FESTIVALUL DATINILOR DE IARNĂ „MARMAȚIA” 2019, EDIȚIA a 51-a

PROGRAM:
– 12 decembrie 2019

Ora 15:00, Sala de spectacole „Monica Chifor” – deschiderea oficială a Festivalului datinilor de iarnă „MARMAȚIA” 2019
NOAPTE DE VIS, Spectacol muzical-coregrafic. (Organizează: Consiliul Local, Primăria, Școala de Artă „Gheorghe Chivu“ Sighetu Marmației).

– 13 decembrie 2019

Ora 10:00-14:00, Sala de spectacole „Monica Chifor” – PRIMEȘTE-NE GAZDĂ-N CASĂ! (Organizează: Inspectoratul Școlar Maramureș, Consiliul Local, consilier Vîrsta Liliana, Grădinița cu Program Prelungit nr. 8 Sighetu Marmației, director Băldean Melinda).

– 14 decembrie 2019, CUM E DATINA STRĂBUNĂ

Ora 11:00, Centrul orașului Sighetu Marmaţiei, Alaiul formațiilor participante
Ora 11:30, Sala de spectacole „Monica Chifor”, Concursul național al grupurilor de obiceiuri populare şi de colindători din şcolile şi liceele judeţului Maramureş și din țară. (Organizează: Primăria, Consiliul Local, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş, Clubul Copiilor Sighetu Marmaţiei).

– 15 decembrie 2019, CUM E DATINA STRĂBUNĂ

Ora 11:00, Sala de spectacole „Monica Chifor”, Concursul național al grupurilor de obiceiuri populare şi de colindători din şcolile şi liceele judeţului Maramureş și din țară

– 18 decembrie 2019

Ora 12:00, Galeria de artă de la Muzeul Maramureşean, vernisajul expoziţiei şi premierea lucrărilor la Concursul „Cum e datina străbună” Ediţia a X–a. (Organizator: Clubul Copiilor Sighetu Marmaţiei).

– 21 decembrie 2019

Ora 15:00, Catedrala ortodoxă română, Concert de colinde VESTEA MINUNATĂ A CRĂCIUNULUI. Prezintă: corurile bisericilor din municipiu şi coruri bisericeşti ţărăneşti din Protopopiatul Ortodox Sighet.

– 22 decembrie 2019

Ora 16:00, Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului “, Concert de colinde SUS LA POARTA RAIULUI. Prezintă: Corul Bisericii. Dirijor: prof. Gheorghe Pop.
Ora 17:00, Catedrala ortodoxă română, Concert de colinde ASTĂZI S-A NĂSCUT CRISTOS. Prezintă: Corul Bisericii cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. Dirijor: prof. Carmen Oprișanu.
Ora 19:00, Biserica Greco-catolică “Cristos Rege”, Concert de colinde MĂRIRE – NTRU CELE ÎNALTE. Prezintă: Corul Bisericii Greco-catolice “Cristos Rege“. Dirijor: prof. Rodica Gheorghiu.

– 15-22 decembrie 2019
CONCERTE ALE CORURILOR ŞI GRUPURILOR VOCALE BISERICEŞTI, CASELOR DE RUGĂCIUNI ȘI CULTELOR DIN SIGHETU MARMAŢIEI ȘI ALE GRUPURILOR DE COLINDĂTORI DIN ȚARĂ ÎN LOCALITĂȚI DIN JURUL MUNICIPIULUI
CUM E DATINA STRĂBUNĂ

– 27 decembrie 2019

Ora 9:30, Centrul oraşului, TÂRG DE ARTĂ POPULARĂ
Ora 12:00, Platoul din fața Primăriei Sighetu Marmației, primirea pluguşorului şi a colindătorilor din Vadul Izei şi Valea Stejarului
Ora 12:15-13:30, Centrul oraşului, Alaiul datinilor de iarnă (formaţii din Maramureş,din ţară şi din străinătate) pe traseul : str. Iuliu Maniu, Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”, str. Dr. Ioan Mihaly de Apșa, Bogdan Vodă, Primărie, Pompieri, (cu oprire în fața la David’s Pub, Primărie și str,. Traian) cu întoarcere pe str. Traian, Piața Libertății până la Complexul “Curtea Veche”.
Ora 15:00-17:00, Scena în aer liber din Centrul oraşului. Spectacol de datini și obiceiuri de iarnă- selecţii din programul formaţiilor din județul Maramureș.
Ora 17:00-21:00: Scena în aer liber din Centrul oraşului, DUPĂ DATINI COLINDĂM! Datini și obiceiuri de iarnă prezentate de formaţiile şi grupurile de colindători din străinătate, participante la festival; Ansamblul „MARA”,
Recital: Nicolae Furdui Iancu, Tudor Furdui Iancu și taraful „Crai Nou”.

– 28 decembrie 2019,

Ora 10:00-11:00, Sala TRANSIT a Primăriei Sighetu Marmației, primirea specialiştilor prezenți la sesiunea de comunicări şi a reprezentanţilor grupurilor folclorice care au evolut în cadrul festivalului.
Ora 11:00-20:00, Sala TRANSIT a Primăriei Sighetu Marmației, sesiunea cu caracter internațional, de comunicari pe teme de obiceiuri şi datini de iarnă, etnografie și istoria culturii.
Ora 20:00: Încheierea festivalului ediția 2019.

Organizatori: Consiliul Județean Maramureș, Consiliul Local, Primăria Sighetul Marmației, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan”, Centrul Cultural, Muzeul Maramureșean Sighet.

