Miercuri, 11 octombrie 2017, la Sighet s-a celebrat Simchat Torah, a 7-a zi a Sărbătorii Corturilor (Sukkot), în care există tradiția de a se dansa de 7 ori în jurul sinagogii cu sulurile sfinte.

Cu bucurie am participat la acest eveniment deosebit… Am avut totuși o umbră de tristețe, căci cel care era prezent an de an la sărbătorile noastre și relata aproape în direct la radio sau în presa online – Johnny Popescu – nu a fost printre noi. 

Autor (text & video), Sorin Markus

Liceul „Leöwey Klára” din Sighet participă la Proiectul European Euroscuola 2017, cu tema prezervarea patrimoniului arhitectural. Echipa de proiect (alcătuită din elevii: Balint Erika, Gotha Helg, Kövy  Nándor, Kramarik Rebecca, Kuzmik Noémi, Kuzmik Nóra, Maruszcsák Máté, Réti Máté, Csurka Eszter, Csongovai Helga, Alb Mihai Florin, Stanciulete Monica, Benedek Rolland, Ardelean Denisa, Lăschian Karina, Bobroczkyi Rebecca, Schreiner Karola, Nagy Emese, Cziple Gergö, Varhanyiovszky Réka, Szabolcsi Bianka, Orosz Anna, Orosz Andrea, Szeibert Xavér, coordonați de prof. Andreea Biro și Szilárd Pesek) a conceput o campanie de promovare a Castelului Haller – sediul liceului:

Cea de a X-a ediție a concursului național pentru licee, EUROSCOLA 2017- 2018, ediție se va desfășura sub titlul generic „Rolul patrimoniului românesc în consolidarea identității europene”.

Mă numesc Borodi Ion, prietenii şi în familie îmi zic Nelu. M-am născut în municipiul Sighetu Marmaţiei în urmă cu 53 de ani. De profesie sunt poliţist local la Primăria Sighetu Marmaţiei, am 10 ani vechime. Scriu poezii de 29 de ani, de când am cunoscut-o pe actuala mea soţie Maria, iubirea dintre noi fiind ,,dragoste la prima vedere’’. Şi aşa a şi rămas până acum. Prima poezie şi următoarele le-am scris pentru soția mea şi pentru familia mea. Sunt un familist convins, am doi copii, un băiat şi o fată, de 3 ani sunt şi bunic: am doi nepoţei, Luca Theodor şi Maria Nicoleta. Îmi iubesc foarte mult familia, suntem o familie unită, foarte ataşati unul faţă de celălalt. Tot pe primul plan este şi profesia mea de polițist, pe care o iubesc foarte mult fiindcă îmi place ceea ce fac, nu consider nici un efort prea mare în a-mi ajuta semenii, atunci când aceştia îmi cer ajutorul.

Am terminat Facultatea de Drept din Chişinău – Rep. Moldova – consider că niciodată nu e prea târziu ca să te perfecţionezi! – pentru a fi un bun profesionist în meseria aleasă. Poezia este latura mea sensibilă de care sunt legat pentru totdeauna şi faţă de care mă simt atras tot timpul ca de un magnet. Îmi place să scriu în momentele de inspiraţie, îmi place să mă joc cu cuvintele, să aştern pe hârtie toate emoţiile şi sentimentele care mă domină sau le simt într-un anumit moment.

Anul 2016 a fost anul meu de debut literar. În 11 iunie am avut lansarea de carte cu primul meu volum de poezii de dragoste cu titlul ,,Iubita mea… Iubitul meu…’’, volum editat de cunoscuta scriitoare, poetă şi romancieră Rodica Elena Lupu, membră a Uniunii Scriitorilor din România, volum tipărit la Editura ,,ANAMAROL’’ din Bucureşti. După anul debutului, alte creații de-ale mele au mai fost publicate în șapte antologii de poezie. Poezia este viaţa mea şi felul meu de a fi!

Cu respect şi consideraţie pentru toţi cititorii mei…
Borodi Ion [Nelu].

Toamna

E toamnă peste ’ntreg pământul
Iar eu la masă stau şi scriu,
Mă-ntreb pe mine, întreb şi gândul
Şi mă gândesc aşa-n pustiu.

Văd frunze care dezertează…
Din creanga ce o am sub geam,
Sunt bucuroase, chiar flirtează
Cu ochii mei, privind în van.

Vin rânduri de-ntuneric roată
Mă-ncercuiesc cu neantul lor,
Când ochii mei lumină caută
Tăcerea nopţii, cântă în cor.

