„Dallasul” tinereții noastre (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

M-am întors de mai bine de două luni… Am tot lăsat timpul să curgă și nu m-am putut hotărî să scriu, să mai scriu despre lumea pe care am lăsat-o în urmă. O lume pe care mulți ar vrea s-o cunoască, s-o priceapă, pentru care, poate, ar fi ultimul vis s-o vadă în realitate.

Există și-o vorbă: „viața bate filmul”. Câteodată da, câteodată nu. În cazul de față, și în cele ce voi relata, eu zic că „filmul bate viața”. Dacă viața e doar o înșiruire de zile și nopți în așteptarea acelui ceva ce parcă nu mai vine, filmul a fost un surogat perfect pentru a susține o lume mohorâtă, fără perspective, fără vreo licărire de speranță că, odată, de undeva, va erupe ceva punând capăt coșmarului (comunist) de dinainte de ’89, ce părea nesfârșit.

În tot acest coșmar și întuneric, din griul predominant, mai săreau și câteva scântei prin anii aceia, ’75-’78, sub forma unor seriale ieșite din tipare, de genul „Dallas”. Au fost, poate, printre puținele momente de respiro în atmosfera sufocantă a acelor ani, când, la ora difuzării serialului, lumea era conectată la „visul american”.

Se respira o altfel de lume. Iluzia unei societăți evoluate de tip american, era visul (fie el și iluzoriu)  oricărui român, care, după o oră de vizionare, se trezea brusc, trezirea fiind și mai crudă în adevărata realitate pe care trebuia s-o îndurăm fiecare dintre noi.

Poate că și atât cât ni se dădea cu pipeta, această falsă iluzie a unei lumi civilizate, a contribuit la alienarea de moment sau, a contribuit la acumularea de noi tare, de frustrări și care, într-un final, au adus „mămăliga” la o așa presiune că, la un moment dat, a explodat. A fost una din acele picături care tot s-au adunat formând un ocean de revoltă care, în ’89, a inundat aproape toată Europa.

Aveam pe atunci cam 20 de ani și cuvântul America era asociat cu Fata Morgana. Cum puteam să bănuiesc că după 40 de ani voi avea privilegiul de a-i călca pământul, de a intra în această Lume Nouă, de a face constatări, comparații, critici… (toate astea prin prisma unei „novice” scăpate de sub „ciuperca” otrăvită a 40 de ani de comunism)?!

Să nu vă așteptați, însă, ca în cele ce vor urma să găsiți doar elogii la adresa acestei societăți „edenice”. Dacă derulez filmul celor 40 de ani scurși de la primele episoade, ar trebui să constat cu un gust amar că deziluzia și amărăciunea sunt două sentimente care mă încearcă. De ce spun asta? Deaoarece, anul acesta, am avut oportunitatea de a vizita Southfork-ul Dallas, unde s-a turnat mare parte din serialul Dallas.

Cu toate că nu mai sunt așa de tânără, se pare că nu sunt vaccinată la impactul dintre ceea ce te aștepți să vezi și ceea ce ți se oferă. Încă de la intrare, a trebuit să-mi las marile speranțe în așteptare…

Ne-a întâmpinat un „car alegoric”, format dintr-un cap de tractor, pe capra căruia trona un fermier american, care făcea onorurile fermei, urmat de niște vagoane din tablă perforată, cu niște bănci reci pe care te așezai și făceai turul fermei, cu explicațiile de rigoare.

Ferma constă într-un teren imens întins pe hectare întregi, delimitată de garduri albe. Am zărit din mers două lame și doi ponei (de serviciu) care-și cunoșteau bine rolul de a se poza alături de vizitatori.

Primeam informații sporadic: acolo-i căsuța lui miss Ellie, aceasta-i sonda ce apărea în film (o machetă), acolo-s grajdurile și, în sfârșit, aici e reședința familiei Ewing, unde am și poposit. După o ședință de inițiere într-o anticameră a fermei, în care ni s-a explicat că, de fapt, ceea ce vedem este doar o copie a adevăratei proprietăți a celebrei familii după care s-a turnat serialul, am aflat că nu li s-a dat voie producătorilor să filmeze pe acea proprietate și, atunci, au încropit ad-hoc această fermă. Atmosfera generală era de blazare, o blazare care, după 40 de ani, mai producea bani. Avea un miros de închis, de praf de încremenire, care, pe mine, m-a făcut să mă simt tristă.

Da, ăsta era sentimentul când îți vezi iluzia tinereții din acel film sfărâmată. Peste tot, cordoane de pluș care-ți marcau culoarele pe unde ai voie să treci – oricum, nici nu te puteai abate de la traseu, deoarece spațiile erau minuscule, cât să introduci camera de filmat ca să vezi un cadru dorit. Ni s-a explicat că prin stilul adoptat în ceea ce privește filmările, toate încăperile păreau imense. Piscina apărea în film de dimensiuni olimpice. În realitate, era una normală, pe care orice american modest o are în curte. Toți pereții erau capitonați cu pozele protagoniștilor din film, în rame, prin camere, peste tot. Ba s-au montat și machete reprezentând anumite personaje, postate în anumite nișe iluminate, în așa fel încât, să pară adevărate. Parcă era o casă bântuită de umbrele trecutului care, încă, mai păstra ceva din anii aceia…Sub vitrine din sticlă, erau așezate diferite obiecte specifice fiecărui personaj. De exemplu, la J. R., erau expuse cizmele de cowboy, pistolul, pălăria și nelipsita sticlă de whisky. Stăteau acolo ca niște moaște.