Comunicat de presă

Foto: Peter Lengyel

Marele istoric Nicolae Iorga spunea: „Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii.” … și mare dreptate avea.

Și cum altfel am putea să fim un popor demn decât învățând acești minunați copii, adolescenti, tineri, istoria adevăraților „părinți spirituali” ai acestui popor… adevărații eroi ai acestei țări?…

Azi, când comemorăm 30 de ani de la Revoluția din 1989, voluntarii asociației SZMISZ au depus, ca în fiecare an din ultimii 10, o coroană de flori la mormântul simbolic al EROULUI MARTIR sighetean Florian Antoniu Tiberiu.

Și, pe lângă asta, au mai învațat o lecție de istorie reală și pertinentă…și anume că, politicieni, partide, primari, guverne mai vin și mai pleacă… dar #eroiinumorniciodată.

Asociația SZMISZ

Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet vă invită la un recital de muzică clasică și expoziție de arte plastice, miercuri, 18 decembrie 2019, ora 17:00, sala „Monica Chifor”.

Interpretează și expun elevi și profesori ai Școlii cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighetul Marmației.

Cu participarea profesorilor: Berniczki Elza, Bodnar Antoneta, Fenici Cristina, Fenici Rafael, Gavaller Agnes, Gavaller Alexandru, Gheorghiu Rodica, Iosif Cinthya, Iurcuț Nicolae, Laszlo Vilmos Arnold, Laszlo-Michnea Raluca, Miron Marina, Muntean Ioan, Paraschiv Nicolae, Pipaș Ileana, Prykop Adrian, Stan Ileana, Szekely Ioan, Yurkuts Uliana.

Intrarea este liberă. Vă așteptăm!

Comunicat de presă

Îl iubise pe Nichita Stănescu cu mult înainte de a-i înţelege poeziile. Şi asta se datora unui album memorial destul de consistent apărut în 1984, la un an de la moartea poetului şi care publica interviurile, unele poezii şi mai ales poze, multe poze. Poetul de Crăciun, zâmbind jovial cu un pahar în mână şi sprijinindu-se de braţul Dorei, poetul copil, cu părul lăsat mai lung, lucru care ar face liceenii mai puţin iubitori de literatură să spună „Vezi, ţi-am spus eu că Nichita e nume de fată”, poetul cu prieteni, cu un premiu în mână, singur pe malul mării… Cumva, i se părea că seamănă cu tatăl ei: blond, cu o tristeţe permanentă în priviri şi o amăgire de zâmbet, cu pungi sub ochi şi reflectând în ei o oarecare absenţă, o anume plutire. Poate şi pentru că tatăl ei îl cumpărase dintr-o slăbiciune nemărturisită pentru poezie.

Îşi vedea foarte rar tatăl, era tot timpul ocupat, absent, nemulţumit. Îi spunea mamei ei că munceşte, aduce bani în casă şi ea, Elvira, îl credea, dar mai credea şi că îşi trăieşte viaţa în exteriorul lor, dincolo de ele, că erau doar o obligaţie, o decizie neinspirată. Asta o umplea pe ea de tristeţe şi pe mama ei de furie. Spărgea farfurii prin bucătărie când el îi spunea în ajun de An Nou că trebuie să plece, că are multe solicitări, multe centrale de apartament dădeau rateuri şi doar nu era să-i lase pe oameni fără căldură de Revelion. Era bun în ceea ce făcea, Elvira nu se îndoia de asta, doar că prea cu bucurie se desprindea atunci când primea un telefon, prea mulţumit era când îşi lua trusa cu scule şi anunţa că îl aşteaptă o lucrare dificilă care presupune mult timp. Apărea cu mult după ce Elvira adormea, doar nişte şoapte răstite şi uşa de la dormitor trântită îi confirmau întoarcerea.

Aşa că după ce tatăl ei muri când ea avea 12 ani, fără fasoane, a murit, haideţi după el, nu mai e nimic de făcut, Elvira se simţi pierdută, singură, fără rădăcini. Şi asta e paradoxal dacă ţinem seama de faptul că îi era aproape un străin. Nu-şi amintea de nicio aniversare la care să fi fost şi el prezent, nici un Crăciun, nicio vacanţă. Dar atunci când se întâlneau avea o scânteie în ochi, o iubire şi un abandon pe care nu le regăsea la nimeni altcineva, ştia că dacă ar fi fost cazul el ar fi ales-o pe ea dintre toţi oamenii de pe pământ, îi era clar că iubirea faţă de ea e atemporală. Ştia asta la cei 23 de ani ai ei dar este posibil şi să-şi fi construit un trecut, nişte senzaţii. Cât din ce ne amintim e real şi cât inventat, calibrat, înclinat în favoarea unui sentiment sau a altuia? Poate nimic nu era adevărat, poate tatăl ei avusese o altă viaţă de care ea nu avea cum să ştie, poate iubise pe altcineva mai mult dar nu prea conta, conta doar ce credea, ce simţea.

– Haide Elvira, plecăm, auzi vocea lui Emil, tristă şi sacadată, semăna cu cea a lui Nichita Stănescu atunci când recita.
– Nu prea vreau să plec, spuse ea încercând să nu plângă.
– Am discutat despre asta, dragă, ai spus că eşti de acord să plecăm din oraş, că nu te leagă nimic aici.
– Dar brusc Canada mi se pare foarte departe, silabisi ea cu gândul la poet.
– Pentru că e departe. Dar parcă spuneai că doar pe mine mă iubeşti şi unde voi fi eu…se precipită vocea rupând orice asemănare cu cea a unui tip blond care recită poezii.
– Da, stai puţin, lasă-mă să respir o dată doar.
– Eşti sigură că nu vrei să-ţi iei rămas bun de la mama ta? mai întrebă, teribil de real şi fără nici un farmec.
– Sunt sigură, spuse sfârşită, învinsă înainte ca lupta să fi început, lăsându-se moale pe un scaun, în timp ce Emil cobora să ia paracetamol de la farmacie. Pisica îi sări în braţe şi se cuibări acolo adormind pe loc.