Privesc în zare şi cu nesaţ mi-s ochii
Când noaptea mă acoperă subtil,
În ei îmi intră de lumină aşchii…
Umbra mi se pierde-n negură tiptil.

În minte am ghemuri de vise…
Şi-n palmă, aerul de toamnă îl strâng,
Când pleoapele îmi cer să fie închise
Dar eu de viaţă şi lumină sunt flămând.

*

Călimara cu cafea

V-am scris versete pline de iubire
Cu pana mea ’nmuiată în cafea,
Sunt onorat de voi, mă simt ca şi un mire
Şi voi la fel să vă simţiţi, aş vrea.

Când mâna mea, cuvinte drăgăstoase
Aşterne pe hârtie, luate chiar din gând,
La voi îmi zboară mintea la clipele frumoase
Când commenturi aşterneţi, rând pe rând.

Prieteni dragi, ce-mi sunteţi ca şi nişte rude
Doar voi m-apreciaţi şi mă iubiţi,
Când sufletul mi-l pun în transpiraţii ude
Voi ochii când citiţi, mi faceţi fericiţi.

Am pus cafea în slove, să nu vă fure somnul
Şi scriu cu pana mea ’nmuiată în cafea,
Mă rog ca să simţiţi, c-aşa o vrea şi Domnul
Tot plânsul meu din suflet şi dor aşişderea.

Mă uit la călimara ce îmi adapă pana
Mi-e sufletul de voi, de preţuire plin,
Şi gâtul mi-e uscat, când iau în mână cana
Mai scriu vreo două strofe, ce vouă vi le-nchin.

*
Lăsați-mi scrisul…

Lăsați-mă să scriu despre iubire
Luați tot ce vreți, eu n-am să plâng,
Versurile mele vă las ca amintire
Că sufletul de scris îmi e flămând.

Lăsați-mi dragostea și scrisul
Luați ce vreți, tot ce doriți,
Dar nu-mi luați gândul și visul
Nici pașii mei bătătoriți.

Lăsați-mă să scriu de dor și jale
Lacrimile dacă vreți, eu vi le dau,
Printre cuvinte eu îmi caut o cale
Dar ochii mei prin ele mă trădau.

Lăsați-mă cu scrisul și iubita
Vă dau averi și bogății ce n-am,
Că pana și cu scrisul mi-e ursita
Și viața toată la ele mă înham.

Cu drag vă dăruiesc ce-am scris
Căci fără voi, sunt bun de balamuc,
Iar versurile-s de haiduc proscris
Și strofele răpite din inimă le aduc.

Borodi Ion [Nelu] – Sighet

Solovanul își schimbă mantia, verdele crud al primăverii și verdele copt al verii se șterge de la o zi la alta sub cerul odată albastru, azi cenușiu și trist fără cântecul păsărilor. Au plecat rândunelele pentru că au cale lungă de făcut până în țările Africii, au plecat berzele după ce și-au învățat puii să zboare, au plecat cocorii în detașamentele lor organizate întotdeauna în V având în fruntea acelui V întotdeauna perfect un șef de stol pe care toți îl urmează având încredere oarbă în el. Nu au nici o teamă că îi va duce în altă parte decât la adăpost. Nu ezită să își lase viața și destinul pe aripile unui singur conducător care știe unde să îi ducă.

Oare de ce, noi, oamenii, nu învățăm de la păsări cum să zburăm, cum să ascultăm de cei mai înțelepti, nu știm sau nu vrem să știm să respectăm legile făcute de noi, așa cum fac acele ființe despre care se spune că nu au judecată? Păsările pleacă toamna pentru că știu că aici vor muri dacă ramân, dar în fiecare primăvară revin și își reiau obiceiurile întrerupte de frigul toamnei. Noi, oamenii, odată plecați, nu ne mai întoarcem. Nu ne mai întoarcem nu pentru că nu iubim aleile de la Grădina Morii sau apele care înconjoară orașul parcă pentru a-l proteja de restul lumii, sau străzile care mai păstrează aerul patriarhal de odinioară. Toți cei care pleacă păstrează în minte casa părintească, școala în care au învățat, emoțiile primei iubiri, zâmbetul mamei, iubirea bunicilor, muștruluiala tatălui. Ar vrea să mai poată să se plimbe pe digul de pe malul Izei și să stea la o poveste în scara blocului cu prietenii! Și Doamne, cât le este de dor de tot ceea ce a fost viața lor de dinainte de a fi nevoiți să plece! Precum păsările, nimeni nu își părăsește cuibul dacă îi este bine, dacă îi este cald și dacă are ce să mănânce. Nimeni nu își lasă casa goală, cei dragi ducând dorul mistuitor dupa copilul plecat la muncă, aiurea.

