Securitatea, din nou „învinsă”! (autor, Gheorghe Bărcan)
Imediat ce am ajuns la Securitatea din Bistrița, am predat tot echipamentul meu și tot ce aveam cu mine, pe inventar, primind în schimb «uniforma» zebrată de deținut, care mă va însoți mult timp. Mi-am luat în «proprietate» celula, gamela și lingura, în scurt timp fiind apoi dus în fața unui anchetator, pe nume Abramovici, după cum am aflat din Dosarele lecturate. Acesta mă întâmpină cu apelativul obișnuit și cu o privire rea, amenințătoare, îmi spune: ai vrut să scapi, banditule, dar vigilența noastră nu poate fi înșelată. Mă avertizează apoi: aici vei scrie mult, vei spune totul, despre tine și despre alții, tot ce știi, tot ce ai facut sau ai gândit să faci; fii sigur că vei ieși de aici «curat», așa cum iese puiul după ce e opărit, i se smulg toate penele și i se ard toți fulgii rămași; apoi, demonstrativ, strivește în scrumieră mucul de la țigara consumată. Ai în față toc, cerneală și foi multe; să le umpli, să scrii mult și citeț și să paginezi foile, pentru că o să ai timp destul! Scrie-ți la început autobiografia detaliată, cu toate acțiunile tale criminale, vorbire după care iese și mă lasă în grija unui securist mai mic în grad.
Ca prim răspuns la aceste avertismente apăsate, îmi spun și eu un gând, pentru încurajare: să fii mătăluță sănătos, pentru că n-o să afli nimic în afara celor știute și găsite la fața locului, am să-mi păstrez toți «fulgii» și, probabil, am să și «zbor»; în spiritul acestor gânduri, mi-am început «activitatea». Chiar înainte de a mă prezenta la securitate, m-am gândit mult la felul în care să mă comport, pentru a rezista și a ieși cu demnitate din strânsoare, cu orice risc, să protejez și să tăinuiesc totul despre lucrurile cu care ei n-au avut un contact direct, nu le știau și depindea acuma numai de mine, de rezistența mea, pentru a le rămâne tot necunoscute, să nu urmeze alte suferințe și pentru alții. Mai departe, în singurătatea celulei, și ea sinistru amenajată, în trezirile dese ce le aveam prin trântirea repetată a vizetei metalice de la ușă, anume programate pentru a nu te lăsa să dormi și pentru a-ți slăbi concentrarea la anchete, aveam în gând aceeași preocupare. Analizam mereu ce am scris, ce m-au întrebat, ce mă mai puteau întreba, pentru o acoperire totală a ceea ce trebuia și voiam să acopăr. Trebuia să-mi atribui o anumită vinovăție, pentru că știam de acea vizită prelungită la noi a inginerului, pentru a putea păstra în schimb celelalte multe situații pe care ei nu le cunoșteau. Manifestările religioase erau interpretate tot politic, dar aici mă puteam mai ușor apăra și o făceam cu plăcere și convingere (nici nu aveam implicații politice concrete). Eram obligat în primul rând să-i conving că eu eram acela care a adus acea persoană la noi într-o vizită și nu unchiul meu, el fiind logodnicul unei nepoate a lui. Să susțin că îl cunoșteam de la liceu, unde studenții mai suplineau ore la început de an școlar și că nu știam că este urmărit de Securitate; o invitație pentru o vizită a cuiva «cunoscut» nu reprezenta o vină, o culpă și chiar am menționat că eu am rugat pe tatăl meu să-i acorde o găzduire temporară. Era extrem de important să-mi asum și să realizez aceasta cu toata determinarea, ca și când nici nu ar exista o altă variantă și să-i conving și pe anchetatori de acest lucru, oricât ar fi de greu, posibil de acceptat de altfel, fiind o vină recunoscută și asumată de către mine. Numai așa puteam scurtcircuita și scuti de complicități, anchete și necazuri mari, pe unchiul, care l-a adus clandestin la noi, fără voința părintțlor, pe verișorul meu, care-i aducea mâncare bună în acele zile când toți ai casei eram plecați la recoltarea porumbului, el putându-și continua astfel și liceul, în liniște; la fel trebuia protejată și persoana care l-a adus la unchiul. În acest fel, îi puteam ușura și tatălui meu situația (eu, de fapt, atunci nu l-am văzut eliberat pe tatăl meu și putea fi un truc ceea ce mi-a spus anchetatorul). Voi căuta să uit și de adăpostul de refugiu din casă, de sub lădoi, ca și cum el n-ar fi existat, pe