Clădirea „Reduta”, devenită mai târziu Cinematograful „Muncitoresc”, la început de secol XX. În sala festivă a imobilului, până în anul 1910, aveau loc ședințele Consiliului Local. Azi, o parte a clădirii găzduiește Muzeul de Etnografie din cadrul Muzeului Maramureșean.
Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.
Fotografie din colecția Ernest Villand.
Deşi, cei care dau pe bandă titluri de Ambasador al Turismului susţin exact contrariul, industria ospitalităţii în judeţul Maramureş nu merge bine deloc, regiunea aflându-se abia pe locul 18 în România, conform numărului oficial de vizitatori[i] (sigur, statisticile sunt departe de a fi perfecte)!
Maramureşul, străbătut din goana maşinii, arată cam jalnic, nu ca cel de pe internet, un veritabil haos arhitectonic, fără miile de case din lemn acoperite cu draniţă, fără sătenii îmbrăcaţi în continuu în straie populare ce umblă de colo-colo în căruţele trase de cai, boi sau bivoli…
În realitate, chiar dacă numărul de turişti este nemeritat de mic, lucrurile stau mult mai bine decât pare, după cum am arătat-o atunci când am propus înscrierea regiunii în UNESCO ca peisaj cultural[ii]. Astfel, sute de locuitori ai regiunii practică încă cel mai mare număr de meşteşuguri şi ocupaţii populare autentice din Europa contemporană; numărul practicanţilor agriculturii tradiţionale de semi-subzistenţă este de ordinul miilor; acolo se păstrează atât cel mai variat şi arhaic grup de instalaţii hidraulice ţărăneşti din lemn aflate încă în funcţiune în Europa; obiceiurile laice şi religioase sunt conservate ca nicăieri altundeva; nu în ultimul rând, Ţara Maramureşului are una dintre cele mai ridicate biodiversităţi din Europa, cu 11 mii de specii de plante şi animale, cu păduri virgine, carnivore mari etc.
Din păcate, fără informaţii foarte solide ori fără un ghid bun, majoritatea celor enumerate mai sus par simple poveşti de demult şi nu lucruri care pot fi văzute cu adevărat în ziua de azi…
Totuşi, probabil turiştii români vor continua să opteze pentru Maramureş în număr tot mai mare, dacă drumurile vor deveni tot mai bune şi hotelurile din ce în ce mai spaţioase (deocamdată însă, nici un hotel din Ţara Maramureşului nu ajunge la 150 de locuri de cazare, ceea ce-i obligă pe mulţi turişti să înnopteze în Baia Mare şi să-şi reducă substanţial lungimea sejurului în inima regiunii turistice). Apoi, mâncarea bună şi renumita ospitalitate a localnicilor vor avea grijă ca românii să fie tot mai numeroşi, indiferent dacă se vor mai bifa ori nu, toate târgurile de turism de la Bucureşti!
De cealaltă parte însă, marea majoritate a turiştilor străini (inclusiv vest-europenii din aceeaşi Uniune cu noi), nici măcar nu au auzit, acum, în era internetului, că Maramureşul există totuşi pe undeva, prin estul Continentului, darmite să se gândească să-şi programeze un sejur într-un loc greu de atins şi despre care există tare puţine informaţii…
Creşterea numărului de vizitatori, în primul rând al celor străini, dar şi al românilor, cred că s-ar putea realiza prin aplicarea unor măsuri concrete:
1. Acţiuni profesionale de marketing derulate de către sumedenia de birouri de informare turistică deschise în ultima vreme, multe dintre ele nepărând deloc să înţeleagă care este rolul lor: intervenţii de calitate, frecvente şi prompte pe pagini de socializare, forumuri, canale net şi TV, oferirea de info-tripuri pentru cei mai renumiţi „travel guru” şi pentru reprezentanţii cu adevărat de top ai mass şi social-mediei occidentale, prezenţe adecvate la cele mai mari târguri internaţionale de turism – cu mai puţină slănină, ceapă, pălincă şi dănţăuşi, dar cu mai multe (şi mai bune) suveniruri-cadou mici şi elegante, app-uri, albume, fluturaşi şi mai ales cu toată categoria de informaţii interactive – difuzate nu doar în engleză, ci şi în franceză, germană, italiană, spaniolă, japoneză sau chineză…
2. Trebuie implementat un sistem de săgeţi şi panouri indicatoare demn de un secol XXI european şi musai, trebuie amplasate peste tot toalete publice şi coşuri de gunoi. Concomitent, ar fi de aşteptat ca apele curgătoare şi stătătoare de pe traseele turistice frecventate, să fie menţinute curate măcar în intervalul de vârf (mai-septembrie).
3. Minciunile gen: „Maramureş este ţara lemnului” trebuie oprite, cât timp numărul caselor autentice, cu prispă cu stâlpi sculptaţi şi acoperiş în patru ape acoperit cu draniţă a scăzut la doar câteva sute (sigur, valoroase, însă în general prost întreţinute şi greu de observat în peisaj), regiunea fiind năpădită în schimb de mii de case imense de zid strident colorate care deseori deranjează retina.
4. Nu mai trebuie perpetuate poveştile gen: „acolo toată lumea este îmbrăcată în costum popular”, atâta vreme cât costumele nu mai pot fi văzute decât în anumite localităţi în zilele de sărbătoare. Imaginile promovate de anumiţi fotografi (care au intenţii bune, nerealizând ridicolul propriilor creaţii), ce îmbracă în ultra-scumpele haine de sărbători săteni puşi apoi să pozeze ca în „Cântarea României” în timp ce se prefac că taie porcul sau cosesc (munci la care în realitate se foloseau hainele tradiţionale de lucru), fac mai mult rău decât bine! Trebuie totuşi reţinut că zeci de mii de localnici posedă costume tradiţionale, pe care însă le etalează doar duminica sau la nunţi…
5. Nu mai merge cu deturnări precum: „dacă vizitaţi capitala Maramureşului, adică Baia Mare, o să prindeţi esenţa regiunii”, din moment ce se ştie că oraşul reşedinţă de judeţ (care nu deţine atracţii turistice de top, cu excepţia Muzeului de Mineralogie) nu are nimic de a face cu adevăratul Maramureş, cel istoric, etnografic şi căutat de turişti – cu centrul la Sighet şi aflat dincolo de munţi, la distanţa de 40-100 km de „Baie”. Prea mulţi călători au fost păcăliţi, plecând apoi dezamăgiţi după ce au vizitat doar Baia Mare şi împrejurimile acesteia, şi negăsind, desigur, Maramureşul din ofertă…
6. Nu se poate ca turiştii veniţi până şi din Japonia să vadă bisericile UNESCO, să le găsească închise în timpul programului – inclusiv cele din seria celor 16 biserici de lemn (proiectul de promovare şi punere în valoare care a costat Consiliul Judeţean 4,5 mil. euro[iii]), la fel cum pare nepotrivit să se perceapă bilet pentru a se „vedea” prin beznă picturile din bisericile rămase neelectrificate[iv], unde nu pot împrumuta nici măcar nişte lanterne ca lumea (de ce toate celelalte biserici de lemn UNESCO din lume sunt iluminate corespunzător?!).
