SLUGĂ LA DIRECTOR
Prin anii ’50, directorul unei şcoli de lângă Sighet, învăţător, îi convocă la el acasă pe cei trei profeori suplinitori locali. Avea de săpat beciul la casa în construcţie. După câteva ore de muncă, veni prânzul: coleşe cu sămăt’işă.

– Apoi,  aiasta  nu-i  mâncare  în  lucru! – protestă  unul  dintre zilieri.

– Atunci, Mamica, pentru domnul profesor să faci papară dintr-un ou! – dispuse directorul neveste-sii.

Fiică de preot, aceasta se văieta deseori: “Io, Regina balului de la Coroana, din Sighet, mi-am luat di’bolul acesta!” (Despre ea, un vechi camarad venit în vizită la director remarca: “Toate bune, măi Mitică, da’  tare  hâdă  slujnică  ţi-ai găsit!”)

*

CONFESIUNE RATATĂ
Tot pe atunci şi tot în satul acela, acelaşi învăţător-director se îmbătă la bufetul din centru.
Suplinitorul de matematică şi miliţianul îl petrecură acasă, cu grijă. Îl duceau de umeri, din lateral, pe cărare. “Am nişte problem, măi băieţi…” – se scuză oarecum învăţătorul, ajuns în livada casei. Suplinitorul sări isteţ:
– Cam des, domn’ director, cam des…
– Soarele vost’! Di’p’ce-mi păşiţi iarba, mă? – se stropşi la ei domn’ director.

*

LA EST DE OCNĂ
…  Armeanul  băuse  toată  noaptea  în  crâşma  lui  Feri  din  Şugatag.  „Na, Isten,  Isten!” salută  el ieșind şi  o  luă  împleticindu-se  pe  drumul Budeştiului,  pe  care-l  cunoştea  cu  ochii închiși. „Manyika,  Rózinéni, Pistabácsi, Málcsinéni, Joszi… Julcsa…” mormăia în dreptul porţilor, fără a  întoarce  capul.
Într-un  târziu,  ajunse  la  cimitirul  catolic  de  la  capătul satului. Mai avea de mers. Se așeză pe un bolovan și scoase din buzunar un pachet mototolit de țigări, pe care le împrăștie pe jos. „Hogy az a…!” înjură  omul  şi  se  lăsă  în  genunchi, piăpăind  prin  iarba  umedă. Găsi  o ţigare, o răsuci în dreptul urechii şi se spijini de piatră, să se ridice.
– Jeszus  Mária! – exclamă  el  deodată. În vale i se arăta satul  vecin, în vâlvătăile Soarelui. Se ridică şi o luă în goană spre casa lui Baciu Vasile, prima de lângă cimitir, bătând cu cizma în poartă şi strigând:
– Ard’e Sârd’i! Ard’e Sârd’i!..
Şi aşa i-a rămas numele, „Ard’esârd’i” –  lui şi urmaşilor lui.
( & I. J.P.)

Consemnări, prof. Marin Slujeru

Foto: Alin Pontoș

Au trecut doi ani de la trecerea în neființă a laureatului Premiului Nobel originar din Sighet, Elie Wiesel. Momentul a fost marcat azi, 21 iunie 2018,  la Sinagoga din Sighet.

Autor foto & video, dr. Sorin Markus

Mi-aduc aminte ca și cum aș fi cunoscut-o ieri, atât de clar și suav retrăiesc fiecare amintire în parte și, totuși, atât de îndepărtate sunt vremurile despre care vorbesc…

Involuntar și demn de aceeași vicisitudine, îmi adun seară de seară gândurile, le presez și totuși le țin, circumspect, într-o carte aflată pe noptiera de la geam, așteptând ca ziua următoare să le tratez cu nonșalanță până la ivirea lunii.

Îmi surâde perfid amintirea acelei seri, peronul gării, trenul cu destinația precisă, oamenii, toți acei oameni aparent exuberanți, în fapt, instabili. Îi priveam realizând marea asemănare dintre noi, când, mă trezesc parcă dintr-un vis, buimac, și ascult fără a fi capabil de a reacționa în vreun fel, vocea juvenilă a unei făpturi pe care n-o mai văzusem niciodată, adevărat lucru, nu mai văzusem pănă atunci un om atât de frumos.

