Ne întoarcem mereu acolo unde am lăsat o parte din noi…

Și au trecut zilele, săptămînile, anotimpurile… A trecut timpul ca vîntul, s-a scurs ca apa… Vrînd, nevrînd, am ajuns iar în punctul de unde am plecat. Să fie oare „Blestemul pămîntului” sau „Blestemul iubirii”? Sau amîndouă la un loc? Există un ciclu în viață, care își urmează oricum nestingherit drumul lui. Nu ține cont de promisiuni, de jurăminte… E ca un fel de supapă, care atunci cînd se acumulează prea mult, sau prea multe, în viața oricui, se închide pur și simplu, nu mai permite nici să refuleze, nici să mai acumuleze nimic în plus. Adică menține un echilibru .

De multe ori nici nu ne dăm seama de cît de necesară este această supapă, pe care noi niciodată n-am ști s-o acționăm la timp. Liberul arbitru „lucrează” și menține totul sub control. Dacă urmărim ceea ce se întîmplă și în societatea din imediata apropiere a noastră, nu putem să nu observăm, sau să bagatelizăm anumite „mutații” conceptuale și comportamentale.

Cînd o societate (sau o anumită parte a ei) ajunge la o culme a tot ce înseamnă stare materială (acumulare de bunuri), stare socială de invidiat (succese peste succese), liniștea intervine așa, ca un declic și apare nevoia de restartare.

Altfel e inexplicabil ce se întîmplă într-o societate avansată, cu persoane ajunse, totuși, la un nivel de pregătire superioară, cu niște conturi în bănci ce au la coadă multe zerouri, să lase așa pur și simplu totul baltă și să se retragă în locuri izolate din imensitatea Siberiei.

Aceștia renunță pînă și la cele mai elementare condiții de civilizație (curent, apă curentă, mijloace de informare), adică tot ce înseamnă tehnică, vile cu zeci de camere și băi, mașini de lux etc., într-un cuvînt, viață socială de secol XXI !

Se mulțumesc doar să fie o familie, într-o iurtă primitivă, să mănînce și să se îmbrace doar cu acele produse pe care le au la îndemînă, pe care le oferă mediul auster din ținuturile înghețate ale Siberiei. Și fac asta fără nici un regret. Singura spaimă care-i bîntuie este, că această pace ancestrală le-ar putea fi tulburată de alții care ar gîndi ca ei, înmulțindu-se peste măsură și atunci solitudiunea lor ar putea fi pusă în pericol.

Oricum, societatea aceasta de consum începe să dea rateuri. Viața socială, prea mult expusă pe tarabă (internet), dă semne că a obosit. Apar deja „vîrfuri” în ale tehnicii care declară că își închid conturile de socializare, deoarece se simt vulnerabili în fașa acestui „flagel” scăpat de sub control.

Mi-au rămas în minte cîteva constatări dintr-o emisiune a d-nei Eugenia Vodă, „Profesioniștii”, al cărei invitat era patrologul Cristian Bădiliță, care trăiește în Franța (a tradus Vechiul Testament, Proiectul Septuaginta). Pe el l-a marcat mulțimea oamenilor singuri. Exemplul cel mai viu a fost chiar bunica lui, care, timp de 40 de ani (după colectivizarea forțată), n-a mai ieșit din curtea ei. A devenit un fel de pustnică. Așa de mult a supărat-o orînduirea de atunci, că a refuzat orice contact cu lumea…

Întrebat, care ar fi pentru el libertățile fundamentale, a răspuns: Sunt trei. De a iubi. De a scrie. De a fi solemn. Despre religie, el s-a mulțumit doar să nuanțeze: Credința este deasupra oricărei ideologii, deoarece lumea lui Isus nu-i din lumea asta.

