Azi, 21 septembrie, joi,
Ducu Bertzi împlinește ani: șaizeci și doi.

La Mulți Ani și multe, multe „Flori de Colț” în buchetul vieții!

Puteți (re)citi interviul cu Ducu Bertzi accesând linkul: http://www.salutsighet.ro/cand-s-o-mpartit-norocul-ducu-bertzi/

Echipa „Salut, Sighet!”

Eliza Tivadar a cochetat cu teatrul de mică. A activat la Liceul Ferdinand din Sighet (liceu pe care l-a absolvit în anul 2016) în trupa de de teatru francofon Ferdy junior iar mai târziu în trupa Ferdy, timp de 6 ani, începând din clasa a 7-a. De asemenea a fost membră într-o trupă de amatori, creată în Sighet în anul 2012, numită Vox, la care a pus în scenă o piesă de teatru nonverbal.

Urmându-și pasiunea și visul, Eliza a optat – la abolvirea liceului pentru o facultate din afara țării și-a ajuns tocmai în… Anglia. Este studentă anul doi la Warwick University din Coventry, Warwichshire, Marea Britanie la specializarea Theatre and Performance Studies și la terminarea studiilor va fi licențiată în arte (Batchelor of Arts).

Eliza și-a petrecut o parte din vacanța de vară a acestui an la Sighet și, profitând de faptul că îmi promisese un interviu încă de la debutul studiilor unversitare, am abordat-o pentru o discuție – interviu care surprinde – sper – ideile, gândurile unei tinere dornice să… reușească.

Ion Mariș: Domnișoara Eliza Tivadar, mergi pe drumul pe care ți l-ai dorit?
Eliza Tivadar: Chiar mai mult decât atât. Prima dată când a trebuit să iau marea decizie care să îmi influențeze întreaga viață m-am gândit numai la actorie, dar circumstanțele m-au dus pe un drum ușor diferit. Acum, mulțumită acelei forțe pe care nu o putem controla numită de unii destin, Dumnezeu sau Univers, am ajuns să studiez întreaga lume a spectacolului începând de la teatru până la marea scenă a lumii prin feminism, terorism, intrigi politice și sociale. Sunt mai mult decât încântată de drumul pe care am ajuns și sunt ferm convinsă că în jurul meu există mult mai multe poteci pe care să le aleg pentru viitor. Drumul pe care sunt este plin de lumini strălucitoare.

Ion Mariș: De ce sau cine te-a direcționat spre Anglia?
Eliza Tivadar: Persoana care m-a influențat cel mai mult din acest punct de vedere este mama. Fiind un om care înțelege lumea așa cum este, a știut mereu că oportunitățile pe care le voi avea acolo vor fi infinit mai prețioase și mai benefice pentru șlefuirea mea decât cele oferite în țară. Deși cu sufletul înărcat de povara de a-ți avea copilul departe, uitând înțelesul cuvântului “egoism” mi-a dat aripile necesare pentru a zbura în văzduhuri mai fermecătoare, fapt pentru care am să o apreciez și am să îi fiu veșnic recunoscătoare.

Ion Mariș: Ce este un artist?
Eliza Tivadar: Un artist este un suflet plin de culori. Un artist este o multitudine de idei inovatoare, un spirit liber și deschis care se hrănește din cultură, care trăiește prin arta lui și înțelege lumea în propriul său mod. Un artist este cel care trece viziunile clasice prin filtrul sufletului său și le oferă lumii într-o nouă formă originală și captivantă. Un artist este cel care vindecă suflete prin dăruirea propriului suflet.

Ion Mariș: Crezi că în secolul super-tehnologizării se poate trăi din… artă?
Eliza Tivadar: Nu m-am îndoit nicio secundă de acest lucru. Arta, din punctul meu de vedere este nemuritoare deoarece ea trece de zidul superficialității și atinge oamenii cum nimic altceva nu ar putea. De asemenea, arta este extrem de flexibilă și se mulează după fiecare perioadă istorică reușind mereu să fie în pas cu inovațiile. Deci da, prin unicitatea ei și prin capacitatea de a nu rămâne niciodată în urmă, arta, sub orice formă a ei va dăinui veșnic. Chiar și în lumea high-tech în care trăim, arta și-a cerut deja drepturile și a început să încorporeze noile tehnologii în structura ei.