Băile erau așa concepute din focuri de lumini și oglinzi, că păreau interminabile. Încercam să scormonesc prin cenușa amintirilor o asemănare cât de cât cu ceea ce vedeam de-adevăratelea, dar nu mi-a trezit nicio emoție. Doar un ușor sentiment de melancolie. Să fi fost oare timpul care a trecut, percepția diferită a acelor ani, sau nevoia de a vedea doar ce ți se oferă, numai să fie altceva? Mă uitam în jur, vedeam chipuri diferite, de naționalități diferite, venite să viziteze acest muzeu, dar n-am remarcat o prea mare decepție pe chipurile lor. Poate veneau din locuri unde nu au avut parte de „drogul” Dallas, n-au trecut prin niște ani în care, fie și datorită unui serial mai puteai „evada” și mai puteai spera…

Când am venit, ne-a adus cu tractorul, cu vagoneți. Când am plecat, ne-a lăsat pe jos. Probabil că în prețul biletului (destul de piperat), n-a intrat și plecarea. În America, și timpul și drumul costă bani.

Așa că, am luat-o la pas, având timp să ne facem câteva poze cu animalele din fermă. M-am uitat în urmă și mi-am zis: încă un vis spulberat dintre multele visuri ale tinereții…

Ileana Pisuc

 

 




[VIDEO] – Tabăra internațională de pictură de la Vaja (Ungaria)

Pictorul  István – Ștefan Hegedűs este invitat și participă în fiecare an, începând din 2006 la Tabăra internațională de pictură de la Vaja – Ungaria.

István – Ștefan Hegedűs s-a născut la 14 octombrie 1960 la Sighetu Marmaţiei. Locuiește și creează în Sighet. A avut trei expoziţii personale (1996, 2002, 2016) şi a participat la numeroase expoziţii de grup (Sighetu Marmaţiei, Baia Mare, Satu Mare, Târgu Lăpuş, Vaja – Ungaria).

A obținut premiul I al Concursului de Artă Plastică “Gheorghe Chivu” în anul 2017 (ediția a VIII – a).

Are lucrări în diferite colecţii particulare din România, Ungaria, Italia, Germania etc.

Film realizat în cadrul proiectului „Focalizare prin Obiectiv: Dezvoltare Durabilă”, implementat de către Asociația Valea Verde.

Salut, Sighet!




Salut Sighetul de pe cel mai înalt vârf din statul New York! (autor, Antonia Dubovici)

Scurt jurnal de călătorie

“Binecuvântat este omul care poate privi, în fiecare zi, ceva atât de pur şi de senin cum este cerul la apus, în timp ce lumea se frământă fără rost.” (Henry David Thoreau)

“O, dragă natură – o incursiune în puritatea memoriei, după o scurtă perioadă de uitare petrecută în păduri de pin! Așa vin la tine, precum un om înfometat la o coajă de pâine” – acestea sunt primele cuvinte care-mi vin în minte, ca o priveliște din jurnalul lui Thoreau, care se reflectă cu atâta acuratețe în oglinda liniștii interioare.

În 29 iunie, am făcut o expediție de aproximativ 17 mile alături de încă cinci iubitori de drumeții (Ivan, Darian, Raisa, Vasile și Daniela) și iată-ne ajunși în inima celor mai înalte culmi din Munții Adirondack (n.a. parcul Adirondack este cel mai extins parc din SUA, cu o suprafață similară cu a statului Vermont), ținta noastră fiind Muntele Marcy – cunoscut sub numele de Tahawus – în indiană “Despicătorul de nori”, cel mai înalt vârf din Statul New York, cu altitudinea de 1.629 m, unul dintre cei mai căutate destinații pe sezonul verii, zilnic fiind escaladat de sute de excursioniști din întrega lume.

Am pornit dimineața devreme, știind că media dus-întors este de aproximativ 10 ore, așa că trebuia să fim suficient de rapizi ca să nu ne lăsăm corpul să acumuleze prea multă oboseală, dar și suficient de lenți pentru a ne putea încărca cu “aurul verde” din pădure.

Am savurat și îndurat fiecare pas, bucurându-mă de tot ceea ce vedeam, iar când am ajuns sus, în vârf, m-am simțit acasă, în Maramureș, fiindcă natura te conectează în mod automat cu esența identității tale lăuntrice, brusc n-am mai simțit nicio distanță, fiindcă dorul de casă s-a făcut un cer de liniște, un cer pe care puteam să-l ating cu vârful degetelor.

Am avut fericita ocazie să privesc cum arată o pădure întreagă, bogată, nealterată; pășind într-o lume unde respectul pentru natură este echivalent cu respectul pentru tine însuți și pentru ceilalți, iar făcând o paralelă cu situația pădurilor de acasă, țin să spun că mi se rupe sufletul pentru pădurile din România, unde inconștiența și indiferanța și-au făcut cuibul. În aproximativ 26 de km parcurși, nu am găsit niciun deșeu, nimic aruncat la întâmplare, ecosistemul fiind îngrijit cu maximă responsabilitate, fiecare turist înțelegând în profunzime că în pădure ești mai aproape de casă decât va fi vreodată.