7. Este absurd, dar nici măcar Circuitul Bisericilor de Lemn (darmite restul muzeelor şi atracţiilor turistice) nu poate fi efectuat cu ajutorul intermediul unui Maramureş Card, achitat cu o plată unică – inclusiv online, care să permită multiple intrări la obiective. Cât despre proiectul Maramureş Pass, acesta a sucombat înainte de a demara cum trebuia[v], aşa că trebuie lansat urgent un alt produs similar, dar eficient.
8. Nu mai merge să invităm turiştii să viziteze meşteri populari, dintre care unii au decedat, dar continuă să apară în anumite oferte turistice (precum regretatul Moş Pupăză), iar alţii, pentru a supravieţui, sunt plecaţi de câţiva ani la muncă în străinătate (cazul olarului Tănase Burnar din Săcel este cel mai flagrant), în timp ce despre alte sute de meşteri tradiţionali maramureşeni nu se ştie, ori nu vorbeşte nimeni…
9. Nu în ultimul rând, ar trebui făcut ceva pentru veganii care au o viaţă foarte grea în Maramureş, extrem de puţini localnici putând organiza pentru ei meniuri multiple şi variate fără carne, lactate sau ouă, aceasta ca să nu mai vorbim despre turiştii tot mai numeroşi care prezintă intoleranţe la gluten sau/şi lactoză, ori alergii la polen, fân şi chiar la lâna de oi… Greu de crezut pentru unii, dar limitata ofertă gastronomică maramureşeană, bazată pe cărnurile şi preparatele de porc colcăind de grăsime (într-o lume obsedată de siluetă, colesterol şi de meniuri uşoare), stropite cu o pălincă arzând ca focul, taie elanul multor amatori de turism gastronomic! Pentru optimizarea ofertei, ar trebui promovate şi produse precum: ape minerale locale, sucuri de brad sau soc ori reţete bazate pe fructe, fasole sau hribi uscaţi, pe soiurile vechi de verdeţuri şi de legume.
10. Şi este scandalos ca, în 2018, de la Braşov la Sighetu-Marmaţiei să se facă 6-7 ore cu maşina, respectiv 10-11 ore cu trenul (!), iar singurele avioane de legătură cu restul lumii să circule, exclusiv de pe aeroportul din Satu Mare, doar de două ori pe zi pe ruta Bucureşti, respectiv de două ori pe săptămână spre Londra-Luton! În acest caz, nu mai rămâne altceva decât de făcut decât promovarea accesului aero în Maramureş prin aeroporturile Cluj-Napoca, Debrecen şi Budapesta, aflate la câteva ore de mers.
Este adevărat, nici geografia nu e de partea Maramureşului care, chiar dacă ar avea infastructura Occidentului, tot ar fi situat cam departe faţă de cei mai apropiaţi mari poli turistici din ţară (Bucovina şi sudul Transilvaniei) ori din ţările vecine (Lvov, respectiv Ungaria de Nord).
Doar regândindu-şi din temelii şi adaptându-şi oferta în funcţie de ceea ce cere, respectiv de ceea ce mai poate oferi cu adevărat la momentul prezent, Maramureşul va putea reduce decalajul tot mai accentuat faţă de celelalte zone turistice şi-şi va putea valorifica potenţialul într-o măsură mult mai mare decât o face acum, devenind creator de prosperitate.
Note:
[i]https://3.bp.blogspot.com/-BuYcAcO_LU0/WJMnhUijskI/AAAAAAAAHcg/Wk6_zmeYuHMyUgQDQlBScT7_hcV02UFNgCLcB/s1600/Turism%2Bjudete%2B2015%2B2016%2B1.jpg
[ii] https://www.historia.ro/sectiune/travel/articol/romania-poate-inscrie-doua-peisaje-culturale-in-unesco
[iii] https://www.cjmaramures.ro/circuitul-bisericilor-de-lemn-din-transilvania-de-nord
[iv] http://www.contributors.ro/administratie/singurele-biserici-de-lemn-unesco-neelectrificate-din-lume-se-afla-in-maramures-romania/
[v] http://romanialibera.ro/actualitate/proiecte-locale/esecul-maramures-pass-235948
©Teofil Ivanciuc, mai 2018
Sursă articol: teofil-ivanciuc.weebly.com
Uită-te în jurul tău! Sunt atâtea persoane diferite, fiecare cu o poveste pe care noi, poate, nu o știm.
E doar un suflet pierdut, într-o lume atât de mare, o lume atât de rea. L-ai privit o singură dată și deja l-ai judecat. Recunoaște, toți facem așa. Îl doare sufletul, dar ascunde totul în spatele unui zâmbet. Acel zâmbet fals, care maschează nenumărate emoții, probleme sau, pur și simplu, o notă proastă. L-ai judecat mereu după cum se îmbracă, după religia pe care o are sau în funcție de starea financiară, pentru că așa suntem noi, ăsta e „trendul” în ziua de azi, ne credem perfecți, dar nu e așa.
Te-ai gândit oare și la persoana de lângă tine, la faptul că, dacă o critici mereu, chiar dacă nu îți arată, suferă? Nu, nu ai făcut acest lucru. Să îți spun și de ce? Pentru că trăim într-o lume în care cel de lângă noi nu mai contează, în care suferințele celorlalți devin motivul nostru de fericire, însă, toate astea sunt momentane. Pe tine te doare când cineva te judecă și, cu toate că încerci să te arăți indiferent, știm cu toții că acest lucru te afectează. Gândește-te puțin și la faptul că acel suflet nevinovat, poate a încercat să se schimbe sau să facă ceva ce îi place, dar întrebarea „Ce vor spune ceilalți despre mine dacă fac asta?” i-a spulberat orice vis, orice dorință. Sunt siguură că, cel puțin o dată, ți-ai pus și tu această întrebare atunci când ai renunțat la ceva doar pentru a încerca să fii pe placul celorlalți. Dă-mi voie să-ți spun, exact la fel e și persoana de lângă tine! Sufletul tăcut care stă mereu deoparte, persoana pe care tu o consideri săracă sau, pur și simplu îl consideri imperfect din cauza fizicului.
