Razele soarelui reflectau prin geamul cu vitraliu dungi de curcubeu, care umpleau camera cu bunăstare. Probabil singurul mod în care aș mai fi simțit ceva. Priveam în gol, de pe pat, unde pernele zăceau moleșite, iar eu la fel, absorbindu-ne parcă reciproc energiile. Nu simțeam nimic. Oare mai puteam? Mai putea creierul să perceapă ceva? Dar sufletul? De multe ori credem că avem totul pus la punct, planuri și vise bine stabilite, până când apare un factor care îți dă lumea peste cap și te face să ai noi speranțe, noi așteptări, să nu mai ții cont de ce „va fi”.

Alarma suna, cu același ritm insuportabil, care îmi trezea memoriile, venite dintr-o altă viață, una mai bună, poate. Era semnul care mă aducea din nou la realitate. Aceeași alarmă a sunat și în ziua care mi a schimbat viața, doar că atunci o adoram. Ziua aceea.

– Haide că o să întârziem! Trebuie să pregătim camera. Uite ce frumos e afară!
– Vai, domnișoara vrea sa facă o impresie bună? am zis distrată.
– Scuză-mă că nu sunt așa de nepăsătoare ca tine. Vii?
– Hmm, m-am hotărât să nu mă duc. Te descurci și fără mine.
– Nu începe, știi că am nevoie de tine. Mai ales acum.

E. era prietena mea, mai bine spus, familia mea. O cunoșteam de când mă știu pe lume. Nu mi-aș putea închipui viața fără prezența ei. Trebuia să o însoțesc la un bal mascat. Nu eram prea entuziasmată, în fond, mă cam plictiseau aceste „adunări”, unde fiecare persoană vrea să pară ceva ce nu este. De multe ori mă amuzam cu E. spunând că, deși petrecerea e intitulată „Bal mascat”, invitații puteau să vină fără costum, fiindcă masca o purtau deja în fiecare zi.

Nu mă așteptam la nimic special, în afară de laudele domnișoarelor realizate, domnișorii dornici de o iubire „zdravănă” și măștile care cădeau odată cu miezul nopții. Dansam în mijlocul mulțimii, alături de E., când am simțit un fior rece pe umăr, care m-a făcut să-mi întorc privirea. Lângă mine era un om înalt, costumat corespunzător. Lumina obscură nu-mi dezvăluia detalii despre acest anonim, singurul lucru care mi-a atras atenția a fost privirea pătrunzătoare conturată de masca neagră cu firișoare argintii. M-am oprit. Uitându-mă în ochii acestui anonim, timpul a înghețat, la fel și oamenii din jurul meu. Am simțit din nou fiorul rece, de astă dată prinzându-mi mâna. M-am trezit, cumva, în afara ringului. Omul acesta stătea în fața mea, analizându-mă.

– Am auzit multe despre tine. Pari interesantă.
– Mulțumesc, și tu ești?
– Ce rost au cuvintele?
– Nu știu ce să zic, mie mi se pare că au un rol destul de important.
– Dacă ți-aș spune, oricum nu ai lua-o în serios.
– Tu de unde știi? Măcar ne cunoaștem?
– Se spune că fiecare om are o persoană pentru el, unii o numesc suflet pereche, și că atunci când o întâlnești, pur și simplu știi că ai găsit-o.

Nu puteam înțelege de ce un străin mi-ar spune asemenea lucruri. Consideram că nu am nevoie ca cineva să fie lângă mine, cred în lucruri exacte și nu accept mai puțin decât perfect. E adevărat că am simțit ceva diferit înainte ca măcar să privesc acest om, dar nu mă puteam lăsa dusă de val. Nu credeam în „dragoste” pentru că odată cu ea, vine dezamăgirea.

– Eu cred că ai încurcat persoanele.
– De ce ești așa închisă?
– Tu ce i-ai spune unei persoane căreia nici nu-i știi numele?

Și totuși, era ceva în privirea lui, care-mi copleșea sufletul, simțeam cum privirile ni se contopesc, iar decorul a devenit un râu de lumină.

– Eu i-aș spune câte-n lună și în stele.
– Uite, eu nu cred astfel de poezii. Dacă ți-ai pregătit discursul de acasă în speranța de a nu te întoarce singur azi, eu zic să cauți altă „pretendentă”. Cu mine nu merge. Îmi plac lucrurile exacte, nu-mi permit să mă las dusă de val, să-mi compromit idealurile.
– Dacă ai ști cât de complexă este cu adevărat viața! O să realizezi, poate, că de fapt, nu există câtuși de puțin acea „exactitate” despre care vorbești. Fă ce simți, altfel va fi prea târziu.

Simțeam cum o parte din mine se lăsa cu totul în abiss. Anonimul mă făcea să simt ceva, ceva rar. Nu vedeam altceva decât lumină și culoare. Totul se îmbina alături de vocea cristalină a acestui om. Nu mai țineam cont de oră, de principii, mai precis, de „exactitate”. Persoana care credeam că sunt se evapora, lăsând sufletul să iasă la iveală. Totul doar din pricina ochilor a căror culoare era indescifrabilă, misterioasă, pătrunzătoare. M-am aruncat în brațele lui. Nu știam dacă e bine sau rău. Sau știam? Oare știam, dar nu voiam să accept? Părea ireal, o iluzie, poate o dorință adânc ascunsă, de a simți, de a…iubi? Probabil că și masca mea cădea.

– Văd că ai realizat ce ți-am spus mai devreme, cuvintele nu-și au rostul… mi-a spus el, în șoaptă.

Am vorbit lucruri pe care nu le-am mai spus cu voce tare, totul părea așa simplu. Fără principii, fără reguli, doar sufletele noastre, goale, în văzul tuturor, deși nimeni nu avea ochi ca să le observe.

– Până la urmă, cine ești? am întrebat cu timiditate.

Dacă știam urmarea acestei întrebări, o mai adresam, oare?

– Sunt mai mult decât poți anticipa. Sunt nebun, în adevăratul sens al cuvântului. Îmi curge prin vene sângele pământului. Dacă cumva n-o să mă mai vezi, să mă cauți în ploi, în furtuni, în tot ce ție nu îți place, tot ce pare un clișeu.
– Dar eu nu vreau să te caut, vreau să căutăm împreună… infinitul, nemurirea?

Acelea au fost ultimele cuvinte pe care le-am rostit înainte ca anonimul să dispară, în mulțime, lăsându-mă confuză, cu un gust dulce-amar, fără să știu că mi-am rostit sentința. „Căutăm” a rămas „caut”, iar „împreună” era de fapt „separat”. Ce bine se simte totul atunci când inimile noastre respiră parfum.

Sună alarma.

-Hei? Cu tine vorbesc! Nu te preface că nu mă auzi. De ce te uiți în gol? Uite ce zi frumoasă e!

Dar ea știa că eu aștept furtunile? Nu, și nici nu va ști vreodată. Am rămas doar cu nesiguranța. Exactitatea și principiile au dispărut. Și mi-a lăsat pe mâini tot cerul ce-i ardea în spatele ochilor. Mă întreb dacă m-am schimbat peste noapte? Lasă-mă să mă gândesc. Eram la fel atunci când m-am trezit în această dimineață? Dar dacă eu nu sunt la fel cum eram, următoarea întrebare este „Cine în lumea asta, sunt eu?”.

Poate nu dragostea frânge inimi, ci….timpul ?

