Vară, sfârșit de august. Căldură mare – la propriu, chiar dacă luna încă nu se dă dusă de la fereastra dormitorului. Încerca să-și limpezească gândurile… sau ochii… de nesomnul ce o încerca de o bună bucată de vreme. Cu doar câteva secunde în urmă primise un mesaj, care o făcuse să fugă din fața laptopului: „Ce anume nu te lasă să dormi la ora asta, duminica dimineața?”

„De unde știe că-s aici? Cine e? Ce vrea de la mine? Mă poate vedea?” și, instinctiv își aranjă bluza de pijama căzută pe umărul stâng. Era firavă și palidă; cearcănele își croiseră cărări sub ochii ei căprui și mari.

Scruta parcul imens care se întindea în dreptul ferestrei, doar-doar va reuși să afle cum ar fi cel mai bine să reacționeze. Împingea luna cu privirea și dintr-o dată, îi trecu prin minte: „Poate nu sunt singura care face asta? Posibil și el face același lucru?! Un zâmbet șăgalnic îi apăru pe chip și spaima de mai devreme o părăsea încet, dar sigur. Se instală în fața laptopului și mâinile începură să tasteze singure, la început nesigure, apoi din ce în ce mai repede și mai stăpâne pe situație. Odată cu soarele apărut, solitar, în dreptul ferestrei ei, teama i se risipi și în locul ei se instală buna dispoziție. Deja râdea cu poftă, bucurându-se de vara asta atât de fierbinte.

„Pot să-ți spun Ilinca?”

Le plăceau aceleași lucruri: înghețata de vanilie și ciocolata, clătitele și prăjiturile de tot felul. I-a trimis o rețetă de inghețată de casă și ea saliva deja, doar imaginându-și cum va fi. Dimineața de duminică se transformase în ceva bun. Lângă o ceașcă de cafea cu lapte, în aburul unei nopți nedormite, totul căpăta acum o altă culoare și lumină.

Treceau duminici, veneau duminici și, odată cu ele, cei doi treceau de la arșița și verdele crud al verii, la următorul anotimp. Simțeau cum tonurile roșiatice ale toamnei se instalau ușor, în sufletele lor. Ceea ce începuse atât de temător, se maturiza cu fiecare zi și noapte care le treceau prin dreptul ferestrei. Totul căpătase o nunață de calm. În fiecare celulă a corpurilor lor, se instalase o pace pe care nu o mai cunoscuseră până atunci. Se întâlneau zi de zi, pe aceeași bancă; vorbeau în neștire, vrute și nevrute, ore în șir. Oboseala nu îi ajungea niciodată. Se bucurau unul de altul, tăvălindu-se printre frunzele ruginite așternute pe jos. Nici nu și-au dat seama cum trecea timpul. Într-o dimineață s-au trezit cu fereastra acoperită de flori de gheață. Copacii erau încovoiați de greutatea zăpezii dar ei continuau să-și trăiască bucuria, alergând printre duminicile înzăpezite. Nămeții nu-i speriau, dimpotrivă. Viața lor semăna cu un glob de zăpadă, de genul celor pe care, majoritatea dintre noi, le-am avut în copilărie.

Uneori, Ilinca închidea ochii și îl chema. Imediat o suna sau îi bătea în fereastră. Alteori, îi auzea vocea șoptită în miez de noapte: „Ilinca, trezește-te!”. Și se trezea imediat, mai proaspătă ca un ghiocel firav care-și face drum prin zăpadă.

Dar iarna devenea tot mai geroasă; era din ce în ce mai greu pentru ea să mai iasă din casă. La ultima întâlnire, își pierduse una dintre ghetuțe, în zăpada lui. Așa că, acum își consumau bucuria, de acasă, privindu-se unul pe altul, non-stop, prin fereastră, fără cuvinte, doar ochi în ochi… nici nu aveau nevoie de altceva…

La începutul primăverii, ea era atât de slăbită, încât hotărâse să-i caute o altă pereche. Ajunsese să-l iubească cu adevărat și îl iubea atât de mult, încât nu suporta ideea ca el să rămână singur, mai ales acum când totul în jur renăștea. În martie s-au bucurat unul de altul; bucuria ei era umbrită de realitatea pe care doar ea o cunoștea. Încerca din răsputeri să-i fie alături și în acest ultim anotimp  La începutul lui mai, Ilinca s-a stins singură, departe, însă dragostea ei pentru el, a ajutat-o să-i găsească la timp, un alt suflet.