Nu mai păstrase legătura cu nimeni din familie, de fapt nici nu avea o familie prea mare, doar mama ei mai trăia, retrasă şi nesimţindu-i lipsa. Cel puţin aşa credea ea. Mama ei putea plânge cât era ziua de lungă după ea, nu avea de unde să ştie. Îşi umplu plămânii cu aer respirând încăperea de unde voia să plece şi în care intrase pentru prima dată la 18 ani, atunci când mama ei se hotărî să nu-i mai ascundă existenţa dublă a tatălui. Poate trăise acolo singur, poate avusese o iubită, o amantă, nu îi era clar ce părere trebuia să aibă despre asta, mama ei fusese acuzatoare, era ca şi cum i-ar fi spus, vezi, nu ne-a iubit, a avut o altă viaţă dar Elvira înţelegea şi a început să meargă tot mai des pe la garsoniera lui. Mai întâi o noapte, apoi un week-end, a sfârşit prin a se muta acolo, în cămăruţa unde şi-a păstrat tot timpul cărţile despre repararea centralelor pe gaz, a curăţat toată bucătăria, prăjitorul de cafea, frigiderul minuscul, singura tigaie care exista, singura cană în care îşi făcea seara un ceai şi dimineaţa o cafea. A refuzat să schimbe ceva, şi-a luat doar o oală în care să-şi fiarbă pastele şi un strecurător, o pătură şi o pisică. A locuit acolo pe toată durata studenţiei, refuzând orice ajutor din partea mamei ei, întreţinându-se din bursă şi dintr-o jumătate de normă de chelneriţă. Barul în care lucra făcea posibilă legătura dintre ea şi oameni, o oprea să fie singură, să se gândească la ceva serios, în fiecare zi era acelaşi lucru: cursurile, oamenii din bar, obişnuiţi ai casei cu care purta conversaţii aiuritoare, mersul acasă la Cocuţa, pisica ce o aştepta mieunând, încurcându-i mersul nu prea sigur, de adolescentă obosită care nu-şi lasă deloc timp liber pentru a nu gândi, a nu analiza, a nu se descoperi complet singură.

Aşa că atunci când Emil a insistat, a dus-o la Cocuţa cu maşina, i-a mângâiat părul nemângâiat de multă vreme, Elvira a cedat apropierii, a acceptat-o ca pe un măr, o îmbrăţişare anonimă sau ca pe razele soarelui într-o zi de mai. Emil a văzut-o pentru prima dată într-un pub unde ea ajunsese pentru că Maria, colega ei de facultate îşi serba ziua şi era şi ziua ei liberă, nu putea să refuze. Şi-a comandat două tequila ca să fie sigură că nu se va pierde în gânduri ori nostalgii iar când Emil a văzut-o era singură între toţi acei oameni, cu o ţigară aprinsă de care uitase într-o mână, cu părul prins cu două agrafe mari, părea în mijlocul lucrurilor, al oamenilor, al lumii. Cei care treceau pe lângă ea ar fi vrut să se oprească, să-i spună ceva, ca atunci când vrei să distrugi ceva frumos doar pentru că tu eşti urât şi totuşi nu îi spuneau nimic, mergeau mai departe având acea senzaţie de şovăire şi regret. Chop Suey. Nu era o piesă pe care ţi-ai fi dorit să o vezi pe femeia visurilor tale dansând, părea stupid, nu putea să-şi explice cum de era atât de feminină, de simplă, de naturală, ca şi cum unduirea firească a piesei era făcută de o femeie cu părul prins în două agrafe într-un pub de unde putea să o vadă tot universul care, o data cu ea, intra într-o mişcare de slow motion. Părea o scenă dintr-un film şi după ce au trecut 3 minute şi 26 de secunde cât era piesa s-a simţit obligat de tot universul să meargă şi să o întrebe ceva, orice. S-a dat jos de pe scaunul de la bar iar în momentul când a atins podeaua a ştiut că nu mai există cale de întoarcere. Ca pasta de dinţi atunci când o scoţi din tub.

– Haide, Elvira, să plecăm, i-a spus Emil intrând grăbit cu punga de la farmacie în mână, întrerupându-i şirul gândurilor.

Elvira s-a uitat lung la valiza de la picioarele ei care conţinea puţinele lucruri personale, la prăjitorul de pâine din bucătărie şi la Cocuţa care mieuna a sfârşit de lume simţind că urma să se întâmple ceva neplăcut pentru ea. A ştiut în momentul în care a privit-o că nu exista nimic mai de preţ în viaţa ei decât acele rămăşiţe ale lumii ei de la 12 ani şi pisica pe care nu şi-ar fi iertat niciodată dacă ar fi lăsat-o vecinei de la 1. A ştiut că nu va pleca, că nu poate pleca.

– Emil, eu nu plec, a spus hotărâtă.
– Elvira, te rog, s-a întors el din drum grăbit şi iritat, am mai discutat asta, pierdem avionul, trebuie să ne grăbim.

