorie rarisimă, a modelelor “clasice”, ce au știut să dăruiască fără a pretinde nimic pentru sine.

În urmă cu câteva luni (04 martie 2018) ne-am văzut pentru câteva minute, am discutat despre elevul domniei sale, Ioan Opriș, PhD, University of Miami, căruia îi luasem un interviu, i-am dăruit volumul meu de poeme (“Vesperare”) și i-am făcut două poze. Îmi va rămâne în gând zâmbetul fin, prietenos, cald, cu care m-a însoțit la plecare. Adio, Domnule Profesor!

(Ion Mariș –  „Salut, Sighet!”)

 Nota redacției: Ceremonia funerară va avea loc joi, 02 august 2018, ora 15:00, la Cimitirul Reformat.

 Foto: Ion Mariș