Ion Mariș: De ce nu are țara lui Shakespeare deschidere pentru “îndepărtații” est – europeni?
Eliza Tivadar: La această întrebare nu cred că m-aș pricepe să răspund corect deoarece eu nu am simțit niciodată vreo… închidere. La Universitatea la care mă aflu eu și mai ales în cercurile oamenilor de teatru, nu există noțiunea de închidere. Dovada acestui fapt este chiar un proiect prezentat de mine. Subiectul a fost Memorialul Durerii iar cei care au participat la prezentare au fost cu totul fascinați de această parte a trecutului nostru național. După prezentare am primit o avalanșă de întrebări despre locul de unde vin, iar ochii publicului scăpărau de curiozitate. Dar, adevărul este că odată părăsite meleagurile universitare, oamenii strâmbă ușor din nas la auzul graiului este-european. Motivele sunt multe iar acest subiect are rădăcini adânci, de aceea nu vreau să mă apropii prea mult de el. Din punct de vedere social mereu au existat și vor exista probleme dar eu, împreună cu oamenii din jurul meu, încercăm să schimbăm optica asupra celor străini.

Ion Mariș: Bănuiesc că aveți cursuri extrem de atractive. Cât de “grea” este specializarea ta?
Eliza Tivadar: Depinde de modul în care definiți cuvântul „greu”. Cursurile pe care le fac au fost o provocare uriașă pentru mine venind dintr-un mediu atât de diferit. La început am crezut că îmi va fi imposibil să reușesc să trec peste primul an dar, odată ce am început să înțeleg cum funcționează sistemul lor, lucrurile au devenit o plăcere. Deși nu îmi permit să spun că specializarea mea este una ușoară, îmi permit să susțin cu fermitate că atât timp cât ceea ce faci reprezintă o sursă de plăcere pentru intelectul tău, chiar și cele mai grele și înfricoșătoare lucruri devin plăcute. De aceea, cu toate că de multe ori am stat nopți întregi pentru a-mi face „temele”, m-am îndrăgostit de acest proces și de subiectele pe care le studiez iar munca mea a devenit o adevărată desfătare.

Ion Mariș: Crezi că această profesie te va împlini socio – profesional?
Eliza Tivadar: Încă nu știu exact care e profesia pe care o voi avea. Aceasta este frumusețea drumului pe care mă aflu. Actoria a fost și va rămâne mereu hrana sufletului meu, din acest punct de vedere sunt asigurată, dar acum că am cunoscut bogăția lumii spectacolului sunt convinsă că întreaga societate este terenul meu de joacă și că, atât timp cât voi fi perseverentă, nu se poate să nu ajung acolo unde am visat mereu. În jurul meu au înflorit atât de multe posibilități încât mă simt într-o constantă stare de siguranță. Oamenii pe care i-am ascultat, poveștile pe care le-am auzit, proiectele la care am participat, cei cu care lucrez, locul unde mă aflu, toate sunt favorabile pentru devenirea mea atât spirituală cât și socio-profesională.

Ion Mariș: Ce ne facem cu publicul zielor noastre care nu este tocmai pasionat de artă?
Eliza Tivadar: Acesta este lucrul la care meditez constant. Din nefericire, încă nu am găsit o soluție concretă, dar prin munca pe care o depun în numele artei atât de multe suflete nobile din întreaga lume sunt ferm convinsă că vom ajunge la o concluzie. Cu toate că din fire sunt o visătoare, din punct de vedere rațional știu că un singur om nu va reuși să schimbe acest lucru niciodată dar cred cu tărie că fiecare îndemn spre cultură ajută și aduce un nou public la viață. Prin evenimente interesante, oportunități pentru noi artiști și o educație culturală de o mai mare calitate, lucrurile o vor lua pe făgașul bun căci arta mângâie sufletele iar lumea în care trăim tânjește după vindecare. Fiecare artist care va schimba un suflet va readuce publicul mai aproape. Aceasta este singura soluție pe care am reușit să o văd până acum.

Ion Mariș: Ce vei face după absolvirea Universității Warwick?
Eliza Tivadar: După absolvirea Universității voi încerca să fac parte din acel grup de oameni care își doresc să readucă arta la un nivel mai mare. Vreau să îmi încep drumul prin desfășurarea unor cursuri de teatru pentru copii, pentru că ei sunt reprezentanții schimbării. Unde? În cât mai multe locuri posibil. Încet, intenționez să întemeiez o companie de teatru care să resusciteze entuziasmul publicului prin toate locurile pe unde va trece. Începând cu educarea culturală a copiilor până la teatru în folosul comunității, proiecte caritabile și inovative, lucruri interesante care să prezinte interes pentru public și care să le ofere lecții prin teatru. Aș vrea să reușesc să schimb perpective prin schimbul de energie dintre public și scenă. Să muncesc în numele artei și să o aduc înapoi pe locul din care a decăzut în ultimii ani.

