Libertatea îți dă aripi! (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

Adolf Hitler scria în cartea sa autobiografică, Mein Kampf, că, dacă vrei să rămâi la conducere, trebuie să menții țara în frică. Societatea ne condiționează. Ne pierdem principiile și ni se schimbă valorile. Societatea e la fel ca o închisoare, ne oferă „condiții rezonabile și siguranță”. În momentul în care dispar certitudinile pe care le-am primit, apare frica. Frica ne limitează la un mediu cunoscut, ne limitează orizonturile gândirii.

Suntem dezbinați și dresați încă din școala primară să fim concentrați numai pe ce ne separă. Se cultivă în noi sentimentul de mândrie, dacă rodim trufie, culegem robie. Suntem înconjurați de influențe, iar așteptările pe care le avem acoperă realitatea. Așa ajungem în închisoarea condiției umane unde uităm să fim umani. Ajungem în condiția tragică a omului strivit de frică și neliniște.

Sistemul nu o să se schimbe dacă nu ne schimbăm noi. Noi suntem cauza, iar viața noastră este efectul. Cea mai mare frică din lume este frica de părerea celorlalți. Dacă ne limităm la ceea ce spun cei din jur o să rămânem blocați la un anumit nivel. Trăim în turmă și ne etichetăm reciproc. Preferăm să generalizăm în privința oamenilor și căutăm mizeria fiecărui suflet chinuit.

Am creat o imagine – definiție pentru ceea ce înseamnă „frumos” și pentru ceea ce înseamnă „urât”. De ce să ne limităm la așa ceva? Dacă nu atingem un anumit ideal, apare frustrarea. Am ajuns să călcăm pe cadavre pentru a obține ceea ce ne dorim, de-aici și dezbinarea. Suntem inconștienți de forța pe care o avem dacă suntem uniți. Dacă am fi uniți prin conștiința colectivă majoritatea falselor valori ar fi nule, fiind fictive.

Doar în momentul în care exteriorul nu mai are efect asupra stării noastre am învins sistemul. Realizează că orice te afectează, orice supărare, orice frică constituie un potențial de evoluție. Dacă, în ciuda fricii, îți asumi riscul, înseamnă că ai curaj.

Când ai ieșit din sistem ai devenit un neadaptat, dar ești liber. Când sufletul tău se eliberează de condiționări, în tine se dezvoltă un soi de bunătate. N-ai cum să mai urăști oamenii, pentru că în tine se află doar iubire. Din clipa în care știi că ești absolut liber să fii tu însuți, viața începe să aibă o calitate dinamică.

Frica încătușează, libertatea dă aripi!

Mădălina Danci,
clasa a XII-a F,
C. N. „Dragoș Vodă”




Spicuiri din folclorul sighetean la aniversarea jurnalistului Florentin Năsui!

Spicuiri din folclorul sighetean la aniversarea jurnalistului Florentin Năsui!

***

Naltu-i cerul și serin
Pe partea lui Florentin,
Naltu-i cerul ca și-n rai,
Florentine, la mulți ai!!!
          (culeasă de pe lângă Iza)

***

Florentine, Florentine,
Ești un jurnalist de bine,
Da’ mă tem că-i da de bai,
Amu, pă la 63 de ai!!!
          (culeasă de pe stradă)

LA MULȚI ANI!

Salut, Sighet!

(foto 1: Mihai Dăncuș, foto 2: Ion Mariș)




Sighet – Album retro (XX)

Sighetul anilor ’40 ne salută cu instantanee interesante ce surprind cele mai importante obiective „turistice” din orașul de pe Iza. Orașul avea… potențial!

 

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!




O mână întinsă trebuie să spună o poveste (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Nici cerșitul nu mai este ce a fost. Cândva știai că persoana care se apropie de tine urmează să-ți ceară bani, era cumva previzibil. De exemplu la ieșirea din biserică sau la intrarea în cimitir, bănuiai că cineva îți va întinde mâna spunând sau nu o poveste. Te pregăteai moral fie să-l ignori fie să-ți cauți câteva monede în buzunar. Apoi au fost cei care veneau pe la mese și cereau pur și simplu sau vindeau câte ceva. Cei care stăteau așezați direct pe trotuar cu câte un carton legat de gât pe care apăreau vreo 100 de cuvinte, scrise de mână, de cele mai multe ori stâmb, scrijelit și neciteț.

