Unele obiecte muzeale, dincolo de valoarea lor artistică, istorică sau documentară, au în spate o extraordinară istorie. Care constă în modul în care au fost descoperite sau create și, în același timp, fascinanta lor călătorie prin timp, epocile prin care au trecut și oamenii cu care au interacționat. Și, evident, nu putem să nu ne gândim că după ce noi, cei de astăzi, le vom atinge și le vom admira, pentru o secundă la scara istoriei, ele își vor continua călătoria. Un astfel de obiect este tabloul Cetatea Hustului, pictat de Hollosy Simon în 1896.
Povestea acestui tablou începe în anul 1894, an în care Regatul Ungariei era în toiul pregătirilor pentru Mileniul care avea să se împlinească în 1896, aniversarea a o mie de ani de la încoronarea principelui Arpad. Parte integrantă a Expoziției Mileniului urma să fie și o expoziție de arte plastice, unde artiștii maghiari erau chemați să reprezinte momentele importate din istoria de acum milenară a Regatului Sfântului Ștefan. Detaliile acestui proiect sunt discutate în ședința desfășurată la 14 iulie 1894, la care participă pe lângă membri ai guvernului și reprezentanți ai artiștilor. Cu această ocazie, ministrul educației, baronul Eötvös Lóránt, a lansat un apel către culte și către administrațiile locale – orașe și comitate – ca acestea să contracteze lucrări de artă reprezentând momente importante din istoria lor locală.(1 – nota de subsol)
În luna noiembrie a anului 1894, periodicul Pesti Naplo anunță că din cele 80 de autorități locale (25 de orașe și 65 de comitate), doar 15 răspunseseră la apelul ministrului educație și își anunțaseră intenția de a contracta lucrări de artă, făcând publice tema, prețul și pictorul care urmează să realizeze lucrarea. De asemenea, se specifică că nu toate lucrările contractate la nivel local vor face parte din Expoziția Mileniului, multe dintre ele vor înfrumuseța muzeele sau clădirile administrațiilor locale (sic!).(2)
În decembrie 1894, Pesti Naplo anunță o nouă serie de comenzi plătite din fonduri publice sau în urma unor colecte. Până la acel moment valoarea totală a comenzilor ajunge la 72,152 forinți.(3)
Printre cele 65 de comitate ale Ungariei chemate să contribuie la Expoziția Mileniului se număra, evident, și Comitatul Maramureș. Iar pentru această sarcină era firesc ca reprezentanții comitatului să se gândească la nimeni altul decât Hollosy Simon. Detaliile privind tratativele între reprezentanții comitatului și Hollosy Simon și mai ales motivele pentru care cele două părți au ajuns la o înțelegere așa de târziu, le oferă însuși pictorul în corespondența sa cu Pal Emanuel, comerciant și rudă a sa din Sighet.(4) Dintre scrisorile trimise de la Munchen la Sighet două sunt edificatoare în această problemă.
În prima scrisoare, datată 29 martie 1895, Hollosy oferă detalii despre recenta lui călătorie la Budapesta – în februarie 1895 – și despre faptul că a purtat discuții cu deputatul Uranyi Imre (5) despre realizarea picturii Comitatului Maramureș pentru Expoziția Mileniului. De asemenea, Hollosy menționează entuziasmul cu care a primit propunerea, dorindu-și de mult să picteze un peisaj acasă (sic!).(6) Este foarte interesant și contextul în care Hollosy, având serioase probleme financiare, face efortul de a reveni în Ungaria pentru prima dată după 17 ani. Se poate ca pictorul să fi făcut acest efort dată fiind mulțimea de contracte artistice accesibile în capitala Ungariei în acel moment. O a doua variantă, care ni se pare mult mai probabilă, este aceea că Hollosy a fost contactat în prealabil de deputatul Uranyi și ca urmare a venit la Budapesta pentru a discuta despre comanda Comitatului Maramureș.
Dorința lui Hollosy de a realiza pictura reiese și din finalul scrisorii, Hollosy rugându-l pe Pal Emeric – probabil o persoană influentă în Sighet – să se asigure că el va primi contractul, menționând în același timp că Uranyi l-a asigurat de acest lucru.(7)
În a doua scrisoare, datată Munchen 14 iunie 1895, Hollosy își manifestă dorința de a picta pentru Comitatul Maramureș o lucrare care să concureze cu cele mai bune lucrări din Expoziția Mileniului, cu toate că celelalte comitate plătesc pentru lucrări, douăsprezece, zece sau douăzeci și cinci de mii de forinți. În continuare îl informează pe destinatar că notarul șef al Comitatului Maramureșului, Szabo Sandor (8) , i-a trimis două scrisori și, se pare, că s-au înțeles pentru realizarea unui peisaj reprezentând Cetatea Hustului, având doi metri și jumătate, în schimbul onorariului de 1200 de forinți. Dar, în același timp, Hollosy bănuiește că Comitatul ar dori ca el să imortalizeze un moment istoric petrecut în fața Cetății Hustului, iar în cazul acesta pictorul consideră că onorariul este prea mic. Luând în calcul prețul pânzei, cel al vopselei, costumele pe care trebuie să le închirieze sau să le comande, cercetarea subiectului în arhive, modelele care costă 1000 de mărci (este vorba probabil de prețul din München), Hollosy conchide că ar putea picta o asemenea lucrare la prețul de cinci, șase mii de forinți, sumă pe care a comunicat-o Comitatului, dar nu a primit niciun răspuns.(9)
În luna octombrie 1895, Adunarea Comitatului Maramureș, aprobă ca pictorul Hollosy Simon să picteze Cetatea Hustului, tablou destinat sălii de ședințe a Comitatului Maramureș.(10) Această informație ne este extrem de utilă, putem să deducem de aici că, în acest moment, pictura nu mai era destinată Expoziției Milenare, ci doar înfrumusețării sălii de ședințe. Astfel este explicabilă întârzierea cu care a fost semnat contractul, cu aproximativ o lună înaintea marii expoziții de la Budapesta și, într-o oarecare măsură, prețul mic oferit de comitat.
Semnarea contractului este anunțată în ședința din 25 aprilie 1896, prezidată de vicecomitele Kutka Kalman. La punctul 7 se anunță faptul că între comitat și Hollosy Simon s-a semnat contractul pentru pictarea Cetății Hustului, termenul de predare a lucrării este 15 septembrie 1896, iar prețul 1200 de forinți, din care s-a plătit avans 400 de forinți.(11) Cam din această perioadă mai avem o scrisoare între Hollosy și Pal Emanuel, în care pictorul se plânge de prețul extrem de mic pe care a trebuit să îl accepte.(12)
Pentru realizarea lucrării, Hollosy a fost nevoit să se întoarcă în Ungaria, dar nu s-a întors în Maramureșul său natal, ci în orașul Baia Mare din comitatul vecin, Szatmár. Aici, la Baia Mare, a ajuns în ziua de 6 mai 1896 împreună cu studenții săi, momentul constituind nașterea Școlii de pictură de la Baia Mare.(13)
La scurt timp după instalarea la Baia Mare, împreună cu pictorul Béla Iványi-Grünwald se deplasează până la Hust și, timp de câteva zile, Hollosy face schițe, iar Grunwald fotografiază cetatea din toate unghiurile.(14) Tabloul Cetatea Hustului este pictat la Baia Mare, dar acest proces nu este deloc unul lin. Pictorul este întrerupt brutal în actul creației de un avocat și un executor veniți din Sighet, care îi confiscă tabloul, în contul unor datorii mai vechi. Salvarea pictorului și recuperarea tabloului s-a făcut cu ajutorul „prietenilor noștri avocați din Baia Mare”, după cum se exprima Istvan Reti în monografia sa dedicată marelui artist.(15)
Nu știm dacă lucrarea a fost predată comitatului în termenul prevăzut. Prima menționare pe care am identificat-o în presă legată de finalizarea lucrării ei datează din decembrie 1897, la mai bine de un an de la expirarea termenului. Anunțul menționează finalizarea lucrării și expunerea ei în holul Palatului Comitatului, pentru ca publicul să o poată admira înaintea dezvelirii oficiale.(16)
De asemenea, nu știm ce părere a avut publicul despre celebra lucrare, dar ce știm cu siguranță este faptul că ea nu a fost pe placul comisiei de recepție delegată de Comitatul Maramureș. În sprijinul celor afirmate reproducem integral articolul umoristic apărut în ziarul Budapesti Naplo, în numărul din 4 ianuarie 1898.