Nu poți fi fericit decât la tine acasă. Nu poți avea rădăcini decât în țara ta. Și, cu toate acestea, lumea pleacă și pleacă pentru a nu se mai întoarce din nou acasă, ca și păsările. Se întorc din când în când ca să își vadă familiile și atunci orașul prinde viață: peste tot mașini străine, aproape în toate zilele săptămânii nunți, lume multă pe străzi, în puținele parcuri și în toate localurile. Dar nu îi auzi spunând că se vor întoarce decât în vizită, pentru că, acum „acasă” pentru ei înseamnă locul unde își câștigă existența muncind de dimineața până seara și uitând, uneori, că ar trebui să aibă timp și să trăiască. Aici nu mai au nimic; doar ce a mai rămas din familie; și prietenii care se bucură de fiecare dată că îi revăd; și orașul care prinde viață pentru că i s-au întors copiii.

Pe vremurile de tristă amintire ne doream să mergem să vizităm țările Europei despre care eram foarte informați de la școală, dar foarte puțini erau aceia care puteau să le vadă aievea și nu voiau să ramână acolo; acum lumea pleacă; și e de înțeles. Nu se poate trăi într-un loc unde ești înconjurat de praf și mizerie, unde cârciumile sunt pline pentru că aproape nimeni nu lucrează, unde gunoaiele stau aruncate peste tot, chiar și pe centru, unde sunt străzi fără apă curentă și canalizare, și unde câinii vagabonzi sunt la fel de flămânzi ca și oamenii. Din păcate, nu ne mai putem numi europeni. Sau cel puțin, nu acel fel de europeni care muncesc, care respectă legea, care își respectă locul unde trăiesc; care, dacă văd pe jos o sticlă de plastic, o iau și o duc la primul coș de gunoi. Suntem europeni doar ca punct geografic, în rest, nimic. Din fericire, mai există încă vechea generație de visători care mai încearcă, de câteva ori pe an să anime viața culturală a orașului cu câte un festival timid ca să nu se uite totuși ca Sighetu-Marmației mai are ÎNCĂ valori!

Dar, acum, mă gândesc cu teamă și cu tristețe că poate ca, într-o primăvară, nici păsările călătoare nu se vor mai întoarce!

Autor, Mariana Ona

Emoția despărțirii de domnul profesor Felician Ilnițchi m-a făcut să meditez cu un pic de tristețe, dar și cu speranță și mult respect la generația profesorilor noștri de altă dată, care încet-încet se mută “dincolo”, dar pe care orașul nostru n-are voie să-i uite, munca lor fiind pentru noi, elevii de atunci, o treaptă a devenirii noastre, o parte din ceea ce suntem azi….

Dintre dascălii mei de la Liceul “Dragoș Vodă” au plecat deja dintre noi doamnele profesoare Eusebia Negrea, Elisabeta Sugar, Ileana Preoteasa, și domnii profesori Ioan Șuteu, Alexandru Diaconescu, Iulian Iuga, Mihai Smărăndoiu, Iuliu Oros…. ceilalți fiind încă în viață din câte știu, și le doresc și pe această cale multă sănătate. La care se adaugă alții… fiecare fost elev ar trebui să-și amintească de profesorii pe care i-a avut.

Cu rare – posibile – excepții cred că sentimentul care ar trebui să predomine este cel de respect și recunoștință. Cum se poate manifesta această recunoștință ? Prin evocarea cu respect a muncii lor în discuțiile noastre cu prietenii, printr-un salut și o abordare amabilă pe stradă, printr-o rugăciune… și, evident, prin bucuria împărtășită cu ocazia întâlnirilor aniversare. Unii însă, dintre foștii elevi, cred că nu mai datorează nimic sau pur și simplu multitudinea problemelor vieții justifică lipsa de interes… chiar și participarea la o înmormântare pare pentru unii un efort prea mare. Da, trăim într-o lume grăbită, într-o societate egoistă, devenim tot mai izolați în timp și spațiu, nu mai există decât „eu” și „acum”… oare e o boală a întregii omeniri sau la noi, la români toate crizele sunt mai mari? În tot cazul, cred că la capitolul solidaritate stăm prost, mult mai prost ca alții…

În fine, problemele sunt multe… eu vreau să spun doar că dascălii noștri se duc… și poate într-o zi ne va părea rău că nu ne-am mai bucurat o clipă de lumina lor….