Așa că, încearcă să nu mai distrugi suflete doar pentru a primi tu satisfacția dorită! După ce ai distrus un suflet, ori de câte ori vei încerca să îl repari, acesta se va sparge din nou în bucăți.
Autor, Ionela Teleptean,
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș Vodă”
Centrul de cercetări “Cultură şi Civilizaţie” din Săliştea de Sus, de sub Egida Academiei Române, împreună cu filiala Baia Mare a Universităţii de Vest “Vasile Goldiş” – Arad, cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Maramureş, în anul Centenarului Marii Uniri a Românilor, dăruiesc publicului larg colecţia ziarului “Sfatul”, organul de presă al Consiliului Naţional Român Central Maramureş.
Echipa de proiect a fost formată de universitarii: dr. Ioan Liviu Tăut, dr. Nicolae Iuga, dr. Magnolia Tilca, dr. Laura-Rebeca Stiegelbauer. Profesorul universitar Nicolae Iuga semnează studiul introductiv.
Marin SLUJERU
Sâmbătă, 19 mai 2018, elevii de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” împreună cu doamna prof. Claudia Dura, Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, și numeroase personalități maramureșene, au participat la Băsești, Maramureș, la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri . Elevii i-au reprezentat, simbolic, pe cei 1.228 de delegați strânși în urmă cu 100 de ani în Alba Iulia.
Festivitatea a avut rolul de a-l comemora, în principal, pe Gheorghe Pop de Băsești, cel care a deschis adunarea de la Alba Iulia acum 100 de ani, dar și pe cei care au luat parte la aceasta. Invitații au fost numeroși, oameni și elevi din întreg ținutul Maramureș, îmbrăcați de sărbătoare, îmbrăcați cu straiele populare, fiecare reprezentând zona de unde vine, cum ar fi satele de pe Valea Izei (Bogdan Vodă, Rozavlea, Oncești, Bârsana etc), dar și sighetenii și băimărenii au purtat cu mândrie portul popular, cu care strămoșii lor au înfăptuit Marea Unire.
Oaspeți de seamă, Preasfințitul Părinte Iustin, corurile liceale, dar și programul artistic pregătit de fiecare grup, au constituit câțiva factori care au amintit de momentele unice ale Unirii de la 1918.
În calitate de invitați, totul ni s-a părut extraordinar! Să vezi atâta lume adunată pentru comemorarea unui eveniment istoric care a schimbat destine‚ a trezit în sufletele noastre o bucurie și o mândrie enorme, cursivitatea și înflăcărarea cu care a vorbit fiecare invitat ne-au proiectat, parcă, direct pe 1 decembrie 1918, eram acolo, așteptând să se înfăptuiască Marea Unire!
Gheorghe Pop de Băsești (n. 1 august 1835, Băsești– d. 23 februarie 1919) a fost un politician român din Transilvania, între 1881-1902 vicepreședinte, iar între 1902-1918 președinte al Partidului Național Român din Transilvania. În perioada 1892-1894 Gheeorghe Pop de Băsești a fost unul dintre liderii mișcării memorandiste, care cerea autonomia Transilvaniei și drepturi suplimentare pentru românii din Transilvania aflată în Austro-Ungaria. A fost unul dintre politicienii români condamnați la închisoare pentru susținerea Memorandumului, în cadrul procesului memorandiștilor de la Cluj în 1894. A prezidat Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.
Autori: Mihaela-Delia Firișciac & Bogdan-Ionuț Mariș,
clasa a X-a G, Colegiul Național „Dragoș Vodă”
Regizorul Cătălin Saizescu va fi prezent la Sighet, pentru a promova, în premieră în Maramureș, filmul care a primit trofeul “Golden Goblet/Pocalul de Aur”, pentru realizări artistice remarcabile la Festivalul Internațional de Film de la Shanghai (China) în anul 2017. “Scurtcircuit” (în engleză Fault Condition – Stare de blocaj) este un film inspirat de un eveniment dramatic, real, incendiul de la maternitatea Giulești, petrecut în București în urmă nu cu foarte mulți ani (2010).
Sâmbătă, 26 mai 2018, la Școala de Muzică – Sala “Monica Chifor”, va fi proiectat filmul “Scurtcircuit” în prezența regizorului Cătălin Saizescu și a actriței Georgiana Saizescu.
Tot profitul din biletele vândute (inclusiv de la Sighet) va fi utilizat pentru achiziţionarea de incubatoare pentru copiii născuţi prematur. Este o campanie socială iniţiată de echipa filmului ”Scurtcircuit/ Fault Condition”.
Tânărul regizor Cătălin Saizescu, fiul regretatului regizor și actor Geo Saizescu, a acceptat să-mi destăinuie într-o scurtă discuție, câteva detalii din povestea filmului – dramă “Scurtcircuit”.
Ion Mariș (IM): Domnule Cătălin Saizescu, cum, când a apărut ideea acestui film?
Cătălin Saizescu (CS): În seara zilei de 16 august 2010 priveam stupefiat la drama ce se transmitea în direct pe canalele tv: incendiul salonului de terapie intensivă neonatogie a Maternității “Panait Sîrbu” din București (Maternitatea din Giulești cum este cunoscută popular). Copiii mei, Maria și Matei veniseră pe lume cu 5, respectiv 2 ani în urmă, în același loc în care acum niște bieți părinți nefericiți își pierdeau odraslele sau trăiau drame inimaginabile alături de copii de-abia născuți, prematuri supraviețuitori ai unor temperaturi devastatoare, de peste 200 grade Celsius.
În 2011 preluam proiectul unui film de la o altă companie aflată în imposibilitatea continuării producției din cauza slabei finanțari, film al cărui scenariu avea la bază povestea unei femei care-și dă spre adopție copilul proaspăt născut în schimbul unor foloase materiale. Practic, era subiectul sensibil al anilor ‘90 și chiar 2000 când în România, datorită unor vicii legislative în domeniul adopțiilor internaționale s-au consumat nenumărate drame atât pentru copiii răspândiți în toate colțurile lumii de a căror urmă nu a mai dat nimeni în multe dintre cazuri, cât și pentru părinții acestora, fiecare cu partea lui de vină, a cărui cuantum e greu de stabilit.