„Unde este ursul? Unde? Poate în Sighet. Acolo este căutat din greu, exact ca în lumea copiilor din acele mici tablouri amuzante, în ale căror linii ingeniosul desenator ascunde o pisică, un coșar sau un urs. Nu poți vedea totul, așa că trebuie să ghicești cu iscusință. Ghicitul imaginilor trebuie să fie foarte distractiv, pentru că, de curând, o comisie oficială s-a instituit în orașul Sighet pentru a căuta urși. Cum nu avem intenția de a vorbi în jargon, vom spune povestea direct. Comitatul Maramureș l-a însărcinat pe artistul Simon Hollosy să picteze un tablou al ruinelor cetății de la Hust, cu ocazia mileniului. Artistul, care se afla în orașul vecin Baia Mare pe timpul verii, s-a pus pe treabă și a pictat-o. Cu toate acestea, deoarece ruinele cetății Hust nu erau destinate a fi pictate, artistul s-a gândit la o modalitate mai picturală de a surprinde această construcție întunecată. Nu a vrut să reproducă o imagine seacă sau să deseneze toate pietrele și mușchii, ci s-a apucat de treabă și a pictat foarte delicat împrejurimile ruinelor, atmosfera care le domina și așa mai departe. Tabloul a fost foarte frumos în acest fel și prietenii artistului, care erau foarte îndrăgostiți de această lucrare delicată, așteptau să afle ce avea de spus comisia oficială, care urma să își dea avizul critic asupra tabloului. Ei bine, comisia oficială de recepție a stat în fața tabloului, l-a privit cu atenție, apoi l-a privit din nou și l-a privit mult timp.
„- Unde sunt ruinele cetății ?”, s-a întrebat comisia în sinea ei.
„- Aceasta este cetatea? Acești nori de aici, și acest deal, și acești copaci, tufișuri și colibe de jos? Unde este cetatea?”
Și au pornit în căutarea ruinelor cetății…
„- Ruinele cetății nu pot fi aici. Poate că artistul a uitat. Pentru că ruinele unei cetăți sunt făcute din pietre și mușchi, și sunt spărturi în ele, și uneori fantome. Unde sunt spărturile și unde-i fantoma? Și până în ziua de azi, comitetul oficial încă mai caută, în parte, spărturile și, în parte pietrele și mușchiul. Poate caută și ursul.”(17)
Pe un ton mai serios, revista Magyar Géniusz anunță, în aceeași lună ianuarie a anului 1898, conflictul, fără ieșire, dintre Comitatul Maramureș și pictorul Hollosy Simon. Luând act de raportul comisiei, comitatul a refuzat lucrarea pe motivul că ea nu reprezintă Cetatea Hustului. Pictorul trebuia să facă o nouă lucrare cu termen de predare de un an. Pe de altă parte, Hollosy refuză să ia în considerare raportul comisiei și își revendică onorariul. Problema nu poate fi rezolvată decât în instanță, conchide revista maghiară.(18)
Despre cum s-a rezolvat conflictul dintre cele două părți aflăm de la doi martori, contemporani cu Hollosy, care își amintesc despre aceste evenimente la multă vreme după ce ele s-au petrecut. Din fericire pentru noi cele două relatări nu se exclud reciproc și nici măcar nu se contrazic. Primul dintre cei doi este fostul deputat Orest Ilniczki.(19) În anul 1936, ziarul Keleti Ujsag din Cluj publică un material dedicat memoriei lui Hollosy. În acest sens o reporteră este trimisă la Sighet, iar aceasta îl intervievează pe Ilniczki, pe care îl prezintă ca ultimul prieten în viață al marelui pictor. Printre alte detalii privind viața intimă a artistului, Ilniczki rememorează poveste Cetății Hustului și afirmă că, după „multe târguieli” comitatul a fost de acord să-i plătească artistului jumătate din onorariu, adică 600 de forinți. Acest lucru nu l-a mulțumit pe Hollosy. Acesta a dispus ca pictura să fie dată jos de pe peretele sălii de ședințe și mutată în arhiva comitatului și întoarsă cu fața la perete, ca nimeni să nu o vadă până când restul onorariului nu-i va fi plătit. Lucru care nu s-a întâmplat până la instaurarea administrației române.(20)
Al doilea martor contemporan al evenimentelor este Cornelia Mihalyi(21), fiica lui Ioan Mihalyi de Apșa. Aceasta îi povestește lui Raul Șorban, încercând să sublinieze legătura între Hollosy și familia Mihalyi, faptul că, în procesul cu Comitatul Maramureș, pictorul a fost ajutat de Ioan Mihalyi de Apșa, în calitate de prieten și avocat.(22) Cum spuneam și mai sus, cele două relatări nu se contrazic, așa că putem să speculăm că Hollosy și-a recuperat jumătate din onorariu și cu ajutorul lui Ioan Mihalyi de Apșa.
Scandalul dintre Hollosy și comitat nu a suscitat mult timp interesul opiniei publice, pentru că doar la aproximativ o lună de la izbucnirea lui, instituția comitatului Maramureș este lovită de un nou scandal de proporții mult mai mari. Este vorba de falimentul Băncii Populare din Sighet, conduse de cumnatul vicecomitelui Kutka Kalman, Hubert Rudolf. Mai multe fonduri ale comitatului, inclusiv fondul orfanilor în valoare de 100.000 forinți, au fost depuse la această bancă. Simțindu-se vinovat, vicecomitele Kutka Kalman alege să se sinucidă, trupul său este găsit în apele râului Iza în dimineața zilei de 16 februarie 1898.(23)
Instaurarea administrației române în Maramureș -în aprilie 1919- găsește tabloul în arhivele comitatului. Într-un inventar întocmit în 16 septembrie 1937, privind picturile găsite la 1919 în Prefectura Maramureș, Cetatea Hustului apare la poziția cinci, pe o listă care cuprinde alte șapte lucrări. Interesant este faptul că numele tabloului și cel al autorului sunt tăiate și înlocuite. Peste titlu este scris „un peisaj”, iar peste numele artistului este scris „necunoscut”.(24)
Știm din mai multe surse, inclusiv interviul luat lui Orest Ilniczki, menționat mai sus, că tabloul a fost expus în Palatul Cultural din Sighet, în perioada în care acesta era administrat de Despărțământul Maramureș al ASTREI. Nu cunoaștem anul în care tabloul a ajuns în palat și nici sala în care a fost expus. Până în acest moment nu am găsit nicio menționare referitoare la acest tablou în presa locală, dar sperăm să lămurim aceste aspecte printr-o cercetare ulterioară.
La 1 iulie 1937 lua naștere Episcopia Ortodoxă a Maramureșului, iar în ianuarie 1938, Palatul Cultural este donat de către Prefectura Maramureș acestei noi episcopii. Imobilul este luat în posesie de noul proprietar la data de 1 martie 1938, iar în următoarele luni, Prefectura Maramureș trebuie să evacueze clădirea. Este foarte posibil că, în acest context, tabloul a revenit la sediul Prefecturii, pentru că, în 1939, el se afla din nou în arhiva Prefecturii, unde este văzut de Raul Șorban, fapt relatat de către acesta într-o scrisoare către fostul său profesor, Zoltán Takács Felvinczi.(25)
Prin legea administrativă din 14 august 1938, România este împărțită în zece ținuturi, iar județul Maramureș este arondat Ținutului Someș, cu capitala la Cluj. Considerăm că în acest context tabloul a ajuns la Cluj, probabil în cursul anului 1939. În legătură cu acest aspect putem să înaintăm două ipoteze. Prima dintre ele este aceea că, Cetatea Hustului a fost trimisă la Cluj, alături de alte valori, spre a le pune la adăpost în contextul apropierii războiului.(26) A doua ipoteză este aceea că, după transformarea Palatului Cultural în Palat Episcopal, pictura nu mai avea unde să fie expusă și, astfel, în lipsa vreunei instituții culturale care să o găzduiască, Prefectura a decis transferul tabloului la Cluj.
După cedarea Ardealului de Nord, 30 august 1940, tabloul a fost evacuat la Turda, iar după război a fost identificat de Francisc Nistor, directorul Muzeului Maramureșan, în depozitul Primăriei Turda (Consiliului Comunal).(27) Cetatea Hustului a revenit acasă, în Sighet, datorită eforturilor aceluiași Francisc Nistor: „a trebuit să folosim reproduceri ca să dovedim că este al nostru, numai eu știu ce eforturi am făcut ca să-l aduc acasă, în Sighet” îi declara acesta criticului de artă Murádin Jenő.(28)
Tabloul „Cetatea Hustului” este înscris în patrimoniul Muzeului Maramureșan în 25 octombrie 1959. În anii ’80 a fost expus în expoziția de istorie a muzeului, iar în anii ’90 a fost mutat la Casa memorială „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”, date fiind legăturile pe care Simon Hollósy le-a avut cu familia Mihalyi de Apșa.
Dar, după cum știm, acesta nu a fost sfârșitul aventurii pentru această celebră operă de artă. În 2 februarie 1992, tabloul a fost furat și vândut în Ungaria, Muzeului de Arte Frumoase din Budapesta. A fost recuperat doi ani mai târziu și a revenit, astfel, la Casa memorială „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”.
Prin istoria sa tabloul Cetatea Hustului este parte a trecutului și, mai ales, a identității regiunii istorice a Maramureșului. Și, astfel, este unul dintre cele mai importante obiecte din colecția Muzeului Maramureșan, singura instituție muzeală depozitară a acestui trecut și a acestei identități.