Anca-Cristina SUCIU
Clasa a XI F
CNDV

sursă foto: pinterest

În America, această zi a fost preluată de primii coloniști sosiți în „Lumea Nouă”, în anul 1621,„așezată” într-o zi din luna noiembrie, ca mulțumire adusă Domnului, pentru recoltele bune din acel an. În anul 1863, s-a introdus ca Sărbătoare Națională în a 4-a zi de Joi din luna noiembrie, în anul acesta fiind pe 28 noiembrie. Se pare că este singura zi de peste an, în care familiile se reunesc în întregul lor, la renumita masă comună. Meniul este format din gustoasa friptură de curcan, plăcintă de dovleac și tartă de lămâie cu nuci pecan. Este atunci o tragedie în lumea curcanilor, numărul lor scăzând mult din spațiul acestora. Sărbătoarea e închinată Domnului, pentru recoltele bogate, dar se asociază și cu cele lumești, cu o masă bogată, delicioasă; se fac și fanfare școlare și care alegorice. Este și o mulțumire și recunoștință între membrii familiei, pentru sprijinul ei din timpul anului, ceea ce întărește unitatea și soliditatea familială.

A doua zi este denumită „Vinerea Neagră”, zi în care comercianții fac reduceri substanțiale cumpărătorilor, cu pagube voluntare pentru ei, de binefacere.

Această sărbătoare s-a extins aproape pe tot globul, cu diferite denumiri, la date diferite și cu obiceiuri diferite, în această lume atât de „pestriță”, în toate. În România, se numește Ziua Recoltei, stabilită la date diferite, cu aceleași semnificații religioase și lumești, dar și cu interpretări tradiționale și sentimentale mai largi.

Recunoștința, o noțiune despre care azi se aude tot mai puțin, în sensul frumos și de esență al cuvântului, apare tot mai rar în conversații și, mai ales, se uită tot mai puțin să se practice. Ea este totuși o entitate imperativă de viață, este de multe ori ca o rambursare fără cost a unor imense servicii, salvatoare, care puteau să fie sau să nu fie și aceasta ar trebui să fie o mare satisfacție pentru ambele părți, pentru cel ce o acordă, dar și pentru cel căruia îi este adresată. Bine administrată această trăire, poate produce adevărate minuni, salturi uriașe dinspre rău spre bine, poate fi generatoare de atâtea bucurii, împliniri, de creare a unei atmosfere, a unui mediu frumos de viață. Uneori, poate avea o manifestare discretă, cel ce beneficiază de ea nici să nu știe de unde vine, nici să nu știe că este o consecință, o moștenire de la cine știe cine, mai apropiat sau mai depărtat, atunci când are caracterul cel mai nobil.

Se pot întâlni și „recunoștințe” negative și sunt multe exemple în viață, în filme, cu de toate, așa cum se transmit prin exemplul cu „șarpele încălzit la sân”. Chiar mie mi s-a întâmplat ca cel pe care l-am salvat de pușcărie, sau poate de mai mult, să-mi spună, atunci când eu îmi continuam persecuția și pe afară:

„Tu și cei ca tine, nu trebuia să fi ieșit de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau; pentru că ați fost și ați rămas dușmani ai patriei, ai țării!”.

Probabil eu, în acele vremi, n-am protejat banditul de atunci, ci bolșevicul ce a devenit mai apoi!

Nu pot să nu exemplific recunoștința profundă ce i-o datorez tânărului deținut de la Capul Midia, care a refuzat să-mi ia o pâine, pentru că mi-a reparat bocancii, fiind puțin mai „zdravăn” ca mine, pâine ce am adunat-o în câteva zile și care, poate, mi-a slavat viața și, se poate, i-a zdruncinat-o pe a lui, prin efortul făcut, peste cel curent. Recunoștința a fost doar un mulțumesc în lacrimi, fiind petrecut și de ochii lui umezi, pentru că am plecat din acea colonie în 2-3 zile. Dar, recunoștința mi-am exprimat-o mereu de atunci și este prezentă mereu, în gânduri și rugăciuni, care cred că ajută și ele, sub formele lor de compatibilitate.

Mă gândesc acuma la Echipa de Redacție a siteu-lui Salut, Sighet!, condusă de doamna profesoară Oanță Brîndușa, cu multiplă și profundă recunoștință. Suntem în relație de corespondență de peste 2 ani, legătura fiind menținută mai ales prin domna prof. Oanță Brîndușa. A fost un prim articol trimis, acceptat și publicat, care evidenția o arestare a mea fără mandat de arestare, o întemnițare și apoi depunerea în lagăre de muncă de exterminare, mai mulți ani, fără nicio Decizie a vreunei Instanțe de Judecată. Am fost primit cu toată căldura și respectul uman și mi s-a acordat în continuare spațiu de publicare pentru mulțime de articole până în prezent. Doamna profesoară Brîndușa m-a încurajat mereu și, de fiecare dată, îmi tot scria să solicit corectarea unor greșeli care puteau apare și datorită vârstei, fiind începător și în folosirea calculatorului; am deranjat-o și în timpul liber cu diverse solicitări. O bunătate, înțelegere și respect uman fără rezerve, în toată plinătatea lui.

Am simțit, însă, alături și pe dl. inginer Ion Mariș, care, odată, mi-a transmis și email-ul dânsului, pentru a debloca o situație; am simțit apropiat și pe părintele prof. Marius Vișovan, cu frumoasele și pertinentele sale comentarii, ca și pe toți cei din Echipa de Redacție a acestui site, pe care nu-i cunosc, dar le-am simțit prezența. Prin aceste articole m-am descătușat de povara atâtor necazuri și persecuții nedrepte, atâta vreme ținute sub tăcere, mi-am curățat inima și sufletul de zgura acestora, dar păstrez mereu frumusețea și măreția lor, mult precumpănitoare; condamn în continuare schingiuirile, persecuțiile, dar detașate de cei ce le-au produs, pe care i-am iertat. Răul în sine rămâne însă acolo în memorie, în ADN-ul personal, nu-l poți șterge și dacă ai dori. Acolo rămân toate trăirile grele, nefirești, ca și cele de măreție; dispar doar „mărunțișurile”. Nu poți pune, însă, semnul egalității între o neuitare, o memorie bună și neiertarea, pentru că ai aduna astfel unele acțiuni și efecte de neadunat, ori ai separa acțiuni și efecte de neseparat.

La fel îi am în gând de multă recunoștință pe mulțimea mare de comentatori, cunoscuți și necunoscuți, elevi și colegi, dintre care se detașează mult domnul Sergiu Ovidiu Luscalov, cu mulțime de comentarii competente și frumos elaborate, care și-au exprimat frumoase aprecieri despre cele relatate, cu toții, dar se manifestau și părtași în condamnarea atâtor persecuții și ucideri făcute de torționarii timpului. Pentru toți, o profundă recunoștință în gând, inimă și suflet, și o adâncă și respectuoasă plecăciune, cu „jos pălăria!”.

Urări de multă sănătate și succes deplin în toate!

Cu mult respect și prețuire,
prof. Gheorghe BĂRCAN

sursă foto: Ana Rodica Bărcan

FESTIVALUL MONDIAL DE FOLCLOR  –  U S A  –  1992

Au fost anii în care Ansamblul  folcloric MARA din Sighetul Marmației a devenit din ce în ce mai cunoscut, repurtând succese în țară și străinătate, Marioara Murărescu, cunoscuta realizatoare a emisiunii TV „Tezaur folcloric”, fiindu-ne aproape, contribuind semnificativ la promovarea și vizibilitatea noastră.

Deseori și-a marcat legătura cu Maramureșul, începută chiar cu lucrarea de licență pe Valea Cosăului – Sârbi și Budești, devenindu-i sursă de inspirație și loc de trudă. A iubit Maramureșul, oamenii de aici și tot ce a descoperit în această vatră etnofolclorică: modestia, hărnicia, ospitalitatea și modul cum aici sunt apreciate valorile de orice fel.

