E ora patru. Telefonul sună. Și eu mă blestem că nu l-am deconectat. N-am ce să fac, răspund. Sosial, tre’ să vii urgent în Tabără. Nu vin măi, ați ‘nebunit? Ba da, tre’ să vii. Măi, v-o atacat jihadu’? O murit careva ? Nu sosial, te rugăm să vii că nu mai știm ce să facem. Ce-i baiu? (adică să vă închipuiți echivalentul pe germană la treaba asta). Păi, zice vocea la telefon, –  în fundal se auzeau șușoteli  – păi, sosial să vezi, o venit nevasta lu’ Hamid. Cât pe ce să-l înjur pe Hamid cu tot cu nevastă, mă abțin, totuși, bănuind ceva mai mare și mai grav.

Mă urc pe bicicletă și plec. Ajunsă în Tabără, văd în curte o adunătură de femei, bărbați și copii strânși grămadă precum la piață, liniște absolută. Ioi, ma gândesc, Hamid o făcut ceva prostie! Doamne și Allahu’ care te-o trăznit! Trântesc bicicleta de pământ și mă umflu în pene pășind apăsat către Hamid, hotărâtă să îi arăt io cum îi treaba cu egalitatea între sexe în Europa.

Mă opresc însă brusc – noroc că Hamid săracu, roșu la față, își frământa mâinile a disperare. Sosiaaaaaal, hai că o venit nevastă-mea cu fetița! De unde, măi? Păi, din Siria, de unde? Păi cum? Păi, pe jos! Azi o ajuns! No bine, măi Hamide, și până mâine nu ai putut aștepta? Ce, doară nu mere înapoi? Păi nu, sosial, că avem o problemă. Mare problemă. Eu cu ea nu ies așa pe stradă. Și trebe să ies chiar azi, să o înscriu la primărie – zice el, că îi miercuri și îi deschis până la șase și io mâine lucrez și nu am vreme. Și io cu ea nu mă duc așa! Cum, așa, așa? Păi, hai să vezi, sosial, îmi zice el si se înroșește si mai tare. Mă face de rușine – șoptește ca pentru el și își rupe mâinile în frământare.

Ne îndreptăm prin tumultul tăcut și compact către una din camere, Hamid scoate cheia din buzunar. Eu înghit în sec, în capul meu: OMG ăsta o închis femeia, îi buiac! El în față, io lângă el, în spate, buluc de oameni. Măi, zic io, ia vă tirați la voi acas’! Sosial nuuuuuu, că poate trebe ajutor! zice una mai cu brihan, cu baticul palpitând și cu pete roșii de exaltare pe față. Duamne feri, așa ceva!

În fine, Hamid bate încet la ușă și deschide ușurel, ușa scârțâie către dreapta, capetele alaiului se înclină ele către stânga, Hamid oftează și mă împinge în cameră, și trântește ușa în spatele meu.

Pereții camerei se dilată brusc, fereastra se întunecă, și, în mijlocul odăii se ridică precum o statuie o umbră subțire și înaltă, neagră. Mov. Verde. O femeie. Acoperită din cap până în picioare. Prin deschizătura de la ochi mă privesc cei mai verzi, cei mai superbi, cei mai blânzi și cei mai înfricoșati ochi pe care i-am văzut vreodată. În brațe ține un copil adormit, strâns la piept precum o comoară.

Fac un pas. Ea face un pas în spate. Mă așez pe o margine de pat. Salaamaleikum, ani sosial – am șoptit. Aleikumsalaam, ani Basma, șoptește umbra. Sosial, aud lângă mine, sunt aici! Lângă ușă, îl văd abia acum pe Kassem, el știe bine germana, răsuflu ușurata și încep să turui cum că vai, ce bine dragă Basma că ai venit, că willkommen, că vai, precis ce se bucură Hamid, și vai, că precis ești obosită, și în capul meu – sper că nu ai ceva dinamită pe sub cearșaf si dă-ți naibii jos pătura din cap – și dă-i înainte cu salamaleicumurile și Kassem mă ia de mâna și zice, ho, sosial, că îi speriată, numa’ încet…

Ahsooooo, îi speriată, păi di ce? Păi, zice Kassem, chestia îi că de trei ani îi daesh (IS) în satul lor și femeile o trebuit să se acopere tot timpul, și nu mai știe altfel… și apoi, venind pe jos pe ruta de Balcani, o întâlnit niște animale, da’ nu erau din pădure.