– Aștepți trenul de la ora 15:00 sau, încotro mergi?

Stătea în fața mea, cu ochii insistând să-i dau un răspuns, însă, atât de incapabil de a vorbi, de a gândi n-am mai fost niciodată, totuși, senin, cu o oarecare iritare față de întrebarea ei, îmi ridic cămașa, mă uit la ceasul de la încheietură – arăta undeva ora 14:00 – și răspund la rându-mi:

– Da, aștept trenul cu destinația spre mare, iubesc apusul, răsăritul, marea și tot ce-mi poate oferi ea... (mai târziu am rămas și eu uimit de persuasiunea tonului meu însă omului din fața mea nu-i părea nimic mai mult decât un răspuns fastidios, realizasem asta după expresia feței) . Mi se părea și mie, ce-i drept, dar tot mai potrivit decât să nu răspund nimic, căci da, nu eram nimic mai mult decât un om care, deși așteaptă trenul de la ora 15:00 nu știe încotro se-ndreaptă, nimic mai mult decât un om cuprins în întregime de anxietate dar, totuși, care disimulează un zâmbet larg asemeni tuturor oamenilor.

–Noemi, surâde ea copilăros și-mi întinde mâna.

Îmi las un oarecare timp de gândire căci, pentru un moment, nu eram sigur nici de realitatea propriului nume, și răspund asemeni unui om atât de nesigur:

– Sergiu, îmi pare bine!

Și am pierdut orice urmă de rațiune, am pierdut noțiunea cu realitatea, contactul cu oamenii din jur, am rămas încremenit privind-o timp de câteva minute și, la rândul ei, nu era nimic mai puțin decât un om frumos… Frumoase nu erau hainele de vară care-i infășurau trupul ars de soare, aproape rumen, nici accesoriile potrivite atât, dar atât de bine – fizionomie demnă de un om normal, însă, avea o naturalețe aparte, un aer friabil de copil, o naivitate a chipului atât de bine conturată și ochii… acei ochi despre care poți spune că i-ai privi o viață și tot n-ar fi suficient pentru a le descoperi taina. Și acestea din urmă o făceau cea mai frumoasă dintre toți oamenii sau, cel puțin, cea mai frumoasă în ochii mei, un chip, o imagine care mi-e atât de clară chiar și după atâția ani trecuți.

A urmat apoi o conversație scurtă despre posibila întârziere a trenului și alte lucruri spuse pentru a acoperi liniștea devastatoare, lucruri pe care nu mi le mai amintesc cu atâta exactitate.

Îi răspundeam sec, ramolit, căci, deși nu mi se părea insolentă abordarea ei, îmi întrerupse gândurile, supravegherea bolnavă a oamenilor, căutarea unui sens vieții mele, într-o frază standard, era „ecoul care-mi distrusese liniștea”.

Mă uitam destul de des la ceas, care mi se parea că nu se mișcase niciodată atât de lent, mă uitam la ceasul de pe mâna, la ceasul de la perete, la omul fericit care se așezase în fața mea, la ceasul de la mână, la ceasul de la perete și tot așa, încercând să-mi adun iar gândurile abrogate în liniștea asurzitoare. Șovăiam din când în când prin geantă, așteptând, parcă, nerăbdător, anormal lucru pentru un om care nu trebuie să ajung nicăieri, pentru un om pierdut sufletește și de această dată, pierdut în mulțime.

– Ce gând te îndreaptă spre mare? În afară de apus și soare și tot ce ai spus, completează ea în timp ce căutam și eu un răspuns potrivit. Iubesc și eu marea, fericirea și liniștea sufletească ce mi-o oferă, valurile care-mi iau odată cu ele toată suferința și neliniștea din suflet, continuă ea cu o oarecare melancolie.

O ascultam și încercam să-mi imaginez și eu toate acestea, lucruri pe care nu le-am simțit de multe ori și, totuși, încuviințam aprobator. Vedeam și eu seri liniștite așezat pe sofa, seri de lectură ce-mi oferă pace sufletească, seri în care neliniștea și aglomerația vieții nu-și au locul și, toate acestea pentru mine erau lucruri atât de fictive, atât de îndepartate de real, de realitatea în care trăiesc eu. O realitate demnă de un om singur, atât de singur… un om care de mult a renunțat să mai cunoască adevăratele sentimente care-i mențineau echilibrul, care-i mențineau mijloacele de a fi coerent în comportament, în poziția pe care o adoptă zi de zi față de ceilalți, dar și la sentimente care de mult prea multe ori, în numele, sau sub pretextul lor, l-au afundat în legături care l-au distrus, care nu au avut oricum șansă de reușită și l-au făcut să se înstrăineze de sine însuși și de lume.

