revenire
D.lui doctor Costache Chertif 
– chirurg plastician-

mijloc de mai
umbra-i o nuanţă de timp
n-o să rămână din maluri nimic
în cincincizecişinouă în cincizecişişase
apoi în cincizecişicinci
privind de la şase către astre
facă-se voia ta doamne
între palmele mele
se stinge o rugăciune

îmbrăţişarea umbrei
mă îmbarcă odată cu timpul
pe o corabie nesfârşită
pe un drum fără întoarcere
chiar dacă nu ştiu încotro

doamne urc anevoie pasarela corăbiei
pasul îmi este pustiu de la o vreme
chiar dacă-n jur e lumină
plâng şi umbra râde de mine
râde corabia mea pe care
m-ai îmbarcat fără voia ta
doamne
încotro mă duci
în juru-mi apele se fac uscat
uscatului îi cresc aripi
aripilor le cresc lanţuri de ancore
şi se joacă cu soarele
departe peste ape
în timp ce povestesc
despre plecări
niciodată despre întoarceri

noapte de noapte
din tufele de alge creşte luna
netulburată
de ceruri
de ape
de pământuri
care nu ştiu de întoarceri
şi nicicum de lacrimi
că pe mare odată furtuna pornită
pasărea se ascunde în grabă
după culoarea valurilor

trebuie să se afle pe aici
pe aici pe undeva prin hambare
mâncătorii de şerpi
refugiaţi sau poate numai rătăciţi
prin locurile astea devenite de nelocuit

agonia îngerilor în noaptea zăpădită
aruncă pe maluri păsări rare împăiate
ştiindu-se  susţinută de ura celor morţi
martori oculari povestesc îngroziţi
cum păsări îndemnate la joacă
planau în deşert
sprijinite doar în aripile
atârnându-le inconştiente
printre lumini şi umbre înghiţite
de somnul de ape

nu-i decât revenirea
ce a rămas atârnată
de numele tău de pasăre umilă
lăsată să zboare sub ferestrele oarbe
şi din când în când
lăsată în bătaia puştii uitate
deasupra valurilor de vânătorii
prea însetaţi
de lumină
de îmbrăţişări
de carne
de sânge
de ceva ce-i muritor
de ceva ce-i destinat topeniei
de ceva ce-i destinat visului

privit de departe zborul
nu-i decât o revenire
o încercare
o ameninţare
pentru lumina din proprii lui paşi
ţâşnind din adâncul
apelor de piatră
un mesager muritor
părăsit de toţi expeditorii
la înţelegere cu destinatarii
cinei de taină

zborul îi dă bătăi de cap păsării
malul dă bătăi de cap apei
pasărea dă bătăi de cap zborului
apa dă bătăi de cap malului
pasărea şi uscatul
dau bătăi de cap corăbierului

viaţa ne ţine minte moartea
mai ales ţine minte
încotro mergem
duminică de duminică
convinsă fiind că am trăit normal
şi că vom muri odată cu ea
nelăsându-se înşelată
de dorinţa orbului de a fi lăsat să vadă
întunericul încă o dată
în timp ce piatra se lasă îndoliată
milimetru cu milimetru
nerăbdătoare în a privi –
cât mai devreme
şi odată pentru totdeauna –
numele atârnat de pelerina de ploaie
adăpostită de cealaltă parte a malului

umbra culcată pe spate
murmură înjurături
la adresa vieţii ei trândave
ferite de văzul împerecherii
ploii cu zborul

zăpada verde-mătrăgună a rămas
uitată
în pădurea
ce nu mai ascunde rătăciţi

cărarea prin zăpada-mătrăgună
în desişuri albe-mustrător
rătăceşte cu un şirag de mătănii
atârnat de o parte şi alta a malului

clopotele din miezul de noapte
aşteaptă-n amurguri
umbra din palmele îmbrăţişate de frig
astăzi e ziua zborului printre zidurile
înalte urmărind ploaia printre picături

pe maluri mai sunt străini
care-s dornici să-nchidă ochii
şi să se trezească în adâncurile apei
spălând spinii crucii
culoarea norilor le întoarce spatele
nemulţumită că îşi petrec
timpul cu nimeni