Cîți nu am vrea să fim sfinți, dar cîți avem curajul de a trăi zi de zi, minut cu minut, viața lor? Pe ei nu-i interesa viața politică, socială, decît viața veșnică. Cel mai mare canon care ar putea să i se întîmple ar fi acela să fie obligat să trăiască în România și să poată face ce face în Franța. Ei, se pare că societatea a avansat și unii își doresc să trăiască chiar și în Siberia…

Liniștea și izolarea de tot ce presupune tumultul aberant al vieții cotidiene mie nu mi se pare o fiță de ultimă oră, eu o văd ca pe o gură de oxigen al unui înecat, care îl salvează.

Această ultimă „epistolă” o scriu de pe un balcon al unui apartament din apropierea Dallas-ului și numai concentrarea la ceea ce vreau să vă împărtășesc, m-a determinat să fac abstracție de „mediul ambiant” ce mă înconjoară (era să zic, mă împresoară). Parcă aș avea pe urechi niște căști în care zumzăie non-stop un vacarm de fundal, pe care, dacă-l conștientizezi, simți brusc nevoia să te ridici și să fugi. Pe cer avioane, elicoptere cît e ziua de lungă, pe autostrăzile suspendate rîuri de mașini, pe lîngă blocuri, unitățile care fac aerul condiționat. Dacă întri în casă, tot așa, aerul vine condiționat numai cu larmă. Parcă ai fi tot timpul într-un experiment, încercîndu-ți-se timpanele cu fel și fel de zgomote, cu decibeli scăpați de sub control. Încă nu s-au inventat (sau n-am văzut eu) cabine speciale, unde în loc să respiri aer curat (ca în Japonia), să-ți odihnești urechile de mediul „prietenos”!

Mi-e dor de o liniște ca la mama acasă!

Sper să nu greșesc avioanele și să ajung cu bine, dacă nu, pînă și Siberia ar fi o variantă…

Ileana Pisuc,
11 aprilie 2018, Dallas (încă!)

Foto: Sebastiana Joicaliuc

Paști în Maramureș, 10.04.2018 – ediția a V-a

Atmosferă primăvăratecă după mult frig și ploi. A treia zi de sărbătoare pascală a prilejuit sighetenilor și turiștilor o după-amiază de relaxare la Muzeul Satului Maramureșean. Costume tradiționale, oameni odihniți, cântec, joc și multă voie bună. Celor care nu au reușit să ajungă la acest eveniment, le oferim puțină… esență de Maramureș.

Sebastiana Joicaliuc
studentă Jurnalism, UBB Cluj

SALUT, tuturor! Astăzi am ales să vorbesc despre ceva mai sensibil, să vorbesc despre un “lucru” pe care îl obții destul de greu de la un om în ziua de azi. Am ales să vă vorbesc despre zâmbete. Dar nu despre orice fel de zâmbete, ci acele zâmbete sincere de care eu am parte mai mereu. Acum câțiva ani, am ales să devin voluntară în grupul “ Speranța” la Oratoriul „Sfântul Francisc de Assisi”, ordinul Fraților Minori Capucini. Sunt foarte mândră de alegerea mea, pentru că de atunci mi-am dat seama că, de fapt, există o mulțime de diferențe între zâmbete. De multe ori credem că oamenii ne oferă zâmbete sincere, care exprimă fericirea adevărată. Este complet normal să credem acest lucru, neștiind, de fapt, ce înseamnă cu adevărat un zâmbet venit din adâncul sufletului și care poate îți stârnește și o lacrimă.

Grupul „Speranța” se ocupă de… fericire. Acesta este obiectivul nostru. Noi vrem fericire. Oferim fericire și primim fericire. Noi iubim toți oamenii și vrem binele tuturor. De cele mai multe ori ne focusăm asupra copiilor care nu au tot ce își doresc, copii care merită să fie fericiți, dar nu au posibilitatea. Noi suntem cei care vrem să le dăm o șansă la fericire.

Grupul „Speranța” este o mare familie compusă din mulți membri, fiecare dedicându-se în felul lui, încercând ca totul să decurgă cum trebuie. În fiecare sâmbătă, dar și duminică, strângem copii de la casele de tip familiar și încercăm să le oferim câteva ore de vis pe care și le doreau demult. A fi voluntar înseamnă a fi dedicat și implicat în tot ceea ce se întâmplă. Scopul este unul singur: de a aduce fericire.