Acum mi se pare că cerșetorii s-au schimbat, s-au rafinat, fiecare îți spune o poveste, te iau pe nepregătite și nu știi dacă să te lași sau nu manipulat. Nu știi ce stă în spatele poveștii și dacă nu ați văzut încă filmul românesc „Filantropica”, acum ar fi  momentul. „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană.” Nimic mai adevărat.

Fiecare țară cu cerșetorii și săracii ei, da, cum nu se poate mai bine spus dar ai noștri te iau pe nepregătite. Se îndreaptă spre tine la ieșirile din supermarketuri sau pe stradă persoane îmbrăcate decent despre care ai putea crede că s-au rătăcit într-un orășel străin sau că te cunosc de undeva și pe tine te-a lăsat memoria. Le lași să vină spre tine, le acorzi toată atenția ca apoi să le auzi spunând o poveste cu mai mulți morți, cu incendii, cu copii de crescut sau bătrâni de îngrijit. Oameni nu neapărat bătrâni care probabil spun „pentru 1000 de lei pe lună nu mă ridic din pat” sau oameni care ar necesita îngrijiri speciale și de care statul se spală pe mâini. Rămâi perplex câteva secunde după care scotocești jenat după o bancnotă întrebându-te în același timp de ce te lași atât de ușor manipulat, analizând situația și încercând să-ți dai seama ce este mai rău: că cerșesc sau că te iau prin surprindere. Sau te mângâi cu ideea că poate cerșetorul căruia i-ai dat face parte din acei 1% care spun adevărul. Sau poate nu există nici atât?

Mai sunt bătrânii care își vând cărțile și pe lângă care treci cu sufletul rupt în zece, ai vrea să le cumperi pe toate, sau poate nu sunt cărțile lor, te întrebi brusc, suspicios, mai sunt copiii cu ochi mari care îți cer să își ia o înghețată și cărora nu le poți rezista. Și ți se rupe sufletul când vezi persoana matură dubioasă care vine și-i ia banii și căreia nu i-ai fi dat nimic niciodată. Bărbatul tânăr cu un copil de câteva luni la gât care îți smulge un oftat sau bătrâna cu plase așezată pe un scaun.

Probabil pe viitor poveștile se vor diversifica și ne vom ocoli suspicioși unii pe alții. Vom trece pe lângă persoana care are nevoie de un telefon la 112 sau pe lângă turistul care vrea să știe cum să ajungă la Săpânța. Vom obosi să ne lăsăm puși în situații ciudate. Sau vom trăi într-o Românie perfectă fără cerșetori, fără câini vagabonzi și cu oameni buni. Glumesc, normal.

prof. Crina VOINAGHI




Sighet – Album retro (XIX)

Cazarma din Sighet – anul 1916 – în care era staționată armata imperială austro-ungară. Azi este sediul Inspectoratului  Teritoarial al Poliției de Frontieră Sighet.

 

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite!

Fotografie din colecția Pal Robert Zolopcsuk.

 

Salut, Sighet!




La mulți ani, Antonia lu’Iza!

M-am înşelat!…

A fost scris să ne fie concitadine câteva poetese unice: Ileana Mihai, Ileana Zubaşcu (căs. Cristescu), Doina Rândunica Anton, Antonia Luiza Zavalic (căs. Dubovici, rezidentă de un an în USA, unde şi-a găsit norocul.) Astăzi este ziua de naştere a Antoniei!

După uimirea pe care mi-a provocat-o când, trecând peste timiditate, a îndrăznit să se confunde public cu menirea ei de poet, să se afirme în mediul literar, m-am temut că, odată cu căsătoria, căsnicia, depărtarea de ţară şi de limba ei, cu acel “American way of life”, se va lăsa de scris.