Fiind convins că evenimentul de la Giulești nu poate să treacă neobservat și tocmai pentru a conștientiza gravitatea unor accidente de acest gen ce nu trebuie repetate, accidente pentru care se impun măsuri drastice de siguranță, măsuri ce pentru lumea civilizată, ajunsă la un înalt grad de responsabilitate constituie o normalitate, am decis, împreună cu talentata scenaristă Ioana Vicol să înglobăm acest paragraf în povestea inițială doar că, forța întâmplărilor reale a acaparat până la urmă întreg scenariul filmului. Cu o documentare în detaliu, studiind dosarele procuraturii, citind toate articolele de presă și declarațiile martorilor oculari, declarațiile părinților, ale cadrelor sanitare și ale pompierilor salvatori și coroborând informațiile oficiale cu cele obținute din interior am reușit, zic eu, să spunem o poveste, fictivă ce-i drept, dar care respectă într-o foarte mare măsura realitățile momentului.
O altă temă socială pe care am ținut s-o punctăm este problema mamelor minore, care, în România, a atins cote alarmante. Nu degeaba eroina noastră principală, Melania (Maruca Băiașu) este o elevă de 15 ani, provine dintr-o familie modestă cu un tată alcoolic (Valentin Popescu) și o mamă (Magda Catone) care acceptă compromisul unei tranzacții financiare prin darea spre adopție a nepoțelului încă nenăscut (în schimbul avansului pentru achiziția unui apartament), forțată și de directoarea liceului (Oana Ștefănescu) în care lucrează ca secretară și mama lui Emi (Manuel Nicolae), iubitul Melaniei, sub amenințarea pierderii locului de muncă, mica remunerație din care reușeau să supraviețuiască cu toții. Inspirația personajului Melaniei a venit din realitate, una dintre mamele copiilor implicați în catastrofa de la Giulești era minoră.
IM: Filmul are un mesaj foarte precis. Va ajunge oare mesajul la.. țintă?
CS: Cred că acel accident trebuia să rămână în conștiința colectivă și sper că vom învăța cu toții din greșelile altora. Am încercat un soi de exorcizare a felului în care suntem obișnuiți să tratăm problemele grave cu care ne confruntăm, automatismele, clișeele și monotonia unor sisteme mai mult sau mai puțin impuse într-un mecanism administrativ defectuos, care ne este inoculat cu obstinație de câteva decenii bune în detrimentul unei vieți liniștite și lipsită de grija zilei de mâine, într-o societate în care normalul ar trebui să se așeze la rang de obișnuit, într-un secol în care speram cu toții că singura problemă pe care n-ar fi trebuit să ne-o mai punem ar fi fost însăși supraviețuirea…
Din păcate, în toamna anului 2015 în care am filmat Scurtcircuit o altă tragedie de proporții a zguduit o națiune întreagă: incendiul de la Clubul Colectiv. Unul dintre membrii echipei care m-a ajutat la realizarea acestui film, Daniel Ciobanu, ne-a părăsit împreună cu alți 67 de tineri.
Provocarea cea mai mare este să ieșim de “după deget” și să spunem lucrurilor pe nume și, în același timp, să ne asumăm atitudinea civică, să devenim mai responsabili. Valențele acestui cuvânt ar trebui să rezoneze în fiecare dintre noi. Numai împreună putem izbândi!
IM: Cu acest film ați obținut un important premiu la Shanghai. Cât de relevant este acest premiu pentru cariera dumneavoastră?
CS: Este fascinant să participi în competiția oficială a unui festival de așa calibru cum este Festivalul Internațional de film de la Shanghai (multă lume nu știe că în lume sunt doar 15 festivaluri de rang A printre care se numără Cannes, Berlin, Veneția, Shanghai). Faptul că am putut interacționa cu realizatori talentați, cu actori din toate colțurile lumii, producători și distribuitori, multitudinea de filme interesante și organizarea foarte bine pusă la punct au făcut din acest eveniment cultural excepțional un regal al cinematografiei mondiale. M-am bucurat să fim apreciați pe piața asiatică al cărui lider de necontestat este China, fiind plăcut surprins și de prezența în număr extrem de mare a spectatorilor la filmele din festival. Există la ei o apetență pentru cinema, care la noi parcă s-a estompat. M-am bucurat de o premieră mondială cu o sală plină, cinefili prin definiție, dornici să comunice la final cu noi, cu echipa, să ia autografe și să se imortalizeze în poze cu fiecare actor și actriță, bucuroși de interacțiunea cu creatorii unui film al cărui mesaj i-a atins! Și totuși, am făcut acest film pentru publicul larg nu doar pentru aprecierea la nivel profesionist/festivalier. Mă bucur că am reprezentat cinematografia românească pentru prima oară la Shanghai, fiind primul film românesc selectat în competiția oficială a celui mai mare festival de film al Asiei. Bucuria și mai mare este să știu că mesajul meu ajunge la cât mai mulți spectatori români.
IM: Cum au trăit/ simțit actorii, echipa de filmare, drama poveștii?
CS: Așa cum rușii credeau la începuturile cinematografiei în decupajul beton armat, de la Pudovkin citire, eu cred cu tărie în actorii pe care mi-i aleg în distribuție. Chimia actorilor care interpretează personajele transpiră în acel „cinema” cum îmi place mie să zic, care se naște și te captează ținându-te pironit în scaunul cinematografului, avid să trăiești povestea până la sfârșit pentru a gusta din plin deznodământul.