Ei bine, revenind la zâmbete, acestea sunt cele mai sincere, iar în momentul când vei atinge acest scop și vei aduce fericire unui copil, vei observa că zâmbetul este unul cu adevărat revelator. Pe mine, acest grup m-a făcut să devin un om mai bun, mai sufletist, dar, mai ales, m-a făcut să realizez cât de importantă este viața și cât de important este să prețuiești ceea ce ai, pentru că poate unii nu au nici ceea ce ai tu în prezent.

Vorbind mai pe larg, grupul „Speranța” organizează și un frumos campus de vară, în fiecare an, unde de asemenea așteptăm pe oricine pentru a petrece timp împreună și a genera amintiri.

Sunt de părere că fiecare copil are o poveste, fiecare om are soarta lui, dar ceea ce este cel mai important este să fii fericit și să te bucuri de viață. Consider că un voluntar adevărat nu aduce bucurie din milă pentru acești copii, ci aduce bucurie pentru că o merită, iar atunci când faci un copil fericit, din punctul meu de vedere, tu devii de 100 de ori mai fericit. Astfel va fi fericire peste tot! Cel mai important este să putem oferi un zâmbet curat și onest, un zâmbet care să creeze în jurul nostru un ocean de fericire.

Așadar, grupul nostru este o mare familie care caută pace, bucurie și frumusețe. Împreună aducem zâmbete. “Să ne întălnim mereu cu un zâmbet, căci zâmbetul este începutul dragostei, iar dragostea înseamnă viață”. (Maica Tereza)

Mai jos, vă supun atenției un clip cu ceea ce însemnăm noi:

Anca Maria Corneștean
clasa a IX-a A,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

Dragi cititori ai site-ului „Salut, Sighet!”, vă dorim ca Sfintele Sărbători de Paște să vă aducă multă liniște, lumină spirituală și bucurie sfântă!

Echipa „Salut, Sighet!”

Pictură – Ștefan Hegedüs

Muzeul Maramureșan Sighet vă invită miercuri, 11 aprilie 2018, de la orele 10:00 (după deschiderea oficială a expoziției Culori pentru Pace pe Aleea Pietonală), la vernisajul expoziției cu vânzare „Primăvara reconstituită din 100 de…”

Expoziţia a fost donată de educatoarele de la grădiniţele din Maramureş, iar lucrările au fost realizate de către copiii preşcolari sub îndrumarea acestora. Banii obţinuţi din vânzarea lucrărilor vor fi donaţi unei fetiţe de 6 ani, care suferă de tetrapareză spastică.

Lucrările sunt expuse la Muzeul Etnografic al Maramureșului (str. Bogdan Vodă, nr. 1).

Evenimentul este organizat în colaborare cu Inspectoratul Școlar Județean Maramureș.

Pro Primăvara

Degeaba vine primăvara,
Cu-anglici și iarbă de mătasă,
Cînd sufletul ți-e înghețat
Și-acasă nu mai e acasă.

Nici soarele, nici vîntul cald,
Nu pot străpunge gheața dură,
Din sufletul încremenit
Ce-a adunat prea multă ură.

Nici ploile dezlănțuite
Nu spală rana din cuvinte
Ce-odată spuse, ard continuu
Și stăruie aprinse-n minte.

De ce atîta-ncrîncenare
Și-atîta vrajbă strînsă-n noi,
Cînd primăvara bate-n ușă
Și cîntă cucu în zăvoi!

Cînd albăstrelele-n cărare
Se zbat încet să prindă viață,
Și pomii-ncep să dea în floare,
Dînd dealului o nouă față!

Și mîțișorii de sub coastă,
La soare își arată puful,
Vestind că vine Primăvara,
Și iarna ‘ncepe-a-și da duhul!