Gabriela Mariana Cosovan

Foto: Peter Lengyel

Garduri, ziduri înalte, în spatele cărora se bănuiesc ușoare forme de viață. Geamuri camuflate, lumini obscure, țipenie de OM. Imagini parcă ireale dintr-o lume reală. De după geamul mașinii, la pas lent, parcă am fi niște „zombi” ce bîntuie o lume încremenită. Meseria de „observator” prin parbrizul mașinii își are și ea riscurile ei.

Dacă ți-ai făcut totuși curaj să te aventurezi pe vreo alee din „rezervațiile” exclusiviste ale americanilor bogați, trebuie să știi că riști să fii „reperat” de agenții de pază ale proprietăților și s-ar putea să te trezești cu vreo cîteva gloanțe în cauciucuri. Dacă nu figurezi în baza lor de date, că ai fi rezident acolo, ești deja suspect. Mai ales dacă rulezi și cu o viteză redusă, ești bănuit că ai venit cu gînduri ascunse și poate pui la cale vreun jaf. Oricît aș încerca să înțeleg lumea în care am venit, există un „ceva”, care se interpune între lumea din care am venit și lumea aceasta „altfel”. Ori de cîte ori am fost întrebată cum e America, răspunsul meu invariabil a fost: „e o altă lume”.

Lumea mea nu o pot concepe în afara culorilor, a entuziasmului față de tot ce te înconjoară. Pînă și în Biblie scrie că omul nu trăiește doar cu mîncare. Dar, din păcate, aici totul se învîrte într-un cerc vicios legat doar de: job, food. Life și sleep mai puțin.

Casele, materialele folosite în construcții au aceleași tonuri de maro și bej, cîteodată și de gri. Cînd i-am întrebat pe unii dacă au auzit de mușcate roșii, s-au uitat unii la alții mirați și mi-au zis că așa ceva la ei nu există. Eu le-am văzut prin magazinele de profil, dar ei dacă nu le-au văzut și pe la alți vecini, n-au știut la ce sunt bune. Cum să pui flori roșii? Aici și florile trebuie să aibă acele culori pentru a nu ieși în evidență și a sparge monotonia (era să zic embargoul). Eu așa văd, ca un embargou pus pe orice te-ar face să te entuziasmezi și să-ți scoată un „uau!”. Ori, dacă entuziasm nu e, nimica nu e!

Am fost scoasă la o locație, unde am luat masa, în stil italian. Genul european prinde foarte bine aici. În jurul localului, s-au amenajat rîuri, cîmpii „verzi”, brazi la fel de „verzi”, pentru a atrage publicul mîncător. Coline întregi, învelite cu covoare de iarbă artificială, animăluțe artificiale care imitau căprioare, iepurași, ursuleți, cu care iubitorii de selfyuri se imortalizau. La ăștia nu le trebuie mult ca să intre în atmosferă. Într-o lume de înlocuitori de tot felul, mă și mir că mai există oameni adevărați și, că nu s-au transformat în niște roboți.

Hrăniți de mici cu falsuri și surogate, cu plasticuri care imită totul, e o minune că mai există ca „oameni omenești”!.

N-am fost așa de curioasă asupra meniului, cum am fost de curioasă să pun mîna pe o bîrnă (ce părea de lemn) și culmea, chiar era de lemn! E drept că în prețul meniului, cred că au băgat și un anumit procent din autenticitatea bîrnelor de lemn (măcar cît o sforgace, acolo). Luxul costă!

Eu zic că e un mare dar, ca într-o lume „a tuturor posibilităților” să ai tăria să nu „cazi pe spate”, să nu te ia valul. „Laptele ce-l supsesem de la muica, avea să mă hrănească toată viața, puteam trăi o mie de ani la oraș, între intelectuali autentici și între unii atestați de diplome, nimic nu avea să-mi anihileze prudența, rezerva mea și teama de necunoscut care erau ale țăranului. N-aveam defel capacitatea de a mă entuziasma. În orice măr, cît de frumos, mă temeam de-un vierme”. (Ileana Vulpescu, „Rămas bun casei părintești”)

„Toate îți sunt permise, dar nu toate îți sunt de folos”… Orgoliul omenesc, eu cred că nu are limite. Niciodată nu va fi prea mult și niciodată destul. Întîmplător, am citit pe undeva o constatare (autorul nu-l cunosc), dar mi-a rămas în minte: „Niciodată nu am avut destui pantofi. Asta pînă cînd am văzut un om fără picioare”…

Eu cred că, uneori, destinul îți pune creionul în mînă și tot destinul te poartă pe căi nebănuite și „de ai minte și ai cuget” trebuie să imortalizezi ceea ce vezi, ca prin ochii tăi să poată vedea și alții. Să-și facă și ei o părere asupra unei lumi îndepărtate.