Ansamblul MARA a devenit pentru Marioara Murărescu un „actor” important în „piesa” Tezaur Folcloric, pusa în scenă în 1983 și dusă până în ultimul „act” din 2014.  În această perioadă a promovat Ansamblul prin diverse filmări, emisiuni chiar la noi acasă, la Sighet, Baia Mare sau București, în celebrul studiou patru, alegând expresivul  din bogatul repertoriu al ansamblului.

Ansamblul MARA a dus tricolorul României alături de cele ale marilor ansambluri folclorice din lume. Marioara Murărescu ne-a însoțit în 1992 la Festivalul Mondial de Folclor – Salt Lake City, statul UTAH din USA, la care au participat și nouă țări europene, dintre care două din fostul bloc comunist: Bulgaria și România. Ne-a impresionat prin implicarea în tot ce a însemnat publicitate, promovare a mesagerilor folclorului, portului și obiceiurile românești pe care le aveam în bogatul repertoriu.

… dorurile și amintirile acelor vremuri!…

Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu

Cu cît vin mai des în SUA, cu atît observațiile mele sunt doar de ordin constatativ.

Emoția, exuberanța sau uimirea față de tot și de toate s-au cam estompat.

Aștept noi provocări care sa mă facă să exclam: wow!… însa rutina zilnică, goana nesfîrșită după nevoile imediate inerente într-o societate de consum îti seacă entuziasmul încet, încet. Aici chiar că e vîrful aisbergului. Totul e la scară mare, ca îtr-un furnicar lumea e parcă teleghidată și gonește bezmetică între job, food, șoping, iar într-un tîrziu, sleep. Nu se văd diferențe de comportament prea mari între diferitele nații care populează America. Toți se aliniază politicii consumiste, care aici are rolul suprem, produsele globalizate sufocă rafturile, printre ele cumpărătorii defilează non stop în scîrțîitul cărucioarelor, ca într-un carusel scăpat de sub control.

Totuși, am văzut un licăr de speranță în această masă uniformă de ,,consumiști” , e drept nu prea mulți dar rămași cu metehnele de acasă. În primul rînd se disting românii. Ciudată nație și asta a românilor! Pleacă în cele mai îndepărtate locuri de pe glob, dar ține morțiș să aibă aproape, gustul de acasă. Ba am mai făcut și o constatare ad-hoc; fizic oamenii se mai schimbă în timp, ba chiar unii, după multă vreme în care nu i-ai văzut, sunt aproape de nerecunoscut.

Expresia chipului, constituția corporală, de-a lungul timpului, toate suferă modificări.

Doar Gustul rămîne mereu viu, e cel care nu te înșeală, atunci cînd cauți printre sutele de sortimente de toate soiurile. Cred că genetic ni s-au implementat aceste caracteristici de a identifica naturalul de artificial, bunul simț de impertinență, buna creștere de aroganță, etc. Altfel cum să-mi explic că atunci cînd facem aprovizionare, întoarcem Dallasul pe dos: de la ruși cumpărăm mezeluri, de la polonezi vegeta, de la mexicani varza murată, de la vietnamezi carnea de porc de la, de la pînă pierdem o jumătate de zi. Asta după multe experimente, care cît de cît împreună dau gustul mîncării de acasă. Că mă și întreb: atunci de ce am venit în America? Eu atîta mămăligă, pită de mălai, sarmale, plăcinte cu mărar, hrenzăle, n-am făcut niciodată acasă, noroc că aici mai exersez! Altfel aș uita de unde am venit.

Acasă mai mereu auzeam repetîndu-se ostentativ expresia de „stat paralel”.

Aici încă de la început am folosit expresia de ,,lumi paralele” la care fac referire ori de cîte ori ceva mi se pare împotriva naturii, sau e peste puterea mea de înțelegere.

Mă obsedează forfota continuă de aici, de rutinare a vieții în același ritm, ca într-un cerc vicios, culminînd la sfîrșit de săptămînă, cînd ajunge la apogeu.

Magazinele ticsite de produse pe care nici nu te-ai gîndi că mintea omenească le-ar putea crea, lume blazată, sigură pe ea (și pe cardul din buzunar), alege și selectează calm și-și umple cărucioarele de parcă în fiecare zi s-ar anunța sfîrșitul lumii.

Cîrcotașă prin vocație, trebuie însă să găsesc eu un motiv de ,,insomnie” și să ajungă să mă tulbure fie și o imagine postată în media. Era o imagine video din Nigeria în care se vedea un șir de copii, vreo 600, aliniați unul după altul, într-o tacere desăvîrșită, așteptîndu-și rîndul fiecare, să ajungă la un cazan aburind care le oferea cîte o farfurioară de mîncare cu cartofi și, culmea, cu cîte o bucățică de carne. Nu vedeai pe unul care să încerce măcar să sară peste rînd, toți stăteau încolonați, și mai mari, și mai mici, la gîndul că vor primi aceea farfurie cu mîncare cu carne. Înainte de a ajunge la cazan, era pus la dispoziție un lighean cu apă, unde rănd pe rînd se spălau pe mîini cu atîta evlavie, înainte de ,,ospățul” care-i aștepta…

Repede am și făcut o paralelă între galantarele supraîncărcate de aici și cazanul aburind din aceea țară săracă… Între copiii răzgîiați cărora cu greu le intri în voie și acei oropsiți ai soartei…

M-a încercat (a cîta oară?) starea aceea de neputință în care nu-mi pot da un răspuns la întrebarea: dacă avem o singură viață și ne naștem toți egali, unde se produce ruptura și intervine o asemenea discrepanță în lume?

Numai din mîncarea pe care unii o aruncă, alții ar sta la coadă și ar putea experimenta cum e să fii cu burta plină.

Expresia acelor copii înfometați, dar așteptînd cuminți în ,,șirul foamei” ține loc de o mie de cuvinte nespuse, care ți se pun în gît și în afară de a le aduce la lumină nu prea ai ce face. Molima înfometării a ajuns la dimensiuni nebănuite, în paralel cu molima îmbuibării peste limită, încît nu-i mai dai de capăt.

Tot mă urmărește un titlu al unor reportaje din țară: “Izolați în România”. Izolat poți să fii și în America, dacă ești dezrădăcinat n-ai apartenență la mai nimic, ești încazermat în niște cuști de carton suspendate, avînd doar un număr de identificare în care cît e ziua de mare nu vezi om cu om. Totul e sub control. Că m-a și străfulgerat așa ca o comparatie între găinile de crescătorie față de cele de curte. E mare diferența și aici, raportată la nivel de OM.

În timp ce marea masă este înghesuită în aceste ,,crescătorii”, unii potentați ai zilei au proprietăți întinse pe zeci de hectare. În același timp, pămînt nesfîrșit neocupat. Totul este comasat în jurul lanțurilor comerciale. Consumismul este Forul Suprem în jurul căruia omul bîzîie neîncetat, dîndu-și falsa iluzie că aceasta se numește VIAȚĂ!

Ileana PISUC

Dallas, USA

* Recent am auzit un proaspăt doctor în umanioare zicând cam aşa: „/…/, din ce am cercetat eu însuşi /…/”. Crima pedagogică continuă, ia amploare şi altitudine. Se lăbărţează. De pildă, la un restaurant patriotic (!) din apropiere de Sighet, stă scris pe mai multe hârţoage: „Loc interzis de fumat!”. Cum ar veni, este interzis să fumezi locul, fraţiloor! (Totuşi, prima eroare are o brumă de corectitudine. Să mă refer la prietenul meu Ion Ioan, par example, spunând „Ion Ioan, el însumi”, ar fi chiar frumos…) (– Ioai, sintaxa! Vai, topica!… )

*…Se-apropie Ziua tuturor Sfinţilor. Pe Culoarul Pieţii, ticsit de crizanteme albe şi policolor, e-o linişte tot mai mare. Speculanţii te îndreabă complice, pianissimo: „Ţigări,domnule, ţigări?”