Întâlnirea cu actori de calibru precum Dorel Vișan, Valentin Popescu, Magda Catone, Oana Ștefănescu, Ionel Mihăilescu, Paula Chirilă, Maia Morgenstern, Claudiu Bleonț, Andras Demeter, Ionuț Brancu, Adrian Văncică, Nicodim Ungureanu, Take Florescu, George Ivașcu, Georgiana Saizescu, Iulian Enache, Mircea Drîmbăreanu, Victor Vurtejan, Răzvan Oprea, Ada Navrot, Liliana Pană, Richard Bovnoczki, Marius Rizea, Vasile Calofir, Alina Șeban și nu numai, a fost un regal. Bucuria de a lucra cu actori talentați și pasionați de nobila meserie pe care o practică, s-a amplificat cu fiecare zi de filmare, cu fiecare cadru și secvență întipărită. Nu cred că aș fi putut găsi în rolul managerului de spital un actor mai potrivit ca Dorel Vișan sau în rolul directorului de la adopții un personaj mai complex decât cel pe care l-am creat cu Adrian Hostiuc. Mă bucur că am pus-o în valoare pe Oana Ștefănescu, o actriță cu un potențial enorm cinematografic și că i-am oferit Magdei Catone contre-emploi-ul dramatic de care cred că avea nevoie. În aceeași idee a distribuției în contre-emploi Georgiana Saizescu a interpretat rolul Asistentei încercând să înțeleagă mai bine personajul prin documentare și practica sanitară într-o maternitate reală timp de mai multe săptămâni. Cuplul de „spanioli”, Nicodim Ungureanu și Paula Chirilă dau culoare și aduc un zâmbet amar dar, fiți convinși de faptul că personajele lor, Cornel și Raluca, își au corespondent în parveniții contemporani lipsiți de orice formă de etică și de umanitate, oameni pentru care puterea banului e mai presus de orice. Pompierul salvator interpretat de Take Florescu, doctorul implicat în operațiunea de salvare interpretat de Damian Oancea, doctorul (Iulian Enache) și doctorița (Liliana Pană) care preiau copii arși sau tatăl care se implică în salvarea prematurilor spărgând ușa blocată a salonului incendiat (Edgar Nistor) sunt tipologii de eroi ce acționează, eroi pe care-i întâlnim din ce în ce mai rar, dar care există și își merită locul în viețile și în filmele noastre.
Poate că cel mai greu a fost să-mi găsesc cuplul de adolescenți Melania și Emi, colegi de clasă la Liceul de Arte unde directoare este chiar mama lui și secretara mama ei. Aveam opțiunea de a folosi studenți de la actorie dar pariul era să găsesc doi tineri de 15 ani, vârsta inocenței în care credeam atât de mult. Ajutat de Georgiana, soția mea, care, pe lângă rolul Asistentei din film a preluat și rolul de directoare de casting, împreună cu Magda Catone, nașa noastră cu vechi state de plată într-ale actoriei și pedagogiei și împreună cu asistenții mei de regie Stefan Pătrașcu și Alex Mihai care au luat la rând toate trupele de teatru liceal de la Colegiul Național de Arte și până la trupele independente filmând cam toate spectacolele cu adolescenți din anul filmării (2015), am reușit să punem pe lista scurtă cam 5 posibile cupluri cu care am repetat și am dat probe săptămâni la rând până când ne-am fixat la doi viitori actori, Maruca Băiașu și Manuel Nicolae, pe care i-am școlit în puținul timp ce ne mai rămăsese până la începerea filmărilor de la mijlocul lui iulie. Maruca cocheta cu actoria fiind înscrisă de puțin timp la un curs de teatru, iar Manuel era talentat la desen… nu că asta i-ar fi ajutat la actorie doar că fusese cules direct din curtea liceului de Georgiana mai ales pentru aspectul fizic și dezinvoltura cu care purta o primă discuție, lucru ce nu s-a repetat și la casting unde m-a întâlnit pe mine… După ce le-am explicat personajele, am desfăcut textul și le-am câștigat încrederea, am reușit să repetăm și să aprofundăm până am ajuns la un nivel apreciabil care ne-a permis intrarea în filmare.
Oricum, drama prin care trec cei doi adolescenți este greu de imaginat: să rămâi gravidă la 15 ani fiind pusă în fața unei vânzări a copilului pe care urmează să-l naști, să procreezi și să-ți pierzi la nici două zile copilul într-un incendiu… Și cum să-i explici toate acestea unei fetițe de 15 ani și unui băiat care te privesc cu ochi mari încercând să găsească pârghia care să-i conducă spre un soi de sentimente relative, aproape de tragedia prin care trec personajele, despărțite pe nedrept de părinți într-o formulă shakespeariană adusă în contemporan.
IM: Ce se întâmplă cu implicarea civică a românilor? Ne rezumăm oare, constant, la rolul de… spectatori?
CS: Cred că se vorbește mult și se face puțin! Dacă fiecare dintre noi am fi mai responsabili, cu siguranță am avea parte de o societate mai evoluată!
IM: Ce proiecte de… lung metraj, aveți?
CS: Proiecte am multe… cu finanțarea stau mai rău!
IM: Tatăl dumneavoastră a fost un cunoscut regizor! Ați fost influențat din familie să mergeți în aceeași… direcție?
CS: Am fost contaminat de mic cu virusul ăsta cinematografic… Faptul că o echipă întreagă de oameni te ajută să pui în imagini gândurile și ideile din scenariu în felul în care ți-ai imaginat tu povestea mi se părea fascinant. Octavian Cotescu, Ștefan Mihăilescu Brăila, Gheorghe Dinică, Sebastian Papaiani, Jean Constantin, Ion Besoiu, Emil Hosu, Tamara Buciuceanu, Rodica Mureșan, Șerban Ionescu, Ștefan Sileanu sunt doar câteva dintre numele ce mi-au înseninat copilăria, actori mari ai filmului românesc cu întâmplări și experiențe trăite la filmări pe care n-am să le uit niciodată. Și n-am să las deoparte nici scenariștii cu care am avut onoarea să mă întâlnesc precum D.R. Popescu, Ion Băieșu, Alexandru Struțeanu, Fănuș Neagu sau operatorii George Cornea, Aurel Kostrakiewitcz, Puiu Marinescu sau Alexandru Intorsureanu sunt doar o parte din oamenii speciali care au însemnat și înseamnă atât de mult pentru mine.
Așa cum iau viață personajele pe platoul de filmare, din repetiții, căutări, idei, cadre și mișcări de aparat, așa ne îmbogățim și noi cei legați de lumea filmului din întâlniri cu oameni excepționali, talente remarcabile și învățăminte de neprețuit.
Cum poți sta departe de această lume minunată când, practic, te naști pe platourile de filmare?…
IM: Ați participat la proiecția filmului dumneavoastră în diverse localități din țară. Credeți că sunt dispuși concetățenii noștri să iasă măcar la… film?