Ion Mariș: Ce preferi în mod special din lumea artelor: teatrul, filmul, muzica, etc?
Eliza Tivadar: Nu știu dacă aș putea alege. Bineînțeles, teatrul reprezintă pentru mine cea mai dragă formă a artei, dar văd frumusețea și calitățile tuturor celorlalte. Fiecare are farmecul ei și fiecare formă privită mă face să simt lucrurile la fel de intens, însă în lumea teatrului mi-am dat voie să fiu ființa creatoare, nu doar martoră, așadar teatrul este cel care îmi dezvăluie secretele acestei lumi și cel prin intermediul căruia îmi duc existența întru cultură.

Ion Mariș: Care este personajul pe care l-ai jucat cu cea mai mare plăcere, din domeniul teatrului?
Eliza Tivadar: Am să vă descriu un personaj pe care l-am jucat cu cea mai mare plăcere atunci când am descoperit și teoria teatrului, în primul an de facultate. Cel mai drag personaj mie este unul grotesc care însă trăiește în adâncul fiecăruia dintre noi și reprezintă o parte a realității noastre interioare mai puțin frumoase dar, cu siguranță, existentă. Am să numesc acest personaj la final după ce voi explica de ce mi-a fost atât de drag. Teatrul în opinia mea trebuie să atingă puncte sensibile în rândul publicului pentru a-l face să simtă ceva, trebuie să țintească spre acele lucruri ascunse și puternice care pot zgudui un om din temelii. Un mare teoretician al teatrului, pe numele său Antonin Artaud, a scris un manifest pentru un teatru nemilos care să scoată la suprafață părțile întunecate ale ființei umane: minciuna, îndoiala, groaza, frica, boala ș.a. Personajul pe care l-am interpretat a fost unul creat din toate aceste lucruri, un monstruleț care teroriza mintea unei biete depresive. Știu că poate nu e cel mai frumos rol la care m-aș fi putut gândi dar, cu siguranță, este cel care mi-a asigurat cel mai intens schimb de energie cu publicul. Oamenii au reacționat atât de violent încât acesta este personajul care mi-a demonstrat că teatrul poate să șocheze prin simpla prezentare a adevărului pe care ne este frică să îl înfruntăm.

Ion Mariș: Cât de fericiți sunt tinerii zilelor noastre?
Eliza Tivadar: Tocmai ce am terminat de vorbit despre o realitate interioară sumbră pe care am reprezentat-o și mi-a plăcut căci e atotprezentă în interiorul nostru dar într-o stare latentă. Cât de fericiți suntem de fapt? Uitându-mă în jurul meu și trăind într-o lume în care zâmbetul este preponderent aș spune că suntem o generație foarte fericită, dar aceasta este realitatea mea iar dacă aș analiza lucrurile puțin mai… rațional poate mi-aș schimba opinia. Cred că generația mea a ajuns la nivelul la care trebuie să își creeze singură probleme pentru a atinge un echilibru. Convingerea mea este că tinerii zilelor noastre sunt atât de fericiți cât își îngăduie, în funcție de circumstanțe și de capacitatea de a ignora și de a nu analiza constant ceea ce se întâmplă în lume. Cât timp suntem cu capul în nori, suntem în siguranță, realitatea ni se pare mult prea copleșitoare, deci cred că ne aflăm undeva la mijloc, cu mici momente de pierdere când într-o extremă, când în cealaltă.

Ion Mariș: A fi sau a nu fi…. pragmatic?
Eliza Tivadar: A găsi un echilibru. A judeca lucrurile în funcție de practicalitatea lor în mod constant mi se pare obositor, plictisitor și într-o oarecare măsura nesănătos. Suntem ființe umane care nu pot să ia mereu deciziile bune și care de multe ori se pierd în contradicții. Încercăm să judecăm prea mult faptele noastre și ne trezim cu dureri de cap. De multe ori lucrurile făcute spontan sunt mai benefice dar amintesc din nou importanța echilibrului. Trebuie să fim pragmatici dar neîndemânarea are o frumusețe aparte.