Profitam de liniște, lucru iar destul de anormal având în vedere agitația gării, unde numai liniște nu poți să ai, și o aud întrebându-mă cu o oarecare plictiseală în glas, căutând probabil să-și alunge nerăbdarea vizibilă.

– Cum de ai decis să mergi singur?

Nu știam exact ce să-i răspund, căci nu puteam să-i spun că sunt un om atât de singur, un om care își ia câteva lucruri și pleacă în căutarea fericirii despre care a citit de atâtea ori în cărți, despre care a auzit de la oameni care au trăit demult, pe care nu a avut-o niciodată și o dorește cu tot dinadinsul și, totuși, i-am răspuns că prefer uneori singurătatea în detrimentul oricărei companii, lucru atât de neadevărat când eu tânjeam după afecțiune.

Nu mai știu exact cursul evenimentelor următoare, știu că se anunțase îmbarcarea în tren, oamenii s-au împrăștiat, s-au strâns, s-au grăbit, la rându-mi mi-am ocupat locul nerăbdător, aveam să ajung la mare și îmi căutam în fiecare om care urca tovarășa de călătorie pe care n-o mai zăream și mă îngrozea lucrul acesta!

Știu că apăruse de nicăieri cu același zâmbet și inocență de copil, se așeză cu capul pe umărul meu drept, și-mi liniștise demonii cu simpla-i prezență. Eram fericit, căci, deși atât de nesigură era viața mea, ei, îi puteam oferi siguranță, simțeam asta, cu atât mai mult îmi venea să o sărut, să o strâng în brațe lacom, să o înnăbuș în dragostea pe care nu am oferit-o nimănui – ciudat simțământ de vreme ce era doar un străin întâlnit în gară. Singura explicație cât de cât logică la care ma gândesc acum, este faptul că noi, ca oameni, stabilim legături personale pentru a nu pluti în derivă într-o lume nesigură, undeva la limita unui univers necunoscut. Legăturile noastre cu ceilalți se formează pe un fond interior de dorințe, de goluri, temeri, nevoi și așteptări. Toate acestea dau senzația unui labirint în care, este practic imposibil să înțelegi substratul unei legături.

Își lasă palma în mâna mea, ca și cum mi-ar fi auzit gândurile și-mi arăta un gest aprobator simțămintelor mele. Atunci plecam de la premisa că are și ea aceleași dorințe, aceleași nevoi, aceleași gânduri ca și mine, acum însă, abia acum am realizat că nu era nici ea mai mult decât un om singur, un om nemaipomenit de singur.

– Ce te frământă? o auzeam cum șoptește atât de aproape de pieptul meu, încât îmi accentua bătăile inimii…

– În serile în care mă simțeam tristă îmi deschideam cufărul, un întreg șifonier de amintiri, și atunci nostalgia mea devenea melancolie… o ascultam, ca și cum vocea ei fredona cel mai frumos cântec.
Mă descosea cu fiecare cuvânt în parte, mă privea în modul în care eu nu m-am mai văzut de mult, mă făcea să mă simt viu, îndrăgostit, o doream.

– Simt o nemărginită nevoie să te sărut... i-am șoptit fără a avea puterea să mă controlez.

Mă privea de parcă am spus cel mai nepotrivit lucru, amenințător, dar începe să-mi spună sub forma unui discurs bine învățat că:

– Cererile de natură sexuală sunt cele care strică cel mai mult relațiile. Pentru că cererea se adresează mai ales dorinței celuilalt. Doresc ca tu să-ți dorești chiar în momentul în care eu îmi doresc să… tace, o tăcere morbidă cuprinde compartimentul, iar după o tăcere de câteva minute îmi cuprinde fața-n latul palmelor și mă sărută lung, apăsat, ca și cum ne-am fi iubit dintotdeauna.