M-am înşelat minunat! Acomodându-se la rigorile locului, Antonia îşi continuă modul de viaţă deschis spre poeticitate, scrie şi publică poezie. Semn că o înconjoară oameni de calitate, care, iubind-o, înţeleg să-i respecte talentul fulminant, darul şi harul poetic. Talent pe care sper să-l cultive în continuare!

La multe cărţi înainte, Antonia! La Mulţi Ani fericiţi, doamna Antonia Luiza Dubovici!

24 iulie 2018, Marin Slujeru

*

Antonia Luiza și-a asumat zborul!

A părăsit România, Europa și s-a stabilit în lumea nouă, luând cu ea “doar”… poezia!

Nu-și uită obârșiile și ne expediază creațiile ei atunci când munca îi permite.

Poemul pe care-l publicăm – la miezul zilei în noua ei casă din SUA –  “l-a gândit la lucru, în schimbul de noapte”.

Să ai parte de toată fericirea pe care ți-o poți imagina plus fericirea pe care ți-o dorim noi, cei de acasă!

LA MULȚI ANI, ANTONIA lu’IZA!

Ion Mariș – Salut, Sighet!

*

Pasărea cameleon

mâinile tale miroseau a sfârșit,
un pustiu ce apasă resemnările zilei, care până ieri mângâiau tăcut

*
în casă
îngerul de lumină și-a pus lacătul deoparte să închidă alte lumi
alți ochi ferecați în stele

*
o să-ți adun cuvintele – și cele nespuse
semănate-n râuri tulburi

*
viața ta s-a scos la mal –
iar tu ai pășit desculț la capătul lumii fără să mai privești înapoi
cu inima subțire,
patul mușcând din singurătate,
fără să mai deschizi geamul-
să vezi cum afară s-au strâns deja toate păsările cameleon-
noi nu le putem vedea dar știm că sunt acolo
pe fundalul de sticlă smuls din capătul celuilalt cer

*
cât dorm pe jumătate de pernă
dragostea mea încetează să mai încapă-n mine

*
uneori moartea vine ca o pasăre cameleon
nu o vezi, dar o simți când se apropie și ai așa un gust de o despărțire sinceră
îți simți viața apăsând, mai aprinsă către sfârșit-
fitilul lunecând în visul de pe urmă
și brusc nu mai poți trece drept unul care măsoară limite,
brusc timpul te atinge pe dinlăuntru – ca o fiară ce dă să rănească cu blândețe –
dar rănile nu mai dor
căci nu mai au nici carne
nici pereți care să se dărâme

*
și te întinzi între lacrimi și începuturi
ca un martor tăcut cu
toate gândurile decapitate de sufletul lor
le lași întru totul
ochii îți cad mantie
peste lumină
ca ultima amintire caldă
dar tu nu mai ai nicio grijă
plânsul tău s-a făcut o ninsoare amestecată cu foc
cum așa vară n-ai mai pomenit

*
o bucată de hârtie peste care alții vor picura ceara din lumânări
că ai mai trăit o dată și dacă cumva va fi să te întorci
Dumnezeu te va pune la aceeași masă cu poeții
când te-ai privit dincoace de fereastră
ai privit acolo dar tu
în tot acest timp, nu te-ai văzut
fiindcă erai singur și nedesăvârșit

abia acum
toate temerile
ne-au devenit cărți inutile

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic)




Sigheteni, vă ordon: la somn!

Să tot dormim, puțin câte puțin,
Că-n somn sunt toate-n bună rânduială,
Și viața de-o dormim noi nu greșim,
Căci ne conduce-o minte ancestrală.

E somnul prieten bun, nu naște monștri,
Și-i mare sfetnic al societății.
Noi ațipim – dar nu dormim ca proștii –
Doar ne-om trezi în… ziua judecății!

Ras Publica




Sighet – Album retro (XVIII)

Parcul din centrul Sighetului arăta foarte bine prin anul… 1940… iar cele câteva trăsuri sporeau farmecul orașului!

Parcul fusese amenajat sub administrația primarului Alexandru Filipașcu.

 

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite!

Fotografie din colecția Pal Robert Zolopcsuk.

 

Salut, Sighet!