* Spre seară, la Şcoala de Muzică, „jââp-jââp” maşinuţele aduc dive de liceu. Dacă-n trend nu eşti, nimenea eşti… Seara asta, însă, lumina rampei nu este despre ele. Este despre Miss Boboc! Hai, succes!

* „…hát én nem tudtam hogy meg fogják ánulálni az ordonáncát din oficiu!…” (- justificări la control sau: noaptea minţii se lasă cu încurcătură de limbi)

* „Noa vezi, Ioa’, o fo cin’ş’noauă de lei şi zgarda şi lanţu’! Cum am zâs!” (– mărturie)

* „Marika, holnap felöltözünk!” (- Szigeti meteo)

* Sighet, în curte la Spital. „La analizuri, Ioa’?”- intră în vorbă o nevastă. „Dară…” – răspune bătrânul întrebat şi intră în clădire scuipând. (& S. K.)

* „…Un călcâi dumnezeiesc…, goool!!!…, Leicester pluteşte deasupra Tunarilor!…” (În Eurosport grai…)

* „ …’I plină lumea de şufertiţari!… A’ meu fecior o câştigat la Loteria vizelor…Că el să duce în America!…Cu serviciu cu salar bun… Numa’ eu ştiu cât am umblat să i-l pot face… „Aici ‘i America ta!” – i-am spus… S-o dus, nu-i! Am doi nepoţi după el…, îi văd pă calculator… Mama li-i bolnavă….” „…Ş-a me’ fată-i dusă! Poţi muri de 100 de ori până vin ei de-acolo…” „Da’ unde-i?” „În Anglia.” „Anglia i-n spatele căsii. A’ mei zboară 8 ore cu avionu’, până-n America lor!…” (– La medic)

* Uliţa cu buticuri identice, cu marfă identică. În dreptul fiecărei uşi câte-o vânzătoare fumând. Una mai blondă, mai în vârstă, înciudată că a pierdut un chilipir („Hát nem tudtam vásárolni nekem es egyet?” ), trece pe română: „Să-mi … una!”

* Ne înţelegem şi întind mâna după marfă, un borcănaş cu dulceaţă. Nepoţelul vânzătorului îmi spune: „Întâi banii!”. „Ei, lasă, nu fug nicăieri…” Plătesc şi-i cer şi o grămăjoară de legume. „1 leu. De fapt, vă mai pot da un ardei iute!” – completează copilul. O, mulţumesc! Vei fi un bun vânzător.” „Costă 10 bani!” „Sigur că da! Dă-mi şi o pungă mică. De 10 bani, bineînţeles, ştiu…” „Poftiţi!” – râde el şi, în vreme ce mă scotocesc, adaugă: „Nenea, ştiţi? De fapt, chestia asta cu 10 bani am inventat-o acum, eu!…” „Ştiu!” ( – nenea, invenţia)

* Un magazin SH. O blonducă primenită, îngrijită, alege haine cu bunica ei. Un băieţaş aduce la cassă o jucărie: „Cât costă lupul, tanti?” „Trei lei” – îi răspunde vânzătoarea. Trei degete se ridică spre un colţ al magazinului – mămica aprobă.

* O zi cu meciuri. Mi-s aproape anchilozat când dau să mă ridic din faţa televizorului. Fac prea mult sport mai nou… (-evenimente)

* Drumul lung spre casă. „Nu-i aşa o problemă!” – îmi zic pe la juma’te, hotărând să-l termin pe jos. Înainte îl străbăteam prin spaţiu, acum prin timp. (– spaţiu şi timp )

* „O lună şi-i aici Crăciunu’, hei! Te-ai apucat de t’icăzuit?” (– vecine)

* O pensiune. Vreo 20 de copii abia se văd de la mese. Aşteaptă în linişte maximă felul 3. Sunt „clasa a zero”. Ce taină compactă! Pleacă apoi, gureşi la loc, sărind, râzând. „Închide gura şi vă uitaţi în faţă! Ţineţi-vă de mâini!” – se-aude de sus, din urmă. (– afterschool)

* „…Ioai, iară-i cu temniţarul acela…, ţână-şi-l-ar acolo!…” (– negustoreasă)

* „…Luăm maşina ta, me’rem şi-i tragem un meniu’ zilei!…” (- lucrători, sâmbăta)

*…O ciocnire destul de tare. Ambii jucători sunt avariaţi.” (– crainic Pro TV)

Consemnări de Marin SLUJERU

4Tune Quartet a concertat pentru prima dată în Sighet sâmbătă, 23 noiembrie 2019, în Friends Wine Bar Sighet.

Video: dr. Sorin MARKUS

4Tune Quartet: din dragostea pentru rock a 4 prietene şi colege de Filarmonică din Braşov, a luat fiinṭă 4Tune Quartet, o trupă de coveruri rock mai neobişnuită, fiind un cvartet clasic, care prin sonoritatea instrumentelor clasice cu corzi, caută să păstreze din sonoritatea electrizantă, vibe-ul şi energia pieselor originale, dintr-un repertoriu ce acoperă 50 de ani de muzică şi mai multe genuri (pop-rock, rock alternative, rock progresiv, heavy metal).

De la concertul de debut din anul 2014 în clubul braşovean The Square, 4Tune Quartet a susṭinut numeroase concerte atât în cluburile braşovene (Rockstadt, Kruhnen Musik Halle, AltSquare), cât şi în cadrul a numeroase festivaluri ca: festivalul de film horror „Dracula Film Fest”, „Strada dell’Arte”, festivalul „Rock’n Parc”, în cadrul festivalurilor „Musica Barcensis” şi „Musica Coronensis”, „Piano Rocks” – Sibiu şi multe altele. A susținut pe scena Filarmonicii Braşov un recital cu muzică de film în anul 2015, iar în stagiunea următoare, un recital pop-rock. În martie 2018, împreună cu trupa braşoveană Hteththemeth (alături de care a filmat videoclipul piesei Light Lies), a susţinut o serie de concerte în Bucureşti, Braşov şi Cluj iar din vara aceluiaşi an, 4Tune Quartet începe o frumoasă colaborare cu trupa Dirty Shirt, colaborare ce continuă şi pe viitor, trupă alături de care a susṭinut numeroase concerte, dintre care le amintim pe cele de pe scena importantelor festivaluri rock: Metalhead Meeting şi Rockstadt Extreme Fest.

Componenṭa 4Tune Quartet: Roxana Barsan – vioara I, Corina Tofănel – vioara a II-a, Simona Gurău – violă, Alexandra Enache – violoncel.

Comunicat de presă

foto: captură ecran

– Domnișoară, dintotdeauna ați pictat așa frumos?
– Depinde…
– Păi, cum să depindă de ceva? Când ești bun, mereu ai succes!
– Știți, domnule, aici vă contrazic. Degeaba ești bun mereu, dacă gândul și aspirațiile tale sunt în contradicție cu ale celorlalți.
– Eu nu vă înțeleg pe voi, artiștii, mereu filozofați și săriți de la una la alta. Ce legătură să aibă ceilalți cu talentul dumneavoastră?
– Dacă ați fi știut câtuși de puțin despre talentul meu, ați fi știut și că eu pictez pe inimi, NU pe foi.
– Și eu care credeam că Bacovia e nebun…

Crina tocmai închise manuscrisele bunicii sale dinspre tată, nu pentru că nu i-ar fi plăcut să mai „respire” puțin din orgoliul și aerul enigmatic al acesteia, dar trebuia să se ducă la facultate. Și, cu toate că ploaia de afară nu se mai sătura a da geamului sărutări reci, inducându-i Crinei o stare de beatitudine, nu riscă să se cufunde în așternuturile calde unde o așteaptă paginile unui roman abia început, pentru că e conștientă de faptul că are deja vreo două restanțe, iar o a treia nu i-ar fi fost tocmai prielnică.