poate fi dezgustător
cum apa spală malurile
aşa cum nimeni altcineva nu o face
ochilor le provoacă milă
şi umbra-i un nor pestriţ
arată groaznic aşa înţepenit
refuzând să privească –
fie şi pentru o clipă –
fulgerul oprit în mijlocul apei

doctore ar fi timpul ca
întâlnirea noastră neterminată
să o terminăm aici unde suntem
tăcerea se întâlneşte pentru o clipă
cu lumea întreagă
noaptea sfinţilor bartolomeu şi-a pus
măştile umbrei arzândă
şi într-o bucurie neţărmurită
încărunţind mirată în ceruri
aştepta un semn
să vadă neiertătoare
cum apa şi malurile
au ales pentru odihna dintru început
umbra corăbiei
scaldă malurile
mângâie zborul în durere
umbra prea scoasă din fire
se pregăteşte de o altă poveste
şi ca să nu fie călcată-n picioare se trage la marginea malului
lăsând corăbiei
plăcerea naufragiului

de pe catarg
privesc nehotărât
dacă să vină sau să plece
înainte de apariţia primilor nenăscuţi
ca un orb aştept să trec valul
pe o trecere de pietoni
marcă cu pene de păsări

doctore toată ziua am umblat
pe urma umbrei
precum un infractor
persecutat de misterul întunericului
dar ştiai că la început a fost
umbra
şi abia mai târziu
cuvântul s-a ivit
din rugina găleţii cu apă vie
convins că altă tinereţe nu va apuca
că am rămas singuri noi doi acum
îţi pot a spune
că păşesc peste umbră
precum un salahor al valurilor
cu picioarele amorţite
de apa zălăzită
deasupra căreia
încep armistiţiile zborului

„voi iubi păsările până la capătul
cuvântului tău” (Francisc Garigga) precum
şi umbra care se ia la întrecere
cu măturatul urmelor nopţii
din care nu se mai poate alege nimic

vom găsi undeva o oră pentru
a-i pune pe fugă pe cei cu parcarea plătită
înainte să cobor de pe valul
care nu mai iese din ani
şi fiecare ne vom
îndrepta mulţumiţi de-a lungul
străzii mai mari de două pagini
şi ne vom aşeza la intrarea din spate
doar doară ne va cădea şi nouă
ceva de jefuit
doar că asta este o altă poveste

fără ape
fără zori
ar fi numai ochi intacţi
nu-i o greşeală dacă stai în spatele tău
fără să-ţi vezi umbra

tăcerea poartă
un lanţ din care lipseşte o za
şi nu înţelege de ce moartea-i
atât de tristă
pe această corabie
nimic nu se leagă
oglinda în care s-a născut umbra
condamnată să fie bârfită la
la fiecare pas
aşezată în spatele tău
se simte înşelată
plină de lacrimi
un pământ al nimănui
o pagină într-o celulă de ceară
învelită în hârtie albastră
fără să îşi aducă aminte
de noaptea trecută
atât de uşor
strecurată pe sub umbra
catargului înşelător

numărător de umbre
vântul îmi stoarce cuvintele
desface pânza corăbiei
peste care a căzut o lacrimă
pentru umbra pierdută
şi să se bucure
pentru când va fi să se nască

21.05.- 18.06.2018
(SJU Baia Mare)

(Din volumul “Ultima pagină” în curs de apariție la Editura Junimea – Iași)

Foto: Ion Mariș

„Hoinărind prin tradiţii. Descoperă zestrea Brebului. Ghid turistic” este titlul primului ghid turistic al unui sat maramureşean (produsele similare anterioare s-au ocupat de oraşe sau comune, nu de simple sate), lansat azi, 15 iulie, în curtea vechii case parohiale a satului, în prezenţa întregii comunităţi care a sărbătorit acest lucru în haine tradiţionale, cu muzică, dans, meşteşugari, mâncare şi voie bună.