Eram fericit, cum poate nu am mai fost și nu mai aveam să fiu vreodată, nu era singura femeie pe care o iubeam, iubisem înainte de ea și credeam cu tărie că voi iubi la fel de mult alte femei, ce aveam să le întâlnesc după ea.

Adormise preț de câteva ore, timp în care mă gândeam la toate neliniștile vieții mele și liniștea ce mi-o oferă ea, mi-amintisem că am plecat în căutarea fericirii și că-mi jurasem să nu mă opresc fără a o găsi, dar nu m-am gândit că fericirea mea mă așteaptă pe peronul unei gări a cărui tren întârzie mereu, tren care în momentele acelea mi-aș fi dorit să nu se mai oprească niciodată!

Autor, Andreia Petreuș

Marți, 19 iunie 2018, la Cluj-Napoca, a avut loc  cea de-a 16-a ediție a spectacolului de modă inedit „Atipic Beauty”.

Clujenii au fost invitați să ia parte la un eveniment emoționant, alături de asociația Open your Heart. Ca de fiecare dată, show-ul dorește să elimine barierele pe care societatea le are referitor la persoanele cu dizabilități.

12 persoane imobilizate în scaune cu rotile, alături de 12 persoane publice au prezentat diverse creații vestimentare. Sub genericul „Frumusețea stă în tine”, Atipic Beauty Fashion Show s-a desfășurat la Casino Parc Cluj Napoca – Centrul de Cultură Urbană.

Anișoara Mârza (Gog), o tânără sigheteancă imobilizată într-un scaun rulant, în vârstă de 26 de ani, absolventă a Facultății de Contabilitate și Informatică de gestiune, cochetează cu moda din anul 2013 și este model în cadrul proiectului Atipic Beauty încă de la prima ediție:

“Mă bucur că am reușit să fiu prezentă la fiecare eveniment și să fac parte din acest proiect din 2013. Ne-am bucurat de o prezență numeroasă, de oameni care ne susțin și care își doresc să schimbe prejudecăți alături de noi. Astăzi, am purtat cu mândrie o rochie semnată Tina Olari și am defilat alături de Oana Boc”.

În cadrul evenimentului prezentat de Cosmina Păsărin au avut loc și câteva concerte susținute de către Atac Band, Teodora Iacob și Miklos Roland.

Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca

Nota autorului: Gogea’s Blog. Reproducînd „anastatic” aceste ultime pagini din textul lucrării Dr. Alexandru Filipașcu, administratorul blogului își rezervă dreptul de a avea poziții nuanțat diferite în ceea ce privește unele aprecieri formulate de autor, într-o cu totul altă epocă și într-un context național și internațional excepționale, anume acelea ale celui de-al doilea Război Mondial, în timpul anexării vremelnice la Ungaria a Nordului Transilvaniei.

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: Gogea’s Blog

Fostul Tribunal Regal Austro-Ungar, actuala Primărie Sighet, la început de secol XX.  Strada era pietonală, puținele mijloace de transport „în comun” aveau unu, maxim doi cai putere.

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Îmbrăcat în haine noi nu cu mult timp în urmă, având o infrastructură excelentă, Liceul Tehnologic Forestier Sighet a avut un an școlar 2017 – 2018 bogat, în care s-au desfășurat numeroase activități interesante.

Elevi și profesori s-au implicat în diverse proiecte școlare dar și caritabile, au avut inițiative dedicate comunității sighetene dar au adus acasă și frumoase premii din participările la diverse concursuri naționale.

Multe, multe rezultate deosebite în viitor și succes absolvenților Liceului Tehnologic Forestier Sighet!

Salut, Sighet!

Joi, 14 iunie 2018, la final de an școlar, a fost ziua… poveștilor!

La Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, grupuri de tineri, îmbrăcați cu frumoase costume populare reprezentând diferite zone etno-folclorice din Țara Maramureșului, “organizați” pe localități, au spus povești dar s-au pregătit serios și prin fapte (și culinare!), în cadrul proiectului educațional județean Povestea localității mele.

Proiectele elaborate de către elevi au fost evaluate de juriul format din conf. univ. dr. Delia Suiogan, prodecan al Facultății de Litere de la Centrul Universitar Nord din Baia Mare, președinte, prof. dr. Ioan Boroica de la Muzeul Maramureșului, prof. Brîndușa Oanță, profesor la Colegiul Național Dragoș Vodă și coordonator al site-ului „Salut, Sighet!” și prof. Ioan Pop, director adjunct al Colegiului Național Dragoș Vodă.