Eu o văd „o lume fără lume”… Degeaba atîta tehnică, atîta „modă modernă”, dacă VIAȚĂ NU E, NIMICA NU E! Într-o societate de consum, timpul se consumă într-un ritm haotic, greu de controlat. Viața e pusă pe așteptare și se tot amînă cu fiecare zi…

Și asta pentru un confort occidental… Omul, dacă e om, își face locul frumos oriunde s-ar afla, la fel de frumos precum îi este sufletul. Ne putem face o „Americă” a noastră în orice parte a globului. Tihnă mai puțină și mai puțină comunicare între oameni, din păcate. Cu atîta tehnică, trăim într-o lume virtuală (iluzorie). Uităm să ne privim unii pe alții și să ne vorbim față-n față. Nici măcar distanța nu poate separa oamenii. Tăcerea, da!….

Răceala dintre oameni e un flagel mai periculos decît amenințările apocaliptice (ale unor puteri), („războiul butoanelor” dintre America și Coreea). Războiul rece e cea mai mică problemă care ar amenința omenirea, pe lîngă această maladie care bîntuie între oameni pe Pămînt, culmea, în acest secol al comunicării!!!

S-a tot vorbit despre acest război rece. Eu cred că la început era vorba de anumite stări divergente între anumite state. Dar astăzi, acest „război” s-a cronicizat și s-a inoculat în fiecare dintre noi. Ce n-au reușit războaiele, a reușit tehnica de vîrf. „Bruiajul” comunicării dintre OM și OM!. Numai prin intermediul aparaturilor sofisticate de comunicare mai putem ști unii de alții, ne mai amintim că mai există, sau dacă mai există!

Eu, însă, vă comunic (prin viu grai), că vă doresc tot binele din lume, dumneavoastră și tuturor colaboratorilor „Salut, Sighet!”, precum și tuturor cititorilor fideli ai publicației.

Ileana Pisuc

Dallas, 8 Martie 2018

Ziua Limbii Materne Ucrainene – День Рідної Української Мови

Ziua Internațională a Limbii Materne este o sărbătoare ținută anual la 21 februarie în întreaga lume, cu scopul de a promova diversitatea lingvistică și culturală, precum și multilingvismul.

În organizarea Uniunii Ucrainenilor din România, Filiala Maramureș, Ziua Internațională a Limbii Materne a fost sărbătorită, în avans, la Sala George Enescu din Sighetu – Marmației pe data de 18.02.2018.

Evenimentul a fost deschis de dl. Petrețchi Miroslav – președintele Organizației Județene Maramureș, care a salutat și a prezentat, plin de vervă, invitații și cele 14 grupuri artistice venite la Sighetu Marmației. Despre importanța evenimentului a vorbit dl. Petrețchi Nicolae Miroslav – președintele UUR.

Pe scena de la Sala George Enescu, au fost prezenti preșcolari, bunici, tineri recitatori, dansatori. Din programul spectacolului remarcăm excepționala evoluție a vestitul cor din Rona de Sus, ”Vocile Ronei” dirijat de prof. Geta Petreţchi, cor care se apropie de 70 de ani de la înființare precum și înalta măiestrie a cântăreților veniți din Ucraina.

Programul a constat în recitarea de poezii și cântece în limba ucraineană, însoțite de dansuri tradiționale și coregrafii realizate cu multă muncă și cu mult drag.

Limba maternă este cel mai puternic instrument de conservare și dezvoltare a patrimoniului tangibil și intangibil. ONU consideră că toate acțiunile ce promovează diseminarea limbilor materne servesc nu doar scopul încurajării diversității lingvistice și educației multilingve, ci ajută și la dezvoltarea conștiinței tradițiilor lingvistice și culturale în întreaga lume și la inspirarea solidarității bazată pe înțelegere, toleranță și dialog.