Fără a se grăbi, cu visele rătăcite prin buzunare, cu căștile în urechi și cu primăvara în suflet, iese fără pic de vlagă și chef pe ușa șubredă a blocului, urmând astfel să-și înceapă ziua de ,,studentă conștiinciosă” ca abia spre seară să poată redeveni ,,copilul naiv”care încă mai visează la Mario Casas.

Seamănă leit cu bunica ei și asta i se spunea des. De la ochii ca migdalele și părul castaniu, îndesat de bucle, până la temperamentul puternic, dar schimbător, e un pas mic străbătut de generații, pas pe care Crina ține morțiș să-l ducă mai departe, însă, și-a promis un singur lucru: dacă bunica ei a greșit lăsându-i pe alții să-i „inventeze” fericirea, ea nu va face la fel, ea își va clădi propria fericire, ba mai mult, ea va fi arhitectul propriei vieți, chiar dacă la început materialele vor fi puține.

Să fii studentă la medicină, nu-i tocmai ușor, însă Crina e conștientă de capacitățile sale și nu va lăsa anturajul să-i ruineze visele, ci se va lua uneori la trântă cu viața, din ambiția de a ieși mereu învingătoare, ambiție moștenită tot de la bunica. Ajunsă la facultate nici că o mai impresionează ceva. Se obișnuise până și cu portarii morocănoși, cu profesorii ofticați, iar de colegii aroganți ce să mai zic…

-Domnișoară Crina, mereu o rază de soare!
Nu pot străluci pe ploaia asta!
-Te înșeli! Tu poți străluci oriunde, zice un profesor care o stima pe studentă.

Ziua trecuse repede și, în ciuda ploii, a fost chiar o zi OK, fără laboratoare, fără examene și, ca să vezi, nici colegii aroganți nu s-au sinchisit a da pe la facultate. Crina era mândră de ea. Astăzi nervii nu au aglomerat-o și nici nu au avut bunăvoința de a o vizita, ceva de speriat, fiindcă pentru ea o zi fără nervi este precum dimineața fără cafea. Astfel că, în seara asta, Crina nu alesese să se ducă direct acasă ca de obicei, ci o luă spre un restaurant. De cum intră se așezase la o masă micuță, așteptând ca cineva să îi ia comanda. Chelnerița o știa deja și bănuia că ar dori fructe de mare, deoarece este locul în care de 3 ani de zile numai asta mănâncă. Un zâmbet stângaci al Crinei îi confirmă chelneriței bănuiala și, fără a mai sta pe gânduri, îi adusese cafeaua nelipsită, bineînțeles fără zahăr, apoi îi urase o seară liniștită spunându-i că în 10 minute cineva îi va aduce comanda.

Crina se tot întreba ce o fi însemnând o seară liniștită? Ceva mut în care cuvintele ar face gălăgie, sau o seară cu șoapte nenumărate în care tăcerea ar fi de temut? Mereu analiza prea mult lucrurile, însă acum, nu avusese răgazul de a ajunge la o concluzie, deoarece un băiețel de vreo 4 ani îi împrăștiase gândurile, spunându-i:

– Tanti!Tanti! Mă ajuți cu ceva?
– Nu știam că mai nou, ajunsă la 21 de ani, ești, dintr-o dată „tanti”, rostise Crina ca pentru ea.
– De ce vorbești în șoaptă? se strâmbă băiețelul.
– Încerc să îmi ascult gândurile.
– Sunteți ciudată. Tata mi-a spus că așa-s toate femeile și acum îi dau dreptate.
– Auzi, tu nu ai părinți? Ce vrei de la mine?
– Am părinți doar că ei nu știu să picteze, nu se joacă cu mine niciodată și mereu se scuză că munca nu le permite.

Apoi arată în stânga restaurantului doi indivizi atât de cufundați fiecare în telefonul lui, încât presupun că au si uitat că și-au luat băiețelul cu ei.

-Dar să știi sunt obosită, nici eu nu prea am chef de glume sau de joacă.
-Îți cer doar un favor te rog, hai te rog doar unul, unul mic, promit.

Privirea blajină și ochii aceia rupți din înaltul cerului nu cred că ar fi primit foarte bine un refuz, așa că, îi dau o șansă.

– Spune!
-Poți, te rog, să-mi pictezi un cer cu stele, mie nu îmi iese. Fac doar cercuri.
– Eu nu pictez, adică nu știu să pictez, plus de asta fac medicina, iar pe proful de desen din liceu nu l-am prea avut la inimă.
– Păi, încearcă măcar.

Crina luă creionul în mână fiind pe punctul de a mâzgăli hârtia, dar tocmai atunci își aminti ceea ce citise ultima dată din hârtiile bunicii, apoi îi spuse băiețelului:

– Nu mai bine ți-ai imagina tu cerul tău cu stele, unde ai putea numi fiecare stea după bunul tău plac, unde le-ai aranja cum dorești, ba mai mult, unde te-ai plimba la braț cu luna…
– La braț cu luna? Dar se poate?
– Totul ține de puterea de imaginație și de dorința noastră de a ieși din sfera îngrădită a cunoașterii.

Discuția mult prea interesantă se întrerupse din cauza unui domn arogant, cam pe la vreo 40 de ani, care i se adresase Crinei:

– Ai putea desena 3 amărâte de stele, fără să aburești acest copil!
– Știți, s-ar putea să fie ambiția de a deveni cardiolog, însă, eu pictez pe inimi, foile se rup!

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F,
C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: internet

Toți au un talent. Mai rar este curajul de a urma talentul în locurile întunecate în care duce. (Eric Jong)

De ce unii au mai mult succes decât alții? De ce unii ajung tot mai sus, iar alții nu?  Dacă crezi că norocul e vinovatul pentru succes, te  înșeli amarnic.  După părerea mea, există 4 explicații: muncă, disciplină, pasiune și talent. Munca înnobilează omul, îl șlefuiește, îl transformă într-un diamant și creează abilități. Disciplina muncii este cea care creează șanse, care oferă în dar răbdarea, curajul,  devotamentul – valori care ar trebui să-și aibă locul în inima fiecăruia. Pasiunea  presupune dragoste, apreciere, zâmbet; pasiune înseamnă mai mult decât a face ceva. Pasiunea reprezintă a munci cu inima. Iar talentul le încununează pe toate, deoarece talentul creează arta.

Dar ce e talentul? Leo Buscaglia afirma: Talentul este darul lui Dumnezeu pentru tine. Ceea ce faci cu el este darul tău pentru Dumnezeu!  Talentul înseamnă  emoție, înălțare, curaj, implicare, dezvoltare, originalitate. Talentul, darul nostru, este tehnica de  a transforma comunul în deosebit. Talentul face parte din fiecare personă. Poate pentru unii a devenit, prin multă muncă, o carieră, pentru alții a rămas la stadiul de  pasiune. Și cu siguranță, cei care nu l-au descoperit încă, o vor face. Talentul e ceea ce ne diferențiază, ceea ce ne face unici și conștienți de frumusețea lumii în care trăim. Talentul contează mai mult decât cred oamenii. Ce ar fi munca, efortul, pasiunea dacă nu ar exista acel gram de talent care să schimbe totul? Și ce ar fi talentul dacă nu ar fi expus?

