Sâmbătă, 15 iulie 2017, Ion Bledea și-a invitat și întâlnit prietenii – artiști, iubitori de artă, cunoscuți – pentru a-i delecta cu lucrările sale într-o ambianță familială oferită de galeria personală de… acasă. Evenimentul „Dialogul artistului cu prietenii”, demarat împreună cu Editura „Valea Verde”, a ajuns la ediția a III-a.

Douăzeci de lucrări recent create au fost amplasate pe simezele imaginare ale curții tapetate cu un covor verde, în ton cu natura, acolo unde se naște materia primă a artistului: lemnul.

Întâlnirea a fost „moderată” de prietenii lui Ion Bledea care au subliniat valoarea artistului și au prezentat publicului din grădină repere din biografia sculptorului. Ioan Dorel Todea, Ion Mariș, Mihai Dăncuș, Gheorghe Iancu, Valentin Rozsnyai, Ioan Tivadar și Adela Ștefania Pop au punctat, în mod personalizat, traiectoria artistului și rezultatele remarcabile pe care le-a obținut Ion Bleadea de-a lungul parcursului artistic.

Un moment aparte, sincer și sensibil a fost intervenția nepoatei artistului, Antonia  Ilaria Ștețiu, care și-a „elogiat” artistul-bunic-sculptor, menționând, printre altele, că din mâinile bunicului ei s-au născut peste 1.200 de lucrări.

Partea „oficială” a fost încheiată cu un frumos cântec de dragoste interpretat de cunoscuta culegătoare de folclor autentic și de păstrătoare a tradițiilor, Măriuca Verdeș.

Publicul a admirat lucrările expuse, cu o tematică diversificată și incitantă, s-au depănat amintiri, grădina devenind și un studio foto-video ad-hoc, participanții simțindu-se favorizați că intră în grupul de prieteni ai sculptorului Ion Bledea, artist care face cinste Sighetului și României.

La întâlnirea din grădina-galerie – de artă a lui Ion Bledea au participat aproape 70 de persoane.

Ne dorim să participăm la cât mai multe întâlniri în grădina-galerie – de artă a sculptorului sighetean Ion Bledea!

Urmăriți un film documentar (realizat în  2 ianuarie 2017, marca Green Valley Films) dedicat sculptorul Ion Bledea:

Autor, Brîndușa Oanță

Personalitatea maramureşeană poate cea mai impunătoare prin temperamentul său consecvent şi combativ, prin spiritul său de organizare şi prin poziţiile sale „tranșante”, dar mai ales de gândire, decât ale multor altor prozatori contemporani lui, este prozatorul Alexandru IVASIUC. Fiul unei vechi familii nobile maramureşene, Alexandru Ivasiuc  (s-a născut la 12 iulie 1933 în Sighetul Marmaţiei) încă din copilărie şi mai târziu licean fiind era o fire viguroasă şi optimistă, sensibilă, dar şi „violentă”, urând profund egoismul şi „despotismul” comunist, „el s-a străduit să-şi asume marxismul, dar nu dintr-o candoare de adolescent, asemenea poetului (Nicolae Labiş, n.n., Echim Vancea), ci obligat de împrejurări.”* Anii petrecuţi în închisoare l-au făcut mult mai „precaut” în ceea ce priveşte ideologia oficială. Pe de altă parte caracterul său „nu îi permitea” să simuleze supunerea, „ar fi fost nu peste puterile lui, ci sub puterile lui. Inteligenţa energică, virilă îl făcea inapt pentru o miză măruntă. Ar fi fost ca şi cum ar fi încercat să umple un pahar cu apă cu un furtun sub mare presiune. Aşa stând lucrurile, Alexandru Ivasiuc se erijează în marxist, valorificând din marxism o dimensiune care i se potriveşte: radicalitatea.” *