Limbile materne, într-o abordare multilingvistică, sunt componente esențiale ale educației de calitate, care este însăși fundamentul pentru emanciparea atât a femeilor, cât și a bărbaților în cadrul societăților lor. Limba maternă și cultura sunt componente esențiale în procesul de definire a unei minorități naționale. Însușirea limbii materne, precum și utilizarea ei ca mijloc de comunicare contribuie la conservarea și perpetuarea identității fiecărei minorități. Există obiceiuri, există tradiții care se păstrează și se transmit mai departe, dar limba maternă se poate pierde foarte ușor, dacă nu este învățată și vorbită în familie ori dacă nu este studiată și exersată în școală. Limbile sunt cele mai puternice instrumente de conservare și dezvoltare a patrimoniului mondial material și imaterial.

Limba e prima convenție pe care copilul o învață, primul nostru mod de „a veni laolaltă cu ceilalți”. Primii pași în educație se fac prin corectarea greșelilor de limbă. Doar învățând limba, copilul este adus la numitorul comun al umanității. El intră în lume în numele limbii pe care a învățat să o vorbească și iese din lume lăsând în urmă amprenta limbii pe care a vorbit-o. Așa cum într-o țară străină limba te exclude din comunitatea celorlați, limba vorbită la tine acasă e cea care te include, te integrează și te face egalul celorlalți.

Limba ucraineană – limba mea maternă, este o limbă din subgrupul oriental al limbilor slave. Se bucură cu statutul de limbă oficială în Ucraina, limba ucraineana scrisă folosind o versiune modificată a alfabetului chirilic. Împărtășește partea vocabularului cu limbile națiunilor slave vecine – poloneză și slovacă la vest, bielorusă la nord și rusă la nord și est. Ucraineana a rămas în uz în ciuda faptului că utilizarea ei a fost deseori limitată sau chiar interzisă. Limba a fost păstrată de ucraineni în folclor, muzică și literatură.

Limba ucraineană- limba mea maternă, este pentru mine cea mai frumoasa si dulce limba, este limba cu care mereu m-am mândrit și mereu o voi face! Limba mamei mele, răsuna-n fiecare zi, o altă limbă mai armonioasă ca limba ucraineană, nu găsim nicăieri în lume! Pentru mine, limba ucraineană e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet. Noi, ucrainenii, avem limba noastră: atât de sonoră, de expresivă şi de plastică, atât de exactă şi de bogată în cele mai variate locuţiuni. Nicio limbă nu se poate compara cu ea, o limbă sonoră, plină de cuvinte vesele și melodioase. Sunt mandră că vorbesc o limbă atât de dulce, sunt măndră că locuiesc într-un sat plini de ucraineni care nu se rușinează de limba lor maternă și de portul tradițional! Sunt mândră că sunt ucraineancă! А я просто українка!

„Чужу мову можна вивчити за шість років, а свою треба вчити все життя.” -Франсуа Вольтер („O limbă străină o poți învăța în șase ani, dar limba ta maternă trebuie să o înveți toată viața!” – François Voltaire)

„Мово, рідна матусю, за руку мене ведеш!” -М.Самійленко.

Mihaela Delia Firisciac,
clasa a X-a G,
C.N. „Dragoș Vodă”

Pianista Aurelia Vișovan, actualmente asistent universitar la Universitatea de Muzică din Viena, revine acasă la Sighet pentru a onora memoria profesoarei Monica Chifor. Plecată prea devreme dintre noi, în luna iunie 2017, doamna profesor Monica Chifor, rămâne în inima noastră a celor care am cunoscut-o, iar foștii elevi ai domniei sale continuă să-i respecte și să-i omagieze munca.

În data de 28 februarie 2018, la Sala “George Enescu” a Școlii de Muzică din Sighetu Marmației, va avea loc un concert ce va reuni trei foști elevi ai acestei instituții de educație și cultură: Aurelia Vișovan (pian), Raluca Michnea (vioară) și Cadmiel Boțac (pian).

Discutăm cu Aurelia Vișovan, cea care a fost inițiatoarea acestui concert, pentru a afla câteva detalii despre acest eveniment major pentru comunitatea sigheteană, primul la acest început de an.

Ion Mariș (IM): Frumoasă și remarcabilă această inițiativă de-a nu uita de profesoara de pian Monica Chifor. A cui a fost mai exact ideea de-a susține un concert la Sighet, luna aceasta, în 28 februarie?
Aurelia Vișovan (AV): Cel mai frumos mod de a omagia un profesor de muzică este tot prin muzică. Ideea „circula” deja încă din luna iunie, însă a fost nevoie de timp pentru a găsi o dată potrivită pentru toți participanții, având în vedere că atât eu, cât și colegii mei suntem plecați din Sighet de ceva ani…

IM: Moștenirea d-nei prof. Chifor va rămâne definitiv în sufletul vostru. Există “explicație” pentru această legătură indestructibilă?
AV: Este foarte greu să uiți un asemenea om; doamna profesoară Chifor avea un mod aparte de a educa tinerii pianiști în devenire, punând accentul pe performanță și profesionalism încă de la începuturi. Pentru noi dânsa a devenit în timp ca o a doua mamă, adeseori călătorind cu noi prin țară și străinătate pentru diverse concursuri și evenimente. Acest lucru este foarte aparte și reprezintă o dovadă de dăruire maximă în slujba elevilor și a muzicii.