Note:

(1) Pesti Napló, 14 iulie 1894, nr. 193, Budapesta, p.7
(2) Pesti Hírlap, 4 noiembrie, 1894, nr. 308, Budapesta,p.5
(3) Pesti Hirlap, 21 decembrie 1894,nr. 352, Budapesta, p.7
(4) Pal Emanuel, comerciant din Sighet, rudă cu Hollosy. Din corespondența celor doi reiese faptul că Pal Emanuel l-a susținut deseori financiar pe artist. După moartea lui Pal Emanuel, familia acestuia a donat scrisorile revistei Nyugat, unde ele vor fi publicate integral în numărul 24 din 1918 p.835-852
(5) Uranyi Imre (1833-1899), născut în Bocicoiul Mare, este ales deputat al Cercului electoral Sighet din partea Partidului Liberal în 1878. Va avea mai multe mandate consecutive până la moartea sa, survenită în 1899.
(6) Nyugat, nr. 24, 1918, p. 845-846
(7) Ibidem
(8) Szabo Sandor(1852-1917), notar șef al Comitatului Maramureș, iar din 1899 vicecomite. Ziarist și autor de piese de teatru și poezii.
(9) Idem, P.847-848
(10) Pesti Napló, 15 octombrie 1895, nr. 283, p.5
(11) Murádin Jenő, Hollósy Simon: A Huszti Vár, în Művészettörténeti Értesítő, 1979, an.28, nr.2, p.129
(12) Nyugat, nr. 24, 1918, p.849
(13) Murádin Jenő, idem, p.129
(14) Ibidem
(15) Réti István: A nagybányai művésztelep, apud Murádin Jenő, idem, p.128
(16) Pesti Hírlap, 15 decembrie 1897, nr.347, Budapesta, p.8
(17) Budapesti Napló, 4 ianuarie 1898, nr.4, Budapesta, p.8
(18) Magyar Géniusz, 9 ianuarie 1898, nr.2, Budapesta, p.32
(19) Orest Ilniczky, (1877-1946) născut la Peri, a fost avocat și mai târziu notar cercual la Hust și Crăciunești. În 1919 a fost ales deputat de al Cercului electoral Hust, din partea Partidului Național.
(20) Keleti Ujság, 16 august 1936, nr. 188, Cluj, p.11
(21) Cornelia Mihalyi de Apșa (1895-1988), al șaselea copil al lui Ioan Mihalyi de Apșa și elevă a lui Hollosy în scurta perioadă în care școala de pictură a funcționat la Sighet.
(22) Raul Șorban, O viață de artist între Munchen și Maramureș, ed. Meridiane, București, 1986, p.89
(23) Magyar Ujság, 17 februarie 1898, nr. 48, Budapesta, p.6
(24) Arhivele Naționale Maramureș Fond Prefectură, 1937
(25) Zoltán Takács Felvinczi, Hollósy Simonról, în Művészettörténeti Értesítő, 1961, an 10, nr. 2-4, p.203-208.
(26) Ibidem
(27) Murádin Jenő, op. cit. p. 130
(28) Ibidem