care, de fapt, l-am și desființat, înainte de a ne prezenta la securitate. Era foarte bine mascat și era primul proiect realizat de proaspătul inginer constructor, care l-a salvat și ne-a salvat de atâtea ori, când eram căutați; nci nu se gândeau securiștii că noi am mai putea rămane într-o casă supravegheată. Le-am spus doar despre adăpostul de rezervă din șopronul cu paie, amenajat de la început ca o variantă posibilă și care putea fi folosit doar în timpul verii, iarna înghețai acolo de frig. L-au acceptat; aveau de ales?! Trebuia să susțin cu orice preț faptul că inginerul nu și-a prelungit vizita la noi și după data de 31 martie 1949 (în această perioadă eu eram la școală), când a fost căutat de securitate, dată la care era plecat de la noi și n-am mai auzit nimic de el, de atunci. O mare grijă am avut pentru a mă feri de orice contradicție care să mă dea de gol cu ceva, din care să deducă realitatea, adică faptul că el era acolo când l-au căutat și nu l-au găsit; a rămas la noi până în data de 15 octombrie 1951, deci 3 ani, o lună și o săptămână (între 08 setembrie 1948 și 15 octombrie 1961). La această dată a venit aceeași persoană care l-a și adus în Săliște și l-a preluat de pe dealul Bocicoielului, unde l-a dus până acolo mama mea și l-a predat lui, conform înțelegerii și mai departe l-a «transportat» acesta la părinții lui, pe ascuns, pe cărări ferite, de el știute, unde și-a amenajat un adăpost-refugiu ca și la noi, după câte am aflat. A plecat pentru că șederea lui la noi mai departe, «în voia destinului», s-a încheiat, întreruperea fiind obligatorie: aveam un frate mai mic, care a împlinit 9 ani și nu a mers încă la școală, prezentând tot felul de motivații, care nu mai țineau și deveneau periculoase, impuneau cercetări. L-am pregătit eu acasă și a intrat cu brio direct în clasa a III-a, după prezentarea noastră la Securitate. Dacă toate acestea nu se sincronizau, mai multe persoane și familii îndurau necazuri, poate adevărate tragedii.
S-a prelungit atât de mult această stare, lăsată «în voia destinului», pentru că predarea, trădarea lui lipsea din gândul întregii familii, din felul nostru de a fi, de a ne comporta, iar el nu se dădea să plece.
Tratamentul de acolo, din timpul anchetelor, a fost cumplit; nu mai redau dialogul josnic, jignitor și inuman în care s-au desfășurat, pe care l-am exprimat în volumul publicat, ci doar situații găsite ulterior în dosarele lecturate, cu unele interpretări. Au încercat să mă testeze și să mă implice în organizații clandestine, în al doilea grup de elevi arestați la Sighet, cu amestec chiar și în primul grup, fără niciun rezultat, evident. Dar stăteam liniștit, nu eram implicat în niciunul dintre ele, nu aveam ce recunoaște, oricât mă băteau. I-am convins, cred, prin dialog, asigurându-i că mi-aș asuma orice aș fi făcut din convingere mai înainte și nu le-aș nega nici în prezent, dar nu mă puteam vedea acolo unde nu am fost. Îmi veneau în ajutor și învinuirile ce mi le aduceam, legate de prezența lui la noi, dar și de cele legate de religie, de credință, de biserică, pe care le și apăram cu toată căldura și tăria și despre care am aflat că și ei aveau cunoștință. Un adaus la toate aceste mizerii era înfometarea cumplită, mâncare ce preferai să o consumi cu ochii închiși, mizerabilă și extrem de puțină, care te ducea nu după mult timp la o siluetă ce evidenția mai mult înălțimea și aceea încovoiată. Cea mai gustoasă masă primită în anchete era terciul de dimineață, o scrobeală din apă fierbinte și făină de porumb, puțină și aceasta, servită și ea cu un polonic normat, foarte mic! În mod sigur, înfometare nu se făcea doar pentru «economie» (erau extrem de mulți adunați în astfel de locații), ci și pentru chinuire, pentru demoralizare, pentru exterminare, pentru că toți cei intrați în aceste locații erau pentru eliminare, pentru dispariție și cu cât se întâmpla mai repede, cu atât era mai bine. De altfel, prin munca lor de exterminare de mai apoi, deținuții acopereau totul și realizau depozite financiare masive pentru Stat, neachitate lor, dar plătite de ei cu viața!