Era chiar urât atunci când nu ieşeau lucrurile cum voia el. Avea un rictus care îi strâmba toate trăsăturile de altfel blânde, îi mărea ochii făcându-i incomod de mari şi îi cobora colţurile gurii părând gata să izbucnească în plâns. Schimbarea era atât de mare şi trecerea atât de bruscă de la o faţă la alta încât Elvira simţea de fiecare dată un fior neplăcut.

– Nu, eu nu plec, a spus ea luând pisica în braţe cu încăpăţânare.
– Tu ştii că eu plec, totul e rezolvat acolo pentru mine, de ce-mi faci asta?
– Nu-ţi fac nimic, pur şi simplu nu vreau să plec, nu pot să plec.
– Elvira, nu am timp de copilării, plecăm în două minute, fă ce trebuie să faci şi gata. Du pisica, adună-te, plecăm, am discutat despre asta.

Semăna cu mama ei când spunea asta. Plus că era chiar urât. Şi când te gândeşti că toate colegele ei de la facultate îl găseau extrem de şarmant, înalt cum era, tot timpul zâmbitor şi bine îmbrăcat, proaspăt tuns şi bărbierit fără reproş, cu trăsături masculine şi regulate. Pe lângă ea, mică, slabă şi mai degrabă ştearsă, cu părul prins într-o coadă anostă aproape tot timpul şi cu ochii prea mari, prea trişti.

– Tu ai discutat, adică ai monologat, eu nu ţi-am spus nimic, ai luat tăcerea mea drept confirmare. Şi chiar am crezut la un moment dat că voi fi capabilă să plec dar nu pot, nu ştiu de ce dar nu pot, i-a zis ea cu ochii şi mai mari şi mai trişti.
– O să-ţi pară rău că-mi faci asta, erai pierdută când te-am întâlnit şi aşa vei fi fără mine. Eşti stricată, nu ştiu cine te-a stricat dar m-aş mira să te mai repari vreodată. Cam asta a fost şansa ta, aici, acum, cu mine. Şi tu ai refuzat-o. Să nu uiţi asta, a şuierat el trântind uşa cu forţa celui care urăşte de atâta iubit.

Cam asta a fost încercarea ei de a pleca. Şi-a continuat viaţa în acelaşi ritm, cu aceeaşi rutină până într-o zi când o serie de evenimente au făcut-o să-şi piardă şi mai mult echilibrul precar pe care şi-l construise. Primul a fost că a găsit-o pe Cocuţa moartă. Aşa, pur şi simplu. Nu se înecase cu nimic, nu era nici urmă de sânge, era moartă pe parchet. Nu a ştiut unde să o îngroape şi în dimineaţa următoare, pe la 4.30 a înfăşurat-o într-un pled vechi şi a dus-o în păduricea de lângă parc. S-a îmbrăcat în trening ca şi cum tot ce voia era să facă jogging, a pus pisica într-un rucsac şi după ce a îngropat-o cu tot cu pătură, a marcat cu nişte pietre locul. Întorcându-se, cheia s-a înţepenit în ială şi nu a mai putut face nicio mişcare, văzându-se nevoită să caute pe google un lăcătuş dar niciunul nu-şi începea programul mai repede de 8, aşa că s-a aşezat lângă uşă, aşteptând. Era abia 6. La 8 avea ultimul curs de literatură universală, urma să termine şi masteratul şi ea lucra tot în acel bar, tot cu jumătate de normă iar gândul că într-o lună va trebui să schimbe ceva, că termina şi masteratul îi dădea fiori. Nu va mai ajunge, asta e clar, treningul şi adidaşii nu prea se potriveau cu un amfiteatru. Probabil că adormise cu capul rezemat de uşă când o voce o făcu să sară brusc în picioare.

– Unii aşteaptă prea mult.
– Cum? s-a scuturat de somn şi a sărit în picioare.

În faţa ei stătea tanti Dumitriţa, vecina din garsoniera alăturată, cu aceeaşi plasă goală pe care o flutura în fiecare dimineaţă când ieşea să-şi cumpere pâine. Avea nasul lung şi ascuţit, ochii apropiaţi ce o făceau să semene cu o pasăre de pradă dar în ciuda aspectului de cotoroanţă era o femeie bună. Curioasă ca toate femeile de vârsta ei, poate din plictiseală, poate din plăcere. Locuia singură, bărbatul o părăsise recent pentru una mai tânără şi poate o idee mai frumoasă, vorbea mult la telefon şi se certa cu fiica ei sau cu altcineva de la celălalt capăt al firului la ore destul de nepotrivite. Cu Elvira nu intrase în vorbă, îi răspundea doar la salut.

– Doar nu ai de gând să aştepţi ca tatăl tău!
– Nu ştiu despre ce vorbiţi, a zis ea simţindu-şi capul greu.
– Tatăl tău a aşteptat aici.
– A aşteptat ce?
– Asta nu ştiu. Dar până la urmă a murit. Cred că tot aştepta şi atunci.
– Eu aştept ora 8 să sun după un lăcătuş. Mi-a înţepenit cheia.
– Da, aşa zicea şi tatăl tău, ba aştepta primăvara, ba aştepta un telefon. Ia să văd ce are uşa şi cu o mână precisă întoarse scurt cheia în yală, deschizând-o cu un scârţâit uşor.

Elvira rămase cu gura căscată de mirare, ea se chinuise vreo 15 minute fără nici un rezultat.

– Nu ştiu cum de…
– Ţi-am spus eu, mai zise tanti Dumitriţa coborând scările, eşti ca taică-tău, o să treacă viaţa pe lângă tine şi tu vei fi tot aici.
– Da, da….mormăi Elvira şi strigă după ea Săru mâna, tanti Dumitriţa, mulţumesc.