CS: E drept că există o prejudecată în ceea ce privește filmele românești contemporane. Poate și din cauza subiectelor abordate, poate și din maniera de realizare a filmelor, publicul român a început de mai mulți ani să refuze cinematograful autohton ce a căpătat o tentă pregnant elitistă sau, pe alocuri, total neinteresantă publicului larg. Puțini sunt regizorii care încă se mai gândesc la public și încearcă din răsputeri să-l readucă în sala de cinema. Eu cred că datoria oricărui artist este să atingă coarda sensibilă a cât mai multora dintre semeni și pariul meu cu acest film a fost, printre altele, să fac în așa fel încât să readuc în sală spectatorii români. Cultura se face de cele mai multe ori prin „constrângere”. Așa cum „pofta vine mâncând” și apetența pentru film românesc vine vizionând filme ce te pot face să vibrezi, care să te marcheze… dar, bineînțeles, asta ține și de bucătar/cineast.
M-am bucurat să primesc felicitări de la elevi entuziasmați de poveste, veniți cu diriginta la cinematograful din Pitești, într-o zi din „săptămâna altfel”, tineri „constrânși” să vadă filmul pentru că profei de engleză i-a plăcut filmul și a ținut să-i aducă. Mărturiile lor filmate se regăsesc și pe pagina de facebook a filmului „Scurtcircuit/Fault condition”.
La Botoșani, la Iași sau la Bârlad, am fost întâmpinați cu bucurie de sute de spectatori profund impresionați de film… Am avut bucuria ca și în Oltenia să fim primiți de cinefili, preponderent tineri, entuziasmați de producție. Aștept cu nerăbdare să mă întâlnesc cu publicul din Sighet și să le simt reacția.
IM: Am observat din distribuție că toată familia dumneavoastră este implicată în domeniul cinematografiei. Se poate trăi la noi din/prin… artă?
CS: Nu e ușor să trăiești la noi din artă, dar, se poate! Fiind reprezentantul celei de-a doua generații de cineaști am preluat și realizările tatălui meu Geo Saizescu, remasterizând în format digital, la o înaltă calitate tehnică atât din punct de vedere al imaginii cât și al sunetului, celebrele filme de comedie regizate de el, atât de apreciate încă de telespectatorii români. Distribuind către televiziunile naționale și internaționale filme ca „Păcală”, „Secretul lui Bachus”, „Secretul lui Nemesis”, „Astă seară dansăm în familie” și multe altele, realizez venituri pe care le reinvestesc în film. Aceasta este și explicația opțiunii mele de a nu realiza niciun profit din filmul „Scurtcircuit” ale cărui încasări din cinema am hotărât să le folosim la achiziționarea de incubatoare pentru copii născuți prematur, echipamente ce urmează să le donăm maternităților din țară care au atât de mare nevoie de ele. Și asta nu pentru că am reuși să satisfacem noi nevoile atât de stringente ale sistemului medical românesc, ci pentru a da un exemplu, prin puterea gestului. Cred cu tărie că, dacă fiecare dintre noi ar fi responsabil și ar face lucrurile corect (în orice domeniu), cu siguranță societatea noastră ar arăta altfel.
IM: Dacă ar fi să vă alegeți o altă meserie, ce v-ați dori să fiți?
CS: Când faci ceea ce-ți place e greu să te gândești la altceva pentru că ești prea ocupat cu ceea ce faci!
IM: Avem o școală cinematografică românească cu adevărat vizibilă în context european și mondial?
CS: Mi-ar plăcea ca această școală să fie la fel de vizibilă și pe plan național. Cu siguranță, vorba… „nimeni nu e profet în țara lui” conține foarte mult adevăr. Doar că subiectele filmelor noastre ar trebui să ne intereseze pe noi în primul rând și apoi pe alții.
IM: Faceți parte din tânăra generație a României. Cât de bătăioasă și de coerentă este această generație emancipată tehnologic?
CS: Cu siguranță emanciparea tehnologică a făcut aparent mult mai ușoară comunicarea dar ne-a îndepărtat ca indivizi. Manipularea celor educați este mai dificilă și parcă tocmai de aceea se pune din ce în ce mai puțin preț pe educație, cel puțin la nivel macro. Fac parte dintre cei care au ales să nu-și părăsească țara, părinții și prietenii, deși, parcă pe zi ce trece, totul te îndeamnă la asta. Nu cred că avem nevoie de alții să ne facă curat în grădină și nu cred că ar trebui să ne ascundem gunoiul sub covor. După principiile psihologice ar trebui să conștientizăm problemele și să ni le asumăm. Doar așa putem evolua putând merge mai departe, învățând din greșelile trecutului, ce n-ar mai trebui repetate. Aceasta este și tema filmului „Scurtcircuit” pe care vi-l propun în încercarea de a transforma un banal scurtcircuit electric ce a dus la o catastrofă, într-un scurtcircuit benefic, la nivel mental, o resetare a mentalității. Ne-am obișnuit prea mult să aruncăm vina pe alții pentru problemele noastre, ne-am obișnuit cu „merge și așa”. Este momentul să ne reevaluăm și să ne scurcircuităm, să realizăm că soluția ieșirii din această condiție de blocaj/vină (versiunea titlului în engleză este Fault Condition) o avem cu toții. Schimbarea e în fiecare dintre noi!
IM: Ce vă doriți pentru România, în anul Centenarului?
CS: Cetățeni mai responsabili care să-și asume faptele și să nu uite câte sacrificii s-au făcut de către înaintași pentru această unitate ce nu trebuie pierdută. Speranța mea se îndreaptă spre o societate ce trebuie să fie caracterizată măcar de… normalitate.
IM: Cum i-ați putea „motiva” pe concetățenii mei ca să vi se alăture la proiecția ce va avea loc în municipiul nostru pe data de 26 mai 2018? Vă rog să transmiteți un mesaj publicului sighetean!
CS: Mi-aș dori ca publicul sighetean să vină să vadă „Scurtcircuit” pentru că este o poveste de dragoste, pentru că nu este „just a movie”(doar un film), așa cum spun americanii în general referindu-se la pelicule, pentru că a fost făcut cu inimă și cu suflet, pentru că e o poveste care trebuia spusă și pentru că nu poți fi indiferent față de aproapele tău oricât ai dori să rămâi detașat și, mai ales, pentru a putea discuta după film, pentru că voi fi acolo să le răspund întrebărilor și să le povestesc detalii din culisele acestei producții dificile.
IM: Vă mulțumesc pentru interviu și vă așteptăm la premiera filmului dumneavoastră la Sighet!