Marius Vișovan

Vineri, 06 octombrie 2017 și sâmbătă, 07 octombrie 2017, la Sighetu Marmației au fost organizate festivităţile de deschidere a Centrelor de excelenţă la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”, la Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, la Liceul Tehnologic Forestier şi la Şcoala Gimnazială „George Coşbuc”.

La C. N. „Dragoș Vodă” funcţionează grupele de excelenţă la materiile următoare: limba şi literatura română, limba rusă, limba engleză, limba franceză, matematică, fizică, chimie, biologie, istorie, geografie şi informatică. La Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” există o grupă de performanţă la limba şi literatura română. La Liceul Tehnologic Forestier există o grupă de industrie de prelucrare a lemnului de la clasic la avangardă. La Şcoala Gimnazială „George Coşbuc” există două grupe de excelenţă, una la matematică şi una la chimie. Trebuie subliniat că la Liceul Tehnologic Forestier a fost înfiinţată grupa de excelenţă începând cu anul şcolar 2017-2018.

La festivitățile de deschidere a cursurilor de excelenţă au participat din partea Inspectoratului Şcolar Judeţean Maramureş inspectorii şcolari Gheorghe Maiorescu şi Simona Malearciuc. Cu acest prilej au fost înmânate diplome de excelenţă profesorilor care au predat în cadrul Centrelor de excelenţă în anul şcolar 2016-2017. De asemenea, în cadrul festivităţii a fost lansat volumul colectiv, Compendiu Dincolo de Ştiinţe, un volum ce conţine lucrările de cercetare expuse în cadrul Proiectului Judeţean „Dincolo de ştiinţe” organizat la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”, în luna iunie.

Dorim Centrelor de excelenţă, elevilor şi cadrelor didactice, mult succes în pregătirea activităţii de performanţă!

NIKITA…
Oră de meditație particulară la română. Eleva, venind într-un suflet:
– Domn’ profesor, știați că Nichita Stănescu este băiat?! Ne-a spus la școală!

S.O.S.
Martie, liceu. La toate sălile de clasă – pânze umflate de vânt. Iele cu mânecuţe scurte – pe chei, pe punţi, la catarg. Şcoală în derivă.

ISTEȚUL
La ciclul primar. Profesoara:
– ”Taci!, ”gura!”… – alte cuvinte nu sunt, oare?. Vorbiți frumos cu colegii. Nu vă costă nimic.
Peste câteva zile, istețul clasei se adresează unei colege mai gureșe:
– Tu, ciocu’ mic!

IRONIE
Streașină curgând în soare, vânzător sub ea:
– Ţîgări, ţigări…, ţîgări, ţigări… Mer’i la şcoală astăzi? – se adresează omul fiului său, care tocmai trece.
– Î-î! – răspunde beizadeaua.
– Ei da, am uitat că tăţi umblaţi la ”fără”.

BIRUINȚE
Seară de iunie, prima zi de vacanță. La blocuri scârție o vioară. Câtă cumințenie! Ca pe vremuri. Dureză vreo 5 minute. Apoi, liniște. ”Nu mai vreaau! Nu mai vreeau!! Nuu mai vreau!!!” – de vreo sută de ori. Și biruiește. Peste vreo două săptămâni, scârție, iar.

PE ÎNTUNERIC
– Uite-uite! – opreşte mingea mezinul şi arată sus de tot.
– Ce-i? A, o stea…, maare lucru! – răspunde fratele mare. Hai, şut, joacă!
– Şă nu cadă!
– Gool!

DOAMNA
La îmbarcarea în microbuzul școlar, profesorul roagă pititicii să urce pe rând, să nu se bulucescă.
– Lăsați fetele întâi!
– De ce? – întreabă un țânc..
– Pentru că sunt mai gingașe.
– Da, bine. Dar băiatul a fost primul de pe Pământ! Așa o zis Doamna!
– Sigur că da!…

Autor, Marin SLUJERU

Romina Noghiu a plecat din Sighet pentru a găsi… altceva, căutând ceea ce nu a obținut acasă la Sighet. Imaginea Rominei, fusese câțiva ani parte din “amprenta” jurnaliștilor – reporteri de la TV Sighet. La un moment dat (precis identificabil), conjunctura socio – politică, dar și dorința de progres vizibil, meritocratic, au determinat-o să-și asume calea străinătății. A poposit în Italia, iar azi locuiește la Bologna, unde face parte din personalul de la sol al Companiei Turkish Airlines.