IM: Ce program veți avea, dacă ne poți dezvălui în avans?
AV: Vom interpreta piese din diferite epoci și stiluri, de la Ave Maria de Schubert până la creațiile lui Enescu. Mai multe detalii însă vor afla cei care decid să ni se alăture pe data de 28 februarie!

IM: Cum te-ai acomodat în nu foarte lunga perioadă petrecută la Universitatea de Muzică din Viena?
AV: Perioada de la Universitatea din Viena continuă să se prelungească, datorită faptului că am avut onoarea de a primi un post de Asistent imediat după terminarea studiilor acolo. Așadar… cred că acomodarea a fost un succes!

IM: Se ajunge greu pe acasă, domnișoară Aurelia Vișovan?
AV: Mai greu decât mi-aș dori, dar încerc să revin cât de des pot. În orice caz, încă nu am lipsit de acasa niciodată de Crăciun și aș dori să păstrez tradiția asta. În rest, așteptăm să se deschidă un aeroport și la Sighet!

IM: Ce evenimente/întâmplări semnificative au avut loc în viața ta, de la ultimul concert de la Sighet, de anul trecut?
AV: Cred că cel mai semnificativ eveniment a fost numirea ca asistent la catedra de pian a Universității de Muzică din Viena. E un pas foarte important pentru mine și o muncă ce îmi face mare plăcere. În rest, sigur, multe concerte, dar astea sunt deja la ordinea zilei!

IM: În ultima perioadă în municipiul nostru au lipsit evenimentele muzicale valoroase. Ce-i de făcut pentru cultura muzicală sigheteană, pentru publicul larg?
AV: Din păcate, toate aceste lucruri sunt strâns legate de aspectul financiar. Avem o sală mare de concerte cu o acustică excelentă, însă pentru a aduce la Sighet artiști de valoare e nevoie de fonduri. Noi, foștii elevi ai Școlii de Muzică, ne propunem să revenim cât mai des cu concerte pentru publicul sighetean, însă într-adevăr ar fi nevoie de mai multă varietate și de concerte mai dese.

IM: Cu ce se poate înlocui muzica?
AV: Nu știu să se fi reușit niciodată în istoria omenirii a se înlocui sau renunța la muzică…

IM: Mulțumesc mult! Așteptăm cu nerăbdare concertul de la Sighet și… te-aș ruga să transmiți un mesaj sighetenilor!
AV: Transmit cele mai calde urări de bine tuturor celor de Acasă și îi așteptăm în număr cât mai mare la concert! Mulțumesc și eu!

Ion Mariș

Nota redacției: Prețul unui bilet la Concertul de pian și vioară de la Școala de Muzică Sighet – Sala “George Enescu”, din 28 februarie 2018, miercuri, ora 19:00 va fi de 10 (zece) lei. Biletele se vor putea procura la Școala de Muzică începând cu data de 26 februarie 2018.

E simplu să fii indiferent într-o lume în care nimeni nu are timp să te cunoască așa cum ești, să-ți știe fricile și să te asculte fără a se plânge de propriile probleme.

Dragostea de superioritate și obsesia de a fi mereu cu un pas înaintea vecinului, a devenit jocul cel mai incitant al secolului. Naivi, ne tentează și pe noi sa încercăm tot ceea ce este cool și ne aruncăm bineînțeles în valurile acestui joc murdar, ajungând să distribuim noroi în stânga și-n dreapta, uitând cu desăvârșire de ceilalți jucători. Dăm tot ce avem mai bun și nici că ne pasă, căci acei jucători, cândva, ne-au fost aproape. Cum toate au un final, și acest joc ajunge la căsuța pe care scrie SFÂRŞIT și atunci cădem din nou în rutina zilnică unde ne dăm seama că viața fără rivalii jocului e ambiguă şi abia atunci regretăm diferitele trucuri prin care i-am zdrobit pe adversari.