Eu zic că-i timpul împăcării,
Cu fiecare dintre noi…
Să-i dăm o șansă primăverii
Să nu se-ntoarcă înapoi!

Ileana Pisuc
1 aprilie 2018
Dallas

Foto: Peter Lengyel

Azi, sculptorul Ion Bledea împlinește 69 de ani: s-a născut la Bârsana la data de 04 aprilie 1949. Are în urmă un trecut artistic solid – un număr impresionant de lucrări semnate Ion Bledea fac parte din colecții private de pe întreg mapamondul sau se înalță monumental în orașe importante din Europa și Mexic. Ion Bledea este un nume de referință pentru Sighetul Maramureșului, dar și pentru România.

Am “răscolit” împreună – din lada cu amintiri – mii de fotografii, în ultimele săptămâni, mii de momente importante din viața artistului. Mi-a vorbit despre oameni importanți, miniștri, ambasadori, oameni de cultură, artiști, personalități din țară și din lumea largă. Mi-a povestit despre zecile de premii, marea majoritate obținute în străinătate, despre sculpturile sale răspândite din Germania până în Mexic și mi-a descris cu lux de amănunte fiecare lucrare, detalii profesionale dar și observații exotice de la concursurile la care a participat. Ion Bledea își iubește munca, arta, modelatul lemnului, lucrează cu aceeași pasiune ca și-n tinerețe și are planuri pe termen lung. Vizitatorii, oaspeții Sighetului, cei care sunt cunoscători într-ale artei ajung și pe la locuința familiei Bledea, îl caută și-i cercetează cu drag muzeul de-acasă, toți fiind seduși de “armata” de lucrări, de subiectele abordate și mai ales de stilul inconfundabil prin care sculptorul dezvoltă atât teme tradiționale cât și subiecte moderne.

Când Ion Bledea atinge lemnul, acesta îi vorbește, comunică cu el și-mpreună ne spun câte o poveste. Pe zi ce trece, an de an, Ion Bledea ne uimește cu tinerețea artei lui, prin lucrările sale Sighetul a ajuns pe harta făuritorilor de cultură.

Ion Bledea are multe de povestit, mai are multe lucrări superbe de arătat lumii și mai ales are de finalizat câteva proiecte de suflet.
În anii ce vin Ion Bledea ne va oferi multe și frumoase… surprize!

La mulți ani, prietene Artist!

Ion Mariș

Colegiul Național „Dragoș Vodă” (director, prof. dr. Vasile Mih) continuă să fie o pepinieră în formarea viitorilor specialiști în diverse domenii, atât pe partea reală cât și pe cea umană. An de an regăsim CNDV-iștii printre laureații olimpiadelor naționale și internaționale.

Astfel, în perioada 28 martie – 02 aprilie 2018, la Liceul „Ovidius” din Constanța a avut loc Olimpiada Națională de Informatică pentru elevii de liceu, la care Maramureșul a participat cu un lot format din șase elevi: Lazăr Laurențiu, clasa a IX-a, de la C.N. Dragoș Vodă, Sighet (profesori pregătitori Bodnariuc Dănuț, Roșca Ovidiu, Trîmbițaș Tiberiu Petru), Fernea Dan Tudor, clasa a X-a, C. N. Dragoș Vodă, Sighet (prof. pregătitor Boboșan Raluca), Cotârlan Codrin, clasa a XI-a, C. N. Dragoș Vodă, Sighet (prof. pregătitori Burcuș Andrea, Ovidiu Roșca), Dicu Dan Alexandru, clasa a XI-a, C. N. Dragoș Vodă, Sighet (prof. pregătitor Burcuș Andrea), Stepan Dacian Marian, clasa a XI-a, C. N. Dragoș Vodă, Sighet (prof. pregătitor Burcuș Andrea) și Tomoiagă Mihai Cristian, clasa a X-a, C. N. Gheorghe Șincai, Baia Mare (prof. pregătitori: Belbe Maria, Mărieș Iuliana).