Ion Mariș: Romina, ești de ceva vreme în Italia și cred că te-ai acomodat destul de bine cu patria de adopție. Cum și în ce condiții ai putea reveni acasă, la Sighet?
Romina Noghiu: În primul rând, mulțumesc mult pentru această oportunitate. Am fost mereu de cealaltă parte a baricadei, cea care lua un interviu nu viceversa. Da, m-am acomodat, deși la început nu a fost tocmai ușor. M-a ajutat mult faptul că vorbeam deja limba italiană când am început să lucrez în aeroport. Am ales să plec pentru că într-un moment neașteptat, mi s-a oferit această oportunitate de a încerca ceva nou și, probabil, simțeam nevoia de a înfrunta o provocare. Deocamdată îmi este foarte bine aici unde sunt – sunt, însă, o persoană care va rămâne mereu deschisă oricărei ocazii care poate să îmi aducă o dezvoltare personală și profesională. Sunt de principiul „niciodată să nu spui niciodată”. Sighetul este și va rămâne pentru mine, acasă.

Ion Mariș: Spune-ne mai în detaliu cu ce te ocupi, care sunt responsabilitățile tale în echipa Turkish Airlines?
Romina Noghiu: După ce am absolvit cursurile de pregătire ale Academiei Turkish Airlines am început să lucrez în 2012 ca Operations Supervisor, adică trebuia să supervizez toată partea operativă a unui zbor, de la aterizare și până la decolare. Trebuia să gestionez întârzierile sau zborurile anulate și, mai ales, furia pasagerilor. Mult dinamism și multă responsabilitate, dar mi-a plăcut enorm. După un an, mi s-a propus să lucrez în departamentul de Marketing și Corporate, probabil și datorită studiilor pe care le aveam. Am hotărât să accept și această provocare și, de atunci, fac parte din echipă. Mă ocup de comunicarea cu agențiile de voiaj, organizarea diverselor evenimente și, mai ales, managementul relaţiilor cu clienţii, adică marile companii din zona noastră Emilia Romagna – Marche – Toscana.

Ion Mariș: Te-au ajutat studiile de jurnalism făcute în România?
Romina Noghiu: Da, atât Facultatea de Comunicare și PR, cât și masteratul în Managementul Administrării Afacerilor.

Ion Mariș: Azi, când distanțele nu sunt un impediment în calea niciunei ținte, cum crezi că “arată” visul unui tânăr român? Dar visul tău?
Romina Noghiu: Cred că visul majorității tinerilor români rămâne în continuare acela de a-și crea cariere de succes în state mai dezvoltate. Sfatul meu este să nu se lase totuși prinși de „mirajul străinătății”. Nicăieri nu atârnă colacii pe garduri. Cu siguranță avem nenumărate exemple de tineri talentați care au plecat din Sighet și s-au realizat în străinătate în domenii precum cercetarea, unde știm că România are mult de recuperat, însă există și multe cazuri de tineri rămași în țară care s-au remarcat, de exemplu în domeniul IT-ului, ajungând să fie și răsplătiți financiar pentru performanțele lor. Concluzia e că trebuie să ne obișnuim cu ideea că oriunde am dori să vedem visele noastre realizate, trebuie să fim pregătiți să ne suflecăm mânecile. Visul meu este să am în continuare un loc de muncă prin care să am posibilitatea de a călători.

Ion Mariș: Cum percepi România, de la distanță?
Romina Noghiu: Instabilă politic și asta nu ajută deloc. În schimb, dezvoltarea remarcabilă a orașelor precum Clujul, sunt pași decisivi pentru o Românie cu adevărat europeană. Sunt exemplul faptului că se poate, și că dezvoltarea pornește local, administrația locală având un rol extrem de important. Primăria este primul contact al cetățeanului cu instituțiile, iar primarul, în viziunea mea, are un rol decisiv în comunitate, are posibilitatea de a îndruma și educa cetățenii , cât și cea a schimbării mentalității colective. Părerea mea e că dacă primarii și consiliile locale și-ar lua rolul mai în serios, fiecare zonă în parte ar putea să se dezvolte individual ca apoi să ajungem la un rezultat colectiv. Îmi permit să dau exemplul tinerei doamne primar Irina Onescu din comuna Petriș, județul Arad. Văzusem un material difuzat pe un canal TV cu realizările ei și am rămas impresionată. Cu siguranță sunt și alte exemple pozitive!

Ion Mariș: Ai fost nu cu mult timp în urmă pe acasă, la Sighet, când am avut și discuția publicată azi. Cum ți se pare…. Sighetul de azi?
Romina Noghiu: Așa cum am precizat anterior, din păcate, Sighetul de azi mi se pare că a făcut câțiva pași înapoi. În urmă cu câțiva ani am remarcat schimbări majore: pietonala din zona Primăriei, parcurile mai ordonate și pline de flori, mai multe străzi reabilitate, senzația de curat, numeroase evenimente culturale care animau orașul. Am citit recent câteva proiecte propuse de actuala administrație a orașului, sper să se realizeze curând.

Ion Mariș: Ce ți-ai dori să schimbi la/în Sighet?
Romina Noghiu: Cred că aspectul orașului și infrastructura sunt elemente foarte importante atât pentru locuitori cât și pentru turiști. Sighetul este un oraș care ar putea arăta ca o mică bijuterie. Suntem înconjurați de verde, avem clădiri minunate precum Palatul Culturii, Biserica Reformată, Școala de Muzică, clădirile din centrul istoric care ar trebui întreținute și valorizate. Avem potențial turistic uriaș care merită dezvoltat și, pentru turism, aspectul unui oraș este esențial. Cred că, în general, și starea de spirit a sighetenilor ar fi diferită dacă orașul ar avea un aspect mai îngrijit. Ar trebui schimbată și mentalitatea „las’, numa’ mai rău să nu fie!”. Avem mulți oameni gospodari în Sighet și, cu ceva mai mult spirit civic, s-ar putea aduce schimbări semnificative orașului nostru. Totul depinde de noi și de modul în care acționăm în societatea în care trăim.

Ion Mariș: Pentru italieni noi suntem rude sau… imigranți periculoși?
Romina Noghiu: Nu suntem rude, nici imigranți periculoși. În acest moment, pentru italieni, imigranții periculoși sunt refugiații care ajung în fiecare zi cu bărcile din Africa și Siria.

Ion Mariș: Au românii un renume foarte rău, așa cum sugerează de multe ori presa din peninsulă?
Romina Noghiu: Printre italieni există multe prejudecăți cu privire la persoanele provenite din Estul Europei (români, albanezi, ucrainieni, moldoveni), iar mass media nu ajută deloc, deseori înrăutățind imaginea deja formată a italienilor. Sunt și mulți delincvenți români din păcate, e adevărat, dar fiecare țară are oile sale negre. Situația acum începe să se schimbe de când Italia trebuie să se confrunte cu valurile de imigranți. Nu mai suntem noi în centrul atenției. În orice caz, românii care și-au văzut de treabă au fost dintotdeauna respectați și integrați în comunitate.

Ion Mariș: Cum socializează un tânăr român în Bologna?
Romina Noghiu: Eu, sincer, de câte ori am ocazia, evadez. Îmi place să călătoresc, să cunosc locuri și oameni noi. Din feririce, și locul de muncă îmi permite acest lucru. Bologna, de asemenea, este un oraș multicultural, un centru universitar important în Italia și în lume, care oferă numeroase posibilități de a petrece timpul liber, de la concerte, workshopuri, numeroase evenimente pentru toate gusturile și vârstele.

Ion Mariș: Ai fost aici la Sighet printre membrii fondatori ai Clubului Rotaract. Ai contact cu societatea civilă, orgnizată, din Italia și cât de puternică este aceasta?
Romina Noghiu: Am cunoscut colegii din Bologna și Valle del Samoggia atât din Rotaract cât și din Rotary, persoane deosebite și cu mult simț civic. Am propus o colaborare managementului nostru și așa am avut oportunitatea să sponsorizăm câteva din proiectele propuse de Rotary (un festival internațional de scurtmetraje și o cină de gală în scop caritabil). Sunt în faza de analiză alte două proiecte care ar trebui să fie demarate în noiembrie și decembrie.

Ion Mariș: Ce însemană pentru tine… succesul?
Romina Noghiu: Succesul pentru mine este să faci ceea ce îți place, și să o faci cu pasiune. Asta nu înseamnă că nu implică și multă sudoare, determinare și constanță. Puțini oameni ating un succes fulminant și, de obicei, acel succes se „stinge” repede.

Ion Mariș: Ce sfatuiri i-ai da unui tânăr de vârsta ta pentru a avea succes în viață?
Romina Noghiu: Depinde de fiecare ce își dorește. Din punctul meu de vedere, a avea succes astăzi, nu este ușor deloc. Trăim într-o lume în permanentă schimbare, există o concurență foarte mare și tineri bine pregătiți. Primul pas e să identifici ceea ce îți place, ceea ce te pasionează, pentru ca apoi să poți excela în domeniul în care lucrezi. Dorința de a te reinventa și de a învăța continuu sunt două elemente de asemenea foarte importante în viziunea mea.

Ion Mariș: Regreți despărțirea de televiziune?
Romina Noghiu: Nu regret despărțirea de televiziune, însă mă gândesc cu nostalgie la acele vremuri. Îmi e dor de colegi, eram o trupă faină și lucram cu mult entuziasm.

Ion Mariș: Cum ți se par veștile pe care le primești – cred, constant! – de la Sighet?
Romina Noghiu: M-au întristat foarte mult veștile recente despre trecerea în neființă a unor persoane valoroase și dragi mie, doamna profesor Monica Chifor, profesorul Caius Logojan și Jonny Popescu. O pierdere enormă pentru comunitatea sigheteană.

Ion Mariș: Fă te rog un exercițiu de imaginație și spune-mi ce business ai demara – dacă ai avea resursele adecvate – la Sighet?
Romina Noghiu: Un agroturism care să ofere o gamă largă de servicii și excursii. În ziua de azi majoritatea celor care merg în vacanță, dar și într-un weekend prelungit caută relaxare îmbinată cu activități interesante. Avem o zonă minunată, tradiții, folclor, băi sărate, munte, muzee, biserici din lemn unice în lume. După părerea mea, un turist, după ce părăsește un anumit loc, trebuie să plece cu o poveste pe care să o poată relata mai departe unui prieten, ca mai apoi, acel prieten să fie atât de curios, încât să vină să descopere el însuși acea locație.

Ion Mariș: Ai cochetat un pic și cu politica. Nu te-ar tenta o revenire în… “lupta” politică?
Romina Noghiu: Nu cred că politica reprezintă o opțiune în acest moment pentru mine.

Ion Mariș: Ce crezi că vei face, unde te vei afla, în anul… 2020?
Romina Noghiu: Am învățat să nu îmi mai fac prea multe planuri și să iau lucrurile așa cum vin, având în vedere că în ultimii ani am avut parte de destule schimbări. Singurul lucru pe care mi-l doresc, este să continui munca în domeniul aviației, pentru că mă fascinează și entuziasmează enorm.

Ion Mariș: În virtutea experienței tale jurnalisitce, te rog să-ți formulezi o întrebare foarte – foarte interesantă, vizând o temă sau un aspect pe care eu nu l-am atins și să și… răspunzi!
Romina Noghiu: În ce direcție crezi că ar fi luat-o viața ta dacă nu te-ai fi stabilit în Bologna?
Acum 5 ani poate că aș fi rămas în politică!

Ion Mariș: Mulțumesc, Romina și… pe curând!
Romina Noghiu: Și eu mulțumesc mult și vă doresc mult succes în munca pe care o întreprindeți și în toate proiectele pe care le demarați!

Autor, Ion Mariș

A plecat azi spre veșnicie domnul profesor Ilnițchi Felician, dirigintele nostru în cei 4 ani de pe băncile liceului “Dragoș Vodă” (1981-1985), și profesor pentru multe generații de sigheteni, unul dintre scumpii noștri dascăli de care ne vom aminti mereu cu nostalgie și respect. Coleg de breaslă, rudenie, prieten, vecin sau cunoscut pentru mulți din orașul nostru, domnul profesor Ilnițchi a desfășurat o lungă activitate profesională fiind o prezență constantă în viața școlii și a urbei noastre. Iar prezența sa în mijlocul familiei alături de soție, copii și nepoți s-a încununat recent prin aniversarea a 60 de ani de căsătorie, moment fericit de care puțini au parte.

Nepot și strănepot de preoți greco-catolici (ce au păstorit comunitățile din Bârsana, Șieu și Budești), descendent dintr-o veche familie românească din Maramureș (reîntoarsă după o peregrinare de câteva generații prin Polonia) pomenită de Alexandru Filipașcu în ”Istoria Maramureșului”, profesorul Ilnițchi ne va rămâne în memorie ca un om plăcut și echilibrat, deschis și comunicativ, mare iubitor și practicant al sportului (aici colegii mei își amintesc mai multe decât mine, chiar îi rog să evoce frumoasele deplasări la schi , etc), un om cult și foarte pasionat de lectură – în timpul vizitelor ce i le-am făcut în ultimii ani pomenea mereu cărțile pe care le citise recent pe teme de religie, istorie, știință… inclusiv revista “Permanențe” de la București la care colaborez eu și pe care i-o dădea regulat domnul Petru Codrea, cumnatul său, unul din primii deținuti politici ai Maramureșului…

Cam atât îmi vine în minte, acum, repede, “la cald”… sper ca alții, care știu mai multe decât mine să completeze fericit aceste amintiri. Iar dacă expresia “la revedere” li se pare unora nepotrivită, să știe că noi, creștinii, credem în viața veșnică și că orice relație de comuniune autentică de aici de pe pământ se va regăsi, purificată și glorificată în Împărăția lui Dumnezeu, în eternitatea Iubirii.

Dumnezeu să-l odihneasca în pace !

preot prof. Marius Vișovan

Salut tuturor! Mă numesc Giuliano Ieremiaș, iar în acest articol vreau să vorbesc despre pasiunea mea… radioul! M-am născut în Italia și mi-am petrecut 5 ani din viață acolo, 5 ani în care am învățat limba italiană la perfecție, iar acum nu mai știu aproape nimic. Încă de mic eu eram plin de viață și adoram să mă distrez, să îmi petrec timpul cântând sau povestind cu oricine și orice! În școala generală, toți profesorii se plângeau că vorbesc prea mult, deci, efectiv nu puteam dacă nu vorbeam, asta simțeam că trebuie să fac. Cu timpul, m-am mai maturizat, și am învățat că nu e bine să vorbesc atât de mult, așa că am început să fac alte lucruri mai practice.

După ce mi-am dat seama că am voce, am început să cânt la diverse festivități ale școlii, și lumea a început să mă aprecieze foarte mult! Am câteva diplome obținute la concursuri de talente, dar odată ce am crescut, mi-am pierdut acea voce de “cântăreț”.

La vârsta de 9 ani, petrecându-mi multe ore în fața calculatorului, am descoperit un program… era un program pentru radio! Nu știam cu ce se „mînâncă” acesta, așa că am început să vorbesc singur folosind acel program, crezând că sunt live la un radio mondial… câte vise de copil aveam…! După câțiva ani, un prieten și-a deschis un post de radio online, și m-a chemat să prezint. De atunci, pot să spun că m-am îndrăgostit de radio… Ore întregi stăteam și vorbeam, dar acel post de radio s-a închis la un moment dat, iar eu am rămas “în ploaie”. Practic, mi s-a spulberat întreaga mea pasiune fiindcă nu mai puteam să vorbesc cu ascultătorii! La vârsta de 12 ani am spus “GATA! Fac un post de radio!”. Am stat multe zile să mă gândesc la un nume potrivit, și până la urmă mi-a venit ideea de “Radio Întotdeauna/Mereu”, așa că l-am denumit “Radio Always”. Lunile au trecut, eu am avansat zilnic, și, după 2 ani de radio, încă ador să fac asta, și nu cred că mă voi plictisi vreodată! La început, eram un simplu copil dornic să facă divertisment pe un post de radio online, iar acum, am ajuns să fac emisiuni serioase, amuzante, pe scurt, am reușit să fiu dinamic, și să mă pot adresa la orice fel de public! Visul meu este să îmi fac vocea auzită la un post de radio în FM. Toți mă întreabă cum am făcut acest post de radio, de unde știu să programez toată “chestia” asta , iar răspunsul este unul simplu: fiind pasionat și de informatică la maxim, am reușit să îmbin tot ce știu, și să îmi fac propriul website unde lumea să poată interacționa. Nu m-am născut învățat, așa că, toate cunoștințele mele s-au acumulat pe parcurs, căutând și exersând, practic, muncind în fața calculatorului.

Nu fac radio pentru a câstiga, pur si simplu îmi place ceea ce fac, și să faci un lucru din pasiune e cel mai important, atât pentru cei din jur, cât şi pentru tine!

Autor, Giuliano Ieremiaș,
clasa a IX-a G, C.N. „Dragoș-Vodă”