Clubul Interact Sighetu Marmației  este la a patra ediție a unui proiect de suflet, numit simplu Galeria de Talente. De patru ani încoace prin acest proiect promovăm tinerele talente; tineri  cu povești uimitoare care ne-au demonstrat de fiecare dată că ceea ce alții dezbină prin ceartă, ei reclădesc prin artă. De patru ani ne dorim să promovăm arta de a fi unic, munca, sacrificiile, efortul, curajul de a-și expune talentul și, în același timp, de la an la an, promovăm bucuria. Iar în acest an ești invitatul nostru fie ca participant, fie ca spectator în data de 23 noiembrie 2019, începând cu ora 16:30, la Centrul Cultural Sighetu-Marmației.

În ce constă acest proiect? Dacă ești pasionat de fotografie, pictură, muzică, teatru, dans, creație literară și  nu numai, e momentul tău! Pentru a participa trebuie să completezi un formular pe care îl vei găsi pe pagina de facebook GALERIA DE TALENTE, în descrierea evenimentului. Mai apoi noi te vom contacta pentru a-ți oferi toate informațiile necesare. Dacă ți-ai descoperit talentul, după ce completezi formularul, suntem gata să îți vedem asul din mânecă; suntem gata să  te vedem pe scenă, făcând ceea ce știi mai bine: prezentându-ți talentul! Iar dacă nu, pune-te în valoare; fă ceea ce îți place. Acest lucru va scoate la lumină talentul tău! Fii ceea ce ai fost creat să fii: o minune! Te așteptăm cu drag și ca spectator pentru a fi alături de talentații   noștri curajoși sau pentru a petrece o seară  de neuitat pe armoniile muzicii, ale poeziei, dansului…. pe armoniile artei!

Vouă, participanților, vă mulțumim că ne determinați să continuăm acest proiect și să realizăm că dacă punem reflectoarele pe calitățile cuiva, acestea se vor dezvolta atât de frumos! Iar pe voi, talentaților, vă îndemn să lăsați TimiditateFm la o parte și să vă înscrieți! Nu veți regreta!

Gabriela Mich
Interact Sighet

„Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet”, fiind și „Primul Memorial” din lume dedicat „Victimelor Comunismului”, primul construit și finalizat, prin inervenția și activitatea neobosită a d-nei Ana Blandiana și a soțului dânsei, dl. Romulus Rusan, în timp de 20 de ani, etapă cu etapă, cu sprijinul masiv al C. E. în Patrimoniul căruia și este înscris, fiind sub administrarea Fundației Academia Civică. S-au scris multe despre acesta și s-au spus multe despre el și „locuitorii” lui, an de an, prin programele festivale, organizate de Alianța Civică, cu o largă participare, națională și internațională.

„Memorialul Închisoarea Pitești” este al doilea Memorial din țară, construit în temuta și groaznica Închisoare Pitești, urgiile căreia sunt cunoscute în toată lumea, unice prin cruzimea dementă și sălbatică, în blasfemia și profanarea spirituală cea mai josnică. În 2009, o parte a fostului penitenciar a fost clasată pe lista Monumentelor Istorice, categoria Ansamblul Memorial clasa A (de interes național). Memorialul se afla in administrarea „Fundației Memorialul Închisoarea Pitești”, înregistrată ca fundație în 2011 și din 2016 primește acest nume. (Câteva date, momente de constituire, programe, le-am luat de pe Internet). Acesta este un Templu, un „Altar” al suferinței umane din România, așa cum niciunde nu s-a mai petrecut în lume, este un „Mormânt” uman enorm, în care sunt prezente și schelete umane dezmembrate, rupte, zdrobite, în adâncurile acelor subpământuri.

Aceste Memoriale au ca obiectiv studiul sistemului represiv comunist și cinstirea memoriei persoanelor care au suferit sau și-au pierdut viața, cât și a sacrificiului celor întemnițați fără vină, în închisorile comuniste din România. Sunt organizate și vizite colective, în grupuri mari sau mai mici, cât și individuale, în tot cursul zilelor, după un program anunțat. Au la dispoziție o bibliotecă, scrieri memorialistice, emisiuni audio-vizuale, explicații ale ghizilor ș.a. Aceasta este menirea lor și nu alta și nu este nimeni obligat să vină acolo, să-i omagieze, dar nici să treacă să le pângărească memoria.

La Memorialul Sighet, în cursul lunii octombrie 2019, au fost organizate activități deosebit de importante, de mare interes național și internațional. Astfel, în ziua de 04 octombrie 2019, a fost prezent, în cadrul Festivalului Eufonia, concertul artiștilor din Furiant Quartet din Germania, printre care se află și românul Vlad Popescu. Festivalul Eufonia este primul Festival din România care integrează în programul său muzicoterapia. A prezentat invitaților compoziții muzicale superbe, ale celor mai renumiți compozitori ai lumii și cântece tradiționale românești, un omagiu pentru cei ce au îndurat pe acolo atâta suferință.

În perioada 18-21 octombrie, a avut loc la Memorialul Sighet o extinsă și deosebit de importantă Conferință, cu o tematică semnificativă: „Rezistența prin cultură, ieri și azi”. Prezența a fost dată de Fundația Alianța Civică -Memorialul Sighet (dna Ana Blandiana, Ruxandra Cesereanu ș.a.), Institutul Polonez, Fundația Hanns Seidel, în parteneriat cu Universitatea Babeș- Bolyai, Universitatea Baia Mare. În 3 zile pline, la Memorialul Sighet, s-au facut comentarii, s-au purtat ample discuții, cu prticiparea unei așa largi și selecte personalități, profesori, scriitori, jurnaliști, studenți, doctoranzi. În 21 octombrie, Conferința a continuat la Cluj.

Discuțiile sunt bine evidențiate de titlu, despre ideologia comunistă de ieri, de azi și în perspectivă, în evoluția timpului. Pe o gravură a lui Francisco Goya, sunt inscripționate gândurile: „Somnul rațiunii naște monștri” și, așa cum parafrazează și România Liberă și este scris și prin enunțul „trezește-te națiune”, am putea spune că și: „Somnul unei națiuni naște monștri” (ultima frază luată de pe Internet).

Diabolicul personaj Eugen Țurcan, împreună cu cei câțiva „discipoli” ce și i-a format, pe care i-a depersonalizat printr-o teroare și cruzime greu de imaginat și i-a făcut să nu-și mai aparțină, le-a spălat creierul și i-a transformat în adevărați „zombi”, câțiva dintre ei totalizându-se într-un număr de 22 de torționari, care au introdus în acel spațiu o teroare ucigătoare monstruoasă. El a fost pus să fie organizatorul acelei draconice „reeducări” prin teroare, o aplicare prin fals a ciudatei concepții a lui Makarenko, „Educația prin Muncă”, devenită „Experimentul” sau „Fenomenul” Pitești. Țurcanu a fost instruit de Alexandru Nicolschi, alias Boris Grumberg, spion rus, general, ministru MAI în cea mai neagră perioadă comunistă din România, de Gheorghe Pintilie, alias Timoftei Bodnarenko-Pantiusa, Directorul Securității, ambii români „neaoși” (!), ca și de la mulți alți ofițeri superiori de Securitate.