Ion Mariș: Există viață fără… artă?
Eliza Tivadar: Nu. Prin artă ne descoperim pe noi și lumea care ne înconjoară. Fiecare suntem un artist în felul nostru căci fiecare trecem realitatea prin acel filtru al sufletului de care am mai pomenit și fiecare oferim viziunea noastră lumii întregi sub o formă sau alta. Omul trăiește întru cultură fie că e conștient de acest lucru sau nu. Suntem ființe creatoare iar aceasta este trăsătura care ne deosebește de animale. Prețuim lumea aceasta și îi protejăm misterele prin acte de creație menite să ne țină în viață. Fără artă nu am exista iar lumea aceasta ar deveni un loc sumbru și trist, lipsit de culori, predominată de nuanțe de gri. Cu toții suntem niște artiști prin principiul propriei noastre existențe. Fără artă nu am fi nimic.

Ion Mariș: Când se sfârșește teatrul în viață?
Eliza Tivadar: Nu se sfârșește niciodată. Lumea în care trăim este una plină de incertitudini și așa a fost mereu. Teatrul e un joc între realitate și ficțiune care se desfășoară constant începând cu scara largă a lumii până la microuniversul fiecărui individ. De aceea teatrul va trăi atât timp cât va exista până și un singur suflu de viață pe acest pământ. Teatrul nu e reprezentat doar pe scenă ci zi de zi și în subconștientul fiecăruia dintre noi.

Ion Mariș: Ce-ți place în Sighet și de ce?
Eliza Tivadar: Sighetul este căsuța mea. Deși este un oraș mic, are o personalitate puternică. Aici am învățat tot ce știu și aici am dezvoltat această iubire de cultură. Cred că cel mai mare avantaj al acestui oraș este că te împinge de la spate să vrei mai mult, să cauți mai mult, îți dă motivație. Nu știu cât de multă lume va fi de acord cu mine dar acest oraș este o fundație excelentă dacă știi să îl folosești în avantajul tău. Sunt atât de multe lucruri care îi oferă un farmec aparte și cu totate că multă lume privește acest oraș cu neîncredere, este încărcat cu atât de multă istorie și cultură încât este mereu plin de viață. De câte ori mă plimb pe străzile lui, sunt fermecată de frumusețea parfumului pe care îl emană iar de câte ori sunt departe de el o forță mă cheamă înapoi pentru a-i vedea din nou potecile încărcate de istorie, spirit și până la urmă, toate elementele care mi-au dat viață.

Ion Mariș: Cum definești Maramureșul? Are ceva… special?
Eliza Tivadar: Maramureșul este locul în care ma întorc mereu pentru a mă reîncărca spiritual. Nu știu sigur ce e acel ceva special care îi oferă această putere dar meleagurile acestea au forța de a mă vindeca sufletește de câte ori am nevoie. Pe la noi plutește în aer o energie care, cred eu, domnește din străbuni. Frumusețea, bunătatea și inocența rămân caracteristicile cu care voi descrie mereu aceste locuri. Am văzut multe lucruri sacre la viața mea dar nici unul nu a reușit să mă copleșească precum Maramureșul. Tradiția, legile nescrise dar mereu respectate, izvorul de liniște și pace care susură continuu de jur împrejur reprezintă pentru mine o lume fascinantă. Maramureșul e leagănul meu care, de câte ori am nevoie, mă alină și mă vindecă de orice supărare. Maramureșul e locul meu, ținutul sufletului meu, marea mea iubire eternă.

Ion Mariș: Mulțumesc pentru interviu și… baftă & artă!
Eliza Tivadar: Eu mulțumesc pentru oportunitatea de a reaminti sighetenilor importanța culturii și a artei în sufletul fiecăruia. Mulțumesc pentru setul de întrebări ingenioase și vă doresc și dumneavoastră baftă în a readuce la viață dragostea pentru artă în rândul oamenilor.