Și, ca înviat, îți dai seama că indiferența e valabilă în public pentru a-ți ridica prestigiul social, ajungând astfel să-ți renegi prestigiul moral însă, atunci când te așezi pe marginea patului în agonia tumultoasă a nopții reci de iarnă, măștile încep să cadă una câte una și odată măștile date jos, îți redescoperi frumusețea chipului blajin, dar ce folos, căci nimeni nu e în stare să ți-l admire, care-i mulțumirea că oglinda te reflectă în splendoarea ta, dacă imitația s-a imprimat deja în exterior și, ce rost mai are sa-ți dai masca jos dacă mâine o vei îmbrăca din nou sau și, mai grav, mâine poate vei asorta o altă mască cu blugii tăi cei noi.

Conștiința are datoria de a ne mustra în speranța că ceva se va schimba dar, cum bine zicea un biet bătrân – „Cu mine mă pot lupta, însă cu o lume-ntreagă nu mi-e cu putință” – tind să cred cu tărie acest lucru, căci spusele lui se adeveresc.

Acestea fiind spuse, tu, dragă cititorule, cugetă spre a-ți construi caracterul mult visat și nu mai încerca prin false căi sa-ți cumperi măști made in China, deoarece ele nu te avantajează, iar când vor cădea, tu nu vei avea habar cum sa-ți expui frumosul ce zace în tine, frumos pe care din pură prostie l-ai ascuns.

Perfecțiunea nu se cumpără, ea se zidește în timp și, oricât de buni zidari am fi, mereu vom mai avea ceva de adăugat templului nostru.

Ioana Trifoi
clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”

Un alt ianuarie, un alt început, un alt prilej să ne amintim de Eminescu, chiar dacă în timpul de azi nu prea mai vrem, nu știm, sau pur și simplu nu putem să ne recunoaștem valorile, să le prețuim.

De ce Eminescu? Când au fost poeți și înaintea lui și după el. Poate pentru că scrierile lui sunt aproape de suflet, pentru că în ele se regăsesc trăirile, visele, bucuriile, tristețile, suferințele fiecăruia dintre noi, oamenii , acele ființe care ne naștem pentru a muri și murim pentru a ne naște. Poate pentru că în scrisul lui limba română capătă o altă dimensiune, o altă stare, o altă formă și o altă forță de a exprima dorul și nemărginirea, iubirea și dezamăgirea, speranța și deziluzia. Poate pentru că scrierile sale de la mijloc de veac XIX sunt legătura dintre poeții de început ai literaturii române și cei ce i-au urmat, sunt expresia limbii române depline, curate, sonore. Poate pentru că, așa cum spune Eliade „recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”. Poate pentru că nici înainte, nici după el imensitatea mării nu a fost atât de vizibilă, iar buciumul nu a mai răsunat la fel, iar pe bolta nopții Luceafărul nu a mai strălucit niciodată cu aceeași intensitate.

Cred că, într-un fel, fără Eminescu, „Pasărea Măiastră” a lui Brâncuși nu și-ar fi putut întinde aripile, iar „Rapsodia” lui Enescu nu ar mai fi avut același ecou. Cred că fără el, „Florile de mucegai” ale lui Arghezi nu iscau „frumuseți și prețuri noi”, iar „corola de minuni a lumii” era mai săracă, pierzând din „taina nepătrunsului ascuns”.

De ce Eminescu? Poate pentru că Marin Sorescu avea dreptate „pentru că toate acestea/Trebuiau să poarte un nume/ Un singur nume.”

Autor, Roxana Pontoș

La debutul anului 2018, omul de rând reușește tot mai des să își planifice călătorii interne sau externe. Din ceea ce observ, românului îi place orice duce spre vestul țării, peste granițe. Greu de înțeles, mai ales că de multe ori putem să afirmăm cu mândrie că avem multe locuri splendide în România. Dar, din păcate, este adevărată zicala: ”loc frumos, păcat că e locuit”.