Juriul a avut de evaluat unsprezece proiecte ce valorificau reperele identitare ale satelor: Bocicoel, Breb, Bârsana, Poienile Izei, Rona de Sus, Remeți, Petrova, Desești, Budești, Sarasău și Săpânța. În aceste proiecte au fost implicați peste 100 de elevi de la Colegiul Național Dragoș Vodă. Elevii au reușit să transfere aspecte privind istoria, geografia, etnografia, superstițiile, obiceiurile, în structura unei povești, într-un mod extrem de interesant. În acest fel, aceștia au demonstrat capacitatea lor extraordinară în a citi valorile satului maramureșean în cheia modernității, fără să altereze reperele care au consacrat aceste comunități.

Membrii juriului au fost impresionați de felul în care elevii au reușit să introducă în poveste elemente ce au consacrat localitatea respectivă de-a lungul vremii. Cele unsprezece proiecte premiate vor fi publicate într-un volum colectiv ce va fi lansat în luna octombrie a acestui an, când vor debuta activitățile aferente ediției a III-a a proiectului.

Cu siguranță, echipa de implementare a proiectului formată din prof. dr. Gheorghe Andrașciuc, coordonator, prof. drd. Daniela Andrașciuc, prof. Brîndușa Oanță, prof. Gabriela Filimon, prof. Claudia Dura, prof. Doinița Mihalca, prof. Amalia Mihu, prof. Mirela Radu, prof. Georgeta Ierima, prof. Ileana Petrovan, prof. Ioan Muntean, prof. Emilia Pop, prof. Gabriela Ilieș, prof. Ioana Bîrsan și prof. Artur Felner, a muncit intens pentru a finaliza frumos această poveste de succes!

Echipa de proiect mulțumește Editurii “Valea Verde” pentru premiile acordate (volumul “Mă numesc albastru”, autor Marius Leordeanu) pentru șaptezeci de elevi.

Salut, Sighet!

– Ce e ăla comuntism, bunico?

Tanti Persida tresare, smulsă din visări de vocea subțirică a nepotului ei. Se uită buimăcită prin jur, până ce privirea i se așterne asupra unor ochi verzi, verzi ca piatra de marmură și ascunși de niște ochelari imenși, cu ramă rotundă.

– Ce-ai zis, drăguță? Cuvintele îi șuieră incert printre buzele subțiri, arcuite într-un zâmbet.
– Ce e ăla comuntism? Băiețelului îi lipsesc dinții din față, iar cuvintele ies stâlcite, aproape stângaci, însă ochii îi sclipesc cu seriozitate, iar inima bunicii e inundată de un val de iubire.
– Comunism, vrei să spui.

Băiețelul se uită pătrunzător la ea, de parcă vrea să-i fure toate secretele din suflet, și toată înțelepciunea care vine cu ele.
– Așa am zis și eu.
– Bineînțeles, dragă, îi răspunde tanti Persida, aplecându-se greoi să-l ridice pe genunchii ascuțiți, ascunși de o rochie veche, înflorată. A fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat acestei țări, continuă ea, dezmierdând părul bălai al băiatului.
– Și ce s-a întâmplat cu el?
Bunica oftează, simțindu-și inima de plumb, prizoniera unei cuști fragile de carne și oase.
– Ca toate lucrurile bune, și-a găsit sfârșitul.
– A fost ucis? Băiatul întreabă solemn, privind-o pe tanti Persida de sub un evantai de gene blonde.
– Oarecum, zice ea. Oarecum, de către oamenii cu prea puțină viziune și prea mult timp liber.

Băiatul nu înțelege; nu îi place să recunoască, dar cuvintele lungi și tonul criptic al bunicii îl obosesc, îl obligă să realizeze că încă are un picior în afara cercului exclusivist al adulților – și este atât, atât de plictisit de sintagme precum „Îți explic când mai crești.” sau ”Ești prea mic să înțelegi.” (Dar în tăcerile ei scurte simte un fel de tristețe profundă și veche, agățându-se de vorbele ei precum pânze de păianjen colbuite – ar vrea să le alunge, să le exileze cum face soarele cu ploaia, însă nu știe cum. Așa că mai pune o întrebare.)