Ion Mariș

Alerga după mine, la propriu. Gâfâia… Intrasem în Muzeul Memorial, mă ajunge când urcam treptele spre etajul I. “Stai, Marius…” . Îl observ și mă opresc. “Nu pot fugi după tine, eu am totuși 64 de ani…”. Văd că e efectiv obosit dar chiar părea preocupat să vorbească cu mine. “După mine fugi ? Spune, Johnny …”. Atunci observ că avea în mână un reportofon. “Marius, tu știi că eu sunt “specialistul în evrei” al Sighetului..” . Am zâmbit (Johnny folosise o expresie mai colorată). “Da, știu…”. “Accepți să răspunzi la o întrebare și să fii înregistrat ? Fac un fel de vox -pop, întreb lumea pe stradă…” Pregătea reportofonul…”Desigur..”, am răspuns. “ Ce părere ai despre reconstruirea sinagogii mari ortodoxe din Sighet, cea distrusă în ’44 ? Nu se cere finanțare de la bugetul de stat …” . Subiectul nu -mi era necunoscut… știam (tot dintr-o carte a lui Johnny) că a existat o sinagogă de rit ortodox acolo unde se află acum monumentul evreiesc, sinagogă distrusă de trupele germano-maghiare în momentul retragerii, în octombrie 1944, după ce servise drept depozit câteva luni… Am răspuns direct: “Da, de ce nu ? S-o reconstruiască, e dreptul lor.” Apoi am explicat: “Pe mine nu mă deranjează faptul că evreii își cinstesc morții și istoria, mă deranjează că nu ne lasă pe noi să ne cinstim eroii și memoria națională!” S-a uitat la mine întrebător: “La cine te referi? “ Am răspuns: “Institutul Elie Wiesel“. Părea că nu înțelege. A replicat: “Elie Wiesel? Păi cărțile lui conțin și multă ficțiune, plasează în Sighet evenimente care nu au avut loc aici.” I-am întors vorba : “ Nu la persoana lui Elie Wiesel m-am referit, ci la cei care vorbesc azi în numele lui – Alexandru Florian și ceilalți… ei au cerut în 2014 demontarea plăcii comemorative de la Liceul “Dragoș Vodă”, pusă în cinstea elevilor arestați de regimul comunist”. S-a uitat la mine nedumerit, părea să nu știe nimic despre asta…ceea ce mi-a confirmat impresia că trăim în lumi (destul de) diferite…

Discuțiile cu Johnny au fost întotdeauna interesante și agreabile, mai bine de 10 ani ne întâlneam săptămânal la Radio Sighet. Era un om plăcut și știa multe iar eu eram pasionat de tot ce ține de istorie, de aceea priveam cu interes ce povestea el, câteodată eram de-a dreptul fascinat, dar…. lumea pe care o reînvia el era, mai mereu, lumea Sighetului iudeo-maghiar de altă dată (cu valori și realizări respectabile, fără îndoială), o lume în care însă noi românii eram absenți sau cetățeni de categoria a doua. M-am întrebat dacă eu ca sighetean român trebuie să-mi asum acest trecut istoric… nu am găsit încă răspunsul… Culmea e că nici atunci când Johnny și-a exprimat simpatia pentru un român, nu ne-am înțeles. Era vorba despre Adrian Păunescu…

Totuși, a fost o dimensiune pe care vibram la fel – muzica clasică. Johnny a fost printre primii care au semnalat în presă succesele pianistice ale fiicei mele Aurelia, pe atunci elevă… iar la ultimul ei concert la Sighet, în martie, Johnny era atât de fericit încât a venit la mine și m-a îmbrățișat. Am simțit o căldură sufletească de a cărei sinceritate nu m-am îndoit niciodată…

…Dar a venit și șocul tragicului sfârșit, pe care l-am resimțit și eu ca și mulți alții. A murit Johnny ! Oare e adevărat ? Oare chiar e posibil ? Poate cineva atât de viu, atât de prezent să dispară pur și simplu dintre noi ?

Luni, la ceremonia (romano-catolică, religia în care a fost botezat) de înmormântare, m-am rugat, alături de cei prezenți, pentru sufletul lui căruia îi doresc odihna veșnică. M-am oprit câteva clipe în fața mormântului și m-am gândit… oare cum ne va judeca Dumnezeu pe fiecare, cine va fi găsit cu adevărat bun? Johnny nu și-a asumat explicit credința creștină, dar cred că în felul lui a trăit-o, cel puțin pe anumite planuri.
Pax aeterna !

Marius Vișovan

Miercuri, 20 septembrie 2017, de la ora 16:00, la Sala Radio Sighet (str. Plevnei, nr. 8), va avea loc vernisajul Salonului de Toamnă al artiștilor plastici sigheteni (pictură, sculptură, tapiserie, grafică).