Alin PRALEA

În organizarea Asociației Culturale Simonchicz Incze, președinte Orosz Krisztofer, la Sighet a avut loc azi (08 mai 2022), ceremonia de comemorare a celor 104 ani scurși de la trecerea în neființă a marelui pictor Simon Hollósy (fondatorul celebrei Școli Băimărene de Pictură), născut la Sighet (o2 februarie 1857), decedat la Teceu Mare (Ucraina, 08 mai 1918); mormântul acestuia se află în orașul nostru (în Cimitirul Romano – Catolic). Ceremonia s-a desfășurat în Parcul Central din Sighet, lângă statuia pictorului, inaugurată anul trecut la 17 decembrie.

La evenimentul de azi, la care au participat câteva zeci de sigheteni, artiști și invitați, au luat cuvântul președintele Asociației, dl. Orosz Krisztofer, primarul Sighetului, av. Vasile Moldovan, Isvtán Zahoranszki, secretar general adjunct în Guvernul României și artistul plastic sighetean Valentin Rozsnyai, care a dat citire mesajului doamnei Laura Teodora Ghinea (președinta Uniunii Artiștilor Plastici – Filiala Maramureș).
La finalul ceremoniei au fost depuse câteva jerbe de flori.

Redăm mai jos mesajul doamnei Laura Teodora Ghinea:

„Stimată audiență, dragi colegi și iubitori ai artelor,

După ani mulți în care Sighetul binemerita o lucrare de artă care să înfățișeze marea personalitate culturală, artistică și educațională, ne bucurăm că azi, 8 mai 2022, comemorarea lui Hollosy Simon are loc în prezența monumentului profilat pe casa în care s-a născut artistul. Acest lucru nu e puțin și totodată constituie un început a ceea ce trebuie să însemne regravarea memoriei colective, punând în valoare cu adevărat ceea ce a însemnat viziunea novatoare care a dat suflu unui fenomen artistic la scară internațională.

Acum câteva zile am sărbătorit Ziua Artistului Plastic Băimărean, 5 mai, moment în care Hollosy Simon ajunge la Baia Mare pentru prima școală de vară de pictură pe care o realiza împreună cu studenții lui de la München. Și o spun de fiecare dată că noi, băimărenii, suntem cei mai norocoși pentru că, grație lui Hollosy existăm azi ca o comunitate artistică profesionistă puternică, sudată, extinsă, cu un patrimoniu material și imaterial pe care l-am moștenit și care e de cele mai multe ori admirat, dar și invidiat în sensul bun al cuvântului.

Consider că, la fel ca noi. și comunitatea sigheteană merită să reconstituie și să reconstruiască aceste valori artistice și culturale perene care vor reforma identitatea locală a orașului Sighet.

Acest prim pas a fost făcut în anul 2021, așadar, le mulțumesc încă o dată tuturor celor implicați în echipa cu care vom continua proiectul nostru.

Vă mulțumesc!

Cu respect,
Laura Teodora GHINEA
director interimar Centrul de Artă Contemporană Colonia Pictorilor