Intră în garsoniera pustie şi îşi dădu seama că acolo timpul stătea în loc, lucrurile nu aveau vârstă pe când ea, ea avea şi ultimii 5 ani zburaseră, parcă a fost o singură zi multiplicata cu 365 ori cinci plus minus o zi două pentru anii bisecţi. Tatăl ei nu se mai întoarce, lucrurile care au rămas neclarificate sau nespuse vor rămâne aşa. A luat valiza şi a început pentru a doua oară în ultima lună să îndese în ea tot ce i se părea vital. Pe când cobora val vârtej scările se întâlni iar cu tanti Dumitriţa care urca legănând uşor plasa de data asta plină.

– Pleci în vacanţă?
– Da, într-un fel.
– Dacă ar fi gândit şi taică-tău aşa… Ei, asta e, măcar tu, să ai noroc!

Elvira a coborât în viteză dar când a ajuns jos a simţit brusc nevoia să se oprească. S-a aşezat pe banca din faţa scării pe care de obicei stăteau pisicile sau se odihnea vreo vecină obosită, cu valiza în faţa ei. A mutat-o la un moment dat în lateral pentru că era incomod pentru cei care voiau să intre sau să iasă din scară. A stat acolo până ce soarele a dispărut după clădirea cu birouri din faţă. Iar când mai mult de sete decât de somn a urcat iar scara, tanti Dumitriţa şi-a făcut apariţia în cadrul uşii, făcându-şi datoria de vecină care ştie tot:

– Te-ai şi întors? a întrebat-o prefăcându-se că nu ştie că a stat toată ziua pe banca din faţa blocului.
– Am uitat să împachetez nişte lucruri, a zis Elvira grăbindu-se să deschidă uşa şi să dispară în interior. Cu siguranţă voi pleca mâine.

Ajunsă în siguranţa încăperii a lăsat din mâini valiza şi fredonând Chop Suey s-a apucat să caute în ea pijamaua. Ziua se uzase complet.

Crina VOINAGHI

N. R.: povestire publicată în Revista „Mantaua lui Gogol” (redactor-șef, Mihai Traista), anul VI, nr. 30-31, mai-octombrie 2019 

sursă foto: www.toxel.ro

Eu nu am participat la Revoluția din decembrie 1989. Nu am făcut nimic ca să merit o asemenea calitate. Și totuși, am fost atât de aproape, atât fizic cât și moral… Proximitatea morală nu cred că trebuie să o dovedesc, am fost educat într-o familie cu enorme jertfe în lupta împotriva comunismului – antiromânesc, ateu și satanic, șapte membri ai familiei mele au fost deținuți politici, dar de departe Calvarul tatălui meu Aurel Vișovan a fost cel mai mare în cei 16 ani de închisoare. În perioada studenției mele la Cluj toți colegii, prietenii și vecinii de cămin (inclusiv informatorii Securității, cu certitudine!) îmi cunoșteau atitudinea. Purtasem sute de discuții în care criticam regimul aducând argumente istorice, în primul rând suferința tatălui meu, dar și absurdul minciunii de zi cu zi pe care o vedeam cu toții, trăiam tot mai prost dar trebuia să ne prefacem fericiți… Frecventam liturghiile clandestine ale preoților greco-catolici, care erau prin ele însele o formă de rezistență împotriva politicii comuniste. În fața casei Doinei Cornea am fost luat la întrebări de Miliție, atunci m-am speriat dar nu am fost chemat la Securitate. Deci îmi doream din tot sufletul o Revoluție… în Polonia, apoi Ungaria și Cehoslovacia lucrurile se mișcau în direcția schimbării, a căzut Zidul Berlinului, apoi și Jivkov al bulgarilor (care părea la fel de înțepenit în scaun ca Ceaușescu) și-a dat demisia. La noi chiar nimic?

În după-amiaza de 21 decembrie 1989, eram încă în Cluj (student la matematică în ultimul an)… majoritatea studenților plecaseră deja acasă în vacanța de iarnă (Crăciunul nu exista pentru regimul comunist), dar eu am mai rămas fiind angrenat într-un concurs de șah și mai aveam o partidă de jucat. Cantina fiind deja închisă, mă duc cu soția să luăm masa în centru la Lacto Vegetarian, foarte aproape de statuia lui Matei Corvin, pe o latură a pieței. Când terminăm de mâncat, era aproape ora trei, trecem pe lângă hotelul Continental… patrule de soldați înarmați trec pe lânga noi… văzându-i așa tineri, cu compasiune zic, cu voce destul de tare „Săracii oameni!”. Mă gândeam că au o misiune ingrată. Unul din ei se uită lung la mine…. Știam de la Vocea Americii că la Timișoara fuseseră manifestații în zilele precedente și s-a tras în oameni, se auzeau mitralierele, au fost morți și răniți… soția cutremurată zice „ascultă! chiar se trage în oameni!!!”. Eram și eu profund îndurerat, dar parcă nu chiar șocat, știam că istoria comunismului e un șir nesfârșit de crime.