Din păcate, lumea contemporană este sufocată de confort și comoditate, iar de prea mult bine, ajungi, în mod paradoxal, să-ți fie mai rău, iar acest lucru se datorează faptului că am uitat de unde am pornit, că ne-am îndepărat de natură, de mecanismul după care suntem reglați și în conștiința căruia noi ne-am pierdut vocația, nu doar ocolind-o ci și întorcându-ne împotriva ei, iar efectul este ruperea echilibrului fragil pe care noi o numim sănătate, respectiv viață. Adevărul este că, până la urmă, confortul dăunează grav sănătății!

O mică observație: cu cât ești mai departe de natură și îți construiești universul în munți artificiali, cu atât riscul de a acumula balast sub formă de boli și suferințe, este mai mare. Natura nu este doar izvorul sănătății, ci și prelungirea propriului nostru corp, de aceea nu te poți reface în totalitate și în profunzime decât dacă te conectezi cu energia din care izvorește viața însăși, acea frumusețe spectaculară, brută și de neîmblânzit.

Enumerând o foarte concentrată vâltoare de stări, senzații și sentimente pe care le-am purtat în bagajul celor 10 ore de mers, ar fi: efort, euforie, extaz, epuizare, revigorare, refacere, regăsire, depășire, detașare, deconectare prin atingerea propriilor bariere și demolarea lor.

La final, când îți spui ca ești terminat, îți mai rămâne ceva, ceva ce nici n-ai știu că ai purtat cu tine atâta amar de timp, o forță misterioasă care te umple de vitalitate, așa am simțit ultimele două mile, că am zburat, abia atingând pământul, corpul meu s-a desprins de oboseală, și de durere, devenind două entități separate, simțind că merg cu sufletul vibrând în fiecare atom, viu și prezent în fiecare părticică din mine. M-am vizualizat ca o masă de energie mobilă, simțind fiecare vas de sânge, fiecare mușchi și nerv așa cum am privit pădurea desfășurându-se anatomic în fața ochilor mei.

M-am învins din străfundul limitelor mele, depășindu-mă, iar lecția învățată este că efortul nu este decât o construcție mentală, la fel și oboseala, și aș îndrăzni să merg și mai departe: boala este doar o construcție mentală. Secretul este îți atingi gândurile și le dai drumul să vindece în mod conștient, numai în acest sens poți obține o însănătoșire deplină.

Când îți depășești propriile bariere, te ridici nu doar în vârful muntelui, ci și dincolo de ceea ce ai crezut că te poate învinge, iar natura și Creatorul ei îți reamintesc încă o dată că o întoarcere către sine este ca o privire a cerului de deasupra, că interiorul este ușa către cele mai înalte culmi, ale cărui chei sunt pe cât de disponibile, pe atât de dificil de ținut în buzunar.

Câteva impresii ale camarazilor mei de drum:

Darian: Cred că excursia pe care am organizat-o pe muntele Marcy este chintesența clișeului „Călătoria contează, nu destinația”, oricând poți să renunți și să te întorci în zona ta de confort, dar merită la modul absolut să îți pui mușchii la bătaie până sus în vârf, iar când ajungi acolo, realizezi că ceea ce vezi este pur și simplu excepțional, depășindu-ți imaginația: un peisaj minunat contopit cu sentimentul victoriei! Iar la coborâre simțeam că zbor, abia atingând muntele până în momentul în care am simțit că picioarele îmi vor ceda, acest lucru ajutându-mă să apreciez și mai mult momentul odihnei, când m-am așezat în mașină. Cu alte cuvinte, această drumeție a fost o experiență încărcată de frumusețe deplină și modestie.

Ivan: Pentru mine, aceasta este a treia expediție, iar motivul organizării ei a fost introducerea familiei în a face cunoștință cu cel mai înalt vârf din statul NY și cu una dintre cele mai iubite destinații de hikerii din întreaga lume. Când am ajuns în vârf, mintea mea era debranșată de gânduri, un shut down urmat de refresh: acel sentiment fascinant când nu te mai preocupă nimic și te poți concentra 100% pe ceea ce vezi. De fiecare dată când ajung aici, descoper ceva nou, iar turiștilor le recomand să-și propună să cucerească și alte vârfuri din acest lanț muntos, sunt expediții mai scurte decât Muntele Marcy dar cu mult mai multe provocări. Sfatul meu pentru cei care își propun să vină aici, este să se pregătească din punct de vedere mental și mai ales fizic, fiindcă această ascensiune implică un efort solicitant și susținut. În al doilea rând, ar fi echipamentul și proviziile (apă, hrană) – având în vedere că este un consum intens de energie, iar în al treilea rând, le recomand să facă aceste expediții în grup pentru a avea parte de suport moral și sprijin de orice fel.

Antonia Dubovici,
30 iunie, 2018




Trei la masă (autor, Crina Voinaghi)

„Revista de Povestiri” a organizat cea de-a 11-a ediție a Concursului trimestrial de povestiri, ediție jurizată de scriitoarea Ana Maria Sandu. Primii doi premianți, printre care se numără și prof. Crina Voinaghi de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, vor participa , în toamna acestui an, la  Creative Writing Sundays, seria a 19-a. Crina Voinaghi nu este la prima apariție în paginile acestei reviste, anul trecut, în septembrie 2017, fiindu-i publicată povestirea Schimbarea.