Simon Josephus Hollósy (n. 2 februarie 1857, Sighet, comitatul Maramureș – d. 8 mai 1918, Teceu Mare, azi în Ucraina) a fost un pictor maghiar de origine armeană. El este considerat unul dintre cei mai importanți pictori maghiari adepți ai naturalismului și realismului în pictura secolului al XIX-lea din Regatul Ungariei. Deși nu a avut o creație plastică prea numeroasă, ca profesor, a influențat pictorii care au activat în tabăra de creație artistică cunoscută ca și Școala de pictură de la Baia Mare, al cărui membru fondator a fost împreună cu pictorii István Réti, János Thorma și Károly Ferenczy în anul 1896. Activitatea lor la Baia Mare a fost una semnificativă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Simon Hollósy a frecventat în perioada 1864 – 1872 școala elementară, după care școala gimnazială la Liceul catolic al călugărilor piariști din Sighetu Marmației.
După absolvirea claselor gimnaziale de la Sighet, Simon Hollósy a fost trimis de familie la Budapesta, pentru a urma cursurile academiei comerciale. A fost acolo împreună cu fratele lui mai vârstnic Ștefan. Acesta studia dreptul și mai apoi a devenit scriitor.
Artistul a studiat patru ani la academia comercială dar fără a manifesta vreun interes pentru aceasta.
Simon Hollósy a susținut în 1878 examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din München, unde este admis, iar în toamna anului 1878 Simon părăsește Budapesta și pleacă împreună cu József Hollósy la München unde s-a înscris la Academia de Arte Frumoase. La academie a avut ca profesori trei pictori reputați, pe Otto Seitz, Alois Gabl și Ludwig von Löfftz. Simon i-a amintit pe maeștrii săi de școală istoricului Kristóf Szongott și pictorului Alexandru Ziffer. Simon a frecventat cursurile academiei până în anul 1882. A obținut la examenele pe care le-a dat o medalie de bronz și mai multe medalii de argint.
Hollósy s-a stabilit definitiv, după terminarea academiei la München unde a locuit până la sfârșitul vieții. În anul 1886 și-a deschis la München propria Școală particulară de pictură. Încurajat de István Réti și János Thorma, elevii și prietenii săi, Hollósy a deschis în vara anului 1896 o tabără de creație artistică intitulată Școala de pictură de la Baia Mare, al cărui exponent ulterior a fost pictorul Károly Ferenczy.
Simon Hollósy a deschis calea spre noi abordări în pictură bazându-se pe propria personalitate și pe evidențierea meritelor pictorilor francezi, așa cum a fost de exemplu Gustave Courbet. S-a situat permanent pe o poziție contrară stilului academic.
Simon Hollósy nu a excelat printr-o prezență expozițională numeroasă. A participat la expoziții la München și Budapesta în anii 1897, 1899 și 1900 și la expozițiile colective ale Școlii de la Baia Mare în 1907 și 1909. A participat cu lucrări la Expoziția Universală de la Paris din anul 1900; la Satu Mare tot cu Școala de pictură de la Baia Mare în 1901 și la Baia Mare la Expoziția Jubiliară din anul 1912.

Școala particulară de pictură înființată de Simon Hollósy la München în anul 1886 s-a manifestat în cadrul unei ambianțe universitare de tip germanic ale cărei structuri didactice și pedagogice excelau în abordarea autoritară a unui stil academist specific acelor vremuri. Școala lui Hollósy a avut meritul de a se opune conservatorismului academic de învățare a tehnicii picturii după modele, prin promovarea educației artistice bazată pe aternative liberale privind studiul naturii. În cadrul acestui proces se pot distinge două etape de dezvoltare: etapa cursurilor anuale permanente de la München (1886 – 1895) și etapa cursurilor alternative – iarna, studii în capitala Bavariei și vara, studii de plein-air în mediul taberelor pe care le organiza în cadrul unor destinații rurale provinciale (1896 – 1918). Etapa a doua a fost structurată pe experiența dobândită în cele șase tabere de vară pe care le-a organizat la Baia Mare între anii 1896 – 1901.
Școala pe care a înființat-o a cucerit o poziție dominantă pe piața învățământului particular din Munchen, aflându-se la mare concurență cu atelierele în care se studia până atunci și care aparțineau unor pictori celebrii în epocă. Astfel, școala lui Hollósy a depășit cu mult limita culturală germană, devenind unul dintre factorii de educație instituționalizați cei mai importanți din Europa Centrală și de Est.
Rezultatele pe care Simon Hollósy le-a obținut ca urmare a celor trei decenii de activitate didactică independentă, îl plasează pe acesta în topul personalităților artistice europene ale epocii lui. Analiștii activității sale au considerat că școala sa a pregătit circa 1000 de studenți, provenind din cele mai diferite medii artistice (Polonia, Austria, Germania, Ungaria, Ucraina, Lituania, România și Rusia). De asemenea, școala a atras și studenți din Europa Occidentală: din Belgia, Spania, Elveția, Italia, Danemarca și chiar din SUA sau Armenia, India, Japonia și Australia.

Conform analizei lui Tiberiu Alexa (critic băimărean de artă), succesul Școlii lui Hollósy s-a datorat organizării taberelor de vară de la Baia Mare între anii 1896 – 1918. După ce Simon Hollósy a părăsit tabăra de vară de la Baia Mare în anul 1901, acesta a încercat să organizeze tabere de creație similare la Fonyód – Balaton în anul 1902 și Hunedoara în 1903, încercări care s-au dovedit a fi nereușite. Ca urmare, Hollósy a reușit în final să organizeze Școala la Teceu Mare în Maramureș în anul 1904. Din acel moment întreaga sa activitate s-a desfășurat între München (iarna) și Teceu Mare (vara). Au existat și două excepții când, a organizat tabere de creație la Sighetu Marmației în anul 1913 și Gilău în 1915.

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Mulți participanți, mulți invitați, mulți artiști, mulți iubitori ai artei, dar mai ales iubitori ai istoriei Sighetului, cetățeni și concetățeni curioși, trecători nedumeriți, ne-am întâlnit în Parcul Central.

„Oare ce se întâmplă în parc?” se-ntrebau cei care nu știau de evenimentul de vineri, 17 decembrie 2021. Interesant, se aud discursuri și-n maghiară și-n română. Un trecător se-ntrebă cu voce tare „oare a început campania electorală?”… Nu, nici vorbă, dar este adevărat că de la campania electorală precedentă n-am văzut atât de mulți politicieni la un loc. De data asta nu aveau nimic de împărțit, nimic de disputat, calmul și pacea se așternuseră peste zona din parc străjuită și de brazii (oferiți temporar spre vânzare) de Crăciun, în apropierea Maestrului Hollósy, care va privi și va veghea definitiv centrul orașului nostru.
La ora exactă 12:00 (fix!), moderatorul evenimentului, dl. Orosz Krisztofer, președintele Asociației Culturale Simonchicz Incze, preșdintele filialei locale a UDMR, a dat „startul” unui eveniment care a stârnit curiozitate dar, mai ales, a adus bucurie în rândul necârcotașilor. Repet, am fost impresionat de „timing-ul” bine respectat și de firescul și naturalețea organizării.