Cartea a fost editată de „Coconii din Breb”, grupul de copii şi adolescenţi din sat, iubitori ai vieţii tradiţionale, coordonaţi de către preotul ortodox al comunităţii, Marian Pop şi de soţia acestuia, Gabriela Pop, care totodată activează şi la Centrul Local de Informare Turistică Ocna Şugatag, de care aparţine Brebul.

Cele 20 de pagini ale lucrării, realizată deocamdată doar în limba română (dar va urma o variantă în engleză, ne-a asigurat preotul), sintetizează, în savurosul grai local, elemente de istorie, parte a atracţiilor satului, o mică prezentare a bisericii vechi de lemn, un calendar al obiceiurilor de peste an şi lista spaţiilor de cazare din sat.

De mare importanţă este excelenta hartă a satului, realizată de către Petru Daniel Măran pe baza informaţiilor obţinute în teren de către „Coconii din Breb”, cei care au măsurat până şi distanţele dintre obiective.  Pe hartă sunt marcate toate drumurile, spaţiile de cazare, magazinele, porţile de lemn şi, mai ales, creatorii populari ai satului, începând de la ţesătoare şi sculptori în lemn şi până la „ceteraşi” şi „socăciţe”.

Ghidul turistic al Brebului se alătură la loc de cinste, pe acelaşi raft cu celelalte cărţi despre pitoreasca aşezare: „Fonction de la croyance du mauvais oeil en Roumanie: étude dans le village de Breb (Maramures, Transylvanie)” (Sabine Hambarek, Strasbourg, 1994), „Learn to sing, my mother said. Songs of the women of Breb” (Sanda Golopenţia, Baia Mare, 2004), „Memoria unui loc. Satul Breb din Maramureş” (Ana Bârcă, Dan Dinescu, Bucureşti, 2008), „Along the enchanted way. A story of love and life in Romania” (William Blacker, London, 2010), „Odiseea bravului soldat Alexa. O cronică rimată a Primului Război Mondial” (Claude Karnoouh, Bucureşti, 2014), „In search of the village distilleries of Maramures : A Romanian Odyssey” (Ian Macilwain, Aberdeen, 2015), dar şi de articole precum cele scrise de Frank Alvarez-Pereyre, Danielle Masson, Janeta Ciocan, Pamfil Bilţiu sau de Mircea Antal.

Felicitări „Coconilor din Breb” şi celor care se ocupă de ei! Ştim că mai au multe planuri cu care să ne uimească şi să ne bucure. Le ţinem pumnii şi ne bucurăm că îi avem printre noi. Ce frumos ar fi dacă fiecare sat ar avea nişte „Coconi din Breb” ori „Călineşteni ai Ţării Maramureşului”!

Teofil IVANCIUC

BĂRBAŢII…
– Mă, vă vin câteva tare nebune!…
– Amu?! La liceu?!

*

TAXI, “CUZA-VODĂ”
O pereche cam la 50 de ani. Ea:
– Până la Poştă! Cât ne iei?
– Şase lei
– Noa, bine! Hai! ( – către omul ei)
– Da’ nu la Poştă! La cee’ Poştă, de unde să ie’ autobuzu’! (- aceeaşi, urcând în taxi)
– Aia nu-i Poştă… (- şoferul).
– Nu-i bai, da’ noi de-acolo luăm autobuzu’… ( – dinăuntru)

*
SE IA SAU NU SE IA?…
Vară, demult, un tren pe Valea Vişeului. O blonducă cu ochi albaştri priveşte încremenită. Înainte de coborâre, şterge uşor, cu un deget, braţul studentului negru de alături. Omul venise din I-le Mauriţiu, da’ nu ştiu de-a cui era…

*

SUBŢIRICA
Ţărancă hodină, arătând spre o alta, mai subţire, peste drum de “Big”: “Ni, cu sugne scurte, şi ce’e, bd’iata!”