– Și ce făcea comuntismul atât de bun, bunico?
Tanti Persida zâmbește stins, dar în ochii ei – violete presate-ntr-un album – trecutul răsare glorios, aducând cu el lacrimi și umbre.
– Păi, drăguțule, gândește-te că își dorea tot ce e mai bun pentru toată lumea. Totul era bazat pe egalitate, așa că nu existau diferențe între oameni – sau dacă existau, erau atât de mici, încât nimănui nu îi păsa.
– Și ăsta e un lucru bun? Băiatul pare că se gândește intens, sprâncenele adunându-i-se într-o încruntătură pe care tanti Persida i-o întinde numaidecât cu degetele-i înăsprite de viață și timp.
– Un lucru foarte bun, băiețaș. Toată lumea avea un loc de muncă, să știi, așa că băieții și fetițele ca tine nu duceau lipsă de nimic. Ba mai mult, se jucau atât de frumos afară! Uneori era chiar greu să-i ademenești înapoi în casă.

Melancolia îi îndulcește bunicii chipul, iar nepotul ei e surprins de schimbarea pe care o aduce – ridurile nu mai par atât de adânci, și ceva sclipește în ochii ei, o luminiță sprintenă ce pare că o întinerește.
(Sunt lacrimi, dar el nu știe.)

– De ce se jucau numai afară? Nu le plăceau jocurile pe calculator?
– Vai, dragă, dar nu existau calculatoare pe atunci! Tanti Persida continuă veselă, neobservând privirea alarmată a băiețelului.
– Cum? izbucnește nepotul, indignarea ascuțindu-i vocea.
– Mhm, se aprobă bunica pe sine însăși, o oarecare satisfacție interioară colorându-i vocea. Și copiii erau mult mai fericiți și-ascultători pe-atunci. Școala era școală, și joaca era joacă, și niciunul nu îndrăznea să iasă din cuvântul părinților. Aceea era disciplină adevărată, nu ce faceți voi acum la școală.
– Bieții copii! lamentează el șoptit, un fior șerpuindu-i pe șira spinării. Dar ciocolată aveau, nu-i așa?
– Nu, nu, spune bunica. Băiețeii de atunci nu mâncau atât de multe prostii câte îți dă maică-ta acum, dar erau mult mai sănătoși. Numai lapte și brânză și ouă pentru ei, să crească mari și puternici!

Nepotul, oripilat, sare din brațele Persidei și se năpustește spre ușă, vrând parcă să întreacă trecutul. Se oprește în prag, cu un picior cufundat în pământul jilav de afară, și îi aruncă bunicii niște ultime vorbe peste umăr, pe un ton sentențios, parcă profetic.

– Nu știu ce era așa de bun la comunism, atunci, dar mă bucur că s-a dus!
(- Fără ciocolată, auzi, bombăne el stins, ca pentru sine, însă departe de parfumul înecător al bunicii și de îmbrățișările ei strânse.)

Tanti Persida își țuguie buzele, displăcerea gravându-i linii pe față cu abilitatea unui sculptor. Se uită lung după băiat, după cum soarele i se împletește în bucle, și deplânge o altă tinerețe demult apusă.
(O altă tinerețe, cu plete castanii și alte veselii, scăldată de alt soare, mai mare și mai galben și mai strălucitor.)

– Iar îi umpli capul cu prostii, mamă? se aude o voce stridentă, de femeie, ce o rupe pe bătrână din reverii și aduceri-aminte.
– Nu sunt prostii, fata mea. Este trecutul meu, și-al tău, și-al tatălui tău, și-al unei întregi națiuni.
– Cum spui tu, pufnește ea cu rasa de dispreț civilizat (aparte) pe care îl rezervă tinerii pentru părinții lor. Numai să nu fie și viitorul lui!