Elevii sigheteni s-au întors acasă cu rezultate excepționale: Lazăr Laurențiu și Cotârlan Codrin au obținut mențiune și medalie de argint, iar Fernea Tudor, Stepan Dacian și Dicu Dan Alexandru, medalie de bronz. De remarcat faptul că Lazăr Laurențiu s-a clasat, în urma barajului, pe locul 25 pe țară, foarte aproape de a face parte din lotul național.

În perioada 04 aprilie 2018 – 07 aprilie 2018, la Târgu Jiu va avea loc etapa națională a Olimpiadei de Informatică, pentru elevii de gimnaziu, la care Sighetul va fi reprezentat de cinci elevi, de la C. N. „Dragoș Vodă”.

„Salut, Sighet!” felicită laureații și urează succes tinerilor sigheteni calificați la celelalte olimpiade/concursuri naționale!

Filosoful Ion Bălin, Jean pentru prieteni, s-a născut la 1 ianuarie 1947 în Călineşti (Maramureş). Urmează Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei, pe care îl absolvă în 1966. Între 1966-1971 este student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, remarcat ca un vârf al generaţiei sale. La absolvirea facultăţii lucrează, pentru scurtă vreme (1971 – 1972), la un ziar în Bucureşti, după care va fi profesor de filosofie la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, între 1972–1978. În anul 1978 este admis, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din Bucureşti, unde va rămâne până în anul 2001, când pleacă la Universitatea „Titu Maiorescu” şi funcţionează aici ca profesor universitar până la sfârşitul prematur al vieţii sale. Doctoratul în Filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti, în 1984, cu o teză referitoare la semiotica discursului artistic. După 1990, este fondatorul şi mentorul celebrului săptămânal de satiră politică, „Academia Caţavencu”, majoritatea redactorilor de aici fiind foşti studenţi ai profesorului Bălin. Între anii  1997 – 2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestaţie diplomatică excepţională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale. În ultimii trei – patru ani ai vieţii, şi-a petrecut o mare parte a timpului la Baia Mare, unde a fondat săptămânalul regional „Jurnalul de Vineri”. A fost îndrumător de doctorat în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj, fiind adus aici de către congenerul său Andrei Marga, de care l-a legat o strânsă şi îndelungată prietenie.

Filosoful Ion Bălin avea o inteligenţă strălucită şi o erudiţie vie, inegalabilă. Ironia sa era caustică, în maniera lui Voltaire. Când contrazicea pe cineva, prelua afirmaţiile preopinentului şi le dezvolta, cu  voluptate şi  persuasiune irezistibilă,  până la cel mai desăvârşit absurd. Când se deda la astfel de exerciţii, ludice în fond, în jurul lui se crea o atmosferă de balamuc. Era ca un spectacol al puterii spiritului asupra lumii obiectuale, al spiritului  care este capabil să dizolve totul. Cunoştea miraculos limba română, de la profunzimile ei arhaice, până la performarea ei savantă şi neologistică la extrem. Felul său de a vorbi avea câte ceva din profunzimea lui Noica, din măreţia lui Ţuţea şi din versatilitatea lui Călinescu.

Moare, din cauza unor afecţiuni renale, la 3 aprilie 2006, la Bucureşti, în etate de 59 de ani.

Cărţile  pe care le-a lăsat în urma sa sunt:  Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, 1995; Silogistica tradiţională şi modernă. Contribuţii româneşti, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996 (Premiul Academiei Române, 1997);  Forme şi operaţii logice,  Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998; Sociologia noologică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.

 Prof. dr. Nicolae IUGA

N.r.: Fotografia surprinde momentul acordării lui Jean Bălin a gradului de Mare Comandor (Commandeur du Wissam al Alaoui) de către  regele Mohamed al Marocului.