O surpriză. La un moment dat, dl. Abramovici mă acuză: ai manifestat printre colegi influențe superstițioase, religioase, cu frecventarea bisericii, cu abateri de la ideologia «sănătoasă» a partidului, promovată în școală!
-Eu nu am chemat pe niciun coleg la biserică, nu am avut discuții de acest fel cu nimeni, fiecare are propriile intimități spirituale; eu mergeam singur uneori la biserica romano-catolică din apropierea liceului și acest cult, biserica aceea, nu erau interzise!
-O să-ți scoatem noi gărgăunii aceștia din cap, interziși sau neinterziși!
Am facut această afirmație pentru că mergeam des la acea biserică apropiată, unde de multe ori mă întâlneam cu colegi, colege și mă gândeam că unii puteau fi observatori și, probabil, au «reclamat». Îmi amintesc însă, și acuma că, pe atunci, aveam la liceu un portar tânăr, care deschidea și închidea porțile dinspre curte ale liceului, dimineața când începeau cursurile și la amiază, când ele se încheiau. Era foarte apropiat de elevi, venea printre ei, făcea glume și era agreat de aceștia; mie îmi era simpatic în plus, pentru că de multe ori îl întâlneam la biserică și, uneori, ne găseam pe aceeași bancă, fiecare cu rugăciunile lui. După detenție, mă întâlneam mai des cu colegul de clasă și de suferință, prietenul cel mai bun al meu, Ionică Hotea și depănam amintiri din timpul școlii, despre detenție și despre toate, cu grijă însă, trecându-le pe toate în compartimentul lor, pentru a ne feri de necazuri în cazul unor noi chemări «la interviuri». Ne-am amintit cum mergeam împreună la Dl. Balea Grigore, absolvent de teologie greco- catolică, care a încuviințat să facă cu noi o oră de religie pe săptămână, în toată perioada cât mă mai aflam la școală, după ce aceasta a fost exclusă din programa școlară. Odată, la una din întâlniri, Ionică îmi spune: știi cine m-a anchetat la Securitate, la Sighet? Portarul școlii! Am rămas fără cuvinte; era ofițer de securitate sub acoperire și lucrurile s-au lămurit, cu plimbările lui printre elevi, cu frecventarea bisericii!
Un incident mai vreau să-l remarc, în care am fost și câștigător și victimă. Odată, adus în fața aceluiaș anchetator, îl aud fredonând un cântec, când, deodată, el se oprește și-mi spune: continuă-l tu mai departe!
– Nu cunosc cântecul!
Cred că era un cântec interzis și, sincer, nu-l cunoșteam; a urmat însă, ceva neplăcut și pentru el și pentru mine.
-Lasă că ai să ți-l amintești și ai să-l cânți deîndată, chiar pe mai multe voci! spunând aceasta, apasă pe un buton și apare în ușă un haidamac solid, cu mâinile suflecate în șold și, speriat de ceea ce bănuiam că se va întâmpla, am replicat repede:
– Domnule ofițer, nu cunosc cântecul, dar vă rog să-mi spuneți versurile ca să le scriu și să mai cântați puțin melodia pentru a o reține și am să-l cânt oricând doriți.
Răspunsul a fost, însă, dur și neașteptat: mi-a trimis cu putere în cap tamponul de sugativat, un obiect greu din lemn, din două bucăți. Un cucui mare a apărut deîndată pe frunte și peste ochi, în nuanțe roșu-albăstrui, amestecate, însoțit de o mare durere. Ce ieftină capcană! Abramovici a rămas cu regretul că nu l-am ascultat și cu satisfacția că m-a lovit, iar eu, cu durerea și rănirea provocate, care au fost de durată.