M-am așezat încet și am netezit pătura, și, fără sa ridic ochii, am întins mâna către ea. M-a atins ușor și s-a lăsat lângă mine pe pat, așezând copilul pe o pernă. Kassem și-a întors fața către perete, poți să vorbești acum sosial, eu nu mă uit. I-am vorbit Basmei în șoaptă despre familia mea de acasă, despre copiii mei, despre vecinii mei, despre străzile din oraș și despre femeile din oraș si bărbații lor. Despre copiii lor. Kassem șoptea simultan vorbele mele în vorbele Basmei. Mâna ei era rece și mică, ca o pasăre speriată stătea în mâna mea.

Uite, Basma, noi ne temem de tine, ne temem de fața ta acoperită, ne temem de tot ce se înțelege în spatele feței tale acoperite, ne temem de cei care te-au acoperit, ne temem de tine și de copilul tău care doarme… Hamid se teme acum și el – și tare s-o străduit să nu se mai teamă.

Și eu mă tem, șoptește Basma, nu mai îmi aduc aminte cum e să nu te temi, era frumos la noi în sat, aveam cele mai frumoase veșminte, verzi și mov și albastre, aveam fuste vesele și mergeam să înotăm în râu vara, ne hlizeam că știam că din tufe ne priveau băieții – se făceau apoi că plouă și fluierau încrezuți pe uliță… și la școală ne cărau ei gențile și găseam acasă în ele flori rupte din grădina mamelor lor… vocea lui Kassem se stingea și auzeam lacrimile Basmei curgând pe obrajii de sub niqab.

Uite, Basma, hai să nu ne mai temem. Eu am să ies acum de aici, însă am să te aștept afară împreună cu Hamid cel care fura florile mamei sale, pășește pragul camerei precum ai pășit atunci ca mireasă pragul casei mamei lui Hamid. Pășește să te vedem la chip și la făptură, să ne bucurăm de tine și de bucuria ta.

Am ieșit, și oamenii s-au dat la stânga și la dreapta de-o parte, de parcă erau moroșeni duminica la biserică atunci când trece popa cu cădelnița. Au tăcut precum la Înviere.

După o veșnicie de cinci minute s-a deschis ușa din nou și noi nu am avut curajul să ne uităm. Salamaleikum salamaleikum salamaleikum salamaleikum inshallah und hamdulillah că uite s-o arătat femeia așa cum e ea, în verde, mov și albastru, cu ochii strălucind spre Hamid care se umfla în suspine.

Și s-au luat de braț și s-au dus la primărie să se înscrie.

Iar eu am încălecat pe bicicletă și m-am dus acasă bucuroasă nevoie mare de izbânda mea glorioasă asupra jihadului.

T. Müller (Germania)

Abdullah, blândul Domnului
(Decembrie 2015 – Jurnal de tabără)

Abdullah stă rezemat de peretele de lângă birou și așteaptă să vin. El zâmbește mai mereu și ochii lui mari și căprui mă privesc naiv și inocent – ca un prunc născut azi.

Abdullah poartă o cămașă în carouri, impecabil călcată, are față bronzată și vocea timidă. E un om lat în spate, cu mișcări încete, dar sigure. Mâinile și le ține împreunate sau pe lângă corp. Abdullah e un munte de liniște.

El repetă întrebările în germană, întrebările învățate pe de rost, dacă îi răspund, nu înțelege.

Colegii de cameră spun că el gătește mereu și face curat, că îi îndeamnă cu vocea mică la rugăciune de cinci ori pe zi. M-am încruntat un pic, apoi m-am descruntat și am râs. “Știii, sosial, el vrea să ne rugăm pentru Merkel și pentru Europa, și pentru tine, sosial”.

Sosial sunt eu, “derivată” din munca mea de asistent social, Sozialarbeiterin. Am “derivat” și plutesc așa, în deriva asta de muncă împreună cu exact o sută de alți plutitori care au scăpat.

“Sosial! Sosial!” Abdullah mă întreabă șoptit: “A venit poșta azi, sosial?” … a venit, însă nu pentru tine, mâine, poate, vielleicht vielleicht vielleicht.