CS: Eu sunt cel care vă mulțumește pentru că mi-ați dat ocazia să fac un mic preambul viitoarei discuții cu publicul din Sighet.
Ion Mariș
Acest articol nu are nicio legătură cu politica. Nu urmăreşte lezarea unor persoane, doar scoaterea în evidenţă a unor lucruri mai mult decât evidente. Acest articol se vrea ceva de genul „Oare aşa să fie de evident sau doar mi se pare mie?” Poate nu ar trebui să fie aşa, ori poate tocmai aşa trebuie să fie. Hai să descoperim împreună! O să încerc să pun întrebările potrivite. Vor fi retorice, nu consider că ar fi cineva dator să răspundă la ele, unele lucruri se întâmplă pur şi simplu dar cred ca e important să pui întrebările potrivite. Pentru a pune punctul pe i, nu de alta.
Prima ar fi de ce se acordă atât de multă importanţă unor lucruri de care toată lumea spune că nu sunt importante şi atât de puţină altora considerate foarte importante? În teorie. Să dau un exemplu ca să nu se creadă că teoretizez doar de dragul de a scrie ceva. De ce există în oraşul meu Carrefour, Lidl, Unicarm, Kaufland, Pepco, Takko şi mai nou 2 Profi, dar nu există o sală de spectacole sau un cinematograf sau un bazin de înot sau măcar o sala de bowling? Ce să fac eu – să ne prefacem că sunt adolescent – în oraşul meu când plouă şi nu vreau să fac baie de mulţime în Kaufland? Sau să îmi expun în magazine hainele noi luate tot de acolo pentru a-mi căuta alte haine noi? Sau să mă închid într-unul din cele 2-3 baruri care îmi convin? O sa spuneţi că asta e viaţa oraşelor mici, să merg în altele mai mari dacă am chef de viaţă culturală, dar eu îmi aduc aminte altceva. În urmă cu 10-15 ani în Sighet (nu merg mai departe în timp și să zicem că eram tot adolescent) exista sala Studio unde era plin de elevi atunci când aveau loc Balurile Bobocilor sau mai ştiu eu ce evenimente şi chiar dacă dârdâiam uneori de frig, locul exista, era posibil, comentam condiţiile nu tocmai bune, dar măcar existau. Apoi, s-a folosit o vreme scena fostului Palat Cultural, lăsat în paragină şi el şi care oricum era neîncăpător, dar totuşi exista. Acum nu mai există. Se ştie toată povestea, nu vreau să insist. Nu caut vinovaţi, vreau doar să transcriu realitatea. Exista un cinematograf, e drept că trebuia să mai ridici picioarele din când în când pentru că existau mici vizitatori şi condiţiile nu erau extra dar exista şi se proiectau filme. Ceea ce era ceva. În loc să se amelioreze condiţiile din aceste spaţii, să se repare ce se poate repara, s-au închis pur şi simplu uşile. În nas, aş putea spune. Acum aud zvonuri cum că se va reamenaja cinematograful Mara. Cum că Sala Studio va deveni iar funcţională. Eu voi fi prima care va scrie atunci despre cât e de bine să avem un oraş care are grijă de educația și siguranța adolescenților care trăiesc în el.
Cred că aşa se întâmplă în fiecare oraş mic, nu e doar cazul nostru şi repet, nu caut vinovaţi. Vreau doar să ştiu ce va face copilul meu când va fi adolescent. Asta e altă întrebare. În afară de a merge într-un bar, ce mai poate să facă un adolescent în oraşul nostru? Ce posibilităţi i se oferă? Ce fac cele câteva mii de adolescenți de la cele 5 licee din oraş? Cum îşi petrec ei serile de vineri, sâmbătă şi zilele de duminică? Ce fac în vacanţe dacă nu au bani să plece din oraş? Cât ne gândim la ei şi cât nu ne gândim când lăsăm secolul al XXI-lea să ne cucerească? Unde pot ei merge când ne spun că pleacă în oraș cu prietenii, unde au ocazia să își manifeste simțul artistic și creativitatea? Cum îi învățăm că părerea lor contează, că au o voce și că nu trebuie să se lase călcați în picioare?
Ar mai fi întrebări de pus, dar mă opresc aici. Devin alarmant de multe şi încep să mă îngrijorez. Așteptăm cu nerăbdare și îngrijorare o sală de spectacole ca să nu ne mai înghesuim inuman în singura care se arată disponibilă pentru a găzdui baluri ale elevilor și care nu poate să facă față numărului mare de adolescenți. Parcă suntem în Alice în țara minunilor și toate se micșorează. Așteptăm momentul invers când vom putea respira la un eveniment care pentru adolescenți este extrem de important și constructiv. Poate peste câţiva ani se vor găsi și răspunsurile potrivite pentru majoritatea întrebărilor, vom fi fericiţi şi vom trăi până la adâncă bătrâneţe în oraşul nostru despodobit de niște copaci, dar frumos împodobit cu diverse lucruri inutile.
Autor, prof. Crina VOINAGHI
Foto: Brîndușa Oanță
Fără trailala şi şailailai, deci fără notabilităţile urbei şi presa conexă, a avut loc azi, 19 Mai 2018, Festivitatea de premiere şi Gala premiaţilor „Concursului Internaţional de Interpretare Instrumentală și Arte Vizuale” (ediția a XXVI-a), găzduit de Școala de Muzică și Arte Plastice „George Enescu”.
Laureata supremă a fost percuţionista Petean-Pavel Maria Isabel, cl. a VIII-a, Liceul „Sigismund Toduţa”, Cluj, o provocatoare şi dresoare de ritmuri şi intensităţi, care a fost greu de prins într-o poză, atâta-i de …mişcătoare, de pasională. Premiul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, Fundaţia „Sigismund Toduţa”, a revenit violonistului Serghei Siedzenia din Serbia, un copil mare artist în devenire, supersensibil. Ci, Magna cum Laude acordat din inima mea a mers către pianista Elisabeta Nagy de la Liceul „Sigismund Toduţa”, o altă neînfricată care a deschis cutia fermecată cu sunete şi sălbăticiuni, strunindu-le autoritar… Toţi premiaţii au fost, desigur, magnifici.