O jumătate de oră mai târziu, acolo în intersecția de la Continental au fost primii morți ai Revoluției de la Cluj… dar eu nu mai eram acolo și nu știam nimic. Dacă aș fi știut că va ieși lumea în stradă și va protesta contra lui Ceaușescu poate m-aș fi dus și eu… dar n-am știut. Aveam să aflu doar spre seară când am mers în vizită la unchiul meu Mircea în cartierul Mănăștur. El m-a pus la curent cu ce se întâmplase în centru dar și la București unde marele miting convocat de Ceaușescu s-a transformat în demonstrație de protest…și acolo erau morți și răniți, dar Televiziunea Română transmitea doar comunicatele oficiale ale regimului. Tot ce știam era de la Europa Liberă, radioul mergea în bucătărie, unchiul și mătușa nu ne-au lăsat să plecăm la cămin în seara aceea, am rămas la ei. Am stat cu urechea lipită de radio, ascultam apeluri repetate ale unor personalități din exil care cereau mereu soldaților armatei române să nu tragă în părinții și frații lor. Între timp fereastra era deschisă și s-au auzit rafale de mitralieră până după miezul nopții… unde se trăgea și cine trăgea nu știam dar tot Mănășturul răsuna.

A doua zi, 22 decembrie dimineața, mătușa ne-a dus cu mașina până aproape de Hașdeu (pe variantă prin Zorilor, intuind bine că pe Moților e pericol), am urcat în cămin, ne-am luat bagajele și am pornit spre gară, ca să mergem acasă la Sighet cu un tren de după-masă. Când am travesat Calea Moților pe la ora 10:30 -11:00 am văzut grupuri de lumânări pe caldarâm, semn că acolo fusese împușcat cineva… (același lucru aveam să-l vedem pe str. Horea câteva ore mai târziu) am ajuns în cartierul Grigorescu unde am oprit la niște prieteni din grupul de tineri greco-catolici cu care activam în clandestinitate, televizorul le era stricat dar ascultam la radio… sinuciderea generalului Milea, alte comunicate oficiale apoi, brusc, vocile lui Dinescu și Caramitru care anunțau victoria, căderea dictatorului…. nu înțelegeam, credeam că e o piesă de teatru istorică!… când ne-am convins că e adevărat ne-a cuprins o bucurie incredibilă, parcă era prea frumos ca să fie adevărat… Am mers pe la ora 3 în centru cu un prieten și am văzut mulțimea care-și manifesta bucuria, se țineau în continuare discursuri, librăriile erau luate cu asalt pentru a da foc cărților lui Ceaușescu. Pe înserate am pornit spre gară, acceleratul Timișoara – Sighet a sosit cu mare întârziere, toată lumea vorbea de teroriști, trenul a avut mai multe opriri lungi pe traseu… în fine, pe la 3 dimineața ajungem la Sighet.
În gară ne aștepta tata. Încă de pe scările vagonului îl salut fericit și cu voce tare: ”Trăiască România Liberă!”. Tata ne îmbrățișează bucuros că ne vede acasă dar zice pe ton reținut: „Încă nu sunt clare lucrurile…”. Pe ușa gării însă era un afiș mare ce ne-a dat un anumit curaj. Conținea comunicatul Frontului Salvării Naționale din Sighet care își asuma puterea locală provizorie și pe lângă alte fraze declara Crăciunul ca sărbătoare oficială. Era un semn că ceva chiar se schimbase! Soția și mama s-au culcat iar eu cu tata am continuat să povestim febril… am adormit pe la 6 dimineața după ce văzusem în reluare declarația citită de Iliescu, „ultimul pe listă, cu voia dumeavoastră…”.

Câteva ore mai târziu, mă scol și merg în centru unde știam că există încă mulțimi de oameni adunați în fața primăriei, unde noile oficialități țineau discursuri și prezentau unele măsuri ce fuseseră luate pe plan local. Aflând că sunt student și vin de la Cluj, cineva mă duce în clădire și mă pune lângă vorbitorii de la balcon. Mai era acolo un student la Timișoara (nu i-am reținut numele) care a vorbit impresionant despre moartea colegului sighetean Tiberiu Florian (prețul de sânge pe care orașul nostru l-a dat pentru libertate în decembrie ’89). Mi s-a dat și mie microfonul și am evocat jertfele Maramureșului în lupta anticomunistă de-a lungul timpului, omagiind figura martirului Gheorghe Rednic din Săpânța, unul din liderii grevelor studentești din Cluj din 1946, mort în închisoare.

Din zilele următoare nu mai am decât amintiri disparate… agitație multă, brasarde tricolore… zvonuri aberante… otrăvirea apei… vin teroriștii cu elicoptere, să apărăm spitalul… au intrat rușii (să ne salveze, evident!), tancurile sovietice sunt deja la Sarasău (vecinul de la parter părea foarte bine informat), aflam de la televizor execuția lui Ceaușescu după un simulacru de proces (dar atunci totul părea justificat!), mă delimitez totuși, între prieteni, de uciderea lui… e extrem de vinovat, fără îndoială, dar ca și creștin sunt contra pedepsei cu moartea. Totuși, țara răsufla ușurată, parcă lucrurile se liniștesc.

Avem un nou guvern, cu mulți comuniști notorii dar suntem îngăduitori… sunt oameni valoroși profesional, nu-i așa?… au altă gândire decât Ceaușescu… reacțiile occidentale par a fi pozitive, suntem pe drumul cel bun! Ce se întâmpla de fapt în București, habar n-aveam! Tatăl meu publică un articol despre închisoarea Pitești (unde teroarea a început tot la un Crăciun, cu fix 4 decenii în urmă) în primul ziar sighetean liber…

Noua putere a mimat democrația vreo două săptămâni, până pe 12 ianuarie. Când l-am văzut însă pe Iliescu anulând decretele din ziua precedentă (unul din ele viza chiar interzicerea legală a Partidului Comunist) am început să înțelegem că Revoluția a fost confiscată și că fusesem – și noi împreună cu imensa majoritate a românilor – victimele unei imense manipulări. După 30 de ani, chiar dacă s-au făcut multe progrese, lupta anticomunistă nu s-a încheiat.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

PS. Dacă studentul la Timișoara care a vorbit pe 23 decembrie 1989 de la balconul primăriei Sighet citește aceste rânduri, îl rog să scrie un comentariu în josul textului și să se prezinte. Mi-ar face o mare bucurie și sunt convins că momentul merită menționat pentru publicul sighetean.