Autor, Oana Bianca Tomșa
clasa a XI-a A, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”, ediția 2018, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Salut tuturor! La începutul verii, vreau să abordez o temă importantă pentru societate. V-ați întrebat vreodată de ce suntem așa distanți? De ce trecem pe stradă și, poate, nu ne mai salutăm? De ce puștoaicele de 15-16 ani au iubiți de 35? Sau de ce suntem atât de antisociali? Stând de vorbă cu părinții mei, am aflat că pe vremea lor nu existau smart-phonuri și tablete de ultimă generație. Oamenii comunicau față în față, își scriau scrisori, aveau contact vizual. Ei bine, acum, dragii mei, să îmi spuneți și mie ce se întamplă cu noi? Nu contest, ne este mult mai simplu să trimitem un mesaj virtual deoarece ajunge mai repede la destinatar. Da, tehnologia are avantejele ei, însă ceea ce mă deranjează cel mai mult la noua generație este că efectiv se “droghează” cu tehnologie, pur și simplu uită cine sunt, uită cum arată prietenii lor în realitate, nu se mai cunosc pe stradă, dar, cel mai rău, se folosesc de acel facebook pentru a-și arăta calitățile, virtual.

Nu pot să înțeleg de ce nu putem interacționa în realitate. Cunoști o persoană pe facebook, iar pe stradă nici nu o bagi în seamă. Avem peste 1000 de prieteni pe facebook, dar pe câți dintre ei îi cunoaștem? De unde știm ce ascunde fiecare dintre ei? De când cu aceste rețele de socializare, ne încredem în oricine, fără să știm ce e în spatele lor. O mulțime de conturi anonime ne cer prietenia și acceptăm crezând că totul e în regulă, dar nu este. Sunt prea multe tinere care se încred în așa ceva. Își creează relații și iluzii virtuale, iar când întâlnesc persoana în realitate, se dovedește a fi… altcineva. Ne-am pierdut curajul de a comunica față în față. Nu mai oferim zâmbete, doar emoji-uri. Nu mai ieșim nicăieri fără să dăm check-in. Sincer vorbind, cred că nu suntem ceea ce ar trebui să fim. Vreau să trag un semnal de alarmă. Vreau să se schimbe ceva. Mi-aș dori să nu mai fim controlați de un aparat cu butoane, să nu ne mai ascundem sentimentele în spatele unui telefon. Tehnologia are rolul ei, dar hai să nu uităm de umanitate, să nu uităm de frumusețea vieții, crezând că totul e mai nașpa în viața reală. Nu un telefon ne oferă iubirea, fericirea și împlinirea, ci viața. Urăsc să văd persoane care pe stradă sunt cu ochii nedezlipiți de telefon, nevăzând ce se petrece în jur.

Oferiți iubire și nu una viruală. Priviți în jur, comunicați, legați prietenii pentru că doar așa viața va deveni frumoasă. Nu vă lăsați “înghițiți” de tehnologie. Folosiți-o cu măsură: să nu lăsăm ca tehnologia să ne “acapareze” viețile! Să nu creăm o societate fără viață, o societate rigidă, unde lipsește comunicarea face to face. Jucați-vă și în parc cu copiii. Nu le dați telefoane copiilor. Eu, în clasa a doua, mă jucam “elastic” în fața casei. Acum, copiii se joacă pe iphone-uri. Sunt antisociali și nici nu vor să audă de ieșitul pe afară. Voi, părinți, încercați să vă ocupați mai mult de copii. Dacă le dați telefoane doar ca să aveți câteva ore de liniște, greșiți. Așa nu își vor dezvolta niciodată capacitățile de comunicare. Nu își vor face prieteni adevărați. Cele mai multe rele se întâmplă din cauza tehnologiei folosite în exces. Accidente provocate din cauza live-urilor pe facebook, fete ucise de „prietenii” de pe facebook. Haideți să creăm o societate frumoasă, veselă, controlată de sentimente, nu de telefoane. Haideți să ne salutăm pe stradă, să ne oferim o îmbrățișare și să fim prieteni. Lăsați să vă conducă inima, nu tehnologia! Încercați să cunoașteți oamenii în realitate, nu virtual. Fiți comunicativi, spuneți-vă părerea în realitate, nu prin reacțiile de pe facebook. Nu mai judecați oamenii, dacă nu ați cunoscut acele persoane în realitate. Sunt de acord, tehnologia e ceva util, ceva ingenios. Până la urmă, fără ea nu puteam publica acest articol, dar haideți să o facem să ne ajute, să o utilizăm în folosul nostru pentru a face o lume mai bună, nu una în care devenim niște roboți.

Și, nu uitați să fiți oameni!

Anca Maria Corneștean
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”