*

ÎN DULCE GRAI..
– Aș mânca niște păstăi aite!
– Și mie-mi plac! Da,’ să fie cu boabe mari, vădăcuță. Nu cu păstaie lungă, păntru zamă…
( “Întâi se fac păstăile OLOAGE, care nu treabă rudite, nu să rădică-n sus, pă rude. Apoi, sunt păstăile DE RUDĂ, care să urcă pă rudă, pă ziță şi care îs: late, pestriţe, de d’ibol, de unt. LATE – bune de supă, da’ să pot mânca și scăzute, cu usturoi; PESTRIŢE sau cârliguță, că nu-s drepte, îs îndoite – îs cele mai bune cu usturoi, aite; DE D’IBOL, cu pui mari – se fac zamă scăzută, de fasole; DE UNT – verzi, potrivit de mari.” – de la o rudenie din Slătioara)

*

EXTRAŞCOLARĂ
“…tăt să vede pă feisbuc… și sara la tăte știrile…, c-o filmat tăţi din clasă…, cum o prins-o, și tăt!”

Consemnări de Marin SLUJERU

Foto: Marin Slujeru

Podul de peste râul Iza, de la Puskapor, construit în perioada interbelică. Edilii orașului s-au mobilizat pentru „a investi” în obiective durabile – deși termenul nu era la modă în acea perioadă.

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!

Cu toate că uneori sunt surprins și eu, încă trăiesc în micuțul orășel unde se agață harta în cui. Spun că sunt surprins, deoarece în jurul meu, de cele mai multe ori nu regăsesc nimic din normalitatea ce cu mulți ani în urmă caracteriza acest oraș. Nu vreau să mă gândesc aici la mesajul unui prieten și coleg prin care eram îndrumat să îmi adaptez așteptările și atunci voi fi mai fericit.

Nu doresc să acuz pe nimeni și nu doresc să iau partea nimănui, dar totuși, încă sper că mai putem fi și oameni normali, iar deciziile luate se vor baza pe interesul celor mulți, filtrate prin bunul simț și nu în ultimul rând pe legalitate. Populismul ieftin, bazat pe simple speculații ale momentului, dublat de un dezinteres generalizat al societății față de tot ce ne înconjoară și nu ne interesează personal, s-a transformat într-un mod de viață al multora dintre noi. Asistăm nepăsători la un spectacol ieftin din care nu înțelegem nimic, dar în același timp acumulăm frustrări și energii negative, la fel cum poate sunt și cele ce mă îndeamnă să scriu rândurile următoare cu referire la Parcul Grădina Morii și în special la Podul peste râul Iza.

Nu știu când a fost construit Podul peste râul Iza sau când și cine a luat decizia de a se realiza Parcul Grădina Morii la capătul unei alei străjuite de castani, cred că nu eram născut în acele vremuri, dar știu că aceste locuri au constituit pentru multe generații un loc de recreere, un loc de promenadă sau doar locul în care adolescenți fiind, visam cu ochii deschiși la viață.

Anii au trecut, castanii de pe alee au îmbătrânit, mulții dintre ei necesitând lucrări de toaletare pe care încă nu suntem pregătiți să le acceptăm ca necesare, iar parcul și podul… nasc pasiuni absurde.

Cu 17 ani în urmă, prezent fiind la o licitație în care a fost adjudecat de la o societate în faliment un imobil în favoarea municipiului Sighetu Marmaţiei și cunoscând starea în care se află podul în discuție, am cumpărat (am cerut și am primit gratuit) două role de cablu pentru funicular nou nouțe, cu gândul că vom înlocui cablurile de susținere ale Podului peste râul Iza aflate încă de atunci în stadiu de degradare. Anii au trecut, iar cablurile zac și azi prin curtea Serviciului public de gospodărie Urbana, singura interesată de soarta lor fiind doar rugina ce poate, poate le va da gata odată și odată. Deși personal am adus în discuție situația podului de multe ori, acesta nu a intrat în obiectivele nimănui. E drept, poate și eu nu am fost suficient de insistent. Cert este că, de-a lungul timpului, podina acestui pod a fost schimbată integral de două ori dacă îmi amintesc bine și de asemenea, elemente ale acesteia au fost înlocuite din când în când.

Tot aici, undeva prin anii 2008-2011, printr-o finanțare guvernamentală s-a refăcut toaleta publică, au fost înlocuite bănci, respectiv au fost turnate câteva scări ce coboară de pe dig către râul Iza. Proiectul dorit inițial frumos s-a terminat dezastruos fiind efectuat de o firmă, culmea, tot de prin Oradea.