N.R.: Foto – Mihai Dăncuș, din Arhiva Muzeului Maramureșului. Sighet, 22 decembrie 1989.

În ziua de 02 decembrie 2019, a avut loc vernisajul expoziției comemorative „Baladă în Decembrie”, dedicată sculptorului Mihai Borodi, la „Maison des Association”, în Saint Appolinaire, Dijon, Franța, orașul adoptiv al lui Mihai, unde acesta s-a stabilit în urmă cu 15 ani și unde a realizat sculpturile monumentale Speranța, Dialoguri Intime și Bustul abatelui Pierre. Expoziția, organizată de primăria Saint Appolinaire, include operele artistului, mici sculpturi, desene, schițe, portrete, precum și machete ale sculpturilor monumentale.

Din partea familiei, aș dori să mulțumesc domnului primar Jean Francois DODET, domnului viceprimar Rémi DELATTE, precum și d-nei Nicole LAMAILLE, artist plastic și prieten al lui Mihai, pentru invitație, pentru primirea exemplară și pentru organizarea impecabilă a expoziției, dar, mai ales, pentru afecțiunea și prietenia acordate lui Mihai cât timp acesta a trăit, exemplificate și prin acest gest de recunoaștere și apreciere după trecerea în eternitate a artistului în urmă cu 6 luni.

Nu în ultimul rând, adresez mulțumiri numeroșilor participanți la vernisaj, pentru care Mihai a fost un prieten sau o întâlnire întâmplătoare care le-a luminat pentru o clipă viața cu râsul său puternic iradiind energie și cu sclipirea amuzată din ochi. Sunt sigur că, privind în urmă, Mihai ar fi mulțumit cu ce a realizat, poate cu singurul regret că nu a reușit să finalizeze tot ce și-a propus.

A fost un artist nonconformist și principial în același timp și, în această dualitate dedicat fiind artei sale, un exemplu pentru mulți, despre cum se trăiește cu pasiune viața și despre imperativul distilării esențialului și găsirii căii personale. Pentru mine, nu este altă învățătură mai mare, primită de la unchiul meu, pentru care îi mulțumesc.

Pe curând!

Text preluat de pe pagina personală de Facebook a domnului Viorel Petcu, nepotul sculptorului

Avem încă o „dovadă” că tinerii „actori” ai culturii sighetene din secolul XX găseau suficiente resurse pentru… exerciții spirituale.

O întâlnire culturală desfășurată la sediul Muzeului Maramureșean din Sighet în anul 1979 îi are în prim plan (în stânga imaginii) pe poetul Echim Vancea, poeta Doina Rândunica Anton, prof. Gheorghe Todincă (actualul director al Muzeului Maramureșean) și, în dreapta fotografiei, regretatul poet Vasile Dragoș.

Cei care recunoașteți în fotografie și alți participanți, vă invităm să ne transmiteți comentarii cu detaliile aferente.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșean, Sighetul Marmației.

Sunt bântuită de oameni. De oameni și de gânduri care, în cele din urmă, o să-mi aducă sfârșitul. Într-un colț de lume sunt eu, o persoană nesemnificativă care își pune la îndoială existența, sub un acoperiș destul de încăpător, într-o casă suficient de caldă și primitoare acompaniată de o pizza imensă și Netflix.

Într-un alt colț de lume, dintr-o altă perspectivă, avem o fetiță care îi scrie moșului o scrisoare. Tot ce își dorește aceasta în momentul de față este un pachet de pufuleți și două portocale. Atât. Simplu ca bună-ziua. În capul meu: magazin – kg portocale, un bax de pufuleți că doar nu mă zgârcesc pentru 1 leu și nici pentru ăia 10 lei lăsați ciubuc pentru o cafea gen, că nu vreau să par săracă. În realitate e foarte crud cum fetița respectivă are o dorință atât de mică și ieftină din perspectiva unei bucăți mari din populație și totuși atât de semnificativă și scumpă pentru ea și familia ei.

Cred și eu că pământul nu are formă de pătrat și nu o să mai exemplific nimic în legătură cu colțurile, decât cu cele de la pizza pe care nu le mănânc dacă am o pizza întreagă (pentru a încăpea cât mai multă) – sau le mănânc dacă împart o pizza cu cineva că așa mă satur sigur și ieftin.

Într-o altă parte, într-o altă zonă, probabil rezidențială, o femeie este abuzată și bătută de soțul ei, căruia îi agreează acest comportament doar datorită copiilor. Alta se lăfăie în lux și se plânge că nu i-a adus nimeni un prosop pentru că nu poate să iasă așa din jacuzzi.

Un copil este bătut de colegii săi, pentru că arată mai ciudățel și nu le place fața lui, un altul este premiat peste tot datorită tatălui său care este văr cu directoarea. În paralel. o fetiță are nevoie de un transplant de măduvă, în timp ce o alta este răpită, omorâtă și vândută pe bucățele pentru organe, uite așa ajunge și cealaltă fetiță cu măduvă, dacă iese totul bine.

La doar cinci minute diferență o femeie este violată pe stradă, când alta la doar câțiva km așteaptă să fie luată pentru a-și face niște bănuți și dacă vă gândiți la „Night Club”, poate și acolo.