Ziarul “Sfatul”, Sighetu Marmației (decembrie 1918 – decembrie 1919)

Vineri, 20 iulie 2018, ora 12:00, în Sala de conferințe a Bibliotecii Județene “Petre Dulfu” din Baia Mare va avea loc lansarea volumului Ziarul “Sfatul”, Sighetu Marmației (decembrie 1918 – decembrie 1919). Cartea semnată de Nicolae Iuga, Ioan – Liviu Tăut, Magnolia Tilca și Laura-Rebeca Stiegelbauer a apărut la Editura Eurotip din Baia Mare (sub egida Academiei Române – Centrul de Cercetări Cultură și Civilizație Săliștea de Sus și Universitatea de Vest Vasile Goldiș Arad – Filiala Baia Mare) și va fi prezentată publicului de către prof. univ dr. Nicolae Iuga și lector. univ. dr. Ioan – Liviu Tăut.

Prezentăm în continuare un fragment din eseul – introductiv din volumul Ziarul “Sfatul”, Sighetu Marmației (decembrie 1918 – decembrie 1919), semnat de prof. univ. dr. Nicolae Iuga.

*

Ziarul “Sfatul”, organ al Sfatului Național Român al Comitatului Maramureș (7 Decembrie 1918 – 31 Mai 1919)                                                                                                                                    

 

  1. Ideea tipăririi primului ziar în limba română din Maramureș

În vâltoarea evenimentelor din Noiembrie – Decembrie 1918, în unitățile administrativ-teritoriale de atunci din Transilvania și Maramureș, acolo unde exista un procent semnificativ de populație românească s-au constituit organe de conducere provizorii numite „sfaturi”, la toate nivelurile: la nivel central (Marele Sfat Național Român de la Sibiu, condus de un Consiliu Dirigent prezidat de Iuliu Maniu), apoi la nivel de comitate, orașe și sate. Evident, nici Maramureșul nu a făcut excepție. După cum se știe, pe 3 noiembrie 1918 Austro–Ungaria a semnat armistiţiul. Ostaşii români întorşi acasă cu întregul echipament militar asupra lor au constituit gărzi naţionale în fiecare sat din Maramureş. Pe 22 noiembrie în capitala Comitatului, la Sighetu Marmației a fost organizată o mare Adunare Naţională românească, având aproximativ 10.000 de participanţi, care au ales delegaţii maramureşeni la Adunarea de la Alba Iulia şi pe membrii Sfatului Naţional Român al Comitatului Maramureş. Sfatul a fost compus inițial din 34 de persoane, în frunte cu preşedintele Vasile Chindriş. Vasile Filipciuc, un avocat înstărit din Vișeu de Sus și frate cu marele istoric al Maramureșului Alexandru Filipașcu, s-a angajat să înfiinţeze la Sighet un ziar românesc care să se numească „Sfatul”, ca organ de presă al Sfatului Naţional Român Comitatens Maramureș.

Primul număr al acestui ziar a apărut în ziua de vineri 7 decembrie 1918, deci la mai puțin de o săptămână de la Proclamarea Unirii de la 1 Decembrie 1918. Ziarul avea formatul numit mai târziu „tabloid” (27 x 40 cm), un număr de 4 pagini, periodicitatea săptămânală și a apărut, cu o singură întrerupere de o săptămână, timp de un an de zile, în total 51 de numere (2 numere în decembrie 1918 și celelalte în cursul anului 1919), până la 19 decembrie 1919. Era subintitulat „Organ oficios al Consiliului Național Român Comitatens Maramurăș”, în caseta tehnică din pagina 4 era scris: ”Editor și proprietar C.N.R.C. Maramurăș” și era redactat de doi „redactori responsabili”: dr. Vasile Kindriș și dr. Titu Doroș.

În ceea ce privește structura publicației, aceasta era una clasică. Încă de la întâiul număr, prima pagină era ocupată în întregime de un text nesemnat de genul editorial, iar în paginile 2 – 3 erau inserate comentarii, reportaje, analize pe diferite domenii, articole de atitudine sau cu caracter cultural, poezii. Pagina 4 era consacrată de regulă știrilor, grupate pe două coloane, locale și externe, știri „Din Maramurăș” și „Din lumea mare”.