În anul 2013 Parcul Grădina Morii intră într-un proiect de revitalizare, ocazie când acesta primește o nouă față. Se asfaltează aleile, se instalează niște chioșcuri, elemente noi de mobilier urban, locuri de joacă și teren de baschet. Tot cu această ocazie, vechiul pod cu cablurile mâncate de rugină este pregătit ca fata mare și bătrână pentru măritat. Se schimbă traversele de lemn cu altele – din fag și nu din stejar – se tencuiesc capetele acestuia și se vopsesc în verde, se instalează două reflectoare la capete – între timp au dispărut – iar partea metalică se vopsește integral în verde. Lucrări de spoială marea majoritate, fără a se interveni la structura de rezistență a podului; practic, s-a acoperit rugina cu vopsea nouă după ce, în prealabil, au mai fost făcute câteva suduri de mai mare mila. Lucrările cu pricina la Parcul Grădina Morii și pod au fost făcute de serviciul de gospodărie Urbana, serviciu public aflat în subordinea Consiliului local al municipiului Sighetu Marmaţiei, parțial în regie proprie, parțial prin încredințarea acestora către diferiți subantreprenori locali. Nu intru în detalii privind costurile lucrărilor ori procedura lor, una peste alta proiectul fiind, per ansamblu, un lucru bun pentru oraș, important fiind doar faptul că lucrările au fost finanțate integral din bugetul local.

Din nou anii au trecut, iar azi, mărturie cu privire la cele spuse mai stau două table, instalate, una la intrarea în parc dinspre aleea Mihai Eminescu, iar alta, la intrarea pe pod de unde putem afla că acest parc a fost reabilitat prin grija unui primar și a unui consiliu local. Din păcate, și peste table a trecut timpul.

Să nu uit, în cursul anului 2017 locul de joacă a fost extins instalându-se câteva aparate noi pentru copii. Și de această dată lucrările au fost făcute tot de către Urbana cu finanțare din bugetul local. De menționat faptul că tot în cursul acestui an, prin bugetul local a fost alocată suma de 100.000 lei cu destinația ”Lucrări de reparații pod Gradina Morii, lucrări de înlocuire podină, reparații suprastructură”. Și de această dată lucrările erau programate a fi făcute de serviciul Urbana. Nu știu ce lucrări s-au făcut cert este că podul … vorba unora ”trebuie salvat”.

Prin hotărârea nr. 17/2014 a Consiliului local al municipiului Sighetu Marmaţiei privind aprobarea transmiterii unor bunuri proprietate publică a municipiului Sighetu Marmaţiei, în administrarea Serviciului Public de Gospodărie ,,URBANA”, parcul Grădina Morii și Podul peste râul Iza se transmit în administrarea directă a acestui serviciu, cele două mijloace fixe fiind regăsite la pozițiile 110, respectiv 118 din anexa la această hotărâre. Practic, din acest moment, responsabilitatea, respectiv obligativitatea gestionării în bune condiții a obiectivelor transferate, aparține acestui serviciu public al administrației locale, consiliul local înțelegând să delege această obligativitate către propriul serviciu.

Timpul trece iarăși, iar în luna mai a acestui an Serviciul public de gospodărie Urbana prezintă primăriei niște documente de decont financiar – situații de lucrări – prin care, încearcă să justifice faptul că în această primăvară a cheltuit cu reparațiile podului suma de aproximativ 5000 lei plus – minus câteva zeci de lei, efectuând lucrări de înlocuire podină, utilizând în acest scop 25 mp. de foștă cu valoarea de 167 lei/mp, iarăși 0,7 mc. de foștă cu valoarea de 100 lei/mc., 1 kg de cuie – 4 lei, 150 bucăți holșuruburi – 135 lei, iarăși 100 bucăți holșuruburi – 100 lei și de două ori câte 2 litri de benzină pentru drujbă – 10,58 lei+10,58 lei = 21,16 lei. Toate aceste materiale au fost transportate de două ori pe o distanță totală de 40 km cu un cost pe km de 4,01 lei. Nu sunt mulți bani, doar 50 de milioane în lei vechi, dar totuși, colegii din primărie se arată neîncrezători, verifică și constată următoarele: peste câteva scânduri rupte cineva a pus o altă scândură mai mică pe post de petic și a prins-o cu niște șuruburi pentru lemn. Urmează o ședință, discuții aprinse, ridicări din umeri, ochi mari și mirați, refuz de decont și o trimitere spre remediere a situației.