Pe lângă chipul laureaţilor, postez aici câteva din desenele trimise la Concursul de arte plastice, în care nu au apucat să intervină unii… Concursul se reia în 2019. Până atunci, deviza este „Studiu la instrument!” (prof. Nicolae Paraschiv)
Marin SLUJERU
Cunoscuta cântăreață de muzică populară (autentică!), Măriuca Verdeș, a fost mesagerul Maramureșului la Bruxelles în perioada 20 – 21 aprilie. Deși implicată în multe activități, fiind și realizatoarea unei emisiuni de succes la televiziunea locală, am reușit – nu fără efort! – să purtăm o scurtă discuție despre pasiunea ei pentru folclor și despre destinul muzical ce-i înfrumusețează viața.
Salut, Sighet!: Știm, ești pasionată sincer și total de folclorul nostru maramureșean. Din ce izvor te… „hrănești”?
Măriuca Verdeș: Am învățat horea de la mama, repertoriul meu, astăzi, este unul vast, datorită culegerilor făcute în vremea copilăriei. Femeile mă chemau la ele și-mi spuneau „să duci horea mai departe că m-oi duce cu ele în cealaltă lume cu ele și nu le-a mai hori nimeni”. Nu uit niciodată simplitatea femeilor, curățenia, smerenia și corectitudinea lor!
Salut, Sighet!: De ce preferi horea bătrânească, pricesnele, cântecele religioase?
Măriuca Verdeș: Am ales să duc horea bătrânească mai departe, considerând că face parte dintr-un limbaj sacru al moșilor și strămoșilor noștri, dar, mai mult în semn de recunoștință față de cei care au înțeles ce înseamnă acest mod de exprimare, fiind unul atât de profund și valoros, ținându-l viu până-n zilele noastre. Cânt pricesnele de micuță, participam duminica la slujbă și cântam în corul bisericii. Prin cântul religios am înțeles cât de importantă este legătura omului cu Dumnezeu; mama lucrând, cânta mereu cântece religioase. Astfel, am înțeles cum avea femeia tradițională putere, de unde le venea înțelepciunea și, mai mult, care era rolul ei în această viață. M-am retras din această lume comercială, unde horea nu mai este hore și portul nu mai este port, rămânând cu horile mele într-o lume… „mică”. Am vrut să rămân în rânduială și aproape de Dumnezeu.
Salut, Sighet!: Cum ai ajuns la Bruxelles, cine te-a invitat?
Măriuca Verdeș: Mai sunt oameni care văd vatra strămoșească diferit, asfel se face că domnul Andrei Gurin mi-a făcut invitația, pentru a doua oară, de-a participa la două evenimente în Bruxelles: unul a avut loc la biserica Sfânta Paraschiva, iar altul a fost la un festival internațional, numit Balkan Trafik, unde, alături de sigheteanca Rebeca Dan, i-am inițiat pe cei doritori în pictatul pe sticlă. Rămân profund recunoscătoare celor care privesc Maramureșul adevărat cu alți ochi, fiind dornici de a-l promova, dar și în a-l perpetua. Rămân recunoscătoare tuturor celor care mi-au fost alături și care s-au implicat în a duce horea și cântul religios românilor, și nu numai, din capitala Belgiei. Și, nu în ultimul rând aș vrea să-i mulțumesc Alinei Bondrea, cea care a făcut un afiș special pentru concertul de la Biserica Sfânta Paraschiva.
Salut, Sighet!: L-am abordat și pe domnul Andrei Gurin, reprezentant al Comisiei Europene, cel care a invitat-o să cânte la Bruxelles pe Măriuca Verdeș, pentru a afla cum a făcut alegerea interpretului. Domnia sa ne-a transmis un mesaj edificator.
Andrei Gurin: Locuiesc în Belgia de zece ani şi activez în cadrul instituţiilor europene din Bruxelles. Dorul de ţară şi de cultura noastră tradiţională nu m-au părăsit, însă, niciodată. Pe tânăra interpretă Măriuca Verdeş am cunoscut-o în timpul ultimei mele călătorii, împreună cu fetiţa mea, în Maramureş. Măriuca m-a impresionat prin dorinţa şi ambiţia ei de a cultiva şi promova folclorul autentic şi tradiţiile din Maramureş. Multe piese din repertoriul Măriucăi au fost culese chiar în satul ei de origine, Deseşti, în stilul şi cu acurateţea marilor etnologi din trecut. Am mai aflat că Măriuca stă la cârma unei asociaţii în satul Călineşti, care şi-a fixat drept obiectiv conservarea culturii tradiţionale maramureşene. Asociaţia a reuşit să reînvie tradiţii şi meşteşuguri care păreau uitate. Când am vizitat Călineştiul, am fost surprins de cât de dinamic este satul şi cultura sa autentică în contextul mai larg al depopulării zonelor rurale şi al declinului general al vieţii şi culturii rurale în România, dar şi în lume. Nu am putut să rezist să nu o invit pe Măriuca în capitala Europei, pentru că eram convins că mesajul ei trebuie promovat şi susţinut.
Salut, Sighet!: Mulțumim, Măriuca Verdeș, mulțumim iubitorilor de… Maramureș!
Salut, Sighet!
Primăvara s-a lăsat cu o ploaie de medalii și diplome pentru elevii catedrei de coregrafie ai Școlii de Artă “Gheorghe Chivu” și ai Clubului Mini Maxi Dance Club, obținute în perioada 28 aprilie – 13 mai. Prin participarea la Cupa Floris – Bistrița – Concurs Național de perechi și formații – 28 aprilie, Cupa Prodance Junior – Baia Mare – Concurs neoficial – 5 mai, Cupa Baia Mare Dance Festival – Baia Mare – Concurs Național – 6 mai, Cupa Sătmarului – Satu Mare – Concurs Ranking – 12 – 13 mai, sighetenii au obținut: 8 medalii de aur, 6 medalii de argint, 6 medalii de bronz și 10 calificări în finale pe locurile 4-5-6-7.
Statistica sumară ce urmează este doar o înșiruire de locuri dar, în spatele clasamentelor stă multă muncă, talent și pasiune. Ordinea locurilor menționate este cronologică.
Formație:
Individual:
Solo fete debutante 8-9 ani:
Solo fete debutante 10-11 ani:
Solo Fete debutante 12-15 ani: Pesek Bianka-Vivienne – loc 1; 2; 3.
Solo fete Bronz 12-15 ani: Cherestes Bianca Maria – loc 3.
Debutanți Cha Cha (10 – 11 ani):
D standard – loc 3; 1
D latino – loc 6; 2
Basic Standard – loc 7; 7; 8
Basic Latino – loc 8; 7; 5
Open Standard – loc 5; 6
Salut, Sighet!