Alexandru Ivasiuc comentează, „echilibristic pe sârma marxim-leninismului”*, în volumele sale de eseuri „Radicalitate şi valoare” (1972) şi „Pro domo” (1974) precum şi în alte articole publicate în revistele „România literară” şi „Contemporanul”, scrierile lui Hegel, articolele tânărului Marx, cât şi aserţiunile din „Caiete filosofice” ale lui Lenin. El găseşte în aceste texte argumente în favoarea convingerii sale că valoarea este direct dependentă de radicalitatea demersului creator, de capacitatea de a revoluţiona concepţia despre viaţă.” * De pe această poziţie, Alexandru Ivasiuc combate „complicaţia inutilă, transformarea culturii într-o birocraţie şi pledează pentru o întoarcere la întrebările originare. Luând în discuţie, inevitabil, problemele creaţiei literare, pretinde ca există o legătură directă între atitudinea radicală exprimată de operă şi valoarea ei.” * (* Alex Ştefănescu).

În numai zece ani de activitate literară Alexandru Ivasiuc a publicat o impresionantă operă literară; a publicat șapte romane, un volum de nuvele, doua culegeri de eseuri și sute de articole în ziare și reviste („Contemporanul” şi „România literară”). Opera impresionează nu atât prin dimensiunea sa, cât prin conţinut, prin scopul propus şi prin efectul ei asupra contemporanilor în încercarea autorului de a formula un tablou general al eforturilor spiritului uman în toate direcţiile şi în toate domeniile, dar mai cu seamă în cel literar, opera sa intrând în „circuitul canonic” încă înainte de tragica sa dispariţie (la cutremurul din 4 martie 1977, Bucureşti).

Destinul lui Alexandru Ivasiuc este parte din destinul unei generaţii care s-a confruntat cu o traumă existenţială (detenţia politică), traumă ce anunţă o tentativă, nu mai puţin dramatică, de reinserţie socială, în anii ce urmează eliberărilor din închisori. Vieţile paralele ale regimului comunist sunt dintre cele  mai complicate, iar juxtapunerile precipitate de închisoare marchează  educaţia intelectuală (Sanda Cordoş).

Comentatorii vieții și operei lui Alexandru Ivasiuc (Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Sanda Cordoş, Nicolae Balotă, Eugen Simion, Cornel Ungureanu, Valeriu Cristea, Alex Ştefănescu, Tita Chiper-Ivasiuc, Gheorghe Andraşciuc) au evidențiat, în genere mai mult sau mai puţin pe faţă, legătura dintre cele două registre, existenţial şi textual și „schimbarea la faţă” a lui Alexandru Ivasiuc, (declinarea identităţii intelectuale marxistă este dublată de  opţiunea tăcerii publice în chestiunea detenţiei politice. Partea de umbră a vieţii, nu numai a scriitorului, dar a acestuia în special, parte pe care nici un comentator de dinainte de 1989 nu o poate evoca decât în cheie esopică, este relegată convorbirilor cu prietenii, acolo unde Ivasiuc îşi „transcrie” confesiunile ce pot a fi structura unui roman care a fi putut fi. Trecerea de la rezistenţă la marxism poate fi citită ca o înţelegere a necesităţii istorice, sau ca o tăgăduire a vechiului statut de inferioritate simbolică (victima destinată persecuţiei şi marginalizării), prin îmbrăţişarea unei credinţe care este aceea a stăpânilor. Sanda Cordoş în monografia „Alexandru Ivasiuc”, Editura Aula, Braşov, 2001) punctează acea conjuncţie vinovată între literatură şi „vulgata partinică” în cazul lui Alexandru Ivasiuc cum că zelul  convertitului la marxism pare să contamineze majoritatea textelor sale,  acolo unde  vocea auctorială se suprapune peste  vocea puterii ce administrează, arbitrar, destinele individuale şi că oricât de paradoxal, victima din 1956 elogiază raţiunea istorică în numele căreia propria sa viaţă fusese mutilată.  Restul  e doar tăcere. (■ Echim VANCEA)

Salomon Isacovici (1924, Sighet – 8 februarie 1998, Quito, Ecuador) om de afaceri, scriitor

Salomon Isacovici s-a născut la Sighet în anul 1924, unul dintre cei opt copii ai unei familii de fermieri. După o copilărie fericită şi ferită de griji în care a studiat atât cursurile heder-ului cât şi ale yeshivei locale, în anul 1944 este deportat alături de întreaga familie la lagărele de concentrare de la Auschwitz şi Birkenau unde, deşi împuşcat, scapă cu viaţă şi este transferat în lagărul Gross-Rosen de unde va fi eliberat de armata americană.