Din nou lucrările se efectuează de același serviciu Urbana de data aceasta prin înlocuirea acelor scânduri peticite cu altele întregi, de diferite esențe sau reutilizate de la alte construcții cu elemente de lemn, croite sau nu pe margini, unele pe jumătate putrezite, altele în stare bună, mergându-se până acolo încât au fost montate și scânduri parțial vopsite ori folosite inițial la cofraje pentru beton. O remediere/reparație de tot dragul.

Mai deunăzi, răsfoind rețeaua de socializare ce astăzi ține loc de tată și mamă, de viitor și prezent sau mai bine spus ce astăzi ne conduce viața, constat cu regret că un copil cade sau era să cadă de pe Podul peste râul Iza, cert este că era să se producă o tragedie. Tot de aici aflu că este necesar să sărim cu toții, cu mic cu mare, să salvăm podul peste râul Iza de la instalarea unor panouri metalice în detrimentul unui lemn plastifiat sau că ”Puntea suspendată de la Grădina Morii”, va fi închisă cel puțin până la anul viitor.

Urmare a mediatizării evenimentului ce era să se producă, primăria, printr-o adresă din data de 26 iunie anul curent solicită administratorului acestui pod, adică serviciului Urbana, să fie luate toate măsurile necesare pentru punerea în siguranță a podului. Răspunsul din data de 3 iulie a acestui serviciu vine și clarifică clar faptul că s-au montat indicatoare de interzicere a circulației pe pod, că nu sunt bani în bugetul acestui an, că nu au specialiști care să decidă, că solicită o expertiză, iar la final comunică faptul că în anul 2015 la nivelul acestui serviciu s-a primit o ofertă pentru reparații capitale la care nu a găsit resurse financiare. Pentru informare suma din oferta anului 2015 era de 397.616 lei fără TVA.

Multă muncă pe bani publici, dar totuși … astăzi podul este închis utilizării, dar nu dat uitării.
Curios din fire și supărat nevoie mare, ieri după amiaza am făcut ”o vizită pe șantier”. O veche vorbă spune „nu te lega la cap dacă nu te doare” dar nu am ascultat-o, așa cum nu o ascult nici acum când scriu aceste rânduri.

Nu știu cine a avut ideea de a începe instalarea acelor panouri metalice, dar  e totuși mai mult și mai bine decât nimic și în orice caz mai sigur decât cu surcelele puse inițial de Urbana pe post de podină. Lucrarea cu pricina poate fi efectuată, dar în limita legii, respectiv: întocmirea unei expertize tehnice, a unei documentații de tip DALI, a unui proiect tehnic, aprobarea mai apoi de către consiliu local a acestora, alocarea de către bugetul local a sumelor necesare, emiterea unei autorizații de construcție și spor la treabă; să nu uit tăierea ”pamblicii” la final.

Poate că o parte din aceste documente sunt în lucru, poate că cele trei panouri metalice sunt doar un mod practic de a exemplifica un viitor proiect de reabilitare a podului, repet nu știu. Dar știu altceva, și anume faptul că astăzi ”Puntea suspendată de la Grădina Morii” este într-un stadiu avansat de degradare fiind un real pericol pentru cei ce se încumetă să treacă peste aceasta. Când spun un real pericol mă refer la faptul că două dintre cablurile de susținere unul gros de sub podină și altul mai subțire de la balustradă sunt rupte pe la jumătatea podului și căzute, celelalte cabluri care abia se mai țin încep să se destrame, multe din elementele de susținere cârpite și recârpite s-au desprins din suduri, podina formată așa cum spuneam din scânduri putrede sau nu de diferite esențe și grosimi trebuie să fi curajos să o treci, capetele cablurilor la inserția lor cu stâlpii de beton cedează fiind realizat un performant/ingenios sistem de prindere prin îndoirea unei bări filetate, sudarea capetelor și prinderea restului de cablu de acest cârlig improvizat și… constatările ar putea continua.