Valoarea documentară a acestei publicații este cu adevărat excepțională, mai cu seamă dacă avem în vedere că în cursul vremurilor, respectiv în timpul celui de Al II-lea Război Mondial, în Maramureșul intrat atunci în Ungaria horthystă, multe arhive fie că au fost duse și puse la păstrare în Ungaria în locuri necunoscute sau inaccesibile, fie că parțial au fost distruse intenționat, fie că pur și simplu s-au pierdut. Așa se face că, pentru anumite evenimente, în lipsa unor documente de arhivă, paginile aceste foi devin o sursă primară de informare de cea mai mare importanță.

  1. Relatarea în ziarul „Sfatul” a deplasării la Adunarea de la Alba Iulia

În primele două numere, din 7 și respectiv 14 decembrie 1918, este publicat între altele reportajul călătoriei delegațiilor din Maramureș la Adunarea din 1 Decembrie de la Alba Iulia. În prealabil, pe 22 noiembrie 1918, avusese loc la Sighet o mare Adunare națională românească, la care au participat între 6.000 (după sursele oficiale maghiare) și 10.000 de români maramureșeni (după aprecierile organizatorilor). Sighetul nu era încă evacuat de către autoritățile austro-ungare, iar Adunarea s-a ținut în piața centrală a orașului sub supravegherea armatei austro-ungare, care avea militari cu mitraliere instalate pe acoperișurile clădirilor. În această atmosferă de amenințare, Adunarea a decurs „în bună rânduială, chiar și străinii recunoscând că românii s-au purtat cu toată cinstea” (Ziarul „Sfatul”, anul I nr. 1 / 7 decembrie 1918, pag. 2.). Preotul Simeon Balea din Săpânța l-a jurat pe președintele desemnat al Sfatului Comitatens dr. Vasile Kindriș „sub steag și pe steagul românesc” (Ziarul „Sfatul”, anul I nr. 1 / 7 decembrie 1918, pag. 2.) . (Dr. Vasile Kindriș era un avocat necăsătorit, iar acesta a fost lămurit de către comilitonii săi să accepte el această însărcinare, deoarece probabilitatea ca să fie asasinat era destul de mare și măcar nu ar fi rămas o familie neajutorată în urma sa). Apoi s-au ales membrii Sfatului Comitatens, au fost desemnați reprezentații care vor merge la Adunarea de la Alba Iulia și s-a cântat „Deșteaptă-te române!”

Cei șapte reprezentanți din Sighet, în frunte cu președintele dr. Vasile Kindriș, s-au deplasat cu carele 65 de km până la Baia Mare, pe Valea Marei, iar pe parcurs lor li s-au adăugat delegați din toate localitățile de pe această vale, Berbești, Giulești, Crăcești (vechea denumire a actualului sat Mara). Pe drum, prin toate satele pe care le-au străbătut, români îmbrăcați de sărbătoare, le-au „făcut ovații”.  Au prânzit la o cârciumă din Crăcești, apoi au trecut muntele Gutâi și au dormit la un hotel din Baia Mare, iar din Baia Mare au parcurs drumul până la Alba Iulia cu trenul, în vagoane anume rezervate pentru delegații. Pe vagonul cu delegațiile din Maramureș, oamenii au scris cu litere mari „MARMATIA„ și „TRAIASCĂ ROMÂNIA MARE”!

La plecarea din gara Teiuș, soldați unguri au tras asupra trenului, ochind pe un delegat care purta un steag tricolor românesc. Militarii români care constituiau garda trenului au ripostat, iar ungurii au fugit. Stegarul român rănit Ion Arion a murit în tren, a fost dus până la Alba Iulia și a fost înmormântat acolo cu onoruri militare.

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga       




Sighet – Album retro (XVII)

Podul peste râul Iza de la Grădina Morii, o imagine din perioada interbelică.

În acea perioadă peste podul din lemn (construit la sfârșitul sec. XIX) se putea trece – în siguranță! – atât pietonal cât și cu… căruța!

O, tempora!…

 

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite!

Fotografie din colecția Pal Robert Zolopcsuk.

 

Salut, Sighet!