Întors acasă, află că întreaga avere i-a fost furată iar casa ocupată; se alătură mişcării sioniste cu intenţia de a emigra în Palestina dar renunţă la idee pentru ca, în anul 1948, să-şi urmeze iubita în Ecuador, cetăţeania căruia o va primi în 1958. Devenit între timp un om de afaceri prosper, îşi dedică o bună parte din timp pentru lupta pentru drepturile indigenilor ecuadorieni al căror tratament din partea autorităţilor spaniole era similar cu cel al evreilor sub ocupaţia nazistă, fapt care-i va provoca o serie de neplăceri din partea unor prelaţi romano-catolici locali printre care şi oprirea de la publicare a romanului „A7393: Hombre de Cenizas” („A7393: Omul de Cenuşă”) care va vedea lumina tiparului abia în anul 1990 în Mexico.

Romanul – scris împreună cu Juan Manuel Rodriguez – descrie copilăria în Sighetul natal, anii petrecuţi sub teroarea nazistă şi apoi emigrarea în Ecuador. Considerat „o mărturie crudă a lagărelor naziste”, romanul „Omul de cenuşă” a avut un succes comercial şi de critică, în 1991 fiindu-i decernat premiul „Fernando Jeno”.

Traducerea în limba engleză iniţiată de Universitatea din Nebraska, SUA, a fost însoţită de o controversă: Juan Manuel Rodriguez care a contribuit la corectarea limbii spaniole a textului original, a afirmat că romanul este o ficţiune în care a incorporat texte proprii şi, ca atare, trebuie considerat coautor, şi să beneficieze de drepturi egale. Ulterior, controversa a fost considerată un exemplu de „uzurpare literară” şi o încercare antisemită de a diminua, dacă nu chiar nega, sinistrele experienţe trăite de evrei în lagărele naziste. Până la urmă, varianta în limba engleză a văzut lumina zilei în anul 1999 sub titlul „Man of Ashes” avându-l pe copertă pe Juan Manuel Rodriguez ca şi coautor. Din păcate, Salomon Isacovici n-a trăit să apuce apariţia cărţii în limba engleză: a murit de cancer la 8 februarie 1998.

Ioan J. Popescu

sursă foto: internet

Cu câteva luni în urmă eram cu toții martorii unei mici găuri pe strada pietonală la care se tot lucra de zor aproape zi de zi. Ce să fie oare? Obișnuiți cu atâtea lucrări de reparație, de schimbare a conductelor de pe timpul verii, am trecut ignorând noua groapă.

Astăzi în schimb, trecătorii au putut vedea un „monument” să-i zicem, la începutul pietonalei. Un „cui” destul de înalt la baza căruia e scris frumos: „Deoarece se spune că aici se agață harta în cui, ei bine, acesta este cuiul cu pricina.” Trecătorii s-au oprit nedumeriți privind noutatea, iar unii s-au întrebat amuzați: „oare se face o horă în jurul cuiului?”

Probabil că acest cui, fiind poziționat pe pietonală, va mai atrage noi turiști. Așteptăm pe rețelele de socializare selfie-uri la cui, iar mai pe la vară, mirese pozându-se cu un cui după nuntă.

Noi să fim sănătoși, că încet le-om duce pe toate ce stau să vină!

Apropo, ca să ajungeți la cui, nu uitați să alegeți trotuarele principale. Pe restul, vă puțeți deplasa cu patinele. Profitați de gheață, cât încă mai este !

Diana Apopi