Într-o casă avem o lumânare aprinsă pe masă pentru ca un copil să-și poată face tema (exemplul dat de părinții noștri datorită știrilor de la TV, acompaniat de: vezi? tu ai lumină și nu înveți!), iar între timp o mână de oameni cu becul aprins împachetează niște cocaină pentru a fi transportată a doua zi, sperând ca de această dată să nu piardă cele opt kilograme undeva în Deltă.

Adică, te plimbi și tu liniștit și poc, ai dat de niște cocaină random, adică iau și eu un pachet ca tot românul (adică 2-3) și după, sun la poliție că doar sunt cetățean model.

Voi vedeți lumea în care trăim? E amuzant, da, doar dacă nu ești femeia bătută din blocul 3, scara 4 și ești studentul care plânge în sesiune că atunci a deschis pentru prima dată cartea. De fapt… nu știu care situație e mai rea, că de bătaie mai scapi, dar de sesiune nu…

Așa că, nu urmări schimbarea din oameni pe care o vezi la televizor împachetată frumos cu fundiță, fii tu schimbarea. Mda, dacă arunc ambalajul acela pe jos nu înseamnă că o să stea oamenii la rând să-și arunce gunoaiele fix peste gunoiul meu și o să se formeze o grămadă imensă de gunoi pe care o să-mi pună numele, că doar nu îs Regina Gunoaielor (deși poți să fii și prin comportament). Important este că nu o fac eu, și nici vecinul că s-a săturat de atâta împachetat de cocaină și nici cealaltă vecină care își bate soțul…

Nu putem să transformăm totul brusc într-un basm, dar măcar să încercăm. Știți cum e?

– Ai învățat?
– Am încercat, no…

Liana BÂRSAN

sursă foto: Pinterest

Contemplare…

Eu sunt tu…
Acea fărâmă din tine, care a fost lăsată la o parte
În speranța că se va dezvolta mai încolo…
Dar din păcate, ,,mai încolo” a devenit prea târziu.

Eu sunt tu…
Te-am salvat…
M-am dezvoltat, am crescut astfel încât să nu resimți dezamăgirea,
Să nu te simți de parcă această parte s-a pierdut în neștirea
De care ai dat dovadă atunci…

Eu sunt tu…
Te moștenesc și cu asta vreau să cresc,
Să rămân același suflet frumos și plăpând
Care seară de seară mă așez în colț și creez.

Eu sunt tu…
Îndrăznesc să mai sper,
Să mai cred în oameni
Chiar dacă uneori infatuați
Uită de unde pornesc.

Eu sunt tu…
Un copil sincer, visător și etern,
Un izvor de energie, bună dispoziție
Care împărtășesc bucurie
Și radiez de fericire.

Eu sunt tu…
Ochi căprui pătrunzători,
Păr castaniu intens,
Buze moi și înguste,
Urechi mici de lăcuste.

Eu sunt tu…
Și când voi crește, tot copil am să rămân,
Tot în serile senine o să scriu în colț visând,
Versatil nicicând să fiu
Doar tenace și prudent.
(2017)

Raisa – Mirela Semeniuc

Amintire

fantoma ta
este tăcută astăzi
iar umbra ta
s-a șters încă puțin

aroma ta
încă nu s-a dezlipit
de liniile mele
în care cândva
s-a cuibărit

încă nu accept
să pretind
că m-am împăcat
cu absența ta

încă nu-ndrăznesc
să te strig amintire
deși știu
că asta ai devenit

****

Anatomie

așa-i ca ne vom juca puțin
cu descompunerea
astăzi?

vreau să-ți spun o poveste
despre un schelet
care din când în când se poziționează

de parcă tot cerul
s-ar odihni pe umerii săi
și uneori
prinde formă de ghem
și se cutremură cu suspin

iar aici voi continua
cu niște fracțiuni de mușchi
împăienjenite cu firișoare –
vene? –
prin care se scurge
un sentiment complicat și amestecat
și un dor dărâmător
(deci dorul pentru tine)

hai să sărim peste porțiunile neimportante –
adică cele care n-au de-a face
cu vreun sentiment –
și voi trece direct
la un fragment de stea, însă moale
și potrivit ar fi să spun defect
sau poate imperfect
căci văd că inima asta de care vorbesc
bate numai pe ritmul
vorbelor tale otrăvitor de dulci
și chiar nu cred că așa e normal să funcționeze

iar pe final
învelesc acest amestec de lucruri
cu un strat mult prea palid
și plin de cicatrici
care e din ce în ce mai disperat
după atingerea ta

****

Aproape pe jumătate

rânduri
și rânduri și rânduri
și fraze și propoziții
și un stilou cu cerneală neagră
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca un gând rătăcit
în mintea mea
ce a apărut când ai plecat tu

cuvinte
și litere și slove
și linii de caiet
și o cafea prea dulce
aproape pe jumătate
la fel de dulce
ca tine
de dinainte să devii
o amintire amară

pagini
și linii de caiet și file
și un creion aruncat peste ele
căci nu mai pot să scriu
și nu mai pot să fiu
nici măcar vie
fără tine

deci stiloul
avea cerneala
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca batista ta
lângă mormântul meu
dar tot moartea
e de mii de ori mai întunecată

****

Buze

buze sfâșiate
rupte, sfărâmate
și un petic de piele
de pe o pată de fată
o fată la fel de sfărâmată
ca buzele sale

Anastasia HERBIL
clasa a VIII-a
C. N. „Dragoș-Vodă”

foto: Sonia Duma