Cred că Sighetul își respectă statutul istoric cosmopolit și se redescoperă pe sine. Maghiarul – armean Simon Hollósy „părăsește” cimitirul romano – catolic și se instalează aproape de casa părintească pe care, sigur, o va simți… aproape. Să nu uităm, Simon Hollósy a fost un opozant al conservatorismului în artă, poate e un semnal că Sighetul trebuie să se debaraseze de rigiditate și blazare. Da, această lucrare de artă este un bun exemplu de abordare a esteticii urbane a orașului nostru. Cine se încumetă să viseze?…Sigur, mă gândeam la cineva din administrația publică!

Au urmat discursurile și, conform desfășurătorului organizatorilor, au vorbit Demeter András – secretar de stat la Ministerul Culturii, Vasile Moldovan – primarul Sighetului, Péter Pál – sponsor principal, născut în orașul nostru (am fost colegi de promoție la Liceul „Dragoș – Vodă”), fiul pictoriței Péter Ütő Erzsébet, Horváth Anna din partea Fundatiei Communitas, Laura Ghinea din partea Fundatiei Arte +, managerul Coloniei de Arte Baia Mare și artistul care a gândit și executat statuia, sculptorul Radu Ciobanu.

La finalul întâlnirii, grupul de vorbitori a fost invitat să ridice „voalul” de pe opera de artă. Vă prezentăm și o scurtă înregistrare video cu ultimul act al inaugurării statuii pictorului care, la sfârșit de secol XIX, a înființat o școală/ mișcare atipică („care doboară ziduri”), fără catalog și fără „teste”, bazată pe pasiune, talent și bucuria creației.

Foto & video & text: Ion MARIȘ

Vineri, 17 decembrie 2021, ora 12:00, în prezența viceprim – ministrului Guvernului României, dl. Hunor Kelemen, va avea loc inaugurarea statuii care-l înfățișează pe cunoscutul artist Simon Hollósy, născut la Sighet (02 februarie 1857), întemeietorul renumitei Școli Băimărene de Pictură. Lucrarea este executată de sculptorul monumentalist Radu Ciobanu.

În urmă cu 125 de ani, mai exact la 06 mai 1896, cunoscutul pictor Simon Hollosy sosea la Baia Mare (după o ședere de aprox. douăzeci de ani la München) împreună cu un grup de artiști și elevi. Timp de șase ani „grupul Hollosy” revine în fiecare vară la Baia Mare și se dedică picturii în plein-air.

După plecarea din Baia Mare, maestrul își duce elevii la Hunedoara, apoi pe malul lacului Balaton, după care urmează Sighetul, Gilăul și apoi mulți ani la Teceu, pe malul Tisei. Simon Hollósy a decedat la Teceu (azi Ucraina) la 08 mai 1918.

Partener principal al evenimentului este domnul Péter Pál (născut la Sighet), alături de Fundația Communitas, Fundația Arte+ din Baia Mare și Asociația Culturală Simonchicz Incze din Sighet.

După ceremonia oficială de inaugurare urmează, de la ora 13:00, vernisajul expoziției de pictură a elevilor sigheteni, la Liceul Teoretic Leöwey Klára.

Salut, Sighet!

NR: Informațiile ne-au fost furnizate de către dl. Orosz Krisztofer, președintele Asociației Culturale Simonchicz Incze.

O biografie interesantă, care s-a legat și de Liceul „Dragoș Vodă” din orașul nostru, este cea a profesorului și pictorului Liviu Szabo-Bordeaux, născut la Sighet, în 2 nov. 1896. Străbunicul său, Jean Bordeaux, a ajuns pe aceste meleaguri după revoluția franceză. Eugen Bordeaux, bunicul său dinspre mamă, un funcționar specialist în cartografie, căsătorit la Giulești, cu o maramureșeancă din familia nobilă Vințiu, a realizat, în 1870, o hartă a României Mari – aproximativ cea de la 1918 – pe care nepotul Liviu a ținut-o la mare cinste și a purtat-o cu el toată viața, ca pe o diplomă nobiliară a familiei sale. Una dintre fiicele lui Eugen Bordeaux și a Elisabetei Vințiu s-a căsătorit la Câmpulung cu un Szabo din Maramureș, devenit funcționar de tribunal regal. În 1902, acesta a fost transferat cu serviciul la Nyregyhaza, iar în 1908 la Kecskemet și apoi la Vacz, familia sa fiind nevoită să-l urmeze. Toată viața școlară a tânărului Liviu s-a petrecut așa, dar la Kecskemet a studiat în paralel și pictura, acolo existând atunci, în plină și înfloritoare activitate artistică, o colonie în jurul căreia se formase o adevărată școală de pictură. Aici, în atmosfera creată de marele pictor al vremii, Kosztolanyi-Kann Giula, s-a conturat personalitatea viitorului artist, Liviu Szabo-Bordeaux. Dar vacanțele și le petrecea de regulă în Maramureș, la neamuri, în familiile Moiș, Dunca, Marina, înrudite cu familia sa. Au urmat aproape trei ani de studii la Academia de Arte din Budapesta, timp în care a fost, pentru câteva zile, să-l verifice și Simon Hollosy, aflat la școala sa de pictură de la Teceu-Maramureș, familiile celor doi cunoscându-se din Sighetul în care au trăit. În 1918, pe când se aflau la Vacz, tatăl său moare în împrejurările complicate ale războiului și familia, rămasă fără nici o sursă de existență, în 1919 se întoarce la Sighet. Liviu a fost nevoit să-și întrerupă studiile academice de la Budapesta, iar sora sa mai mică, Magdalena, pe cele ale Școlii de muzică din localitate. Sora sa, Magdalena, pictoriță talentată și pianistă foarte bună, a fost numită profesoară de muzică la Blaj, iar el, profesor de desen la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Nu stăpâneau destul de bine limba română și începutul nu le-a fost deloc ușor. Au învățat, au susținut tot felul de examene și, până la urmă, au reușit. În toți anii petrecuți la Sighet, Liviu Szabo-Bordeaux a avut atelierul de pictură în Palatul Culturii (etaj II), în cea mai frumoasă sală a impunătoarei clădiri. Spațiul generos, luminos și încăpător, cu vedere panoramică spre oraș și spre Solovan, i-a permis tânărului pictor să-și amenajeze acolo un atelier-expoziție deosebit de reușit și foarte apreciat de toți cei care l-au văzut. Toate marile personalități (politicieni, miniștri, diplomați, Regele Ferdinand și alții) care au trecut prin Maramureș, au fost duși și la Palat, ca să vadă „atelierul lui Bordeaux și muzeul de artă populară a lui Vornicu”, aflat în sălile de alături. La loc de cinste în atelierul său, frumos înrămată, stătea harta desenată de bunicul său, care, se zice că l-a impresionat pe Rege în mod deosebit. De anii și de locul acela s-a legat în 1924 și începutul „Școlii de Pictură din Palat”, continuată și amplificată apoi de Traian Bilțiu-Dăncuș, Tasso Marchini, Letiția Munteanu și alții. În cei 14 ani de profesorat sighetean, Liviu Szabo-Bordeaux a organizat aici zeci de expoziții ale elevilor săi, și-a risipit cu generozitate propriile lucrări pentru înfrumusețarea unor instituții, a făcut schițele de portret ale ziariștilor și portretele unor personalități locale precum Mihail Șerban și Ioan Bușiția, a fost mereu prezent în presa locală cu articole pe teme cultural-educative. După plecarea lui Gheorghe Vornicu la Oradea, s-a îngrijit de Muzeul de artă populară, rămas în sălile aceluiași Palat al Culturii, s-a implicat ca artist-cetățean în viața comunității, a fost un model de conduită civică, morală, artistică, socială. Ca semn de recunoștință pentru generoasa sa găzduire, pictorul i-a dăruit (1931) Palatului Culturii o frumoasă frescă, așezată pe tavanul de deasupra casei scărilor, o alegorie reprezentând pictorul și muza sa.