Expun:

Ştefan (Istvan) Hegedus
Valentin Petreuş
Ion Bledea
Ani Ulici
Mircea Sas
Sorin Halici
Ioan Borlean
Ioan Adrian Sabadîș
Gabriela Rosuș
Caius Lugojan (1954-2017)
Katinka Dan
Peter Berszan
Ileana Pipaş
Ştefania Adela Pop
Ioan J. Popescu (1953-2017)
Dana Izabela Balea Bacs

Microrecital: profesor Gheorghe Șteţca (Şcoala de Artă „Gheorghe Chivu”).

Clubul Rotaract Sighet este implicat în proiectul național ”Turul României: Promovăm Pacea şi Prietenia”.

”Turul României: Promovăm Pacea şi Prietenia” este un eveniment organizat la nivelul districtului 2241 România şi Republica Moldova. Din 15 până în 24 septembrie, rotaractieni din 6 țări participă la un tur al țării noastre cu scopul de a crea o mai bună înțelegere şi cunoaştere internațională, un nivel mai ridicat de cooperare şi integrare, precum şi de promovare a păcii între țări din punct de vedere turistic.

Participanții vor călători dintr-un oraş în altul şi vor avea parte de scurte vizite la cele mai importante puncte turistice din zona în care ajung, vor petrece câteva ore cu rotaractienii români şi vor împărtăşi idei şi elemente de cultură ce ne diferențiaza. Participanții sunt din: Egipt, Belgia, Germania, SUA, Serbia, Italia si California.

Este vorba despre:
1. Amr Darwish – Egipt
2. Michele Cruz – Belgia
3. Daniel Wills – Germania
4. Sachith Rajakaruna – SUA
5. Savo Manojlovic – Serbia
6. Paulo Mendes – Belgia
7. Ileana Francesca – Italia
8. Kyler Escutia – Simi Valley, SUA

Pe tot parcursul călătoriei, vor fi însoțiți de Bogdan Ionuț Gata, rotaractian băimărean.

În Sighet, rotaractienii vor ajunge astăzi, 19 septembrie şi vor rămâne până în următoarea zi. Prima întâlnire între Clubul Rotaract Sighet şi participanții la proiect va avea loc în jurul orei 16.30, pe pietonala din oraş, unde vor merge cu toții să viziteze Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, apoi vor lua cina la un restaurant din oraş şi se vor deplasa către o pensiune din Vadu Izei unde vor fi cazați. Mâine, 20 septembrie, după micul dejun, cu toții vor porni spre Cimitirul Vesel din Săpânța şi către Mănăstirea Bârsana.

Dintre oraşele participante la proiectul ”Turul României: Promovăm Pacea şi Prietenia” amintim: Bucureşti-Braşov-Iaşi-Suceava-Sighetu Marmației-Cluj Napoca- Timişoara şi Craiova.

Coordonator de proiect: Ionel Mârza – 0744 123 773 

Vă aşteptăm pe pietonală astăzi ! 🙂
Mulțumim anticipat !

Plecăm abrupt, prea trist, spre infinit,
Și-n urmă ne rămâne pasul tainic
Ce lasă goluri peste ce-am clădit
Căci ne presează dur, un timp obraznic.

Ne mai oprim din mers, timid, c-o floare
La catafalcul celor ce pierd locul
Dintre cei vii și, c-o-ntrebare,
Refacem gânduri și-ntreținem jocul

Din care-am fost excluși de cruda soartă.
E-o glumă tot: destin, eternitate,
Cuvinte ce spre alte lumi ne poartă.
Putem zâmbi? Rog… seriozitate!

Ars Publica

Un copil indigo şi un copil de cristal părând ca tot omul. Aveam sentimentul că mă înţelege cu toate hăurile mele metafizice, cu toate neliniştile mele existenţiale. Al tuturor şi al nimănui şi de aceea mult mai aproape de cum aproapele.

Am avut norocul sorţii să-i fiu prieten acestui om rar, inconfundabil şi de neînlocuit, cu o prezenţă de spirit cum la nimeni n-am mai văzut. Inteligenţa întruchipată. Era acasă peste tot. Nimic nu îi era străin. Cu o intuiţie şi spontaneitate pe măsură, ceva aproape de miracol – în orice caz magie, magie albă. Nu l-am văzut niciodată furios sau purtând râcă, nici măcar sentimental. Şi mereu la obiect sau subiect, ceea ce pentru el era acelaşi lucru şi totdeauna oferind o perspectivă personală şi deschizătoare de surprinzătoare orizonturi şi umor.