Nu știu dacă cei ce își doresc lemn plastifiat ori podină de metal vor citi aceste rânduri, dar consider că mai întâi ar trebui să se gândească la structura de rezistență a podului iar mai apoi vom putea pune și podina.

Repet, ceea ce am afirmat la începutul acestor rânduri și anume faptul că nu doresc să aduc acuze nimănui pentru nimic, dar, totuși, nu pot sta indiferent fără a-mi exprima gândurile. Trăiesc și eu în Sighet. Acuzele aduse administrației sighetene poate le merită doar unii. Pozele atașate vorbesc de la sine.

Autor (text & foto), Sorin Rednic

Personalitatea maramureşeană poate cea mai impunătoare prin temperamentul său consecvent şi combativ, prin spiritul său de organizare şi prin poziţiile sale „tranșante”, dar mai ales de gândire, decât ale multor altor prozatori contemporani lui, este prozatorul Alexandru IVASIUC. Fiul unei vechi familii nobile maramureşene, Alexandru Ivasiuc  (s-a născut la 12 iulie 1933 în Sighetul Marmaţiei) încă din copilărie şi mai târziu licean fiind era o fire viguroasă şi optimistă, sensibilă, dar şi „violentă”, urând profund egoismul şi „despotismul” comunist, „el s-a străduit să-şi asume marxismul, dar nu dintr-o candoare de adolescent, asemenea poetului (Nicolae Labiş, n.n., Echim Vancea), ci obligat de împrejurări.”* Anii petrecuţi în închisoare l-au făcut mult mai „precaut” în ceea ce priveşte ideologia oficială. Pe de altă parte caracterul său „nu îi permitea” să simuleze supunerea, „ar fi fost nu peste puterile lui, ci sub puterile lui. Inteligenţa energică, virilă îl făcea inapt pentru o miză măruntă. Ar fi fost ca şi cum ar fi încercat să umple un pahar cu apă cu un furtun sub mare presiune. Aşa stând lucrurile, Alexandru Ivasiuc se erijează în marxist, valorificând din marxism o dimensiune care i se potriveşte: radicalitatea.” *

Alexandru Ivasiuc comentează, „echilibristic pe sârma marxim-leninismului”*, în volumele sale de eseuri „Radicalitate şi valoare” (1972) şi „Pro domo” (1974) precum şi în alte articole publicate în revistele „România literară” şi „Contemporanul”, scrierile lui Hegel, articolele tânărului Marx, cât şi aserţiunile din „Caiete filosofice” ale lui Lenin. El găseşte în aceste texte argumente în favoarea convingerii sale că valoarea este direct dependentă de radicalitatea demersului creator, de capacitatea de a revoluţiona concepţia despre viaţă.” * De pe această poziţie, Alexandru Ivasiuc combate „complicaţia inutilă, transformarea culturii într-o birocraţie şi pledează pentru o întoarcere la întrebările originare. Luând în discuţie, inevitabil, problemele creaţiei literare, pretinde ca există o legătură directă între atitudinea radicală exprimată de operă şi valoarea ei.” * (* Alex Ştefănescu).

În numai zece ani de activitate literară Alexandru Ivasiuc a publicat o impresionantă operă literară; a publicat șapte romane, un volum de nuvele, doua culegeri de eseuri și sute de articole în ziare și reviste („Contemporanul” şi „România literară”). Opera impresionează nu atât prin dimensiunea sa, cât prin conţinut, prin scopul propus şi prin efectul ei asupra contemporanilor în încercarea autorului de a formula un tablou general al eforturilor spiritului uman în toate direcţiile şi în toate domeniile, dar mai cu seamă în cel literar, opera sa intrând în „circuitul canonic” încă înainte de tragica sa dispariţie (la cutremurul din 4 martie 1977, Bucureşti).