În 1934 a fost transferat la Școala Normală din Cluj și a continuat să lucreze. După participarea la „Salonul Ardealului”, cotidianul local „Patria” nota: „În pictura profesorului Liviu Bordeaux trăiește Maramureșul însuși cu toate anotimpurile și bucuriile lui. Peste tot predomină eleganța formelor fine, adumbrite de un pesimism duios, care evocă înaltele calități artistice ale celuilalt neam latin, din Occidentul Europei, (Franța n.n.) prin care se înrudește.”

În 1940, după Diktat-ul de la Viena, s-a mutat, tot în învățământ, la București, a fost cooptat în Uniunea Artiștilor Plastici, a participat la expoziții în țară și afară. Amintim câteva din multele sale lucrări: „Podul peste Tisa”, „Bisericuța de pe Vaser”, „Pe malul Izei”, „Țărancă din Săliștea”, „Lenuța”, „Potretul mamei”, „Poetul și fata citind” (care se păstrează în Casa memorială „Liviu Rebreanu” din Maieru), „Munții Maramureșului” etc. Despre peisajele sale, ziaristul Mihai Marina de la „Graiul Maramureșului, a scris: „O singură vale pictată de Liviu Bordeaux se întinde și șerpuiește, pe lungimi de kilometri, până se pierde în desișul codrilor, care parcă se clatină în adierea vântului, urmați apoi în depărtare de glasurile munților, deasupra cărora norii aștern pete de umbre.”

O legatură cu totul specială l-a ținut mereu aproape de mama sa, pe care a dus-o mereu cu el și a îngrijit-o cu o iubire filială și o devoțiune de necrezut. Abia după moartea ei, pe când locuiau la București, s-a căsătorit și el, dar a rămas fără urmași.

Din nefericire, căsnicia sa a durat destul de puțin, iar moartea pretimpurie a soției l-a marcat profund. În 1976, la împlinirea a 80 de ani a fost sărbătorit în cadrul Asociației maramureșenilor din București, continuatoarea celei înființate de studenții maramureșeni în perioada interbelică. Inițiatorul manifestării a fost vechiul său prieten, Dr. Mihai Marina, iar surpriza a constituit-o grupul de maramureșeni (Petru Mihalyi, Ion Berinde, Vasile Fodoruț), foști elevi ai sărbătoritului și țuica de prune „de-acasă” pentru încălzire. În anul următor (august 1977) foștii săi elevi din Maramureș i-au organizat o manifestare care l-a copleșit și pe care a descris-o într-o scrisoare adresată surorii sale, Magdalena, stabilită în Ungaria. Timp de o săptămână a fost înconjurat de prieteni și condus prin toate locurile rămase în amintire: Palatul Culturii, Liceul „Dragoș Vodă” și Liceul pedagogic, unde a fost profesor etc. Fiindcă Liviu Szabo-Bordeaux a fost un profesor iubit de elevii săi.

Fire liniștită, cu o educație aristocratică de bună clasă, ale cărei baze au fost puse în familie, blând și manierat, de o eleganță discretă în ținută și în comportament și așteptând să fie recunoscut – și la propriu și la figurat – fără să se înghesuie pentru a ieși în față, tocmai de aceea, stările depresive, accentuate și de o gravă afecțiune a vederii, l-au izolat aproape total. În ultimii ani, câțiva dintre foștii săi elevi din Maramureș au inițiat o chetă pentru a-l ajuta să facă o operație la ochi. Din 1977, când Mihai Marina, cu care locuia în aceeași clădire – un bloc vechi, dintre primele construite în București – s-a mutat la Cluj, bătrânul pictor, rămas de tot singur și aproape orb, s-a autocondamnat la stingere. Din ultima sa scrisoare (pe care o avem), datată 10 ianuarie 1982 și adresată nepotului său Felician Karpati*, profesor de desen stabilit în Ungaria, la Erd, reiese clar acest lucru.

A fost îngropat în Cimitirul Bellu, lângă profesorul Dr. Vasile Pop, fost director al Școlii Normale din Sighet și Ilie Cleja din Bârsana. Distinsa Doamnă Melania Rițiu, stabilită la București, care-l cunoștea pe profesorul Liviu S. Bordeaux din anii de școală de la Sighet și știa locul mormântului, ne-a mărturisit pe când încheiam acest articol că el, mormântul!, nu mai este. A dispărut. Au rămas însă picturile lui Liviu Szabo-Bordeaux, din care reproducem mai jos câteva, ca un modest și pios gest de aducere aminte pentru cel care a purtat cu el, în suflet și pe pânze, Maramureșul în care s-a născut.

*Karpati Felician a tipărit, în 2012, în Ungaria și în limba respectivă, o lucrare monumentală despre familia sa.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

Expoziția artiștilor plastici Valentin Rozsnyai și Edgar Balogh – organizată pentru omagierea marelui pictor Simon Hollosy la împlinirea celor 100 de ani de la moartea lui – s-a închis azi, 14 octombrie 2018.