El așteaptă rezultatul cererii lui de azil. Un plic mare, butucănos și galben, plicul atotputernic și singur hotărâtor, plicul monstruos al birocrației germane, plicul care e mai lat și mai adânc decât Marea Mediterană. Ar trebui să am o fanfară sau cel puțin un toboșar la mine în birou ca să acompanieze deschiderea plicului. Ratatatatatatataaaa până cuțitul de hârtie taie plicul, rtrrtrtrtrtrtttrttttttttrrrrrrr până scot încet scrisoarea și, în funcție de ce scrie acolo: un an, trei ani, deloc, marș înapoi, să trâmbițeze victorios oda bucuriei sau să scârțâie marșul funebru. Ar trebui să am cel puțin zece femei îmbrăcate în negru care să țipe și să urle bocete atunci când scrie: NEIN.

Ah was. Nu se întâmplă nimica din toate astea, plicul e la fel de anost ca orice plic, pe fața celui care primește vestea tremură carnea și, indiferent de ceea ce scrie în plic, reacția este timidă și ștearsă, autistă de-a dreptul.

Abdullah pare a avea capul greu, cuvintele nemțești nu îi intră în urechi și nu îi ies pe gură neam.

El numai zâmbește și mă disperă cu răbdarea lui de bou. “Sosial, Post?”… “Nu, Abdullah, azi nu. Poate mâine”.

Ce vrei tu, măi Abdu, în Europa asta? m-am surprins gândind neprofesional și la subiect, ce vrei tu să faci aici, tu erai un zugrav acolo, la tine acasă, trăgeai pereții caselor din Idlib cu var roz, albastru și lila, cu rolă cu modele cu flori, cu dungi perfect întinse cu auriu, cu caligrafii întortocheate din Coran… am văzut pozele din telefonul său mobil, Abdu îmi arată mândru ce știe el să facă și eu ma gândeam oh, măi săracule de tine, dacă ai vedea tu casele sterile nemțești, cu pereții alb imaculat… nu e loc de îndoială omenească în camerele nemțești, Abdu, ce te faci ?

Într-o zi a venit și pentru el poșta. Trei ani! Cu trâmbițe și surle! Cu muzică ienicerească! corul de babe din capul meu țipa oda bucuriei pe zece voci și Abdullah doar și-a trecut mâna peste față ca și cum ar îndepărta o pânză de păianjen.

S-a îndreptat de spate și a respirat adânc, și-a îndreptat palmele mâinilor așezate pe genunchi către cer și a scos un răspicat DANKE SOSIAL și hamdulillah și inshallah și shukran și gata. Cine primește azil pe trei ani are dreptul să își aducă familia. Abdullah are o soție și două fetițe care așteaptă în Turcia de un an de zile.

Abdullah cel tâmp zâmbitor s-a evaporat instant de pe scaunul din biroul meu și, in locul lui, precum un gin, a luat loc Domnul Abdullah, meșterul zugrav din Idlib de lângă Aleppo, soțul Labibei cea inteligentă și tatăl Nourei și al lui Bara’a.

Idlib, Siria

Oraș aflat la 20 de km de granița cu Turcia și la 45 de km de Aleppo, în vestul Siriei. Populația mixtă, religii mixte, economie înfloritoare înainte de război, oamenii erau înstăriți, acum orașul este una cu pământul. Idlib este ocupat când de forțele lui Assad, când de forțele Al Nusra. Mai nou bombardează și rușii. Atacurile chimice din ultimul timp nu sunt recunoscute de nimeni. IS au trecut și ei pe acolo. În Idlib are mult de suferit populația civilă în urma atacurilor cu bombe tip butoi. În urma atacurilor chimice au murit foarte mulți copii.

Notă în Ianuarie 2017

Abdulah locuiește acum și el cu mica lui familie într-o casă normală. El vorbește adânc și răspicat, își alege atent cuvintele, le înșiră ca pe perle prețioase – pentru că aceste cuvinte nou-nouțe sunt tot ceea ce el are mai de valoare în țara asta nouă. Șiraguri de perle – cuvinte noi și vechi, capul lui Abdu nu mai este greu și cuvintele intră și ies rând pe rând, ordonat și corect. El este acum zugrav și învață totul despre nuanțele de alb din casele nemților.

Abdullah însă visează în fiecare noapte că trage cu var roz, albastru și lila pereții din Idlib, că stinge varul în găleți mari și argintii și că flori nemaivăzute înfloresc pe zidurile orașului Idlib de lângă Aleppo.