Destinul lui Alexandru Ivasiuc este parte din destinul unei generaţii care s-a confruntat cu o traumă existenţială (detenţia politică), traumă ce anunţă o tentativă, nu mai puţin dramatică, de reinserţie socială, în anii ce urmează eliberărilor din închisori. Vieţile paralele ale regimului comunist sunt dintre cele  mai complicate, iar juxtapunerile precipitate de închisoare marchează  educaţia intelectuală (Sanda Cordoş).

Comentatorii vieții și operei lui Alexandru Ivasiuc (Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Sanda Cordoş, Nicolae Balotă, Eugen Simion, Cornel Ungureanu, Valeriu Cristea, Alex Ştefănescu, Tita Chiper-Ivasiuc, Gheorghe Andraşciuc) au evidențiat, în genere mai mult sau mai puţin pe faţă, legătura dintre cele două registre, existenţial şi textual și „schimbarea la faţă” a lui Alexandru Ivasiuc, (declinarea identităţii intelectuale marxistă este dublată de  opţiunea tăcerii publice în chestiunea detenţiei politice. Partea de umbră a vieţii, nu numai a scriitorului, dar a acestuia în special, parte pe care nici un comentator de dinainte de 1989 nu o poate evoca decât în cheie esopică, este relegată convorbirilor cu prietenii, acolo unde Ivasiuc îşi „transcrie” confesiunile ce pot a fi structura unui roman care a fi putut fi. Trecerea de la rezistenţă la marxism poate fi citită ca o înţelegere a necesităţii istorice, sau ca o tăgăduire a vechiului statut de inferioritate simbolică (victima destinată persecuţiei şi marginalizării), prin îmbrăţişarea unei credinţe care este aceea a stăpânilor. Sanda Cordoş în monografia „Alexandru Ivasiuc”, Editura Aula, Braşov, 2001) punctează acea conjuncţie vinovată între literatură şi „vulgata partinică” în cazul lui Alexandru Ivasiuc cum că zelul  convertitului la marxism pare să contamineze majoritatea textelor sale,  acolo unde  vocea auctorială se suprapune peste  vocea puterii ce administrează, arbitrar, destinele individuale şi că oricât de paradoxal, victima din 1956 elogiază raţiunea istorică în numele căreia propria sa viaţă fusese mutilată.  Restul  e doar tăcere.

■ Echim VANCEA

N. R. text republicat

Căsuțe pentru copii de vânzare!

Niște mămici virtuale
În Sighet vor și… căsuțe
Pentru copii de vânzare:
Pot, că-s la limbă… slăbuțe!

Ras Publica

Ioan Hotea s-a născut la 28 noiembrie 1953, în satul Valea Stejarului, comuna Vadu Izei, Maramureș.

Este absolvent al Școlii generale cu clasele I-VIII, din satul natal și al Liceului Pedagogic (5 ani) din Sighetul Marmației. Este repartizat, după absolvirea Liceului Pedagogic în satul Valea Stejarului. Din 2003 este licențiat în istorie și geografie al Facultății de Științe Umaniste – Creștine din cadrul Universității de Vest „Vasile Goldiș”, Arad.

În 2005, își finalizează masteratul educațional la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”, Arad. Obține doctoratul în filozofie în anul 2010.

În ultimii ani, Ioan Hotea a fost directorul Școlii generale nr. 5 din Sighet.

Amintim câteva titluri din lucrările semnate Ioan Hotea:

• Valea Stejarului – studiu monografic și de geografie umană, 2005
• Vadu Izei –  o filă din istoria Maramureșului. Studiu monografic și de geografie istorică, 2008
• Magic și magie în filozofia ocultă, 2010
• Din misterele iubirii filozofice, 2011
• Mituri, rituri și orizonturi magice în etnofilosofie, 2011

Dumnezeu să-l odihnească-n pace pe profesorul Ioan Hotea! Sincere condoleanțe familiei îndoliate!

Salut, Sighet!

O după-amiază însorită la Sighet… Prin preajma Primăriei, toată lumea doarme!

Foto: D. C. Teacher’s

Turnul de observare și popicăria de pe platoul Solovan la sfârșitul perioadei interbelice. Accesul era destul de facil, pe serpentinele amenajate ale Solovanului.

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!