Era acasă şi firesc nu doar oriunde fizic, ci şi în domenii spirituale şi ale artei, de la arta afişului la pictură, fotografie, dans, tapiserie, muzică clasică şi mai ales film – şi nu doar aşa, în mare, ci în detalii şi cu trimiteri la istoria artei respective, biogafii sau curente, de la grecii antici până la avangardişti. Şi tot aşa şi cu omenii, instantaneu prindea lungimea de undă a interlocutorului. De la interlopi până la academicieni, cu oricine îşi găsea măcar un punct comun – de la băţosul critic de artă, până la madamele de Sighet, ale căror reţete culinare le completa cu mirodenii trăsnite.

Aveam sentimentul că vorbeşte toate limbile – cu contrabandistul de ţigări pe ruseşte, cu nişte turişti polonezi vorbea polona şi dezbătea despre regizorul Grotowski, cu nişte studenţi brazilieni la Cluj se înţelegea în spaniolă, nu în portugheză, cu un francez folclorist conversa fluid în franceză şi îi recita din Prevert, pe Schopenhauer îl citea în germană, de engleza lui nemaivorbind. “Nu, nu numai că nu a stat o vreme în Anglia sau în Franţa, dar nici nu a făcut vreo facultate, e autodidact” – i-am răspuns unui prieten licenţiat în limbi moderne, care rămăsese uimit de cum le stăpânea Johnny. Era autodidact în toate, până şi în religie, iniţiat de la, mai ales, iudaism, până la creştinism, islam, budism. Of, of, of şi ha, ha, ha! Nu te plictiseai cu el niciodată.

Era nobil, manierat şi elegant. Şi mai ales talentat în tot ce-i artă, de la caricatură, până la Rembrandt. Era fermecător fără să vrea; oriunde şi în orice mediu apărea fermeca printr-un adevărat potpuriu de idei şi umor fin. Un om care celebra Viaţa! Tot corpul lui vorbea. Mâinile dansau. Am văzut câteva video-uri cu el. Doamne, ce actor ar fi putut fi, dacă îl descoperea un regizor! Fiecare muşchi al feţei, fiecare unduire a privirii deschidea un evantai de stări. Şi apoi creativitatea lui! De la grafică la macrameuri, am auzit că a început şi un roman…

Şi apoi, nu în ultimul rând, a fost un sighetean emblematic, un fruct perfect al cosmopolitismului în creuzetul căruia se face aur: ţăranul moroşan şugubăţ, evreul cu încrengături în toată lumea, mândrul ungur, descurcăreţul ucrainean, ţiganul, ţipţerul şi toate acele naţii magice de care încă nu ştim…

Sunt tare mândru de Johnny, cum nu-i era frică de moarte şi cum nu s-a agăţat de viaţă cu orice preţ. Şi este pentru întâia data când îmi pleacă cineva apropiat, de pur şi simplu nu-mi vine să plâng. Pentru că ştiu că el e acasă şi acolo şi nu face mare caz. De va vedea de-acolo pe cineva cum plânge la înmormântare, se va amuza condoleant.

Alex Dohi, 17 sept. 2017, Stockholm
(consemnare Marin Slujeru)

***
toamnă şi frunze –
noi îmbrăţişându-ne
de cel tocmai dus

Marin Slujeru

Proiectele, articolele, emisiunile, vocea lui Johnny vor rămâne în amintirea sighetenilor…

Johnny Popescu va fi înmormântat luni, 18 septembrie 2017. Ceremonia funerară va avea loc la ora 13:00, la Capela cimitirului romano-catolic din Sighet.

În 2004, când se împlineau 60 de ani de la Holocaust, eram amândoi gazetari locali. Johnny mi-a zis: „Hai să scriem un istoric, ceva, al evreilor din Sighet, doar vezi că nu este nimic pregătit şi or să aibă loc manifestări de comemorare!”. Zis şi făcut. Eu am scris un istoric pe o foaie A4, Johnny a fugit la Baia comunală şi a făcut o poză cu Monumentul Holocaustului, am aranjat amândoi textul final, l-am multiplicat la un xerox amărât alb-negru şi acesta a fost începutul istoriei evreilor sigheteni…

Drumurile noastre istoriografice s-au despărţit apoi, deşi Johnny mi-a propus să scriem împreună o carte dedicată acestui subiect. El a rămas pe baricade şi a devenit istoricul „oficial”, pasionat şi competent al evreilor şi al personalităţilor evreieşti sighetene. Pe lângă multe altele în care şi-a construit cu multă migală o expertiză redutabilă: istoria Sighetului din secolele XIX-XX, artă, design, lingvistică ş.a.