Această cetate de la margine de țară, situată la confluența râurilor Iza și Tisa, cu atâtea amintiri legate de ele în curgerea timpului, Sighetul a rămas acolo unde a fost, cu frumusețile lui arhitecturale și peisagistice, păstrător de obiceiuri, datini și tradiții și multe alte comori, mereu în dezvoltarea acestor frumuseți și valori, așa cum numai în Maramureș se regăsesc, în toată originalitatea lor. N-am lăsat să ne fie furate de Odoviciuc, pentru a le duce în alte părți, în acele vremuri tulburi și încă neașezate de după războiul abia încheiat, prezente în decursul anilor 1944/1945.

Despre publicația „Salut, Sighet!”, îndrăgită mult de mine, am aflat mai târziu, prin intervențiile părintelui Vișovan, care ne-a onorat cu mai multe articole excepționale ale dânsului și ale altora, găzduite de această publicație. Mi se pare și titlul simbolic; acest salut adresat Sighetului exprimă parcă un respect, o invitație, o comuniune, o solidaritate, așteptare, fiind locul în care se manifestă mult aceste preocupări și el le merită.

Îmi place acuma și îmi plăcea și mai demult când mergeam la Sighet, când îi treceam porțile, îmi place Sighetul, poate și pentru faptul că am fosr găzduit acolo 5 ani, când am urmat clasele gimnaziale și puține din cele liceale. Acolo mi-am petrecut singura părticică din adolescența nearestată, în manifestarea ei firească, pe la școală, cu toate ale ei, pe Corso, prin parcul central, pe la stadion sau Grădina Morii, la scăldat în râul Iza, sau uneori în excursii pe Solovan, organizate sau mai restrânse, în grup, cu atâtea bucurii; acestea se află și acuma la locul lor, îmbogățite cu obiective noi, de excepție. E adevărat că fiecare etapă a vieții o duci cu tine, pe oriunde ai fi, cu vârsta ei, în desfășurarea firească dacă ești liber sau cu confiscarea manifestărilor exterioare ale acesteia, atunci când ești obligat să le petreci altfel, din cine știe câte motive. Nimeni nu te poate, însă, despărți de aceste etape de viață, nu ți le poate lua, se află în existența ta; li se poate doar suprima manifestarea lor firească, plăcută, pe care să o substituie cu suferințe în atâtea feluri. În acest sens, eu am dus cu mine în temniță și în alte „măsuri administrative” o parte din adolescența rămasă și întreaga mea tinerețe; dar tocmai prezența acestora cu mine, cu întreaga lor vigoare și forță interioară, mi-au dat tăria de a rezista până la capăt, să ies învingator și pot spune că mi-au produs o bucurie de neestimat, o fericire neîngrădită, o altfel de fericire, dată de victoria prin suferință, care o sfințește.

Ce m-a impresionat mult în această avalanșă de vizualizari și comentarii, referitoare la articolul publicat, este că ele nu se referă la forma în care sunt redate acestea și nici la autor, care transced acestora, ci se referă la suferința relatată acolo a unui subiect, nu contează cine este, la atât de multa și nedreapta prigoană îndurată de acesta, prin eludarea și sfidarea totală a legilor și a unei minime înțelegeri umane, de către cei ce au organizat aceste crude și ucigașe persecuții; m-a atenționat încă observația făcută de cei ce au lecturat articolul, dintre care pe unii nici nu-i cunosc, că nu știau că s-au petrecut atunci astfel de fapte și tragedii și se întreabă cum și de ce nu s-au făcut cunoscute până acuma și cer să fie făcute publice. A fost munca asiduă a „continuatorilor”, care au pus lacăt și blindaj pe arhiva amplă a Securității, sub averitzarea „srict secret”, arhivă ce ascundea atâtea vinovății și crime ale regimului comunist, cu preocuparea permanentă de a le ascunde și mai apoi de cei ce au urmat, cu îndemnul mereu anunțat : „să lăsăm trecutul, așa cum a fost el și să privim spre viitor „, viitor pe care îl vedem în toata micimea lui și lipsit de perspective. Am vrut doar să subliniez în acel articol că toate s-au petrecut prin încălcarea brutală a legilor, a Constituției, legi despre care am și scris, chiar cu amintirea unor articole ale acestora cu referiri concrete.