Din păcate, nu foarte mulți sigheteni iubitori de artă și-au făcut timp s-o viziteze în zilele în care a fost deschisă, de la vernisajul din 04 octombrie 2018. Oare arta, cultura, nu mai fac parte din lumea noastră?

De fapt, nici Valentin și Edgar nu mai fac parte din lumea noastă. Ei nu caută cu orice preț fericirea (a lor sau a noastră). Primul se “luptă” cu mitologia, cu unghiuri și linii asociate în povești complexe, postmoderne, abandonând figurativul pur, celălalt artist dezgolește multiplele fațete ale păpușilor – mutant – model Barbie și ne păcălește cu anatomii șocante, inoculându-ni-le subversiv.

Ambii pictori au vocația nesupunerii și talentul de-a se juca cu/prin mințile privitorilor.

Cei mai conservatori au nevoie – probabil – de ghidaj de specialitate dar, un observator detașat va descoperi multă și incontestabilă tensiune în lucrările expuse.

Valentin Rozsnyai și Edgar Balogh, cuplu complementar pe simezele sighetene într-o incursiune artistică îndrăzneață, au adus sighetenilor un pic de neliniște, un contre-jour adecvat problemelor contemporaneității.

Cei care n-au văzut expoziția (reală) sunt sigur că nu vor rata interacțiunea virtuală cu artiștii noștri.

Ion MARIȘ

L-am privit aproape înțelegător pe amicul meu revoltat, ce nu-și putea ascunde dezamăgirea că voi participa la întâlnirea cu un scriitor recunoscut pe plan internațional, dar în același timp politician… „duplicitar”. Am fost “certat” de bunul cetățean pentru că am înțeles „frica” omului Varujan Vosganian și tentația/tendința fugii de o potențială înfruntare exclusiv juridică.

Pentru că politicianul din umbra scriitorului a greșit, sau poate a fost cuprins de o frică omenească, nu trebuie pusă în discuție valoarea scrierilor sale. Cred că libertatea și înțelegerea libertății reprezintă un bonus doar pentru cei care știu să aleagă din toată zbaterea, esențele. Doar cine dăruie din ce nu are, cunoaște măsura echilibrului. Altfel este o prefăcută anatemă.

„În jurul meu sunt oameni fericiţi/ care nu ştiu că sunt fericiţi,/ în primul rând, lor le vorbesc.”  (Varujan Vosganian – Origami)

Poetul, romancierul, cărturarul propus pentru Premiul Nobel pentru literatură în 2013 și 2014 este un pravoslavnic creștin care-și urmează conștiincios trecutul: „Trecutul merge înaintea mea./ Eu merg în urma trecutului meu.” (Elegie pentru un paltin)

Ascultându-l aici, la Sighet, am simțit în glas dârzenia armeanului adevărat, ce-și iubește genetic țara, numele, fără ostentație. Indiscutabil, Varujan Vosganian, prim – vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din România, este un intelectual ce-și caută în oglinzile sufletului toate personajele pe care le-a întâlnit, iubit, urât dintr-o viață trăită din plin. Uneori ne șoptește povestea/ poveștile dar atât de apăsat că doare/ dor tare.

Dacă șoaptele de altădată au fost înlocuite cu vorbe grele, palme ucigătoare și ură, la fel de adevărat și angoasant este războiul pe care-l duce/ ducem mai departe. Citindu-l iubim doar ceea ce rezonează cu noi, iubim ce înțelegem și înțelgem blocați de constrângerile din inima/mințile noastre. Restul este filozofie, civism utopic.

N-au niciun fel de importanță numele personajelor ce se perindă prin scrierile lui Varujan Vosganian, indiferent dacă se numesc Matei, Eugen, Lucian, Matilda, Haralambie, Prodan, etc. Dialogurile și veridicitatea faptelor, ancorarea lor într-un realism “morbid”, limbajul crud, ne (re)aduc lumile pe care, unii, le-am cunoscut și trăit sau, revelația – pentru alții – amintirilor părinților.

Nici secolul XX nu s-a vindecat în noi, nici noi – urmașii părinților noștri – nu ne-am vindecat, războiul îl ducem, îl perpetuăm ca să nu ne uităm suferința și să ne refuzăm viitorul plat, “banal”.

“Şi astfel viitorul merge în urma mea,/iar eu merg înaintea viitorului meu.” (Elegie pentru un paltin)

Scurta vizită la Sighet a scriitorului Varujan Vosganian m-a făcut să remarc omul focalizat pe destinul încercatului popor din care provine, l-am ascultat vorbind despre mucenicii martiri ai Armeniei, trimițându-ne in/direct și la pictorul Simon Hollosy, locuitor al Imperiului Austro – Ungar, plecat în pribegie pentru a duce mai departe spiritul artei, liant pentru calitatea multiculturalismului transferat peste zeci de ani lumii noastre „moderne”.

Războiul nostru este continuu, îl ducem, uneori, din păcate, între noi, între prieteni, luptându-ne pe false teme, ignorând frumusețea clipei/clipelor. Lupta noastră, războiul nostru al celor ce gândim și credem în rațiune dar suntem – din fericire – atât de diferiți, nu se va sfârși niciodată.

Ion Mariș

Una dintre cele mai mari şi mai impunătoare proprietăţi private din Piaţa Regina Elisabeta (azi Piața Libertății), a fost construită prin unirea a două clădiri sub o faţadă unitară. Această lucrare a fost realizată în 1873, când clădirii i-au fost anexate două balcoane din fier forjat, accentuându-se astfel simetria faţadei, şi dând un aspect mult mai grandios casei.

În această clădire s-a născut marele pictor Simon Hollósy, unul dintre cei mai celebri locuitori ai oraşului, fondatorul şcolii de pictură băimăreană, precum şi István Hollósy – scriitor şi Jozsef Hollósy, acesta din urmă fiind om de ştiinţă şi autorul a numeroase scrieri literare.

În curte se află atelierul foto deţinut iniţial de Dapsy Károly, apoi de Szabó János.

Trebuie să amintim şi numele celebrului pictor şi profesor de desen, Zahorai János, unul dintre cei mai renumiţi portretişti ai Ungariei, născut la Sighet în 1835, cu toate că posteritatea l-a dat uitării, deşi merita admiraţia acesteia.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente imobilul găzduiește la parter diverse magazine