După atâtea zile mai capricioase din punct de vedere meteo, a ieșit soarele și, fără costuri mari, am făcut o plimbare de reîmprospătare a minții și a forțelor prin parcul Grădina Morii, un loc cu un peisaj de tablou. Totul bine și frumos până am avut proasta inspirație de a mă plimba pe dig, și am observat urmările inundațiilor ce au fost acum câteva săptămâni. Să nu fiu înțeles greșit, nu crengile sau tufișurile rupte m-au deranjat, mai mult stegulețele aflate pe ele, care parcă erau semne dintr-un joc de strategie, cu diferența că steagurile erau pungi, sticle, peturi, haine, diferite gunoaie. Presupun că din cauza sărbătorilor nu s-a lucrat nicăieri nici la primărie sau la Herodot, așa că ar fi un motiv pentru care nu s-a curățat acolo. Un alt motiv ar fi, că de fapt cei din primărie sau de la instituțiile care au datoria să curețe zona, sunt prea bogați și sănătoși ca să se plimbe în zona destinată oamenilor de rând? Din câte știu eu parcul Grădina Morii este o atracție turistică!? Din păcate, zonele turistice din Sighet, nu sunt întreținute corect și potențialul lor nu este exploatat cum ar trebui. Dacă ar fi să facem o paralelă cu orașele din țările vestice, am remarca faptul că acolo se înțelege fructificarea potențialului unui oraș frumos. Probabil, în orașele respective angajații instituțiilor mai sus menționate sunt amatori de promenadă și astfel reușesc să ia măsurile necesare.

Din ”fericire” va veni din nou perioada electorală, moment în care aspiranții la funcții își vor dori câteva voturi în plus și vor veni cu câteva minunății de idei, promisiuni, cu câte un cârnăcior, un mititel prin cartiere. Sincer, nu asta e perioada pe care o aștept cel mai mult, mai degreabă primăvara, când niște oameni sau asociații civice se vor aduna și vor merge ei cu mânuțele lor să strângă gunoaiele, să adune toată mizeria de pe malul Izei. Evident, sper să apară și aleșii la momentul respectiv și să se pozeze ca fiind implicați sau ca inițiatori de proiect, că de’, omul fără carte și interes e mai influențabil ca o pisică. Și pisica își are mofturile sale și știe să aleagă printre cârnați și mititei.

Lăsând la o parte sarcasmul, plin de încredere, sper că vor fi din nou oameni care vor pune mână la mână și vor dori să vadă un oraș mai curat pentru copiii lor și pentru ziua de mâine, în care, în 2018, poți să te simți Om, în care, Omul încetează să viseze la alte țări! Până atunci, totuși, doresc să le ”mulțumesc” vecinilor din satele de pe malul Izei că se „asigură” și aruncă zilnic mizeriile și gunoaiele menajere în apă ca să putem să beneficiem de un peisaj de ”poveste”! Până la urmă, de undeva vin gunoaiele acestea, nu?

Cu sufletul împăcat că acest mesaj oricum nu ajunge la cei care sunt total dezinteresați (dar au aere de om al vestului) mă gândesc că poate mai vine o viitură mare și spală și aceste gunoaie, cine știe, poate că, ajungând în vest, acolo vor strânge tot ce le trimitem noi!

P.S.: 1- să nu ne mirăm că avem o reputație neagră în vest, după tot ce se întâmplă în Grădina noastră!
P.S.: 2- poate avem noroc și ajunge acest mesaj și la câțiva oameni care sunt „implicați” în această mizerie, cine știe, azi un om, mâine doi, se va schimba ceva!

Levente Pesek

Oprește-te puțin și privește în jurul tău! Ce vezi? Suflete triste la colț de stradă care încearcă să își cumpere fericirea. Încearcă să își cumpere fericirea prin mașini scumpe, case de lux sau poate chiar și să se drogheze, cu speranța că totul o să fie mai bine. Lumea judecă acel suflet, în ce s-a transformat acuma, dar nimeni nu se gândește ce l-a adus în această situație. Se aruncă în brațele unui necunoscut deoarece consideră că îl poate ajuta, prietenii l-au lăsat baltă. Acel suflet care acuma tânjește după afecțiune, a ajuns să se arunce în brațele necunoscutului, vrând să își uite trecutul, să se facă bine. Să uite cine sau ce l-a adus în starea în care se află. Când tânjește după fericire. Apropiații au distrus acel suflet, l-au transformat în mii de bucăți și acum se prefac că nu îl cunosc. De fapt, nu l-au cunoscut niciodată, nu i-au știut adevărata poveste de viață. Au început să spună că s-a schimbat, e diferit, dar nu observă că poate acel suflet a ajuns așa chiar din cauza lor. Credem povești despre suflete pe care nu le știm cu adevărat, dar ascultăm tot ce se spune despre ele și după aceea, ce facem? Judecăm!