Mă aflam acolo ca în fața unei table de șah (îmi plăcea șahul), unde mutarea pieselor era înlocuită cu reflexii, întrebări și răspunsuri și unde trebuia să fiu extrem de atent, la fiecare dintre ele, să prevăd întrebările următoare și să schițez răspunsurile, întocmai ca la șah, unde activitățile nu se reduceau la o singură și primă mutare, caz în care cel ce proceda astfel pierdea partida. Până la urmă, obosit și epuizat de tot tratamentul, cu înfometarea, insultele și jignirile continue, cu amenințările și întreaga atmosferă sinistră, cu toate la un loc, aproape dărâmat, pot afirma că ei au condus ancheta, dar eu am dominat-o de la un capăt la altul și au rămas «săraci», așa cum au fost de la început, n-au mai aflat nimic; în final, i-am făcut șah-mat! În raportul final de anchetă de la Bistrița, anchetatorii remarcau în legătura cu activitatea lor și prestația mea: „este un băiat inteligent, bolnav, nu a îngreunat cercetările”.
Această caracterizare finală arată o recunoaștere «oficială» că am obținut o nouă victorie și torționarii a doua înfrângere. Pe securistul Abramovici, anchetatorul meu principal și aproape unic, nu l-am mai văzut, a dispărut, s-a «stins» și el, l-am învins și pe el și pe toți cei din jurul lui, a rămas cu mâna goală, obosită doar de aruncarea în capul meu a tamponului greu, singura lui victorie! Ne găseam ca la începutul anchetei: eu cu bucuria că toate au rămas cum au fost, la locul lor, în decizia mea, o victorie și tăinuire totală, doar cu puțină durere rămasă la frunte, pe lângă celelalte tratamente lipsite de «confort», iar el cu o anchetă ratată (nu știu dacă a și conștientizat aceasta) și, probabil, cu satisfacția că fruntea mea era încă albăstruie.
Mă gândeam că pe aici lucrurile s-au mai lămurit, erau toate precum au fost la început și «ce va fi, vom mai vedea», cum spune, parcă, refrenul unui cântec. Diferența era dată doar de figura mea scheletică, mult mai degradată ca la început, marcând tratamentul crud, ticălos și inuman ce mi s-a aplicat de niște bestii. Când scriam volumul de memorialistică amintit, am citit de undeva versurile unei poezii din lirica norvegiană (românească?), «Învață de la toate», din care reproduc doar o strofă:
«Învață de la umbră, să taci și să veghezi,
Învață de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învață de la piatră cât trebuie să spui,
Învață de la Soare cum trebuie s-apui»!
Sunt de o expresivitate și sensibilitate deosebite, pentru o viață petrecută în persecuțiile acelor vremi; n-o cunoșteam, dar am trăit-o cu fidelitate în tot adevărul ei, am purtat-o cu mine fără să știu, o simțeam așa cum simți cele 10 porunci biblice, fără să le citești. Pentru mine n-au fost doar învățături de atenționare, ci a fost o rugăciune trăită în toată pioșenia și îndemnurile ei, de răbdare, de rezistență și încurajare, de regăsire și victorie, o contopire totală a ei cu cele îndurate și trăite de mine în toată acea perioadă de restriște; a fost stindardul meu de luptă. Dacă s-ar suprapune imboldurile acesteia peste trăirile mele din acele vremi, ar rezulta o formă în acoperire dublă, mereu dublă, nicaieri numai una, fără alta!
Într-adevar, eram foarte bolnav, cu afecțiuni grave ascunse mie, fără niciun tratament, nicio tabletă, într-o tăcere și vinovație criminală. În anchete am mers cumva «fără gardă»; aveam de tăinuit multe și vinovățiile care erau, trebuia sa mi le amplific pentru aceasta, și nu să mă apăr de ele. Nu mi se puteau aduce nu știu ce învinuiri grave, pentru că nu eram implicat direct politic cu nimic și atunci le-am creat eu pe unele. Evident, cu toate acestea, nu le-am creat greutăți în anchete, care s-au desfășurat fără «sincope», să zicem! Cât privește referirea la inteligență, pot spune că mi-a fost la îndemână să mă strecor prin mulțimea de lacune prezente în spiritul de observație și deducțiile din logica anchetatorilor. Eram un copil și mă luptam să mă apăr pe mine și pe alții, de opresorii comuniști atât de răi și mulțumesc Domnului că mi-a dat putere și gânduri bune să rezist, m-a întărit și m-a ajutat să scap. A urmat, însă, un transfer la Securitatea din Satu Mare, unde am petrecut cele mai cumplite momente din toată detenția mea.
Autor, prof. Bărcan Gheorghe, fost elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet
