– Iată şi fericita familie! exclamă ea cu patos actoricesc zâmbind cu satisfacţie şi aproape aruncând un lasou imaginar ca să fie sigură că ne prinde.

Ne îndreptam spre masa dichisită făcând slalom printre toţi acei oameni care furnicau neîntrerupt şi conştiincios, ba să îşi ia prăjitură, ba uitaseră o felie de pâine ori pur şi simplu nu mai suportau discuţiile de la masă. Când i-am văzut deja acolo, aşezaţi fără să-şi fi luat decât ceva de la bar, am ştiut că se plictisesc de moarte unul cu celălalt. Noi eram tot ce aşteptau, o companie, o gură de aer proaspăt, cei care aveau să îi salveze de ei înşişi. Noi, din contră, când am venit în acea staţiune aflată la vreo 800 de kilometri de casă speram că nu vom vedea nicio faţă cunoscută şi atunci când i-am remarcat cu o zi înainte – era a doua zi de concediu – am sperat până în ultimul moment că ei nu ne vor vedea. Bineînţeles că ne-au văzut.

– V-am aşteptat, continuă ea cu gura până la urechi în timp ce el o aproba dând doar din cap şi luând poziţia gata de atac aşa cum făcea de obicei, deşi nu spunea mare lucru, în general o lăsa pe ea să vorbească. Şi ea vorbea. Ce noroc să ne întâlnim tocmai aici! Am zis că ar fi plăcut să mâncăm împreună, am mai vorbi de una, de alta. Îi spuneam lui Gicu – care dădea cu putere din cap a aprobare de zici că risca o dislocare – ce frumos ar fi să cinăm împreună, ne vedem atât de rar în ţară…Când aţi sosit?

– Alaltăieri, a zis soţul meu total plictisit la perspectiva unei cine aiuritoare. Eu mă duc să-mi aleg ceva. Scumpo, ţie ce-ţi aduc?

– Stai dragă, ce atâta grabă că doar nu dispare mâncarea, hai să bem ceva mai întâi. Noi am sosit ieri, ce noroc, va fi un concediu foarte plăcut, a decretat ea zâmbind cu tot şiragul de dinţi falşi, super albi şi egali de zici că era un star de cinema. Gicu, du-te tu şi ia-le ceva de la bar!

– Nu e nevoie, am intervenit eu, nu bem decât vin şi asta după masă.

– Fii serioasă, aduce Gicu acum vin, ciocnim şi apoi avem tot timpul din lume să mâncăm. Hai, instalaţi-vă, e destul loc, mare noroc să vă întâlnim, a repetat ideea spre exasperarea noastră.

Soţul meu a căscat ca nu cumva să se apuce să spună ce gândeşte iar eu am început să fac o bărcuţă dintr-un şerveţel, ocupându-mi cu ceva mâinile ca să nu mă gândesc că îmi scapă situaţia de sub control. Ea a continuat să vorbească, netulburată.

– Eu mor de foame! am declarat după 10 minute, total nepoliticoasă, întrerupându-i monologul.

Chris s-a uitat la mine, a pufnit şi a decretat cu avânt:

– Noi mergem să ne luăm ceva de mâncare!

– Mergeţi, da, hai că vorbim după ce vă întoarceţi, a zis ea de parcă cine ştie unde am merge, de parcă ar exista o scăpare, cât de mică. Gicu, hai să ne luăm şi noi, parcă mi s-a făcut foame.

Gicu s-a ridicat ca la comandă, gata să facă tumbe dacă asta i s-ar fi cerut.

– Aşa avem noi noroc, mi-a şoptit Chris, trecând în spatele meu şi începând să împingă scaunul cu rotile. Ţi-am spus eu că Austria e prea aproape. La Polul Nord ar fi trebuit să mergem!

– Nici acolo nu eram chiar în siguranţă. Cum dracu scăpăm de ăştia? Eu nici măcar nu pot să mă ascund după colţ atunci când îi zăresc. Asta mai lipsea ! Cu doamna V. mi-e groază când mă întânesc şi acasă, d-apoi aici!

Chris mergea cât de încet putea, aplecat aproape complet peste mine şi şoptind cu colţul gurii ca şi cum ar fi fost cel mai bine păzit secret. Restaurantul hotelului cochet de trei stele era plin de o lume pestriţă, guralivă, îmbrăcată sport, majoritatea în vacanţă, cu chef de vorbă şi de glumă.

Ne-am ales câte ceva de la bufetul suedez şi ne-am întors resemnaţi la masa unde cei doi ne aşteptau zâmbitori.

– Ce noroc! Să ne întâlnim tocmai aici! Ce mai face mama ta? Ştii că am fost colege de clasă… Aşa l-am cunoscut pe Gicu. Ieşeam mult toţi trei. În cele din urmă el m-a ales pe mine.

– Mi-a spus mama ceva la un moment dat, am spus împingând la o parte farfuria din care abia gustasem.

– Trebuie să ajungă şi Lucica, fata noastră, o ştii, aţi fost colege la grădiniţă, a continuat ea netulburată. S-a măritat bine de tot, e o femeie realizată şi mă bucur mult pentru ea. Soţul ei are o firmă de piese de maşini, îi merge foarte bine, ea nu mai trebuie să se streseze, a renunţat la serviciu că nu mai avea rost. Câştigă el cât pentru 10. Are o fetiţă, bonă, menajeră şi bucătăreasă. Plus o casă mare cu piscină. Acum face şcoala de şoferi că vrea o maşină, a văzut ea una roşie foarte frumoasă. Mi-a luat de ziua mea un blender pentru smoothie, beau în fiecare dimineaţă, am auzit că îţi prelungeşte viaţa cu minimum 5 ani. Ce micuţe eraţi amândouă, nu stăteaţi o clipă, hărnicuţe şi deştepte foc. Ţii minte?

– Îmi pare rău, chiar nu mai ţin minte, a fost demult. Dar dacă o văd mi-o amintesc, mai mult ca sigur, am zis având impulsul să întreb dacă are menajeră, bonă şi mai ştiu eu câte ce face ea toată ziua. Nu uit niciodată un chip.

– Aşa e, am auzit că atunci când dispar unele simţuri sau abilităţi, se dezvoltă mult celelalte, spuse Gicu silabisind parcă şi făcând ca toată lumea să se întoarcă brusc spre el.

– Chris, îmi aduci te rog după ce termini de mâncat o prăjitură? Să fie cu ciocolată, în rest nu contează, am spus încercând să scap de senzaţia de ridicol.

– Ce vrei să spui, Gicule?

– Poi să spună ea dacă nu e aşa, eu nu prea ştiu! a pufnit Gicu prefăcându-se enervat.

– Vorbeşti prostii, zău, fetele s-au cunoscut la grădiniţă, ea nu avea pe atunci probleme, accidentul e de acum câţiva ani, de la schi parcă?

– Da, aşa e, am spus încet simţind că încep să mă enervez şi nevăzând nicio legătură.

– Da eu sunt curioasă de un lucru, dacă tot ai deschis discuţia, zise ea luând o poziţie importantă, de parcă eu aş fi început iar ea se simţea doar datoare să continue. Am auzit că ai avut chiar aici accidentul, pe pârtiile din Austria. Cum de suporţi să te întorci în acelaşi loc? Şi mai ales, de ce?

Am rămas cu gura căscată vreo două secunde, timp în care ea mă fixa întrebătoare şi Gicu ştergea farfuria cu o bucată de pâine.

– Cu ciocolată şi ceva nuci e bine? m-a salvat vocea soţului meu care din când în când mi se părea cea mai dragă voce.

– E foarte bine, am spus scuturându-mi o şuviţă care nu mai voia să stea prinsă în agrafe la spate.

– Tocmai ce o întrebam pe soţia ta cum de aţi ales tocmai această destinaţie de vacanţă, dat fiind trecutul vostru nu prea plăcut în aceeaşi zonă.

– Aş vrea să mă întind puţin, sunt foarte obosită. Ne scuzaţi. Chris, putem să ducem prăjitura în cameră?

– Normal, normal, se înţelege, n-au intrat zilele în sac! Suntem abia la începutul sejurului. Noapte bună!

– Noapte bună, a spus şi Chris adăugând aproape în şoaptă „din nefericire”, dându-mi farfuria cu prăjitură şi un pahar mare cu vin.

A doua zi ne-am trezit devreme ca să fim primii la micul dejun, sperând că vom evita să-i întâlnim. Au apărut când noi eram încă la stadiul de uns pâinea cu unt şi pus pliculeţul de ceai în apă fierbinte. Se şi mărise grupul, bănuiam că e Lucica şi soţul ei, însoţiţi de o fetiţă de maxim 4 ani.

– Bună dimineaţa, au anunţat toţi la unison trăgând cu zgomot scaunele şi lipindu-şi masa de a noastră fără să ne ceară aprobare.

– Ea e Lucica, aşa-i că vă ştiţi? Iar el e soţul ei, Mirel, iar minunea asta mică e Casandra.

– Nu te crede nimeni? am întrebat-o eu zâmbind.

– Cine? m-a întrebat şi ea.

– Ne ştim, cum să nu, zise Lucica nemaiaşteptând răspunsul meu sau ocolind întrebarea, am fost colege la grădiniţă, jucam prinsa în fiecare zi. Alerga repede pe atunci, abia reuşeam s-o prind. Ce noroc să ne întâlnim tocmai aici!

Fetiţa Casandra era înţolită de zici că mergea la o petrecere de cel puţin patru stele: avea o fustiţă roz de balerină peste colanţi albi şi o bluziţă tot albă cu un şirag de mărgeluţe roz mai închis, părul lung desfăcut, tot numai bucle, intrându-i în ochi la orice mişcare şi enervând-o la culme. O trăgea întruna pe maică-sa de partea de jos a puloverului spunând acelaşi lucru cu ochi şi voce de pisică:

– Mama, vreau cartofi pai!

– Calmează-te dragă, e micul dejun, nu sunt cartofi pai. Du-te cu taică-tău şi convinge-te! Aduceţi-mi şi mie o cafea, mai strigă după ei, întorcându-se iar spre noi. Sunt la cură de slăbire, beau doar o cafea.
Aşa frumos păr are, nu ştiu cu cine seamănă! Nici eu, nici Mirel nu suntem atât de blonzi! Cum sunteţi voi? Mi-a povestit mama că aţi luat cina împreună aseară.

– Suntem bine, în concediu. Părul se mai închide la culoare cu timpul. Nu o deranjează pe fetiţă, pare cam lung…

– Nu o deranjează deloc. Ştii, atât e de frumos că toată lumea întoarce capul după ea. Nu mă îndur să i-l prind. Da, şi noi suntem în concediu, încercăm să ne relaxăm puţin, vreau să-ţi spun că abia am reuşit să-l trezim pe Mirel la micul dejun, atât e de obosit, îţi dai seama, lucrează foarte mult, dar eu nu vreau să pierd nici un minut, azi îmi angajez un monitor personal să mă înveţe să schiez. Aşa va petrece şi Mirel timpul cu fiica lui, de obicei ea doarme când el se întoarce de la firmă.

– Va fi uşor, a intervenit Chris, doar sunt aici şi bunicii, vă vor ajuta.

– Da, da, dar fata trebuie să petreacă timp cu tatăl ei. Plus că ei azi vor să se plimbe cu telescaunul şi să facă o mică drumeţie. Voi cum o să vă petreceţi ziua?

– Păi noi… începu Chris, dar am intervenit întrerupându-l:

– Nu facem mare lucru, ne plimbăm şi noi puţin.

– Poate vă hotărâţi asupra aceluiaşi traseu cu mama sau cu Mirel. Mama, voi pe unde vă plimbaţi azi? o întrebă pe doamna V. care tocmai sosise cu 2 farfurii arhipline, ai fi zis că era singura lor masă din acea zi.

– Nu ştiu dar sunt o mulţime de posibilităţi, poate mergem cu Maia şi Chris să mai avem cu cine povesti una alta. Doar noi doi e puţin plictisitor.

Mie şi lui Chris ni se oprise îmbucătura undeva la mijlocul drumului aşa că ne-am repezit amândoi la cănile cu ceai.

– Mamaaaa, nu sunt cartofi pai! se auzi vocea de pisică a minunii mici cu păr de poveste.

– Asta ţi-am spus şi eu, dragă, lasă-mă puţin, tati se ocupă acum de tine, mie îmi ajunge în restul zilelor.

– Nu vreau cu tati! Vreau şi eu la pârtie!

– Vei merge cu tati. Hai, du-te lângă el! o mângâie Lucica pe bucle împingând-o încetişor în cealaltă parte.

– Luci, fata nu a vrut nimic de mâncare, spuse plictisit Mirel, căscând în timp ce se aşeza şi abordând farfuria plină.

– Şi acum ţi-ai adus numai ţie? Vrei să fii singurul care mănâncă ceva azi şi vrei să mă enervezi de dimineaţă? Du-te pune-i cereale!

– Nu vreau cereale! miorlăi cu toate buclele minunea mică. Vreau cartofi pai! şi îşi pecetlui dorinţa izbind cu pumnul ei mic în masa încărcată şi făcându-mă să tresar.

– Ştiam eu că voi regreta că nu am luat-o pe Gerda cu mine, ea rezolva repede situaţia, mormăi mai tare decât ar fi trebuit Lucica cu o faţă pe care era întipărită în fiecare rid mirarea nedreptăţii pe care i-o face viaţa pe când ea ar merita numai lapte şi miere. Dar nimic nu e drept pe lumea asta şi nu primim numai lucruri bune, deşi asta am merita, unii, nu toţi, da, ştiam prea bine povestea, trecusem cu bine peste.

– Nu ai nevoie de ea, hai cu mine, Casandra, să alegem ceva bun, interveni repede Gicu.

– Nu mă interesează ce faci azi cu ea, îi spuse lui Mirel într-o şoaptă răstită, dar e problema ta, pe mine mă vedeţi la cină! Şi întorcându-se spre noi: Nu vreau să stric feng shuiul acestei întâlniri, dar această problemă trebuia rezolvată de dimineaţă. Nu se poate aşa, eu stau acasă cu ea tot anul. O săptămână cât are el concediu măcar poate să se ocupe de ea.

– Dar tu o ai pe Gerda, încercă Mirel timid ceva, mie chiar mi-e somn.

– Vei dormi când doarme ea la prânz şi cu asta am terminat discuţia.

Eu şi Chris ne uitam ca la un meci de tenis cum îşi pasau responsabilităţile şi nefericirile mărunte şi ne străduiam să terminăm rapid ceaiul ca să putem pleca, dacă se poate fără să observe nimeni. Chris s-a ridicat discret împingând şi mai discret scaunul pentru a-l scoate de la masă. Erau toţi super gravi, Lucica îşi aranja unghiile rozându-ţi o pieliţă şi încercând să nu-şi şteargă rujul, Mirel mânca bosumflat, cu pungi sub ochi, o bucată de pâine cu unt, doamna V. strângea buzele a dezaprobare ascuţindu-şi şi mai tare nasul, Casandra plescăia cerealele pătându-şi bluza şi faţa de masă iar Gicu clipea privind din când în când într-un punct fix şi sorbind din cafeaua care cu siguranţă i se răcise. Mă întrebam ce căutăm noi acolo.

– Ne vedem mai târziu, am spus cu detaşare, fluturând o mână deasupra capului.

– Şi cum rămâne cu plimbarea? a întrebat doamna V. vădit descumpănită.

– Nu ştim când pornim, a avut Chris prezenţă de spirit, mai întâi ne odihnim puţin, ne-am trezit devreme.

– Aa, păi şi noi, venim pe la voi în jumătate de oră? Sunteţi la camera 365, da?

– Da, am spus mirându-mă complet inutil cum de aflase deja numărul camerei noastre. Hai să fie o oră.

– Bine, dragilor, avem oricum toată ziua înainte. Ce noroc că v-am întâlnit! Va fi un concediu extrem de plăcut!

– Da, ce noroc, am spus şi eu, gândindu-mă că sunt situaţii mult mai neplăcute decât cea de a fi într-un scaun cu rotile. Dar pe care cu siguranţă nu eram obligaţi să le suportăm.

Nu ne-a trebuit nici un sfert de oră să strângem tot, de fapt Chris a strâns dar ăsta e avantajul când un bărbat face bagajele, puţine lucruri care se pun rapid şi se strâng la fel de rapid. Ieşeam probabil din staţiune când doamna V. se îngrijora de ce nu răspundem iar apoi întreba de noi la recepţie ca să se mire şi mai tare cum de plecaserăm, doar abia am ajuns şi ne-am programat să ne petrecem ziua împreună.

– Ei, asta e, mare pagubă, hai la spa, ne cazăm în următorul oraş într-un hotel care are neapărat spa, vezi, aici e bad karma, nu trebuia să forţăm, filozofă Chris.

– Termină cu aiurelile, nu există aşa ceva, a fost doar un moment prost, poate ca celălalt, poate altul dar nu mai contează. Cât priveşte cealaltă idee, cea cu spa-ul, mi se pare excelentă. Totuşi, aş vrea să le văd feţele când îşi vor da seama că am plecat, am adăugat cu un zâmbet şi simţindu-mă fericită. Pentru plecare, pentru Chris, pentru spa.

Autor, Crina Voinaghi

Lunile septembrie – octombrie sunt luni de sărbătoate în calendarul evreiesc. În această perioadă comunităţile celebrează o fascinantă dar şi tulburătoare dimensiune de solemnitate şi bucurie sărbătorind şi postind în acelaşi timp. Mânaţi de rugăciune sau de inspiraţie, evreii de pretutindeni încep un an nou sau ceea ce se cunoaşte a fi Roş Haşana.

Imaginea de mai sus prezintă, femei cumpărănd păsări de curte, în preajma sărbătorii de Roş Haşana, pentru ritualul de ,,shlogn kapores” prin care păcatele sunt transferate în mod simbolic asupra păsărilor cu puţin timp înainte de Yom Kipur.

Totul începe cu un sunet de şofar ce se aude în fiecare zi din săptămână, ca o chemare spre Dumnezeu cu atenţia aplecată spre zilele sacre ce vor urma.

O săptămână mai târziu după Anul Nou evreiesc sărbătorile ating un maxim de intensitate în ziua de Yom Kipur. O zi în care pentru 25 de ore, asemeni unor fiinţe nefiinţe oamenii nu beau nici nu mănâncă. Îmbrăcaţi în alb, merg la sinagogă unde îşi înalţă rugăciunile într-un glas unanim către Eternitate.

Abia apoi, după o analiză atentă a sinelui, energiile creatoare se canalizează spre zile vesele de Sukot şi Simhat Tora ce aduc sărbătorile de toamnă la un bilanţ de un armonios optimism.

Hag Sameah, Sighet!

Zile de sărbătoare evreieşti – toamna, 2017:

21, 22 septembrie Roş Haşana
30 septembrie Yom Kipur
5 octombrie începe Sukot până în 11 octombrie
12, 13 octombrie Şmini Aţeret
13 octombrie Simchat Tora

Autor, Alina Marincean

Sursa foto. www.yivoencyclopedia.org

Măştile pe care le purtăm în fiecare zi ne definesc într-un fel sau altul. Aceste măşti sunt, de fapt, rolurile pe care noi, oamenii, dorim să le jucăm la perfecţie precum nişte actori.

Fiecare persoană alege să poarte aceste măşti dintr-un motiv primordial, frica, cel mai bun motiv să devenim persoane cu totul diferite în societate. Frica reprezintă coşmarul vieţii mele, frica de a mă exprima, frica de a vorbi în public şi, mai ales, frica de a nu face greşeli. Frica nu ne lasă să vorbim liber despre ceea ce ne place să facem, acest monstru din cartea de poveşti ne închide toate uşile din faţa noastră.

Motivul pentru care purtăm aceste măşti este pentru a ne ascunde personalitatea şi pentru a ascunde cine suntem noi cu adevărat, ne este teamă să fim demascaţi, să ne fie expus sufletul în faţa tuturor ca la o expoziţie de artă. Această teamă se naşte odată cu prima noastră dezamăgire, odată cu prima noastră dragoste eşuată. Toate aceste eşecuri ne fac să ne ascundem şi să ne izolăm în lumea noastră, lume în care nu poate pătrunde nimeni, paradisul în care ne simţim în siguranţă, în care nu putem fi judecaţi pentru deciziile pe care le luăm, şi lumea de basm în care nimeni nu ne ia la rost cu privire deciziile noastre sentimentale.

Perioada aceea în care suntem doar nişte bebeluşi e singura perioadă în care nu ştim ce înseamnă frica, e singura perioadă din viaţa noastră în care măştile nu există, în care sufletul nostru poate fi lăsat la vedere. Această perioadă este perioada în care nu putem fi răniţi. Perioada copilăriei este cea mai bună versiune a noastră, deoarece venim în această lume fără nicio grijă, fără să stăm să ne gândim cum ar trebui să ne comportăm, pur şi simplu ne comportăm cum simţim, fără să fim interesaţi de părerea altora. Din păcate, cu toţii creştem şi începem să purtăm măşti, iar la un moment dat, nu mai putem să faccem diferenţa dintre mască şi cine suntem noi cu adevărat.

Cu toate acestea, măştile nu sunt întotdeauna rele şi există situaţii de viaţă în care suntem nevoiţi să jucăm anumite roluri. Însă, cel mai important lucru e să alegi dacă masca te controlează pe tine sau tu eşti cel care controlează masca.

E frustrant, uneori, seara când merg la culcare și rămân doar eu cu mine însămi, şi încep să mă gândesc la activitatea pe care am făcut-o în ziua respectivă, reflectând foarte mult asupra măştilor pe care le-am purtat şi părându-mi rău că, din nou, a trecut o zi în care nu am avut curajul să îmi arunc măştile undeva într-un cufăr uitat de lume şi să arunc cheia într-un pârâu liniştitor care să o ducă departe .

Mereu mi-am dorit să pot fi o persoană sinceră şi neprefăcută în preajma altora… Mă simt ca într-un carusel, spunând lucruri care nu mă reprezintă şi reacţionând la fel ca toţi celilalţi doar pentru a intra într-un afurisit de scenariu care ne forţează să fim doar nişte prefăcuţi, chiar şi în faţa părinţilor noştri!

Nu trebuie să mai spun că suntem prefăcuţi în majoritatea timpului, o ştiţi deja. Orice am face nu putem să ne descotorosim de aceste poveri, de fiecare dată când suntem foarte hotărâţi să ne dăm jos măştile, ne găsim noi o personalitate prin vreun sertar care să se potrivească, şi ne promitem că povestea măştilor nu va mai dura mult, că orice poveste are şi un sfârşit, însă, totul ţine de voinţă…. de care nu prea dăm dovadă.

În mintea noastră apar sute de întrebări, la care nu găsim răspunsuri, dar nu încercăm niciodată să schimbăm această situaţie, purtăm masca în continuare, fiindcă ne complacem în această stare .

De multe ori, nici nu ne dăm seama de cât de mult timp purtăm aceeaşi mască sau motivele pentru care o facem, şi trecem liniştiţi prin viaţă fără să conştientizăm acest lucru. Problema intervine atunci când cineva ne pune în situaţia de a o da jos şi de a face faţă situaţiilor dificile fără ea.

Prefăcătoria e ceva foarte întâlnit în zilele noastre, însă, fiecare dintre noi ar trebui să vedem partea pozitivă din fiecare persoană. Cu toţii avem o parte frumoasă care ne reprezintă şi pe care ar trebui sa o etalăm mai des, să lăsăm frica la o parte şi să ne gândim mai mult la imaginea personalităţii noastre.

Autor, Georgiana Nistor,
clasa a XI-a F, C.N. ,,Dragoş Vodă”

Duminică, 1 octombrie 2017, Cluburile Rotary Sighet, Rotary Voievodal, Rotaract Sighet și Interact Sighet vă invită, între orele 10:30 – 14:00, la o plimbare până în Parcul Grădina Morii.

Evenimentul este parte a unui proiect anual organizat de aceste cluburi, Promenada Inimii, prin care se oferă analize gratuite participanților (tensiune, glicemie, colesterol), broșuri și informații despre un stil de viață sănătos și activ.

Pentru cei mici se vor organiza jocuri, concursuri, face painting și baloane modelate, activități coordonate de voluntarii Asociației Micul Prinț din oraș.

Promenada Inimilor se desfășoară în preajma Zilei Mondiale a Inimii, 29 septembrie, și este susținută de Forumul Național de Prevenție. Anul acesta, Promenada se desfășoară, în organizarea Cluburilor Rotary locale, în 30 de orașe din România.

Mereu mi-au spus să nu-mi fac casă din oameni
„Nu poți să trăiești lângă o inimă care bate atât de tare”
„Aș asurzi?”, îi întreb uneori
„Nu, dar poate ai iubi, e mai grav.”

Ei mi-au spus că două brațe și o pereche de coaste
Nu pot să-mi ofere căldura necesară
„Aș îngheța?”, îi întreb uneori
„Nu, dar poate te-ai obișnui cu temperatura.”

Au continuat să-mi spună că pielea cuiva nu e destul de groasă
Ca să-mi construiesc adăpost și să mă apere de ploaie
„Și dacă iau o umbrelă cu mine?”, îi întreb, de data asta mult mai convinsă
„O umbrelă ar fi bună”
Cădem de acord.

Azi am uitat umbrela
Și totuși ploaia e destul de călduță
Mi-am adus însă mănuși, și vopsea
Am luat și niște postere
Ca să acopăr urmele de pumni din pereți
Într – adevăr, temperatura e bună, chiar confortabilă
Și inima îmi bate tare, dar în fiecare zi are alt cântec
Geamurile sunt încă sparte
podelele pătate de la prea multe lupte
Și unele becuri încă nu ard cum trebuie
Ușile scârțâie și joacă balamalele în multe locuri
Iar din pat se mai pot auzi câteodată cuvintele pe care nu le-am putut rosti –
Fantome bântuind amintirile propriei ființe
Dar ei mi-au spus că până și iadul
Devine confortabil
Odată ce te obișnuiești cu condițiile meteorologice
Și până la urmă, fiecare își cunoaște
Sunetele propriei case

Acum mă mai sună câteodată, și mă întreabă ce fac
„Unde ești?”
„Acasă”, le răspund –
„Mereu am fost”.

Autor, Sebastiana Joicaliuc,
studentă, Jurnalism

Țara noastră-i full de oi –
Multe negre dar și blonde,
Avem și specii de soi,
Câteva-s din catacombe.

Țara noastră-i tot în frunte
Pe la UE și la NATO,
Da’ mai stă și-ntr-un genunche,
Că politic-a driblat-o.

Da’ băieții noștri-s pașnici
Și-și trag țara după ei,
Au umor, și-s și șăgalnici
Vor la stână, că-s mulți miei.

Ba cu-oaie, ba cu genunche,
Vedem fraților modele!
Să strigăm dintr-un rărunche:
Avem domni de trei lulele!

Ars Publica

26 septembrie 1985 este ziua în care am mers în armată, azi se împlinesc 32 de ani… Piatra Neamț, infanterie, unitatea militară 01027… Mă năpădesc amintirile din această primă parte a stagiului militar, petrecut în timpul regimului comunist și înterupt două luni și jumătate mai târziu de hepatita care a dus la lăsarea mea la vatră (continuarea, ce a  avut loc după terminarea facultății, a fost deja după Revoluție, în 1990). O experiență comună tuturor tinerilor din vremea aceea, s-ar zice… și totuși, situația mea a  avut un caracter special.

Cu două săptămâni înainte, mai mulți sigheteni, proaspăt intrați la facultate, ne-am deplasat la Baia Mare la Centrul Militar Județean. După o lungă așteptare ni s -a comunicat unde vom satisface serviciul militar cu termen redus  (T.R.) , de 9 luni, și vedeam cum toți ceilalți studenți la matematică au fost repartizați la Bârlad, la artilerie. Mă așteptam și eu să primesc aceeași destinație. Când am ajuns în fața comisiei, colonelul mă întreabă : “Măi Vișovan, taică-tău a fost condamnat politic ?”. Am răspuns: “Da, din ’48 până în ‘64”. A urmat un moment de tăcere. Un alt ofițer a spus colonelului : “Știți cum era pe vremea aceea, cu Maniu și cu ceilalți…” A urmat o tăcere mai lungă, colonelul tot privea foaia și “rumega” situația… După mai multe clipe de tensiune a exclamat: “Fie ce-o fi!“ și a scris ceva pe foaie apoi mi-a dat-o. Am ieșit afară oarecum nedumerit. Pe foaie scria… Piatra Neamț.

Când a auzit cele întâmplate, tatăl meu și-a făcut mari probleme de conștiință. Oare ce mă aștepta la Piatra Neamț? Oare va trebui să sufăr și eu din cauza atitudinii lui de acum patru decenii? Până unde va mai merge persecuția? Se străduise timp de 18 ani să-mi ofere tot ce era mai bun și să mă ferească de suferință și iată că răul ne-a ajuns din urmă… Senzația că ești cauza necazurilor copilului tău este teribilă pentru un om cu suflet sensibil.

Din fericire, temerile nu au fost total justificate. La Piatra Neamț eram grupați studenții cu probleme politice în familie (cu părinți sau rude având condamnări politice sau fugiți din țară, etnici germani cu cerere de plecare definitivă, etc), dar nu am fost persecutați. Ne-au adunat pe toți la un loc probabil pentru a fi mai ușor supravegheați (nu cumva să influențăm atmosfera “tovărășească” din armată… ). În prima zi, ofițerul responsabil cu contrainformațiile pe unitate a venit la noi și ne-a dat să completăm un chestionar cu mai multe întrebări, inclusiv legate de  statutul de fost deținut politic al tatălui meu. Apoi n-am mai observat nimic deosebit.

Am suferit însă mult din alt punct de vedere. Eram singurul din Maramureș din toată unitatea și de asemenea singurul student la matematică. Nu cunoșteam chiar pe nimeni. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez. La muncile agricole unde am fost duși timp de o lună condiția mea fizică slabă și-a arătat din plin limitele (ziua de muncă, între orele 6-20, noaptea veneam pe câmp, noaptea plecam… condițiile igienice dezastruoase…). Instrucție propriu-zisă n-am apucat decât vreo 2 săptămâni. M-am îmbolnăvit de hepatită și după o lună de internare în spital mi s-a dat drumul acasă… cu statutul de amânat medical. Tata a venit să mă ia acasă, schimbând trenul de 3 ori  – Salva, Pașcani, Bacău… frig și întuneric mai peste tot… era în vârstă și cu sănătatea mult zdruncinată dar n-a vrut să mă lase singur pe drum.

Pe 14 decembrie eram la Sighet,  spre bucuria familiei și am avut parte și de Crăciunul la care nu mai sperasem ( în condiții normale aș fi avut liber doar de Anul Nou). Meditez acum la cuvintele Scripturii : “Domnul este Păstorul meu și nu voi duce lipsă de nimic” (Ps 22,1). El a permis această experiență mai grea și tot El m-a scos la liman…

Autor, Marius Vișovan

Ca scriitor, născut la Sighetu Marmației, pe malul Tisei care separă încă în două „țări” Maramureșul voievodal, istoric – vatră de românism neîntrerupt și neînfrînt -, crescut în spiritul respectului pentru „multiculturalitate” și „multilingvism”, oraș în care a existat și funcționează și azi un învățămînt de stat în mai multe limbi materne, inclusiv ucraineană, pînă la nivel de liceu, în care scriitorii români și cei de limbă ucraineană, maghiară, idiș, germană, cehă, poloneză au slujit în armonie doar limba poeziei iar pictorii și muzicienii au folosit culorile și sunetele ca limbaje universal comune,

ACUZ UCRAINA pentru adoptarea noii „legi a naționalităților” de Parlamentul acestei țări vecine, pe teritoriul căreia trăiește de peste o mie de ani, o bogată spiritual populație românească, ca pe o gravă încălcare nu numai a CONVENȚIEI-CADRU pentru protecția minorităților naționale, adoptată de O.N.U. sau a Convenției Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), a literei și spiritului Tratatulului privind relațiile de cooperare și bună vecinătate dintre România și Ucraina (semnat la Constanța la 2 iunie 1997), dar – lăsînd în seama politicienilor și analiștilor geostrategici evaluarea consecințelor nefaste ale unui asemenea act – și ca pe o limitare a drepturilor scriitorilor români de a fi citiți de toți conaționalii lor, în fond o mascată formă de cenzură etnică ridicată la nivel de politică de stat.

Indiferent de care vor fi reacțiile și acțiunilor Președintelui, Guvernului și Parlamentului României, în calitatea mea de scriitor român citit pe ambele maluri ale Tisei,

PROTESTEZ, deocamdată individual, împotriva acestei tentative de deznaționalizare, nu numai a etnicilor români, dar și a celorlalte minorități etnice din Ucraina și sper ca Președintele Poroșenko să înțeleagă că nepromulgînd această lege nu „oferă avantaje” cetățenilor săi care nu sunt etnici ucraineni, ci mărește șansele întregii sale națiuni, în aspirațiile ei legitime de libertate, suveranitate și prosperitate. Pentru că, așa cum istoria a demonstrat din păcate de prea multe ori, suveranitatea doar a unei majorități bazată pe discriminarea altor minorități, pînă la urmă subjugă întreaga națiune!

Cluj-Napoca, ROMÂNIA
25 septembrie 2017

Vasile GOGEA
membru al Uniunii Scriitorilor din România

Articol preluat de pe Gogea’s Blog

Sursa foto: https://romaniabreakingnews.ro/salvati-scolile-romanesti-din-ucraina-solidari-cu-cei-500-000-de-conationali-in-fata-ambasadei-ucrainei/.

Adierea de vânt uşoară îmi mângâie urechile. Crengile copacilor scrâşnesc uşor iar păsările se pitesc grăbite în cuiburile lor. Nu am văzut niciodată marea . Tatăl meu mi-a spus că e precum cerul, schimbătoare mereu. Uneori e învolburată şi primejdioasă , alteori liniştită precum cerul senin în verile cele mai călduroase. Pe plajă nisipul fin îţi intră printre deget, făcâdu-ţi parcă un masaj gâdilicios. Ce nu aş da să simt şi eu, să văd şi să mă bucur de toate aceste peisaje de-a lungul anotimpurilor. Oare o să-mi trăiesc toată viaţă visând? Visând că am în faţă oceanul infinit de speranţe privind spre apusul care lasă urme ca de foc în albastrul-verzui al mării?

Familia mea şi cu mine trăim în mijlocul Africii de Sud, înconjuraţi de bogăţia copleşitoare a copacilor şi vietăţilor imense şi minuscule. Verdele copacilor e foarte intens şi ador să mă cațăr în cei înalţi. Casa noastră este întinsă pe crengile puternice ale unui copac de baobab. Pentru a putea ajunge în casă, trebuie să urci 342 de scări, bătute uşor pe tulpina copacului, pe coaja solidă a acestuia. Copacului i-am pus numele Amneris, după numele gândacului meu preferat. E o rădaşcă atât de simpatică pe care o hrănesc cu frunzele copacului. Nu o ţin închisă, este liberă dar mereu vine la mine să mă joc cu ea. Odată, eu dormeam şi sora mea, Andreea, venind la mine în cameră ca să-şi ia peria de păr, o vede pe pat şi ţipă atât de tare, încât toate păsările din copac şi-au luat zborul. Africa de Sud e un loc interesant, unde soarele răsare cel mai frumos decât pe oricare altă parte a pământului. Ador să îl privesc din vârful lui Amneris în fiecare dimineaţă. Tata îşi petrece timpul vânând, neavând altă sursă de hrană. Restul civilizaţiei se află la o distanţă destul de consistentă. Pielea mea albă s-a transformat treptat într-un bronz ciocolatiu. Ador când tati aduce acasă vânat proaspăt de suricate. Carnea lor îmi place atât de mult! E periculos să mă îndepărtez de casă întrucât pot fi oricând atacată de gheparzi, hiene sau cine ştie ce alte animale. Nu ştiu cum tati reuşeşte să supravieţuiască în acest joc pe viaţă şi pe moarte. Fructele pe care le face copacul nostru sunt atât de gustoase. Mi-am învăţat rădaşca să realizeze acţiuni la comandă. A durat ceva timp, dar a meritat. E atât de simpatică cum stă pe spate cu piciorușele ei simpatice în sus, făcând pe moarta. Mi-a adus-o tati când am mers în România. De acolo s-a echipat cu armele necesare pentru vânat. Mama se pricepe foarte bine să gătească carnea proaspătă. Mă simt liberă aici, dar totuşi, îngrădită. Îngrădită de pericolele vieţii. De pericolele care mă pot aştepta la fiecare pas. Sunt liberă pentru că aş putea pleca oricând, oriunde, cu riscul pe care mi-l asum şi singură .

Azi dimineaţă sora mea a coborât din copac pentru a se juca cu maimuţica ei, Felixa. E tare jucăuşă, mereu stă cu ea. Fluieratul pe care îl face pentru a o chema nu durează decât câteva secunde până când să apară în fața ei. Nu îi este frică. Odată, un grup de gheparzi era pe aproape, iar Felixa a simţit mirosul lor, îndemnând-o degrabă să urce înapoi în copac. Adesea mă joc şi eu cu ele, dar rădaşca mea nu prea o suportă pe Felixa. Ei bine, nu a spus că nu o suportă, dar eu simt lucrul acesta. E geloasă.

Dimineaţa aceasta m-am gândit să fac ceva nou, diferit. Ştiam că elefanţii merg la râu să bea apă. Dacă nu pot să ating marea, pot să ating un braţ mai firav al acesteia. Aşa că mi-am pus rădaşca pe umăr şi, după ce am privit la orizont, am văzut în ce parte ar trebui să o iau.

Ştiu că îmi voi asuma un mare risc. Viaţa în care nu speri în ceva, în care nu lupţi pentru a atinge un țel, în care doar visezi dar îţi este prea frică să faci visul să devină realitate, e o viaţă fără nici un scop. Fiecare avem un scop în viaţă şi trebuie să ne focalizăm timpul şi energia pentru a putea face ca scopul vieţii noastre să se realizeze. Ştiu că acesta nu e un scop prea măreţ, dar pentru mine înseamnă mult. Îmi doresc din toată inima să văd şirul de apă care curge grăbit, să simt mirosul de nisip fierbinte…

Cum ziceam, cu Amneris pe umăr pornesc spre atingerea dezideratului principal. Îi spun mamei că merg să mă joc jos. Ea îşi vedea în continuare de cusutul hainelor, stând pe fotoliul de piele de zebră cu acele în mâna. Îmi iau din scorbura de unde ţinem mâncarea 4 picioare de suricată, şi două pietre cu care se poate aprinde focul. A, da! Să nu uit să iau şi frunze pentru Amneris.

Cobor entuziasmată scările, cu gândul că fac şi eu în sfârşit ceva interesant. Ajung jos şi iau cu mine şi pe fratele Felixei, cu care mă înţeleg foarte bine. Amneris e puţin geloasă dar am nevoie de Quasimodo care e aproape o gorilă matură cu care mă simt în siguranţă.

În faţă văd numai raze aurii. Soarele devine din ce în ce mai puternic şi mai viteaz, încercând să arate ce mult poate el să ne strice planurile dacă doreşte. Pământul bătătorit devenea din ce în ce mai umed. Cu cât înaintăm, parcă tot mai mult mă gândeam să mă întorc. Dar nu! Cel care nu-şi duce planul până la capăt nu e o persoană perseverentă. Iar când perseverezi, perseverezi până la capăt! Tatăl meu pornise mult mai devreme la vânat. Ce n-aş da să am experienţa lui!

Deja văd linia apei în îndepărtare. Întrezăresc șoimii care abia aşteaptă carne proaspătă zburând în cerc deasupra noastră. Aş alerga, dar mai am nevoie de putere.
-Quasimodo, stai, nu fugi! Trebuie să rămânem împreună !
Quasimodo mai încăpăţânat cum e el, se gândeşte să se oprească după o bună bucată de drum. Grăbesc pasul pentru a-l putea ajunge .

În sfârşit am ajuns să-mi îndeplinesc o fărâmă din visul meu măreţ. Aud susurul apei… e atât de plăcut! Nisipul…? Unde e nisipul? Credeam că… Ah, nu am calculat bine lucrurile . Credeam că şi lângă râuri voi găsi nisip. Acum realizez că aproximativ un sfert din ţelul meu am atins. Mă aşez jos şi privesc în jur. În depărtare, văd casa noastră. Mama m-a învăţat să fiu o persoană care se mulţumeşte cu ce are. Mai exact, a încercat. Eu am obiective măreţe pe care vreau să le ating .

Simt cum pământul se zguduie sub mine. „Trop, trop , trop trop”. Sunt elefanţii. Ei stau în grup. Câtă unitate există între ei! Îmi amintesc ce îmi povestea mami despre elefanţi. Atunci când leii încearcă să le atace puii, ei se pun în cerc în jurul lor. Modul lor de organizare reprezintă un model pentru multe alte animale. Poate şi pentru oameni, dar nu cunosc alte persoane în afară de familia mea care este de asemenea bine organizată. Totuşi, nu la fel. Mi-ar plăcea şi mie să fiu un pui de elefant, cu pielea aspră şi cu nasul lung. Să mă joc în apă toată ziua, simţind picurii de apă rece pe spate. Să-mi petrec zilele jucându-mă şi zbenguindu-mă. Elefanţilor nu le este frică de restul animalelor. Dacă ar fi singur, un elefant ar fi o pradă uşoară. Acum, prin mine, trece un fior. Poate nu ar fi trebuit să pornesc așa, ca un copil zurliu şi bântuit de tot felul de gânduri într-o călătorie atât de lungă. Cine ştie cu ce primejdii m-aş putea întâlni, iar eu, un simplu copil de cincisprezece ani, nu ştiu cum le-aş face faţă.

Nu pot să mai stau. Oare de ce a trebuit să fiu aici, departe de oameni, de persoane care să îmi fie aproape în afară de familie? De persoane care să-mi înfrumuseţeze viaţa prin simpla lor prezenţă, printr-un zâmbet cald şi o privire scurtă. Şi sunt înconjurată de fiinţe inferioare mie, [fără supărare Amneris şi Quasimodo].

Elefanţii deja sunt la câţiva metri depărtare, pe cealaltă parte a râului. Eu încă nu mi-am atins țelul, așa că o să-mi continuu drumul. Nu ştiu în ce parte să pornesc… încotro să o iau… Mami m-a învățat să citesc ora după poziția soarelui şi nordul după poziţia unei stele… cea mai strălucitoare stea de pe cer… cred că se numeşte Steaua polară.
Se pare că nu m-am organizat bine şi trebuie să mă întorc acasă. O să pun carnea înapoi în scorbură, sper că nu i-a observat cineva lipsa. Cu paşi repezi, mă întorc acasă. Quasimodo e încântat de idee. Iar fuge şi mă lasă în urmă.
– Quasimodo, stai, am zis să nu mai fugi!

Vine rapid înapoi şi face câteva ture în jurul meu, vesel. Nu prea cred că vrea să vină cu mine… adică, el e obişnuit cu mediul acesta, şi eu îl chinui trăgându-l după mine… mai ales pe un drum atât de lung. Urc pe treptele din lemn, iar când ajung sus, mama îmi spune îngrijorată că nu ştia unde sunt şi că m-a căutat. Avea nevoie de mine. S-a împuns cu acele şi i-a pornit o hemoragie externă. Faşele le-am pus eu bine când am făcut curat şi nu le-a găsit. Atâta doar că sora mea căutăndu-le, cu mare greu le află agăţate în cuierul din dulapul din cămară. Aşa e când faci curat, nu mai găseşti nimic!Încă sper să nu vadă sacoșa cu carne din spatele meu.

Mama merge să pregătească masa, fiind deja ora prânzului. Aşa că merg în camera mea și pun carnea sub pat până când mama o să iasă din bucătărie şi o să pot merge să o pun la loc. Merg la masă.
– Mama, tu ai văzut vreodată alţi oameni în afară de tati şi noi?
– Da, ce întrebare e asta?
– Eu de ce nu am văzut?
– Păi… o să vezi şi tu peste câţiva ani când o să vrei să te măriţi. O să mergem într-un popor şi îţi vei alege orice bărbat vrei, că oricum cred că toată lumea o să fie încântată de tine.
– Tată nu are nişte hărţi cu zonele acestea ?
– Ba da, cum să nu? Cum crezi că am ajuns până aici? Ghidându-se după lună şi aștrii?
– Şi le mai are?
– Da, dar de ce vrei să şti?
– Numai aşa… eram curioasă, mami .

În gândul meu „cum să-i spun că vreau să cutreier lumea, să caut acul în carul cu fân, să-mi îndeplinesc un capriciu ca şi un copil îndrăzneţ? Păi nu am cum să-i spun… poate am, dar… o să îi las un bilețel în care o să-i scriu ce am de gând să fac după ce am plecat.”

– Mulțumesc pentru mâncare mami, mi-a plăcut mult, întotdeauna faci mâncarea excelentă! Ești o bucătăreasă desăvârșită!
Mami se întoarce şi spune :
– Ce-ar fi să încerci şi tu? Măcar aşa nu ţi-ai pierde toată ziua şi ai învaţa să fii precum mă lauzi.
– A, da, sigur mami… cum să nu? Acuma mă duc să mă culc, sunt tare obosită.
– Vai scumpa mea obosită eşti, toată ziua ai muncit, spune mama ironică.
Nu mai zic nimic şi mă duc direct la mine în cameră. Îmi aranjez patul ca şi cum aş fi învelită şi merg tiptil în camera părinţilor. Unde pot fi hărţile alea? Caut în dulapul de sus, sub pat, sub canapeaua de piele de jaguar, nimic. Poate le-a pus în camera de birou. Aud paşi care vin grăbiţi spre cameră. Mă arunc repede la pământ, mă bag sub pat şi rămân aşa ca şi rădaşca mea dresată să facă pe moarta. Mama îşi ia materialele pentru cusut şi iese din cameră. Eu ies de sub pat şi mă lovesc cu piciorul de marginea patului. Ah,ce rău doare!Şchiopătând, deschid încetişor uşa, merg în biroul tatălui meu. În primul sertar în care caut, găsesc hărţile . Le aşez pe toate pe masă. Fasciculele de lumina sunt aşezate pe masă în ordine, ca nişte soldăţei de jucărie pregătiţi să se joace un copil cu ei. Se văd firele de praf mărunte în aceste fascicule fermecătoare . Se vede că tati nu a făcut de mult curat pe aici. Aşez cele aprozimativ 10 hărţi în ordine pe masă începând din colţ . Avem harta Africii de Sud , a Americii , Europei , Asiei..oare tati a călătorit în toate aceste ţări? De ce preferă să locuim aici în timp ce există atâtea locuri în care am putea să ne petrecem viaţa de zi cu zi. De exemplu pe o plajă , într-o căsuţa făcută din chirpici sau în mijlocul unui oraş aglomerat unde să văd în fiecare zi fețe noi. Ar fi genial! Să am şi eu prieteni şi să facem o mulţime de lucruri împreună. Să înotăm în mare, să ne plimbam şi să pierdem timpul toată ziua.

Am găsit o varianta la scară mai mare a hărţii Africii de Sud. Zona copacului nostru este încercuită cu roşu. Deci aici ne aflăm noi. Albastrul mării se află la o distanţă de aproximativ 5 degete depărtare . Scara e 1:1000 deci nu ar trebui să fie departe . Se află în vest. Deci o să pornesc… spre vest. Poate o să mă întâlnesc cu oameni. Poate o să-mi fac prieteni , o să dau de persoane fantastice, nu cicălitoare că şi sora mea.

Este ora 5 după-amiază şi notiţele mele sunt aproape terminate. Mi-am făcut o listă amănunţită cu ce am nevoie pentru călătoria mea. Trebuie să iau în calcul mai multe: dormitul, mâncatul, spălatul (da păi cum să nu îmi iau la mine săpun, şampon, trebuie să fiu curată mereu. Aşa este o femeie adevărată).

Seară, privesc vârful copacului, apusul care se îneacă în multitudinea de culori şi în farmecul desăvârşit al cerului . Mami a făcut la cină spanac. Şi acesta mi-a plăcut, deşi nu am mai mâncat niciodată. Dimineaţă totul este pregătit. Am o pătură groasă, o lanternă, o geacă groasă, o sticlă cu apă, picioarele de suricată şi câteva mere . A, da, şi periuţă de dinţi. Nu am mai pus la loc carnea de sub pat dacă o iau azi cu mine. Pietrele pentru foc sunt deja pregătite .

Înainte că mama să se trezească, după plecarea tatălui meu la vânat, încep să îi scriu scrisoarea mamei:
” Dragă mamă,
Nu te speria. Nu am dispărut. Mă aflu în căutarea visurilor şi îndeplinirea ţelurilor. O să mă întorc. Îţi promit. Te iubesc .
Cu dragoste, Roxana

Nu trebuia să îi detaliez mamei ce am de gând să fac. Probabil când o să mă întorc o să mă bătucească puţin, dar nimic nu e mai plăcut decât să şti că eşti împlinit. O să suport cu plăcere .

Las scrisoarea la mine în camera, pe pat şi cobor împreună cu Amneris şi Quasimodo spre cutreieratul Africii. Am luat harta tatei cu mine. Sper să nu se supere. O să i-o aduc înapoi . Dacă mă mai întorc.
Arşiţa dimineţii e tot mai apăsătoare
Simte că noi vrem la mare
Crede că noi ne jucăm cu ea
Dar de fapt treaba nu stă deloc aşa.

Privesc ţintă, păşesc apăsat
Visul meu se va îndeplini imediat
Cu perseverenţă voi face treptat
Tot ce alţii n-au înduplecat.

Aceste versuri îmi răsună în gând
Ştiu că le auzi, te simt vibrând
Şi radiind de schimbarea situaţiei
Te ambalezi şi creezi modulaţii
Situaţii ipotetice
Ce te scot din banal
Care te fac mare
Şi te simţi real.

După acest moment poetic realizez cât de mult mai am de mers. Busola tatei arată că mergem în partea corectă . Privesc în jos şi văd cum sclipesc pietrele în lumina soarelui . Cerul este senin şi pregătit pentru a-mi feri trupul de nenorociri. Pălăria de paie din cap cu ciucuri mexicani pe margine îmi prinde bine.

Quasimodo e obişnuit cu căldura. Ţin harta în mâna şi văd cam pe unde sunt. Au trecut deja două ore de când am pornit pe drum. Beau o gură de apă. Când o pun înapoi, văd la vreo 500 de metri un grup de jaguari care aleargă cu viteză. Nu va puteţi imagina ce sentimente îmi treceau mie prin minte! Moartea fiind cea mă crudă , ştiind că nu am făcut nimic din ceea ce mi-am propus. Urc în primul baobab pe care îl întâlnesc cu mare grabă . Nu văd nimic decât scoarţa copacului. Sunt aproape inconştienţă, de aceea Quasimodo mă împinge din spate ca să pot urca mai repede. Urc şi îmi ating umărul de o reangă mai mare şi rădaşcă Amneris este împinsă de pe umărul meu şi aproape cade în gura unui jaguar. Mă simt devastată , ruinată şi incapabilă să am grijă de cineva sau de ceva . Animalele fioroase îşi văd în continuare de drumul lor. După câteva minute în care încercăm să îmi revin , am coborât şi ne-am continuat drumul, dar nu înainte de a verifica din nou harta.

Drumul mi se pare din ce în ce mai lung. Cele 5 degete pe hartă par nesfârşite în realitate. Se văd doar copacii înalţi . Am mers aşa 4 zile . Noaptea dormeam într-un copac, cu capul pe burta moale şi pufoasă a lui Quasimodo .
Trec încă 3 zile iar rezervele mele de hrană sunt aproape epuizate. Apa am băut-o pe toată. Mai am doar un picior de suricată şi frunze pentru Amneris. După aceste 3 zile, ajung într-un sat. Erau mulţi oameni acolo. Pielea lor era mult mai închisă decât a mea. Era neagră. La cât umblu prin soare, nu m-aş miră dacă ar fi şi a mea în curând la fel de închisă. Cu emoţii mă strecor printre ei. Spune un copil ” Wie is dit ?.. Limba Afrikaans. Nu am mai auzit nişte cuvinte în Afrikaans de cel puţin 2 ani când mami a terminat de mă învăţat această limba. Deşi locuim aici, obişnuim să vorbim română. Dar învăţând limba de copil, acum o stăpânesc bine. Mă încântă ideea de a conversa cu cineva nou. Aşa că mă prezint şi îmi spune şi el cum îl cheamă . Deşi sunt puţin stângace , mă descurc bine în exprimare. Vin lângă noi o Gaşcă de copii şi ne întreabă dacă vrem să ne jucăm scăldata. Mă alătur lor imediat şi mă integrez bine deşi nu reţin nici unul din numele acestora. Probabil fiindcă nu sunt obişnuită cu astfel de nume. Nici nu am de unde . Mergem la râu deşi eu habar nu aveam ce urma să ne jucăm şi la un moment dat stăm la rând în faţă unei sălcii. Fiecare se aruncă în apă făcând o tumbă. Pare distractiv. Sare unul, sare încă unul , e rândul meu. Urc cu grijă pe creanga lăsată şi sar. Asta e tot ce îmi amintesc. Când deshid ochii văd multe perechi de ochi mari care mă privesc insistent . Mă întreb ce se întâmplă şi de ce sunt aici. O femeie drăguţă neagră cu părul creţ mă întreabă dacă înţeleg limba Afrikaans. Aprob înclinând şi ridicând din cap . Apoi ea îmi explică cum m-am înecat sărind în apă, copiii m-au scos la suprafaţă şi m-au adus în casă eu continuând să rămân nemişcată până în următoarea dimineaţă, adică acum .

E ora 10. Nu mă gândeam că e aşa greu să înoţi. Părea atât de simplu privindu-i pe ceilalţi. Primesc un bol care seamănă mai mult cu o nuca de cocos curăţată în interior cu un lichid gros şi o linguriţă medie. După ce mulţumesc pentru mâncare , gust o lingură de supă. Avea un gust extraordinar . Conţinea carne de suricată , preferata mea şi era foarte bine preparată şi condimentată . M-a întrebat femeia drăguţă dacă mai vreau un bol şi răspund afirmativ. În timp ce îmi pune, mă întreabă :
-De unde eşti ?
-Eu locuiesc nu departe împreună cu familia mea .
-Nu departe? întreabă femeia tulburată .
-Da, am pornit să caut marea , îmi doresc să văd marea şi am pornit în vest , şi am ajuns aici . Am parcurs câteva zile distanţă .
Dintr-o dată, femeia ţip :
-Sunteţi spioni ! Vreţi să ne atacaţi ! Acum vedeţi voi!
-Stai, nu, nu suntem spioni. Noi locuim aici de mult timp . Venim din România şi am vrut o viaţă liniştită şi izolată de restul lumii.
-Dacă e aşa cum spui, atunci vă rog pe tine şi pe familia ta să vă mutaţi de aici. Înapoi în ţară voastră . Dacă nu, s-a zis cu voi. Ai înţeles fetiţo? Ia-ţi maimuţa şi gândacul de aici şi mergi acasă! În 3 zile , vreau să dispăreţi din Africa de sud. Dacă nu  ne ocupăm noi de asta!
-Dar cu..
-Nimica! Pleacă. Pentru siguranţă, vin şi eu cu tine că să fiu sigură că nu mergi în altă parte .

Îmi zic în sinea mea… „acum am încurcat-o!”. Ce scandal o să facă mami când află ce am făcut. Şi totul a pornit de la faptul că vroiam să îmi fac nişte prieteni. Drumul obositor până acasă îl parcurgem parcă mai greu, mai alene decât spre destinația mea nedefinită, marea… un infinit de speranțe și așteptări deșarte deocamdată. Acea femeie ne urmăreşte foarte atent . Nu mă întreabă nimic despre animalele mele care mă însoţesc . Hm, mă gândeam că rădaşcă va ieşi în evidenţă. Sigurat este nervoasă şi frustrată că existăm . Că mâncare avem, pâine şi apă. Pâinea deja s-a uscat după atâtea zile arzătoare . Pe aici nu prea plouă.

Heei, uite ! Am ajuns la un râu! Nu l-am mai întâlnit pe drum . Ciudat ! Ce se întâmplă ? Nu mergem în partea corectă ? De ce oare? Parcă analizasem bine harta…
-Quasimodo , spun eu pe română că să nu înţeleagă femeia , ţi se pare cunoscut drumul?
Quasimodo rămâne pe loc acum . Adulmecă , şi face un unghi de 45 de grade . Se pare că am deviat drumul . Acum o să ajungem cu o întâziere de cel puţin o zi.

Dacă tot suntem la râu, decidem să facem o baie aici și să rămânem în apropiere să înnoptăm. Îmi scot șamponul și ma bucur că îmi pot curăța părul pe care nu l-am spălat de atâtea zile.
Mă simt atât de bine acum că sunt curată . Vântul cald de miazănoapte îmi usucă răbdător părul meu lung . Nu m-am mai tuns de când aveam 13 ani. Părul meu a crescut mult de atunci . Razele aprinse ale soarelui care se pregăteşte de culcare mă mângâie pentru ultima dată pe ziua de azi. Căldura uşor se risipeşte şi stelele apar una câte una pe cer. Luna este ascuţită astăzi , un sfert din cât e cea plină .
Cearceaful din ce în ce mai căptuşit devine albastru închis , precum ochii mei în lumina târzie a soarelui. Închid ochii şi adorm brusc pe burtica lui Quasimodo gândindu-mă la părinţii mei .

Dimineaţă mă trezeşte tot amicul meu, soarele alinându-mi durerea întâmplărilor nefericite de până acum . Pornim din nou la drum. Mă simt mai bine . Dar pentru scurt timp. Bate un vânt puternic dinspre sud ceea ce e cam neobişnuit . Femeia asta oare chiar vrea să îmi ruineze speranţa ?
Poate toată lumea crede că …întrucât am început să scriu despre visele mele , la final ele vor deveni realitate , pentru că aşa sunt cărţile..pline de vise şi speranţe care de obicei se îndeplinesc . Dar de ce să încep spunând finalul ? De ce să şti din primele cuvinte tot conţinutul cărţii? Unde ar mai fi parfumul cărţii , dragostea de aventură şi speranţa dacă şti ce urmează să se întâmple ? Poate..ceea ce s-a întâmplat a fost tot ceea ce am avut de spus . Poate.

Drumul e, ca de obicei, foarte lung.Căldura e ca focul de puternică . Soarele nu preferă să se ascundă după firele subţiri de nori. Nu vreau să dau cu ochii de părinţi , să aud ce îmi vor spune după ce am făcut . Mă pot aştepta la ce e mai rău .

După 5 zile de mers cu popas ,văd în depărtare falnicul nostru baubab. Femeia insistă să vină şi ea cu noi şi să vorbească cu părinţii mei. Simt cum mi se înfioară tot corpul .
Ajungem în faţă, analizez lemnele bătute în copac fiind scări . Totul se învârte în jurul meu. Ameţită de căldură, şi foame cum îmi era…clipesc …clipesc…
Deschid ochii şi mă trezesc în patul meu. Nu e nimeni în camera, în afară de mine. Ce să fac? Pot sări pe geam ,să fug departe , cât văd cu ochii. Sau…pot să înfrunt realitatea . Oare asta e realitatea? Chiar se întâmplă ? Am mii de întrebări totuşi nici un răspuns . Mii de speranţe dar nimic realizat . Uşa se deschide încetişor şi văd pe tata la uşa . Văd cum se mişcă tricoul de la bătăliile inimii . Tati vine la mine şi mă îmbrăţişează.
„Mă bucur că eşti aici”
Eu nu pot să spun nimic, mă aşteptăm la ceva cu totul diferit .
Intră şi mami în cameră, speriată, cu nişte ochi mari :
-Ioi fetiţa mea, vai fetiţa mea . Cum era să te pierd . Şi cât de greu te-am crescut , numai eu ştiu . Să nu mai pleci altu niciodată .
De fapt la asta mă aşteptam , disperare şi cam atât. Sora mea sare pe mine că mai nu mă rupe în două. Mă îmbrăţişează şi îmi împuşcă şi coloana.
– Va trebui să ne mutăm .
-Unde ? Spun eu familiară cu ideea de a pleca
– Ne întoarcem în România .
– În România … În România, auzeam ca un ecou în mintea mea. Un ecou continuu care se prelungea cu fiecare secundă care trecea .
– O să mergeţi la şcoală , o să muncim şi o să avem grijă de voi , spune tati cu o calamitate în care se simţea puţină îngrijorare.
Înainte să fi venit aici tata era constructor . Am înţeles că era foarte priceput în timpul acela . Apreciez mult pe tatăl meu pentru tot ce face pentru mine.
– Femeia cu care ai venit , ne-a îndemnat să plecăm . Altfel va aduce tot tribul asupra noastră . Avem o săptămână să ne mobilizăm şi să o luăm la drum .
-Dar avem cu ce să plătim un mijloc de transport?
Tată zâmbeşte simpatic la întrebarea mea şi spune că deocamdată o să mergem pe jos .
– O să luăm şi pe Alexis cu noi? spune Andreea
– Şi pe Quasimodo , nu? Şi Amneris ?
Tati respiră greoi şi spune clipind rar şi apăsat :
– Din păcate nu pot să vină cu noi.
Ochii mi se umezesc şi simt un strop rece pe gât . Cum să mă despart de prietenii mei? Toată viaţa o să mă gândesc la ei…de ce să nu vină?
Andreea ia cuvântul înaintea mea plângând şi sughitand :
-De ce tati? De ce nu putem ?
Tată pune uşor mâna pe umărul nostru şi spune :
– E ilegal . Maimuţele vor creşte şi nu le vom mai putea hrăni sau ascunde de restul oamenilor .

Explicaţia nu fu suficientă şi o durere adâncă intră în sufletul meu. Au fost singurii mei prieteni . Singurii care mă ascultau cu adevărat , deşi nu mă înţelegeau . Îmbrăţişarea lui Quasimodo , moale şi pufoasă îmi încălzea inima de fiecare dată. Totuşi se pare că va exista o ultimă asemenea îmbrăţişare . Singura afecţiune care îmi plăcea manifestată. De acum înainte , inima mea va fi rece pentru totdeauna .

-3 August –
Nu am reuşit să scriu în timp ce am făcut pregătiri şi pe drum spre România . Am fost foarte ocupaţi şi am muncit mult pentru a transporta totul. Nici nu vreau să îmi amintesc ce lung a fost drumul . Am mers 12 zile pe jos . Ultima îmbrăţişare a bunului meu prieten a fost un moment de care o să îmi aduc aminte toată viaţă . Cel mai emoţionant moment din viaţă mea .. Îmi năpădesc din nou lacrimile . Nu cred că o să îmi fac prieteni niciodată .

Casa în care locuim e casa bunicilor mei. Aici am locuit şi înainte să plecăm . Ei sunt foarte bucuroşi să ne vadă. Eu îi privesc totuşi că pe nişte bătrânei trecuţi prin viaţa grea . Îmi e dor de ce aveam …deşi nu aveam multe . Aici miroase ciudat . Îmi plăcea mirosul din Africa de sud . Totuşi nu e atât de cald, ceea ce e bine. Bunicu mi-a povestit că iarna , cade pe pământ o floare de gheaţă numită fulg de zăpadă . De abia aştept să văd cum arată .

Înainte să încep şcoala , mama mea îmi face dosar la un liceu , aici în apropiere . Ştiam română şi matematică pentru că s-a ocupat de mine şi era ca şi cum aş fi făcut ore particulare . Merg în fiecare zi pe stradă să îmi iau îngheţată de la magazinul de la 5 minute depărtare . Văd mereu oameni noi, fete drăguţe sau mai puţin, care se uită la mine şi la pielea mea închisă la culoare . Nu cunosc pe nimeni . Nu vreau să cunosc pe nimeni . Nu voi avea niciodată prieteni . Doar Quasimodo a fost prietenul meu.

Îţi dai seama că eu încă nu am văzut marea? Marele meu țel pentru care am fost dispusă să merg până la capătul pământului ? Nu ne era în drum spre casă. Bunicii mei , şi acum şi noi suntem în Maramureş , un judeţ plin de tradiţii , obiceiuri , istorie şi mândrie. Peisajele de aici sunt minunate deşi nu se compară cu cele din vârful baubab-ului nostru . Mami mi-a spus că nu o să mergem la mare deocamdată şi că nu o să mă lase să mai plec vreodată fără să îi spun unde . Mi-a cumpărat telefon şi mă sună din oră în oră să afle unde sunt şi ce fac şi dacă nu merg odată acasă. Tata lucrează din nou în construcţii . Dar se trezeşte mai târziu , nu ca şi în vremea în care mergea după vânat . Eu am început să citesc ce îmi cădea în mâna . Am găsit la biblioteca municipală nişte cărţi foarte drăguţe pe care le pot împrumuta oricând . Aşa am învăţat multe lucruri . Totuşi din ce citeam , niciodată nu înţelegeam un cuvânt , nu vedeam valoarea pe care o exprimă. Mă tot întrebam , ce e iubirea , şi de ce oamenii se iubesc unii pe alţii . De ceea ce mă simţeam ataşată era Quasimodo , care intră la alt tip de iubire .

Ceea ce e clar e faptul că vreau să văd marea . Nu ştiu când şi cum, dar voi reuşi . Poate ne vom întâlni cândva , pe malul marii , pe nisipul cald şi mă vei recunoaşte . Poate după ochii mei albaştrii , sau după mişcările lente şi fără nici un sens . Voi fi mereu acolo . Când voi prinde momentul nu voi mai pleca niciodată . Voi picta apusul şi răsăritul . Apoi , cu părul ciufulit , prins în coc voi sta întinsă pe un cearceaf , citind o carte de psihologie în speranţa de a înţelege oamenii. Cu o cană de cappuccino în mâna , auzind fiecare val izbit de mal ca un sunet de fundal înviorător . Te rog să nu eziţi să vii la mine. Să îmi povesteşti viaţa ta aşa cum am făcut şi eu. Pe curând!

Autor, Roxana Ungur
clasa a XI-a E, C.N Dragoș Vodă

Îmi place viaţa mea de când sunt aici. Oamenii mă întreabă tot timpul cum mă simt, ceea ce înainte nu se întâmpla aproape niciodată. Mănânc la ore fixe şi, nu mai are rost să vă spun, înainte chiar nu era posibil, în plus, când prind un moment favorabil – care îşi face apariţia de 2-3 ori pe zi – dorm pentru simpla plăcere de a dormi. Chiar şi visez. Prima dată când mi s-a întâmplat, nu ştiu să vă spun când, pentru că nu mă interesează ce zi e sau cât e ora, m-am trezit atât de speriat, încât am stat apoi treaz aproape 24 de ore de teamă să nu mă înstrăinez iar în cine ştie ce lumi ilogice. Dar apoi am descoperit plăcerea de a visa, lucru din pricina căruia mă tem că mă veţi judeca, am 54 de ani şi 2 luni şi nu-mi aduc aminte să fi visat vreodată.

Azi-noapte am visat ceva din altă lume, m-am gândit la asta toată dimineaţa, ceea ce mi-a dat de lucru şi m-a încântat în acelaşi timp. M-am trezit reflectând la lucruri care nu-mi trecuseră vreodată prin minte, la alte universuri, la cât de mici suntem noi, oamenii, şi cât de importanţi ne credem cu munca noastră, chestii profunde de genul ăsta, de care aş fi spus înainte că sunt nişte prostii de-ale idealiştilor şi poeţilor. Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Voiam să vă povestesc visul. Se făcea că eram într-un loc ce semăna bine cu un gol alpin, doar că era un stejar bătrân, cel mai bătrân pe care îl văzusem vreodată, lucru destul de neverosimil în asemenea peisaje. Vântul bătea destul de tare – lucru normal pentru acel loc, mă gândeam eu, dar ceea ce nu era normal, deşi atunci credeam că este, era un om care stătea lipit de trunchiul copacului într-o poziţie ciudată, nici aşezat nici în picioare, cu orbitele goale ca ale unui imens fetus avortat. Avea un păr alb, lung ce strălucea şi pe care lumina îl făcea să pară argint lichid. Era mult mai înalt ca mine, cam înfricoşător dar în vis nu îmi era frică de el. Când m-am apropiat am văzut că stătea pe o broderie ce se întindea pe toată pajiştea, până dincolo de orizont, la care lucrau zeci de mii de omuleţi pentru care singurul scop în viaţă părea a fi terminarea operei de artă care ţinea loc de pământ, iarbă, flori. Am deschis gura să-l întreb unde mă aflu, dar colegul de încăpere a început să geamă şi m-am trezit. Îmi pare rău, mă întreb ce sunet avea vocea lui. În fine, visez în fiecare noapte, niciodată acelaşi lucru, iar dimineaţa mi-o petrec gândindu-mă la ce am visat, timp petrecut cu folos, aş spune. Înainte nici nu eram conştient de faptul că îmi funcţionează şi emisfera dreaptă a creierului.

Când soţia mea sau copiii vin în vizită, îmi aduc tot felul de bunătăţi, care s-au micşorat în cantitate pe măsură ce a trecut timpul, transformându-se într-un final doar într-un măr cules de pe drum sau o bomboană luată dintr-un magazin de lux ori de pe la recepţia unui hotel. Dar eu chiar nu am nevoie de nimic, mâncarea de aici e comestibilă, de cele mai multe ori chiar gustoasă, în afară de grişul în lapte pe care nu-l suport, dar în majoritatea timpului chiar nu îmi este foame. Şi privirea lor s-a schimbat: la început plină de milă, simpatie şi speranţă, toate dispărând rând pe rând şi lăsând locul unei sclipiri de nedumerire, apoi ciudă şi, într-un final, dispreţ. Neştiind cât timp trecuse de la internare, puteam doar să presupun că nevastă-mea nu îşi mai putea cumpăra tot ce visa, fiu-meu nu mai avea bani pentru motorul care consuma cât 10 maşini normale şi pe care şi-l dorise nespus – cum îmi mărturisise nevastă-mea, aşa că am făcut pe dracu-n patru să-l primească la majorat – şi că fiică-mea era aproape exclusă din grupul fetelor care mergeau în fiecare săptămână la cosmetică, manichiură şi mai ştiu eu câte, necesare toate pentru supravieţuire, cum îmi spusese ea într-un moment al meu de mare naivitate când am criticat-o pentru cheltuielile exagerate.

Oricum, eu de când sunt în patul ăsta, cu cearşafuri mai mult sau mai puţin albe, sunt fericit. Am descoperit gustul mâncării, pot acum să fac diferenţa între orez şi cuşcuş, ceea ce înainte nu reuşeam, pentru că mâncam atât de repede şi pe apucate, încât tot ce mă interesa era să am stomacul plin. Când beau câte un pahar de apă, după vizita de dimineaţă a doctorului şi cea de seară, mă aşez liniştit şi savurez lichidul incolor şi fără gust atât de încet şi cu atâta poftă, încât nici cel mai scump whisky nu-mi amintesc să-mi fi plăcut atât de mult. Am un radio mic portabil pe care mi l-a adus nevastă-mea în prima zi, să nu mă plictisesc. Poate singurul lucru care mi-ar displăcea ar fi să deranjeze pe cineva şi să mă oblige să-l închid. Deocamdată colegul meu de salon doar geme din când în când, uneori mai prelung, şi atunci apare o asistentă grăbită care îi mai suplimentează doza de morfină. În rest nu pare să îmi observe prezenţa, darămite să-l deranjeze radioul meu. Iar dacă e o muzică bună atunci când intră în salon, asistentele şi doctorii îmi zâmbesc plini de înţelegere.

Doctorul era la început foarte amabil şi drăguţ, dar cu timpul a început să pară iritat de prezenţa mea şi îmi tot propune tratamente din ce în ce mai chinuitoare, pe care le fac strângând din dinţi, pentru a nu avea niciun motiv să mă dea afară din bula mea de singurătate binecuvântată. E drept că mă simt din ce în ce mai rău, mi-a căzut părul şi abia mă duc singur până la baie, dar orele care îmi rămân doar pentru mine sunt tot ce vreau. Mă enervează puţin doctorii şi asistentele când îmi spun că sunt speranţe, că tratamentul dă rezultate şi în curând mă voi întoarce acasă. Mă enervează şi schimbarea de atitudine a neveste-mii, care e de vreo două zile mai zâmbitoare. Doar nu am muncit eu atâţia ani, nu am dormit nopţile, nu am visat, nu am simţit gustul mâncării ori dulceaţa clipelor când muzica clasică se revarsă de la radio ca acum să devină toţi obraznici şi să-mi spună că sunt bine şi că pot să-mi reiau ritmul normal al vieţii.

Autor, Crina Voinaghi

Povestire publicată în 19 septembrie 2017 în Revista de Povestiri apreciată de Lavinia Bălulescu la concursul trimestrial de povestiri – „Un început foarte bun, puțin mister, plus un gust amar necesar, bine scrisă.”