„A fost cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane” (Alexander Soljenițân). Agresiunile fizice, psihice, de o inventivitate ce depășește mințile umane, au trecut în patologie, în demență și sălbăticie, străine în arealului uman, îmbinate cu o blasfemie și profanare spiritual-religioasă, o pângărire a intimităților umane, familiale, ce nu se găsesc în comunitățile acestora, în familiile lor din nicio orânduire a lumii. A coborât infernul, „iadul” pe pământ, răul atât de rău, fiind cea mai crudă manifestare a comunismului și cea mai mare blamă a omului din sec. XX. Au fost chinuiți acolo între 1000 și 5000 de tineri, majoritatea studenți, care gândeau, cereau explicații și erau gata de acțiune, cu multă energie, periculoși, elitele țării în devenire și pe care trebuiau să-i distrugă; acesta era scopul adevărat al acelei sălbatice și false reeducări. S-a separat până la urmă acel grup de 22 de torționari, călăi, care i-au supus la amare și groaznice suplicii pe colegii, camarazii lor, dintre care pe mulți i-au distrus, i-au ucis, iar pe alții i-au zdruncinat cumplit, lăsându-i cu sănătatea amputată. Sunt unii care au răbdat până la sfârșit chinurile, trecând la cele veșnice, în „sfințenie”, alții, în neputința îndurării chinurilor de neimaginat, s-au „demascat”, au recunoscut „adevăruri” la comandă și și-au întemnițat rudele, prietenii. Era o durere cumplită, peste cea fizică, să vezi cum prietenul tău de ieri, pentru care erau gata să-și dea viața unul pentru altul, azi te lovește cu atâta brutalitate, nebunie și ură. Se făcea o tâlhărie asupra prieteniei, asupra nobleței și demnității umane, asupra vieții. Cei reeducați, cu memoria spălată, cu sufletul golit de toate frumusețile lui umane, loveau probabil cu disperarea care i-a cuprins, văzând că au piedut totul, prietenie, solidaritate, noblețea camaraderiei, credința, că erau goi pe dinăuntrul, nu-și mai aparțineau, asemenea roboților. De aceea, cei răbdători până la sfârșit, au trecut în harul „sfințeniei”, alții au scăpat cu sănătatea șubrezită, iar pe ceilalți să nu-i judecăm noi; se vor judeca singuri, dacă rănile de pe conștiință le va permite, și îi va judeca Domnul!

Câtă apropiere era între ei, între victime și torționarii atât de răi de mai apoi și câtă depărtare s-a produs după aceea, ca între un moment și o veșnicie, ca între „Iad” și „Rai”!

În final, când monstruozitatea „experimentului” a fost cunoscută și a fost condamnată din exterior în toată profunzimea lui, șeful PCR, Gheorghiu Dej, a cerut condamnarea „torționarilor”, chiar de ei „fabricați” și toți cei 22 au fost condamnați la pedeapsa capitală, 16 fiind executați deîndată, 4 au fost exterminați ceva mai târziu și, se pare, 2 ar fi supraviețuit. De ce această „discriminare”? Pentru că toți cei 16 au fost instruiți pentru crime de securiști, comandanți de locații de detenție, de comuniști, ceilalți 6 fiind „formați” de colegii lor, deci, „ei între ei”. Ei au fost folosiți ca martori în procesele formal organizate împotriva adevăraților vinovați, care au fost deranjați, cu puțină lipsire de libertate, comodă, fiind apoi „răsplătiți” pentru serviciile aduse „Patriei”, cu grade, cu toate recuperările posibile și peste ele.

Oare se putea ca așa cumplite murdării și crime să nu se încheie prin alte murdării și crime?!

Toți care vizitează aceste locuri și iau cunoștință de cele întâmplate, la ieșire nu pot să nu fie cutremurați de cruzimea la care a putut ajunge ființa omenească, îmbibată de ideologia politică comunistă, criminală, incompatibilă cu sentimentele și trăirile umane, indiferent de etnie, de apartenență politică, de vârstă…

Cine mai credea, în 1989, când țara toată striga, cu toată forța și convingerea, „Jos comunismul” și aruncau pe jos faldurile roșii, imprimate cu secera și ciocanul, simboluri ale uciderii în masă a oamenilor, călcându-le în picioare, că, după aproape 30 de ani, o să vedem pe scena unei televiziuni, B1 TV, un personaj, care se recomanda, revendicativ, Secretar General al PCdR! Mai mult, în 18 septembrie anul curent, în fața Memorialului Închisorea Pitești, s-a prezentat un grup de tineri manifestanți, care se revendicau UTCdR, cu steaguri roșii, având pe ele imprimate secera și ciocanul, cu lozinci comuniste de altădată. Acele steaguri roșii au fost aruncate pe jos în 1990, pentru că au fost îmbibate cu mult sânge uman, în cei 45 de ani de prigoană comunistă și acesta nu se spală, nu se curăță niciodată; a fost pe ele și sângele celor de la Pitești și, de aceea, afișarea lor în fața Memorialului face profanarea, insulta, jignirea și mai profunde. Nu comentez faptul legalității acelor manifestații, cu astfel de abordări; în multe situații, se prezintă și acuma manifestări naziste, cu simbolurile lor criminale, ilegale, condamnate de mult, peste tot, o nostalgie toxică a răului ce-l credeam trecut, în mod necesar și conștient, dar care se mai manifestă și azi, izolat…

Au fost, însă, exprimări la fața locului, relatate de presă, precum: „Ieri, 18 septembrie 2019, o delegație a UTCdR a sfidat cu mult curaj mizeria fascistă numită „Memorialul Închisoarea Pitești”, unde „jegurile anticomuniste au primit pedeapsa meritată în timpul Tovarașului Gheorghiu Dej. Glorie eternă tovarășului Gheorghiu Dej! Glorie eternă Armatei Sovietice eliberatoare!” S-a mai strigat: „Tov. Stalin, geniu al omenirii progresiste, prieten al celor oprimați de pretutindeni…” Din partea UTCdR: „nu ne vom opri până nu vom face o Românie roșie” și multe altele. Lozinci cu de toate…

Ceea ce auzi și vezi parcă te cutremură și te sperie! Și nu din cauza unui crez politic sau altul, ce putea apare și care se putea exprima cu decență, ci din cauza cruzimii și fanatismului primitiv și jignitor arătat și exprimat de acei „tineri manifestanți”, cu atâta dezinvoltură. Fără nicio jenă, rușine, reținere, față de atâtea „omucideri” atât de cumplit executate, pentru că de acestea au fost, în fața lor se găseau și manifestau, niciunul neavând sentința de pedeapsă capitală, pentru astfel de ucideri și dovedeau o totală lipsă de respect pentru oameni, pentru cumplitele lor suferințe și moarte, pentru viață! Nimeni însă nu are acest drept, această atitudine, sentință, asupra vieții, în acest mod exprimată, nici pentru el și nici pentru alții.

Rezultă o cumplită sfidare a acelei uriașe suferință și chin, a martirajului îndurat de mulțime de tineri, a uciderii inumane masive, demente și sălbatice, a atâtora dintre ei sau schilodirea altora, o profanare a acestui loc. Chiar și în război se respectă morții; la margine de drum, dacă se vede o cruce, se manifestă în trecere un respect, pentru un necunoscut. Acel loc a fost însă brutal batjocorit, pentru că el este destinat cinstirii celor ce au fost în suferință sau au fost uciși de acel regim și nu se poate folosi în alte scopuri. Acolo a fost multă suferință și moarte, iar locul este de cinstire și omagiu pentru aceasta și nu de manifestare politică utopică, cu aceleași amenințări, aceleași obiective de altădată!

Nu erau obligați să meargă acolo, să-i cinstească, dar nu aveau dreptul să folosească acel loc, străin lor, să se adune în grup pentru a insulta, a profana, a batjocori. Putea fi acolo un loc de cinstire al oricărei etnii, a oricărei formații politice, care a fost și mai este sau nu mai este și, dacă nu este un loc pentru ei, pot sta departe de el. Au și ei locurile lor, „Doftana”, „jilavele” lor și pe unde or mai fi fost închiși cei 800 de ilegaliști comuniști, înaiante de 1944; le pot revendica și pot să pună acolo și pe ziduri lozinci, din care vor. Este total inadmisibil să batjocorești morții, sau ce-o mai fi rămas din ei care nu mai pot face nici bine, nici rău, nimănui; lăsați-i în odihna lor veșnică, în neputința lor și nu-i batjocoriți, pentru că-i un pacat, un blestem.