Câteva secvențe ce relatează cazuri concrete de prigoană, din anchete și alte locații, cu unele aspecte noi în analiză, legate de perseverența și continuitatea metodelor de exterminare, dovedite prin consemnări ale anchetatorilor, ale securiștilor, făcute în rapoartele lor de activitate, lecturate în Dosare mult mai târziu, voi încerca să le redau în publicația „Salut, Sighet!”, dacă o să am onoarea și plăcerea să le găzduiască.

Am salutat și salut mereu Sighetul, pe unde am fost și pe unde voi mai fi, cu mult respect și bucurii, ca atunci cand am participat direct la unele manifestații tradiționale de o deosebită frumusețe, așa cum sunt „Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă”, cu colinzile și celelalte toate ale lor, la „Tânjaua de la Hoteni” și multe altele. La fel când am vizionat spectacolele televizate de înaltă măreție, în care cântecul, dansul și portul maramureșean, atât de original, expresiv și profund colorate, s-au întrecut în măiestria arcușului, a frumoaselor voci cu versurile specifice din cântece și strigături, în care se reprezintă toată noblețea maramureșenilor, a jocului elegant și sobru ce exprimă forță și perfecțiune. Toate acestea sunt mult îndrăgite, aplaudate și premiate nu numai în țară, dar pe toate meridianele Globului.

Peste timp, după terminarea cu mult greu a liceului și după încheierea Facultății de Matematică- Fizică, în 10 ani în loc de 4 ani, deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am ocupat postul de profesor de matematică la Liceul Vișeu de Sus. De aici, am revenit prin Sighetul de altadată cu diferite activități didactice: cercuri pedagogice, prezentări de materiale diactice, examene ș.a. Am reîntâlnit puțini din profesorii mei din alte vremi, pe dl. prof. Gr. Balea, dl. M. Tomoiagă, directorul liceului pe atunci și alții din generații mai tinere, cunoscuți sau necunoscuți, printre care doi colegi de clasă, foști profesori la Liceul „Filimon Sârbu”, Ilnițchi Felician, prof. de educație fizică și, pe atunci, Chindriș Aurelia, prof. de matematică, în anul IV colegă de an cu mine la facultate, înainte de exmatricularea mea. M-am întâlnit însă pe acolo, de mai multe ori și cu alți colegi de clasă, de școală și de suferință, în discuții uneori mai reținute cu unii, dar reconfortante. Cu mulți din cei ce au îndurat suferințe, ne întâlneam, în timpurile mai apropiate de noi, pe la Memorialul din Sighet, un sanctuar al suferințelor românești, dar, din păcate, an de an tot mai puțini. Ne găseam parcă pe o câmpie pângărită, peste care au trecut furtuni grele,  „tornade”, privind la ce a mai rămas din ea, dacă acestea s-au terminat, s-au stins, ori ele vor mai continua și ce va mai urma?

Poate că unele din gândurile exprimate pentru atâtea persecuții și prigoană cumplită să nu fie plăcute unora, deoarece ele pot să nu fie în conceptul ideologiei de viață a lor; eu le-am spus poate și ca o motivație a demersului meu, cele îndurate de mine dându-mi acest drept să le rostesc și, oricâte aș spune, tot vor rămâne multe fapte și comportamente de cruzimi nespuse, pentru că în aproape 12 ani sunt multe zile și atât de multe momente în fiecare dintre ele, iar cu greutățile mari îndurate pot părea a fi și mai multe, pe care am fost obligat să le petrec în nefirescul și greul lor total.

prof. Gheorghe Bărcan
20.03.2018
Minneapolis, S.U.A.

N.r.: Fotografia este realizată la Cimitirul Săracilor din Sighet cu ocazia Zilei Memoriei, alături de Dunca Găvrilă din Ieud (decedat anul trecut), fost deținut politic.