Povestirea „Trei la masă” scrisă de Crina Voinaghi, apreciată de Ana Maria Sandu drept „o altfel de poveste „de familie”, a fost selectată și publicată „pentru finețea observațiilor și stilul curat în care e scrisă. Pentru felul în care autoarea se joacă cu planurile temporale. Pentru că reușește să creeze și tensiune și emoție.” (www.revistadepovestiri.ro)

*

Trei la masă

Cel mai bine îmi amintesc cum suna telefonul. Un ţârâit lung, nervos, care desena puncte prin aerul din jur făcându-l mai strident. Nimeni nu mai vorbea, toată hărmălaia se întrerupea brusc şi împietrit de parcă nu ne-ar fi venit să credem că sunetul acela este real şi mai credeam că, dacă am fi tăcut toţi, el ar fi putut dispărea ca prin farmec. Stăteam în aşteptare preţ de un ţârâit cumpănind cine se va duce să răspundă, uitându-ne unii la alţii ca nişte jucători abili de poker care abia aşteaptă să apară slăbiciunea în ochii partenerilor de joc. Bunicul câştiga întotdeauna, el nu mergea niciodată să răspundă. Jocul îl juca, dar nu răspundea. Eu eram de obicei cea care pierdea, pentru că bunica se ridica greu şi erau mari şanse să nu mai sune pe când ar fi ajuns ea, aşa încet mergea, atât de bătrână era.

De cele mai multe ori, deschizând în grabă uşa camerei-bucătărie care ducea spre holul neîncălzit, trebuia să feresc pisica ce aştepta răbdătoare să intre în casă. Nu mai apucam să o ocolesc în lateral aşa că întotdeauna, din obișnuință, făceam un salt peste pisica reală sau imaginară care mie mi se părea de o perfecţiune uluitoare şi, răvăşită de frigul de pe hol, ridicam receptorul rece cu un alo curios, cercetându-mă în acelaşi timp în oglinda care purta în ea hărţi de puncte negre, deformând vag imaginea şi suferind cu fiecare secundă.

Niciodată nu am primit vreo veste proastă de la acel telefon. Tot timpul analizam oglinda, nu neapărat chipul meu cât pe ea, cât mai îmbătrânise, câte pete mai apăruseră şi apoi doar ce culoare aveau ochii mei oglindiți în ea. Pare incredibil dar sunt aproape sigură că aveau de fiecare dată alte nuanțe. Apoi îi chemam pe bunica sau pe bunicu să preia telefonul, pe mine nimeni nu mă suna vreodată pe holul tăcut, partenerii de joacă de pe stradă strigându-mă strident și tărăgănat de la poartă. Mă întorceam repede la căldură, mulţumită că nu e o veste proastă, deşi nu ştiam niciodată ce fel de veste e cu exactitate. Luam în braţe o pisică – cred că am avut în toate combinațiile de culori, mureau destul de des – şi o învârteam în aer sau o aruncam pe pat, din prea multă dragoste, fireşte.

Totul avea o culoare, un miros, o muzică interioară, iar universul era suficient de mare. Nu îmi doream multe şi nu m-am întrebat de ce stăteam doar cu bunicii. Îi mai auzeam vorbind de mama şi de tata dar de fiecare dată când întrebam se fereau să răspundă. Se uitau unul la altul şi mici fire nevăzute se ţeseau între ochii lor. Bunica mă lua în braţe iar eu nu mai întrebam nimic. Era cald la ea în braţe şi mirosea a mere şi a lână. Cred că nimeni nu m-a iubit atât de mult ca bunica mea. Poate doar bunicul. În zilele când ploua şi nu ieşeau copiii la joacă, scotea dintr-un sertar pe jumătate înţepenit un pachet lipicios de cărţi de joc, cele mai vechi cărţi de joc pe care le-am văzut vreodată. Nu ştia decât două jocuri şi pe acelea le jucam până se lăsa seara şi atunci, în căldura din încăpere, ni se alătura şi bunica spunând „O tură, că pe urmă pun cina”. Dar totdeauna se făceau 4-5 ture până pachetul de cărţi se întorcea în sertarul vechi iar noi mâncam ce ne punea bunica în farfurii. Era cea mai bună mâncare, cei mai buni noi trei, cu câte o pisică cerșind la picioare, într-o liniște picurată de sunetul tacâmurilor în farfurii și de buletinul de știri de la radio.

Viaţa e simplă la început, poate noi o complicăm cu aşteptările şi tristeţile noastre, ar fi mult mai comod dacă am reuşi să ne păstrăm cumva copilăria. Dacă am fi doar copii. Dacă unii ar fi doar bunici, alţii doar părinţi. Dacă s-ar putea să alegem, eu aş vrea să fiu doar copil. Dar cred că ar fi prea simplu și toți am alege să fim copii. Nimeni nu ar vrea să fie bunic sau părinte. Sau poate da? Poate fiecare ar fi făcut pentru a juca un rol așa cum unii sunt făcuţi să fie doctori, alţii cântăreți, alții conducători de stat. Așa ar putea să fie unii copii iar alţii bunici. Să se nască bătrâni dar să nu-i doară nimic, niciodată. Şi să poată sta toată viaţa cu nepoţii lor, care să rămână copii. Să moară deodată. Sună egoist, poate chiar este. Dar ei sunt tot ce am cunoscut vreodată la capitolul dragoste necondiţionată. Bărbaţii care au trecut prin viaţa mea şi care au pretins că mă iubesc au fost tot atât de schimbători ca vremea la Londra. Am învăţat cu timpul să nu mai cred toate visele pe care mi le ţes, le lăsam puţin să se formeze, apoi le aruncam direct la gunoi şi răvăşeam totul, ca să nu mă mai pot apuca apoi să caut prin toate mizeriile de acolo ca să le recuperez. Să nu credeţi că m-am născut aşa înţeleaptă. Nicidecum. Oamenii cresc şi trebuie să dea cu capul de tot felul de chestii ca să nu mai fie proşti. Unii dau mult şi bine. Eu o dată. Apoi nu am mai vrut.

Mult timp după ce am plecat de la bunici a sunat telefonul. Au fost doar veşti proaste şi aşa am început să fiu adult. Nu prea mi-a plăcut, a fost cea mai neinspirată perioadă din viaţa mea.

Prima dată a sunat un telefon Nokia cu butoane. M-a anunţat că moştenisem casa bunicilor, pentru că ei nu mai erau. După câţiva ani a sunat un Iphone nou-nouţ, ca să îmi dea de veste că aveam părinți. Apoi un Samsung să îmi spună că o mamă pe care nu o cunoșteam are o boală incurabilă și vrea să o iert. Apoi au tot țârâit să mă anunțe diverse morți, dispariții, obligații, căsătorii, întîlniri, evenimente, lucruri fără rost. Și filosofii de genul „Ori mă iubeşti ori nu mă iubeşti, e simplu, căsătorește-te cu mine!”

Şi iar suna telefonul. Iar cineva murea sau se răzgândea sau era deja însurat. Iar cuvinte spuse aiurea, iar reproşuri, iar repetări inutile. Până când într-o zi l-am aruncat. Da, exact. I-am făcut vânt. L-am zvârlit cât acolo. L-am mătrășit. Mă enerva, mă controla, îmi spunea cum să-mi împart zilele, orele, îmi planifica viața, care era puțin altfel decât aș fi vrut să fie.

M-am mutat înapoi în țară după ce am muncit o vreme în Spania, am refăcut casa bunicilor și am păstrat, nefuncțional firește, telefonul de pe hol. Era mai mult o piesă de muzeu, la fel și oglinda care îmbătrânise groaznic și avea nevoie de niște operații de liposucție pentru pete negre. Abia mă vedeam în ea. Dar nu m-am îndurat să le execut. Le-am curățat și le-am lăsat la locul lor pe același material cu maci roșii jerpeliți, cusuți de mână, pe care ceilalți nu l-ar fi folosit decât poate pentru cușca câinelui sau adăpostul pisicii. Dar eu nu eram ceilalți.

Mi-am luat un laptop cu conexiune la internet, dar m-a enervat destul de rapid așa că am renunțat la el. Mi-am mai luat un job plătit binișor și am refuzat să-mi iau telefon sau o pisică. Bărbații îmi mai cereau numărul de telefon sau mă mai căutau pe facebook pentru că urâtă nu sunt, ba pot să fac și conversație fără ca interlocutorul să se plictisească, dar le răspundeam de fiecare dată:

— Am putea ieși, dar, de sunat… mai greu. Nu am telefon. Nu am nici cont de facebook.

Ei făceau ochii mari când auzeau asta și mă măsurau imediat din priviri. Oricine avea un telefon mobil, nici nu se punea problema să nu ai. Și bunica ar fi avut dacă ar mai fi trăit. Mă considerau probabil o ciudată periculoasă și mă simțeam obligată să adaug pentru a mai îndulci reacțiile:

— Nu-mi plac telefoanele.

Dar tot ciudată rămâneam în ochii lor și renunțau. Asta până când l-am întâlnit pe Virgil. Era pur și simplu îndrăgostit de telefonul lui, avea husă, folie de protecție a ecranului, șervețele speciale pentru curățare, era pentru el ca un fel de animal de companie super dresat. Iar adevărul e că mă fascina. Îl țineam aproape pentru că voiam să observ mai bine, într-un fel vulgar și ridicol, ca un adevărat voyeur, relația lui cu telefonul. Lui i se părea fascinant faptul că eu nu am telefon și uite-așa, încet încet ne-am redescoperit îndrăgostiți. S-a mutat în casa bunicilor mei care era a mea și iar a început să sune telefonul. El se agita, se grăbea sau se pierdea în funcție de ce era pe ecran sau ce auzea, iar eu nu mă mai săturam să interpretez zâmbete, trăiri, tristeți, înflăcărare și plictis. În scurt timp ne-am luat o pisică și luam masa ca pe vremuri, în 3. Eu, Virgil și telefonul. Și pisica, normal, la picioare, cerșind din când în când pentru că nu voiam să o educăm, voiam să fie naturală, pisică în toată splendoarea caracterului pisicesc. De multe ori uitam că e telefonul lui și îl mai luam să pornesc un video pe youtube sau să mai citesc o știre, era ca și cum făcea parte din familie. A mers o vreme până când brusc nu a mai mers.

— Adela, tu mă verifici? m-a întrebat el într-o zi, abia stăpânindu-și furia.

— Cum adică? m-am mirat eu.

— Adică îmi verifici telefonul? Apelurile, mesajele?

— Ce tot vorbești? Citesc o știre, mai joc un candy crash. Până acum nu te supărai…

— Credeam că e ceva accidental, că nu-ți plac telefoanele, dar văd că îl folosești mai mult decât mine.

— Te deranjează?

— Cred că da. Plus că nu prea ești credibilă cu știrile. Cred că mă verifici. Mă bănuiești. Și greșești. Pentru că eu nu aparțin nimănui. Ia-ți propriul telefon dacă începe să-ți placă.

Și așa s-a terminat. În 2 zile, pentru că totul era clar. Nu puteam să-mi iau și eu unul pentru că asta ar fi însemnat să fim 4 la masă.

Apoi nu s-a mai mutat niciun bărbat la mine. Au mai fost unul sau doi în viața mea, dar asta era tot, nu voiam să se mute la mine, nu mergea. În schimb mi-am luat 2 telefoane. Unul cu conexiune la internet, iar celălalt fără, ca să le diferențiez, să fie distincte. Și uite așa, de fiecare dată când mâncam eram 3 la masă. Plus pisica de la picioare, care, între timp, urmându-și instinctele, se urca pe masă și-mi lua din farfurie dacă eram pierdută într-o postare pe facebook sau instagram. Dar m-am obișnuit, nu mă supăr și știu că bunicii ar fi încântați să mă vadă la aceeași masă, ca și cum am fi toți trei și ar suna telefonul. Iar eu aș câștiga așa cum câștiga odinioară bunicu, pentru că nu răspund niciodată atunci când mă sună cineva. Nu suport veștile proaste spuse la telefon.

Autor, prof. Crina Voinaghi

Sursă: www.revistadepovestiri.ro




VIDEO – Corul Hashdera din orașul Afula, Israel, în concert la Sighet (autor, Sorin Markus)

Corul HASHDERA din orașul israelian Afula a concertat azi, 01.07.2018, în Sinagoga din Sighet.

Autor, dr. Sorin Markus




Sighet – Album retro (XIV)

Prin anii ’60, liniștea era întreruptă de un singur autobuz ce sporea farmecul Sighetului. Inexistența unei circulații sufocante și curățenia generală a orașului erau o invitație la promenadă.

 

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

 

Salut, Sighet!




PoetikS – DEBUT – Hajnalka Cuth

Hajnalka Cuth

Suferința

Un gol imens îmi cutreieră sufletul
E un întuneric des de nepătruns
O rană sângerează și umple o mare roșie
De-atâta amar de suferință,
Îți pătrunde în fiecare atom al ființei.
Carnea de pe oase-i mai grea ca plumbul
O tot târăști după tine și devii ostenit
O oboseală surdă ascunde strigătele făpturii mele adevărate,
Eul meu este strivit de forța negrului ce se extinde
Ca o pată de cerneală pe o foaie albă,
Pe care am vrut să scriu visele mele, ce niciodată n-au văzut curcubeul!
Lumina s-a deformat în umbră…
Mi-am dat seama că ploaia e singura mea scăpare,
Dar în Sahara mea, copacul fericirii nu înflorește
Căci singurii stropi ce-i mângâie crengile uscate sunt lacrimile mele,
Cum aș putea să uit suferința?
Când fiecare apus de soare aduce întunericul din nou
Și frica de mâine ca o hipnoză colectivă,
Mă subjugă în întregime pe mine, pe toți.
Cum aș putea să uit?…

Aș vrea să zbor din colivia închisă-n monotonie
Din care privesc lumea pe care n-o trăiesc
Și tot ce văd sunt doar zâmbete false
Înnegrite de fum și alcool,
O piesă de teatru foarte prost regizată.
Țipetele din priviri mă asurzesc,
Prefer să rătăcesc prin intelectualisme goale
Rostite de prietenul meu imaginar
Visătorul incurabil înalt și înțelept,
Ce mă face să simț!
Era să uit că știu să simț,
Credeam că nu mai e nimic în mine
În acest suflet, ca o peșteră fără fund
Unde sedimentele suferinței au format mii de straturi cenușii monocromatice,
Credeam că lumina din ochii mei este doar o reflecție a soarelui
Ce odată cu apusul se stinge
Dar uite că stele noi se nasc sub cerul suferinței
Și îmi luminează noaptea lungă și rece.

*

Fără cuvinte

Ador mirosul de ploaie de vară
Diminețile liniștite, când praful zilei de ieri s-a risipit
Când inima mea e plină de-o bucurie surdă
Pe care doar eu o percep tulburată,
Ador zâmbetul fetei de la patiseria mea preferată
Care știe ce vreau să comand fără a mai rosti vorbe
Cuvinte-n zadar…
Cum ar fi o lume fără cuvinte?
O lume prin care să vorbim doar din priviri, zâmbet și cântec
Ar fi o lume mai bună, fără războaie și fără suferință.
O lume fără cuvinte ar fi o tragedie bine venită
Ce ne-ar schimbă viețile de tot,
Doar așa am putea asculta ploaia
Și-am percepe-o ca pe o binecuvântare
Doar așa am putea auzi foșnetul frunzelor în luna mai
Doar așa am putea asculta simfonia naturii
Pe care mulți o ignorăm
Căci suntem prea obsedați de cuvinte
Rostite de mine, de tine, de mama și tata,
Cuvinte alterate…
Fără cuvinte n-am mai avea așteptări
Am fi mai puțin întemnițați de povara vorbelor
Am fi liberi cu adevărat!
Singura mea resemnare ar fi că nu aș mai putea scrie poezii
Dar totuși le-aș scrie
Le-aș scrie cu o rază de soare pe cer, pe un nor trecător, efemer
Ți le-aș cânta cu o voce sublimă
Ți le-aș desena pe nisipul umed al mării
Și-apoi le-aș șterge cu lacrimile mele.

*

Aripi de plumb

Sunt ostenit de atâtea încercări eșuate
Plămânii mei se simt sufocați de fum și am uitat să respir
Am degetele înghețate lipsite de viață
Și nu mai pot să cânt la instrumentul meu preferat
Fără muzică nu mai e viață
Încerc să-mi încălzesc glasul
Dar nu pot să scot nici un sunet
Sunt paralizat de durere
O durere cumplită ticsită de dor
De dorul de a zbura, dar nu pot să zbor
Și cum aș putea oh, Doamne? Simt că mor
Am aripi de plumb și nu pot să zbor…

Hajnalka Cuth




Politica? E o c … ă, dom’le! (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Se presupune că orice om decent știe care este diferența dintre bine și rău. Știi, pentru că așa ai fost crescut, educat, simți că anumite lucruri nu sunt corecte sau cusute cu ață albă sau exagerate. Și atunci de ce în România această diferență este extrem de greu de făcut și are multe variabile?

Poți să spui eu nu fac politică dar nu știu câtă dreptate mai ai. Poți și să nu mergi la vot dar apoi ce drept mai ai să te plângi? Îți permiți să mergi la mitinguri, la proteste sau unde mai vrei tu, să postezi ce dorești pe facebook sau pe alte rețele de socializare dar nu ai nicio certitudine că vei putea face asta peste câțiva ani, când vei vrea, de câte ori vei vrea. Viața noastră, a fiecăruia depinde de faptul că iei sau nu atitudine, că te declari de o parte sau de alta a baricadei, că îți susții punctul de vedere și îți asumi responsabilitatea. Dar să te declari neinteresat, să trăiești doar în mica ta bulă personală, să nu riști nimic, să nu ai nicio părere, asta nu știu cât de ok este. Mai devreme sau mai târziu vei ajunge cu o problemă minoră sau majoră într-un spital, vei sta la cozi la primărie, îți vei strica mașina mai mult sau mai puțin pe drumurile din România, vei merge într-o stațiune în concediu și vei constata că nimănui nu-i pasă de tine, tot ce se așteaptă de la tine este să plătești fără să pui întrebări.

Întotdeauna în politică au existat interpretări, simpatii, doctrine, limbaj de lemn, manipulări și influențe dar acum sunt toate  înmulțite cu 100. Sau chiar cu 1000. Parcă nu mai știi în care parte să te uiți, sunt peste tot, nimeni nu este fără pată și atunci te întrebi bine dar eu, eu de ce îmi plătesc întreținerea, mă strădui să nu întârzii la serviciu și încerc să fiu cât mai cinstit, cât mai onest? Și atunci nu-i de mirare că nu mai vrei să deschizi televizorul pentru a vedea  politicieni care  caută tot timpul să pareze acuzații, care au nevoie să strige insistent sunt nevinovat, alții sunt vinovați, cei care îmi înscenează diverse mizerii. Cam mulți oameni importanți avem care sunt nedreptățiți de soartă. Normal că te apucă scârba și revolta și te simți nedreptățit gândindu-te la ultimul concediu pe care ți l-ai permis, tu, om cinstit. Normal că îți vine să îți iei lumea în cap dar faptul că am ajuns așa se datorează și celor care au spus pe mine nu mă interesează, eu am o viață, eu nu fac politică. Este de fapt un cerc vicios.

Apoi este foarte greu de înțeles de ce s-ar preocupa cei care au puterea mai mult de condițiile din închisori decât de condițiile din spitale de exemplu. Este de bun simț și asta. Să zicem că nu există excepții, nici interpretări. Nici un om rațional nu ar putea spune că e mai important să rezolvăm situația oamenilor din închisori. Și totuși sunt unii care îți spun privindu-te în ochi că este o problemă ce trebuie neapărat rezolvată după care vor veni și altele. Dar mai întâi asta.

Sunt atâtea paradoxuri, suntem atât de frumoși și atât de urâți, atât de sensibil și atât de cinici, atât de darnici și atât de risipitori! Și aici vă pot da câteva exemple, toate actuale.

Primăria Iași a cheltuit zilele astea 85.000 de euro pe un steag pentru a se mândri în anul centenarului. Casa lui Iuliu Maniu din satul Bădăcin din Sălaj este restaurată prin bunăvoința unui preot cu ajutorul unor donații individuale, venite de la diverse persoane în măsura în care Iuliu Maniu a donat și el pentru construirea școlii de acolo. Are nevoie de încă 200.000 de euro. Casa pentru părinți ai căror copii bolnavi de cancer sunt internați la Institutul Fundeni   s-a făcut prin donațiile a peste o sută de mii de români prin proiectul Magic Home. Bazinul de înot al unei școli din București nu este dat în folosință din cauza unor nereguli și stă în paragină deși au fost cheltuiți în jur de 100 000 de euro. Elevii din lotul național de matematică s-au întors cu 5 medalii de aur și una de bronz de la Olimpiada Balcanică din Grecia, ceea ce a plasat România pe primul loc printre cele 18 națiuni participante. Potrivit unui studiu al Centrului de Evaluare și Analize Educaționale aproximativ 40% din elevii români de 15 ani sunt analfabeți funcționali. Un studiu făcut de iSense Solutions arată că românii din mediul urban cheltuie 80 % din salariu pe mâncare, întreținere și rate ceea ce în alte țări europene se rezolvă cu doar 15% din salariu. Potrivit clasamentului european două treimi dintre români își petrec vacanța acasă. În alte țări din Uniune doar o treime își petrec vacanța acasă. Nu mai spun de persoanele cu dizabilități care nu au prea multe șanse în România la o viață independentă, să nu mai vorbim de participarea lor la un festival în aer liber sau obținerea unui loc de muncă.

Așa că, înainte de a spune eu nu fac politică, pe mine nu mă interesează, am viața mea, nu merg la vot, toți sunt o apă și-un pământ și altele de genul acesta, mai gândiți-vă! Este ușor să ne considerăm victime atunci când nu am făcut mai nimic, am stat în banca noastră și am așteptat doar să treacă furtuna.

Autor, prof. Crina Voinaghi

 

 




Cu Măriuca, într-o poveste muzicală

Măriucă Verdeș

Îndrăgita cântăreață de muzică populară, Măriuca Verdeș (foto), născută în comuna Desești, județul Maramureș, mare iubitoare de folclor autentic, președinte al Asociației „Călineștenii Țării Maramureșului” (asociație care a inițiat și „Școala Rădăcinilor Străbune”), își lansează duminică, 01 iulie 2018, noul album intitulat „Hori din Maramureș”. 

Detalii despre acest proaspăt material discografic, ne oferă Măriuca Verdeș, într-un scurt interviu.

Sebastiana Joicaliuc: Dă-ne, te rog, câteva detalii despre evenimentul din 01 iulie.
Măriuca Verdeș:  Voi lansa albumul „Hori din Maramureș” duminică, 01 iulie, în cadrul evenimentului „Sărbătoarea Rădăcinilor Străbune” (foto) ce va avea loc în Călinești, eveniment ajuns la cea de-a IV-a ediție, și care va debuta sâmbătă, 30 iunie, de la ora 14.00, în Gospodăria lui Victor Știrbuțiului și Gospodăria lui Iurca.  Așa cum am zis, „Horile din Maramureș” le voi lansa duminică, de la ora 13.00, în Gospodăria lui Iurca. Vă aștept cu drag!

Sebastiana Joicaliuc: Cine te-a sprijinit, și financiar, la apariția acestui nou album?
Măriuca Verdeș: Nimeni nu m-a sprijinit financiar. Sau, mai degrabă, pot spune că mi-am autofinanțat acest nou album. Nu mi-a plăcut niciodată să cer de la nimeni, nimic. Alina Bondrea, căreia îi mulțumesc, m-a ajutat, din prietenie, total dezinteresat,  cu design-ul coperții. Și, ca de fiecare dată, părinții îmi sunt alături, mă sprijină necondiționat.

Sebastiana Joicaliuc: De ce albumul se numește „Hori din Maramureș” și care este izvorul de inspirație al pieselor?
Măriuca Verdeș: Noi nu cântăm, ci, horim. Parcă o aud pe mama cum îmi spunea, copilă fiind: „zîi, draga mamii, o Hore!”, așa că, mama e primul meu izvor de inspirație. Apoi, sunt femeile din sat care mi-au spus hori, și numele lor se regăsesc pe coperta acestui album, și care mi-au zis așa: „Hai să-ți zîc o hore, că m-oi duce cu tot cu ele în cealaltă lume. Tu du-o mai departe, că, prin glasul tău, oi trăi și eu…”. Așa că noi, cei care culegem Horea, avem menirea de a duce mai departe glasul tuturor celor care au horit.

Sebastiana Joicaliuc: Lansarea se face punctual, sau va urma un turneu mai amplu?
Măriuca Verdeș:  Lansarea va avea loc atât în țară, cât și în străinătate pentru că, prieteni dragi, voiesc ca acest album de hori să nu rămână uitat într-un sertar, așa cum s-a întâmplat, nu cu mult timp în urmă, și cu „Doinele din Maramureș”…

Sebastiana Joicaliuc: Ce ne pregătește Măriuca Verdeș împreună cu „Călineștenii Țării Maramureșului”?
Măriuca Verdeș: Asociația „Călineșteniii Țării Maramureșului” își continuă activitățile sale, modeste în aparență, activități care înseamnă perpetuarea obiceiurilor, a  jocului satului, înseamnă cursuri de învățare, a celor mai tineri, a tradițiiilor și a meșteșugurilor locale.

Sebastiana Joicaliuc: De ce nu ești mult mai vizibilă prin concerte mai ample la Sighet sau în spațiul public?
Măriuca Verdeș: Explicația este simplă. Nu sunt mai vizibilă în concerte, deoarece horea pe care o horesc nu este, poate, pe placul tuturor. Dar, mai mult de-atât, nu particip la multe spectacole, deoarece nu mă interesează aspectul financiar, nu-mi doresc promovare pentru ca apoi să am ceva de câștigat din asta. Eu voiesc doar să duc mai departe horea sacră a moșilor și acest grai sfânt românesc. Mai mult, când îți lasă moșii cu limbă de moarte să duci mai departe rânduiala de demult, nu te mai gândești la tine, ci doar la ceea ce te-ai legat să faci. Horea mé și a moșilor mei nu o pot nici târgui, dar nici a o vinde. Ci doar să o horesc, așa cum o făceau și ei, pentru sufletul meu, dar și a celor care voiesc să o asculte, fiind un izvor nesecat și limpede din care te poți stâmpăra de sete.

Mi-e dragă horea, mi-e drag portul, ele sunt pentru mine ca cerul și pământul, iar aerul este sufletul nostru care trebuie să le țină vii și să le respecte!

Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca




Sighet – Album retro (XIII)

Centrul liniștit al Sighetului la început de secol XX. În prim plan sunt câțiva copii ce tocmai au finalizat orele. Au la dispoziție un imens teren de joacă. În plan îndepărtat se poate observa Statuia Fecioarei Maria.

 

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

 

Salut, Sighet!