Este cumplit de josnic să numești acel „Altar” al suferinței umane „o mizerie fascistă”, să faci pe martirii acestuia „jeguri anticomuniste”, când ei nu pot vorbi, nu pot răspunde, nu se pot apăra. Este și o lașitate, o cruzime, un fanatism, o micime umană. Au fost ce au fost, lăsați-i acolo unde sunt, în pacea și liniștea lor eternă și voi căutați-o pe a voastră, la locul vostru, sub orice lozinci! Poate în detenție era și firesc să fii „jegos”, deoarece condițiile igienice de acolo aproape nici nu existau; e mai rău însă dacă ai jeg pe tine afară, în libertate, la propriu și la figurat: pe inimă, pe suflet, pe gânduri pentru că „jegul” de pe gând infestează și inima și sufletul! Au fost proteste în legătură cu acel manifest; dar cum s-au poziționat oare PNL și, mai ales, PSD, rezervă de cadre tinere, regeneratoare… ?

Dar, felul ciudat în care sunt prezentate lucrurile, arată în fapt, gradul de cultură și civilizație, de instucție și educație, dar care, totuși, nu trebuie trecute cu vederea. Mulți păreau a avea o înfățișare foarte tânără; oare unde erau aceștia acum 70 de ani, când se produceau evenimentele, sau în 1990? Sunt prea tineri, n-au de unde ști, dar se poate deduce o manipulare ordinară, în toată falsitatea ei, poate după un Roller, mult „îmbunătățit”. Oare prin ce metode vor să facă o „Românie Roșie”, hotărât și decisiv? Ce combinații de dictaturi vor să folosească, dacă le tot clamează? Nu-și amintesc deloc evenimentele din 1990? România n-a fost niciodată roșie; a fost doar înroșită de sângele a multor sute de mii de victime, în cei 45 de ani! Ați întrebat mulțimea ce vrea, referendum, ceva? A fost foarte rău și nu este nici acuma bine, este tot rău. Dar aceasta nu înseamnă, în acest caz, că înainte a fost bine! Sunt răuri ce nu se compară și trebuie să căutăm binele și să nu revenim la acelaș rău de altădată, poate și mai rău! România n-o să devină niciodată „Roșie”, tradițiile și conceptul de viață, stabilizat prin tradiții de milenii, este opus ideologiei comuniste, atee, roșii…

Manifestanții îmbrățișează în schimb acele personaje, străine de ele însele, cu creierele spălate, goi de conținut, roboți, acei „zombi” ucigători, li se asociază lor, grupului de 22 și, în acelaș timp, elogiază pe tov. Gheorghiu Dej, care dispune să fie condamnați aceștia la pedeapsa capitală.

Dar acei manifestanți, care s-au asociat cu ucigătorii, i-au aprobat și lăudat pentru faptele lor „bune”, pentru ucideri, n-au ajuns în situația lor, doar printr-un decalaj de timp! Oare ce ar face acuma cu cei ce s-ar opune concepției lor, dacă ar reuși să facă o „Românie Roșie” (după dorință)! Temeți-vă! E valabil avertismentul cu somnul națiunii!

Tov. Gheorghiu Dej, cel elogiat de tinerii protestatari, la sugestia și obligația lui Stalin a deschis lucrările la Canalul Dunărea- Marea Neagră, în mai 1949, în care și-au găsit loc mare mulțime de deținuți politici, ce nu mai încăpeau prin închisorile și minele patriei și pe unde și-au găsit sfârșitul multe sute de mii dintre ei, sau au rămas cu sănătatea răvășită, cuprinzând și stufărișurile dobrogene. La deschiderea șantierului, Gh. Dej a exprimat, în ziarele vremii: „Această măreață lucrare va fi și mormântul reacționarilor!”, ceea ce s-a și întâmplat, acesta fiind și unul dintre scopuri! Câte ucideri, prin munci de exterminare, prin înfometare, lipsa oricărui tratament medical, frigul, arșița și câte altele! Felicitați criminalii, elogiați-i, că sunt destui, aveți pe cine!

Măreața „Armată Roșie” eliberatoare, a avut alături și armata română și forțele aliate, care au eliberat împreună și celelalte țări captive nazismului. Doar că Armata Roșie a rămas în țară până în 1958, deci 14 ani după război; am fost, practic, sub ocupație, plecând din țară condiționat! Numai cei pe unde a fost această cartiruită știu cât a fost de greu, cât cereau și cât luau: „davai”! Mulți prizonieri și soldați ai armatei române au rămas și au murit prin steple rusești! Stalin, elogiatul, a deportat în Siberia localități întregi de români, din Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria, aducând în locul lor populație rusă, revendicând apoi teritoriile. Tezaurul țării, a fost dus în păstrare la Kremlin, în timpul războiului I mondial. După război, trecând pericolul, au refuzat să ni-l restituie, probabil singurul stat cu acest nărav; la primire: „davai”, la restituire: „nyet!”

Redau doar două exemple de formare și dezvoltare a ideologiei marxiste (comuniste ), dintr-o culegere de A. Pleșu, publicate în Dilema, 572-I, 2015.

– Bakunin, prieten cu Marx, coleg cu el în Internaționala I-a, unul din fondatorii marxismului, spunea: „În această revoluție, va trebui să-l trezim pe „diavol” în sufletul oamenilor, să ațâțăm patimile cele mai josnice”.

Jean-Paul Sartre (Actuel, 1973), afirma: „Cei care se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării mai pot să iasă. Trebuie împușcați!”

Se deduce și de aici de ce am pătimit, ce am pătimit și ce ar urma să mai îndurăm, dacă ne vom lăsa manipulați de minciunile lor, deformate, amplificate și transmise cu o astfel de ideologie! Se și văd amenințările și proiectele exprimate; anunță și schimbarea: PCdR, în loc de PCR și UTCdR, în loc de UTC; se intercalează un „dR”, simbolizand probabil că e din România, originar, în respectarea „sentimentului naționalist” și nu copie fidelă de cine știe unde. Aceeași Mărie, cu altă…

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

La Școala de Muzică și Arte Plastice (Sala „Monica Chifor”), joi, 14 noiembrie 2019, a rezonat cu publicul cea mai elevată muzică: cea clasică. Tânărul violonist Sergej Skeledzija a parcurs un drum de aproape 1.000 de km pentru a reveni în orașul în care a câștigat locul I în urmă cu un an (2018, secțiunea vioară).

Excelentul virtuoz violonist, acompaniat la pian de mama sa, Nera Skeledzija, ne-a demonstrat că laurii concursului sighetean sunt o garanție pentru performanțe interpretative internaționale.

A captivat sala aproape plină de la Școala de Muzică, în care s-au aflat mulți spectatori tineri (bănuim că din pură pasiune pentru muzică!), cu piese din repertoriul internațional (G. Fr. Telemann, H. Wieniawski, P. Sarasate, J. Massenet).

Aplauzele sincere și binemeritate l-au readus pe Sergej pe scenă pentru a ne oferi un bonus muzical (video).

Spre norocul sighetenilor, Rotary Sighet se implică în activitatea culturală de calitate, acest Recital Extraordinar a fost facilitat de rotarianul, profesorul  de vioară Alexandru Gavaller.

Acest eveniment cultural este încă un argument pentru „existența” și funcționarea de sine stătătoare a Școlii de Muzică și Arte Plastice Sighet care, pe lângă talentele pe care le crește și le formează, atrage un număr important de tineri muzicieni la deja cunoscutul Concurs de Interpretare Instrumentală și Arte Vizuale, ajuns, anul acesta, la ediția a XXVII-a.

Felicitări familiei Skeledzija! Felicitări organizatorilor! Mulțumiri spectatorilor!

Mult succes, Sergej!

Salut, Sighet!

foto & video: Brîndușa Oanță