Ne aruncăm în brațele necunoscutului, crezând că o să ne fie mai bine, dar oare ne va fi? Sau e doar în mintea noastră ideea că o să se schimbe totul peste noapte, că vom uita trecutul și persoanele care ne-au rănit? Acel suflet de la colțul străzii, are o poveste pe care doar el o știe cu adevărat. Așadar, înainte de a-l judeca, încearcă să îi afli povestea, dar să nu îl rănești și tu. Are nevoie de afecțiune ca să își revină nu de mai multă ură ca să se transforme în mai multe bucăți decât este acuma. Ajută-l să revină la vechiul „el”, la acel suflet dintr-o singură bucată, acel suflet care nu se vindea, care era fericit și zâmbea! Sufletul care știa să iubească cu adevărat și care nu profita! Încearcă să nu judeci acel suflet: trist, care nu socializează, emo, care se droghează, care vrea doar să își reachiziționeze fericirea, pentru că acele suflete au o poveste în urmă, poveste care l-a adus în situația asta.

„Nu judeca o carte după copertă!”. Mai întâi citește-i conținutul, abia după aceea ai voie să o judeci!

Autor, Ionela Teleptean,
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș Vodă”

Uniunea Ucrainenilor din România (Filiala Maramureș) și Biserica Ortodoxă Ucraineană, Sighet vă invită să luaţi parte la cea de-a XXV-a ediţie a FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ŞI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, care se va desfășura la Sala „George Enescu” din Sighetu Marmaţiei, sâmbătă, 20.01.2018, după următorul program:

Sâmbătă, 20.01.2018
10:00 – 11:30 – Sf. Liturghie la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet
11:30 – 12:00 – formarea coloanei pentru paradă
12:00 – 12:30 – parada grupurilor de colindători de la Biserică la Sala „George Enescu”
13:00 – 13:30 – deschiderea festivă a Concertului de Colinde şi urări de Anul Nou
13:30 – 16:00 – concertul prezentat de grupurile de colindători din: Ucraina, Ungaria, Arad, Botoşani, Caraş-Severin, Cluj, Galați, Iași, Satu Mare, Suceava, Timiş, Tulcea, Maramureș

Sub umbra necontenită a orizontului, oamenii se cutremură. S-a pus praful pe sufletele noastre. Ne simţim goi şi pustiiți de tot ceea ce ne făcea cândva fericiţi. Prea multe nopţi pline de lacrimi văzute doar de lună, prea multe zâmbete false, prea puţin din noi. În viaţa fiecăruia au existat momente în care am realizat că nu putem să controlăm apele tumultuoase ale râului din viaţa noastră, zbătându-ne pe uscat fără urmă de speranţă.

În liniştea cristalelor de gheaţă şi a fulgilor înfriguraţi, o fetiţă sfioasă îşi îndrepta privirea spre cortina cerului fără să ştie cum a ajuns în acel loc în care până şi stelele păreau pierdute. Luminile pâlpâitoare de-abia se zăreau prin ceaţa care alerga sălbatic, eliberându-se peste Creaţie din lanţurile iernii. Întreaga natură fusese înghiţită de gerul si de vânturile albastre ce îşi făceau auzite glasul în văzduh. Mâinile şi picioarele copilei erau îngheţate, iar energia ei părea a fi pe sfârşite. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Totul în jurul ei părea atât de frumos şi totuşi atât de aspru!

A încercat să îşi vadă chipul în tumultul râului ce se aşternea la picioarele ei, însă tot ce a găsit a fost reflexia unui Bătrân ce, de îndată ce a zâmbit, a îndepărtat orice sentiment de frig din fiinţa ei.

– Am călătorit atât de mult în susul acestui râu! Am văzut câmpuri înflorite, ceruri scăldate de soare şi păduri ce îşi făceau covoare din frunzele lor aurii. Acum iată-mă, sunt răpusă de albul zăpezilor şi nu ştiu ce să fac!

– Copilul Meu, ai călătorit atât de mult împotriva râului atunci când trebuia să te laşi purtată de el! Viaţa îşi urmează întotdeauna propriul curs, şi atât timp cât te laşi purtată de el, te vei putea bucura mai uşor de ceea ce întâlneşti. Acum călătoreşte cu râul, lasă-ţi corabia vieţii purtată de el şi vei întâlni un nou an, o nouă primăvară, un nou început. Este cadoul meu pentru tine!

-Cine eşti, Bătrâne, şi cum de ştii toate aceste lucruri?

-Eu? Eu sunt doar cineva care vă iubeşte mai mult!

Acea fetiţă avea părul creţ şi ochii sclipitori. Era în căutarea sălbăticiei. Acea fetiţă sunt eu.

Autor, Dana Berciu