A scris mai multe cărţi şi mai avea multe manuscrise în lucru. A scris mii de articole de presă. Nu a fost, însă, invitat să fie membru al Uniunii Scriitorilor din România. Nu a fost nici Cetăţean de Onoare al Sighetului. Ar fi meritat, încă în timpul vieţii, o asemenea recunoaştere a meritelor, de care nu prea a avut parte la momentul potrivit? Fără îndoială că da! Nu a fost să fie. Drept pentru care propun ca acest titlu să-i fie acordat post-mortem. Nu că l-ar mai putea ajuta cu ceva, dar ar fi un semn clar că Sighetul, căruia i-a dedicat munca multor ani ai vieţii sale, îi mulţumeşte în acest fel pentru tot ceea ce a făcut pentru oraş.

Rămas bun, Johnny! Vom avea grijă ca locul tău în istoria şi în istoriografia Sighetului să rămână pentru totdeauna marcat cu majuscule.

Teofil IVANCIUC

sursă foto: Mihail Gerald Manole

La pas sau sprijinit de bicicleta lui, scanând zi de zi orașul, Ioan Popescu, Johnny – așa îl știau toți – a părăsit Sighetul definitiv. S-a dus de tot în căutarea strămoșilor lui fabuloși de viță nobilă, cu rădăcini basarabene, românești și maghiare. Era prezent în toate colțurile Sighetului, căuta și “inventa” subiecte, “interoga” cu abilitate, galant când situația o cerea, trăia simplu printre prietenii lui și-și presăra existența cu mici tabieturi. Zeci de ani a fost în mijlocul evenimentelor din Sighet, pregătit în orice moment să ofere gratis sfaturi și mai ales dornic să se implice cu nelipsita-i vervă tinerească în orice proiect inovativ. Iubitor de artă, creator de artă – de migăloase tapiserii – povești, consumator pasionat al cotidianului sighetean alături de foarte mulți prieteni, Johnny știa să se bucure și de lucrurile simple care-i marcau existența. Era un căutător pasionat prin documente, registre, tipărituri uitate de timp, ce păstrau urmele antecesorilor noștri, extrăgea și organiza informațiile cu meticulozitatea arhivarului clasic.

A devenit un cunoscător avizat al istoriei evreilor sigheteni. A fost un jurnalist prolific și și-a trecut numele pe multe volume ce vizează în special destinul evreilor din zona noastră. La Editura “Valea Verde” i-am publicat câteva cărți ce vor fi mereu de referință pentru istoria unei populații cu un destin tragic: “Cartea sinagogilor”, “Gibborim. Evrei sigheteni în Primul Război Mondial”, “Evreii din Sighet, scurtă istorie – 1600 – 1940”. A tradus din engleză piesa Janka pe care, împreună cu Maia Morgenstern am oferit-o sighetenilor.

Avea pregătite pentru tipar volumele “Tipografiile din Sighet – 1806 – 2017” şi “Istoria farmaciilor din Sighet” și, în plus, noi, prietenii apropiați știam că Johnny lucra la un interesant roman.

Multe dintre proiectele lui, gândite pentru următorii ani, nu se vor mai finaliza: Johnny s-a dus de tot, a părăsit – din păcate! – definitiv Sighetul de care nu s-a despărțit niciodată. Din ziua de 14 septembrie 2017, Ioan J. Popescu (născut la Baia Mare la data de 05 februarie 1953) nu va mai scrie, nu va mai fi o voce la Radio Sighet (unde colabora chiar de la înființarea postului), iar numele lui va intra într-o istorie a presei sighetene, care-l va păstra printre amintiri, în arhive.

Articole semnate de Johnny Popescu au fost publicate și pe site-ul „Salut, Sighet!” al cărui colaborator era.

Romanul vieții lui s-a încheiat mult prea devreme, vor povesti despre el, de aici încolo, prietenii rămași.

Drum bun, Johnny!
Să-ți continui călătoria veșnică în pace!

Ion MARIȘ

Video: Brîndușa OANȚĂ

Sursă foto: Nicolae ANTON NISTOR