T. Müller (Germania)

Priveghi pentru Quamishli / Jurnal de tabără
22 Octombrie 2015

Azi în Quamishli, un tânăr de 21 de ani a fost împușcat. Stop, de la început. Azi, în Quamishli, în Siria, un tânăr de 21 de ani, împreuna cu alți douăzeci de tineri, la fel ca el de tineri, au fost siliți să îngenuncheze și au fost împușcați în cap, rând pe rând, de bărbați rânjind a moarte, membri ai grupului IS.

Tânărul de 21 de ani are un frate, îl cheamă Jakub, Heissan Jakub. Și Jakub stă acum chircit pe o margine de pat de campanie, stă acolo deschis ca o rană roșie și nu poate respira, îl strânge de grumaz durerea. Și patul ăsta se află într-o tabără de refugiați din orașul meu, împreună cu alte paturi pe marginile cărora se leagănă alți și alți bărbați din Siria care îl țin de mâini pe Jakub. Jakub are mâini mari și aspre, el e un țăran care nu își mai sapă ogorul său din Quamishli, el are mâini care știu să țină o sapă și un plug, nu și o mitralieră. Astăseară l-am ținut și eu de mână și i-am plâns fratele mort, ca pe un frate adevărat – și acum sunt acasă la mine și nu mă pot opri din plâns pentru toți fiii și frații și tații care mor pe ogoarele lor.

Și apoi mi-a arătat Jakub poze în telefonul mobil – poze cu vecinii lui, o familie de șaisprezece persoane, oameni normali, femei bătrâne și grase zâmbind ca la fotograf, adolescente vopsite pe păr cu roșu râzând în obiectiv, copii unși pe bot cu marmeladă și bărbați voinici și serioși, oameni, oameni, oameni, care azi au fost aruncați unul câte unul în fântâna satului de lângă Quamishli de aceiași bărbați rânjind a moarte rea. Și știți ceva, la noapte cântă moartea la mitralieră, drujbă și cuțit în Quamishli pentru că the bad boys are in town și mâine dimineață o să tacă în praful uliței corpuri mici de copii și de mame calde încă, corpuri țepene de bunici și de tați.

În tot acest timp Jakub șade chircit pe marginea lui de pat în câmpul din orașul meu și privește în gol, în timp ce noi încă suntem calzi sub plapuma noastră de acasă, se leagănă singur în timp ce noi, acasă, ne ținem în brațe unii pe alții.

Telefonul lui Jakub pulsează în mâinile lui mari și inerte ca o inimă care așteaptă un transplant.

Diseară, când se lasă întunericul peste tabără, or să vină oameni care îl cunosc pe Jakub și o să facă un cerc în jurul lui și or să aprindă lumânări și o să îl țină de mâini și în brațe. Acestui om pe nume Jakub i se vor naște diseară frați și surori, în locul celui mort azi-noapte.

Și în locul celui mort anul trecut, același scenariu, aceeași locație.

Despre Quamishli

Quamishli este situat în nordul Siriei, la granița cu Irakul și Turcia. Este un oraș cu etnii mixte, în majoritate arabi, asirieni, kurzi, evrei și armeni. Orașul este considerat centrul creștin al Siriei. A fost fondat de refugiați de asirieni & sirieni care au scăpat genocidului asirian din Anatolia în 1920.

Înainte de războiul lui Assad, populația din Quamishli era de 40.000 din care, 25.000 aparțineau bisericii creștin -ortodoxe siriene. Azi se presupune că jumătate din creștini au părăsit orașul. Se presupune că și celalalte etnii au părăsit orașul.

Quamishli este controlat pe rând când de trupele lui Assad, când de grupările kurde sau de gruparea teroristă IS. Bărbații orașului sunt luați cu arcanul când de unii, când de alții.

Actualizare – Mai 2017

Jakub locuiește acum într-o casă și muncește într-o fabrică. Soția și fetițele lui au ajuns și ele aici, în siguranță. De doi ani jumate așteptau într-un cort în Grecia reunirea cu tatăl lor. Mâinile lui mari și aspre leagănă fetițele. Calde și vii. Quamishli trăiește. În altă limbă, în altă țară, însă trăiește. Jakub visează noapte de noapte zidurile casei sale din Quamishli și simte în vis mirosul reavăn al livezii de măslini după ploaie.

T. Müller (Germania)