La Sighet: INTERZIS accesu-n… CER!

În Sighet avem de toate,
Și mai bune și mai rele,
Pentru cei creștini palate,
Pentru păcătoși… belele.

Pe alei avem băncuțe,
Printre blocuri catedrale –
(Din păcate nu-s micuțe!)
Și-au păpat multe parale.

Mai avem și ceva drumuri,
(Alea faine-s spre cer!)
Sunt divine, flori, parfumuri,
Încărcate de mister.

Ce frumos!… te plimbi, alene,
Și deodată hop e-un semn,
Bariera – nota bene!
Te oprește foarte demn!

Cică-i de la-mpărăție
Un model public – privat,
Statul dă cu dărnicie
Cerul spune: e-ncuiat!

Ars Publica




Florile Lunii (autor, Dana Berciu)

De mii de ani, luna se plimbă pe orizontul apus, purtându-şi mândră stelele în păr. Sub umbra ei, lumea îşi duce pasul agale, acelaşi pas vechi, de la începuturile Creaţiei, pas definitoriu în omenire.

Fiat Lux! Şi s-a făcut lumină! Totul a fost desăvârşit prin aceste două cuvinte. Întotdeauna cuvintele vor deţine cea mai puternică armă şi vor putea înnegri orice tipar al societăţii. Întorcându-ne în timp, putem reflecta la un spaţiu existenţial simplist, lipsit de amalgamul modernităţii. Doar în acest spaţiu vom putea vedea faptul că omul era în perfectă simbioză cu natura. Armonia universală era stabilită de câmpiile pline de mac, de femeile blânde în rochii de in topit şi de viaţa dedicată cadrului bucolic patriarhal. Lumea autohtonă, mansuetudinea şi visele calde au pierit din cauza norilor negri îmbâcsiţi în sufletele atinse de evoluţia socială.

Astăzi, oamenii întorc spatele până şi cimitirelor. Din noi rămâne doar urma umbrelor plăpânde, iar buzele ne sunt pecetluite de ceara păcatului. Probabil vindecarea nu se află nici în pleoapele din cărbune stins, nici în rasism, nici în diferenţierea condiţiilor sociale, ci în aceleaşi câmpii pline de mac de la începuturile omenirii, în întoarcerea timpului trecut.

Câţi dintre noi nu ar cădea îngenuncheaţi în faţa soarelui mistuitor şi câţi nu ar culege florile lunii, lăsând în loc doar lacrimi? Uneori am impresia că acest lucru s-a întâmplat cândva, demult. Aşa am putea explica durerea omenirii în timpul ploilor fulgerătoare de primăvară. Câţi dintre noi nu şi-ar da sufletul pentru un gram de fericire? Toţi am face-o, exceptând, cel mai probabil, oamenii obişnuiţi să trăiască în câmpiile… cu mac.

Nu-mi doresc schimbarea spirituală, nu-mi doresc în jur oameni mândri, superficiali sau mai puțin morali. Vreau să mă uit cu blândețe la evoluția noastră, a ființelor umane și să constat plină de emoție că avem în ochi aceeași strălucire lăsată moștenire cu mii de ani în urmă.

Autor, Dana BERCIU,
absolventă a C.N. „Dragoș Vodă”




Micul Prinț s-a mutat la Poienile de sub Munte!

Echipa Centrului de Zi „Micul Prinț” a organizat o tabără educațională de 5 zile, adresată copiilor și tinerilor din Poienile de sub Munte, componentă a proiectului „Tabăra de vară animator zâmbete pentru cei mici”, proiect realizat cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Maramureș prin programul de finanțare nerambursabilă, domeniul tineret.

Educatorii și voluntarii centrului au avut ocazia să propună activități de dezvoltare personală, activități ludice, diferite concursuri și întreceri sportive, unor copii care până acum nu au avut șansa de a participa la acest tip de activitate non formală.

Activitățile inedite, precum și dăruirea și profesionalismul echipei educative au transformat acest proiect într-o experiență deosebită atât pentru cei care au propus-o cât mai ales pentru copiii care au „gustat” fiecare moment cu mare bucurie.

Nu ne așteptam ca legăturile formate să fie atât de strânse, dar comunitatea din Poienile de sub Munte a lăsat un zâmbet cald în sufletul educatorilor și voluntarilor participanți, dar, mai ales, speranța că acest tip de activitate va fi continuat și prin alte inițiative în acest frumos colț de Rai al Maramureșului.

Echipa Centrului de Zi „Micul Prinț”




Din folclorul local (culese de Marin Slujeru)

ELICOPTERUL LEIT
„CIL”-ul, Combinatul de Mobilă din Sighet, avea mii de angajaţi. Acolo lucra şi F. S. „Eram fericit. Cunoşteam pe toată lumea, aveam vreo sută de prieteni” – îmi povesteşte el. „Chiar dacă, pentru a ajunge la diverşi şefi şi şefuţi, trebuia să urci vreo …200 de etaje. Nu conta.”

Pe la mijlocul anilor ’80, veni în „vizită de lucru” la Combinat însuşi Ceuşescu. Ateriză chiar în piaţeta din faţă Sediului. A doua zi, S desenă întocmai elicopterul prezidenţial, pe o foaie de placaj. Creionul de lemn era foarte potrivit pentru asta, scriind uşor „în toate părţile”. Folosi şi culori. „Bravo! – îl felicită maistrul – , te propun la Proiectare!”

În aceeaşi zi, însă, S fu chemat în laboratorul secţiei. Îl luară în primire doi străini, în civil: ”To’arăşu’, dumneata nu-ţi dai seama ce-ai făcut! Dacă cineva copiază elicopterul to’arăşului Preşedinte? Să dispară!”. „Să nu te mai prind cu aşa ceva, că te dau afară!” – încheie muştruluirea maistrul, de faţă cu cei doi străini.

Aşa că, omul nostru îşi aruncă opera la tocător. Atunci se sfârşi şi cu „fresca”, o foaie de placaj pe care prietenul meu desenase mutrişoarele colegelor din secţie. Fetele stăteau la coadă, emoţionate, pentru a poza. Până acolo încât, în ziua în care îi venea rândul, Anuţă, săpânţanca, apăru cu un „permanent” impozant, în locul coadelor lungi: „Şonilă, astăzi io îs la rând!” (după Fábri Sándor)

IONU’ NOST’
Dând oraşul pentru a 4-a sau a 5-a oară, lui Ion, cântăreţ popular local, i se cere să intre pe sens interzis. După o vreme, omul nostru întreabă:
– Da’ bine mărg, tovarăşu’ locotenent?
– Bine, Ioane, bine…
Mai rulează o vreme şi iar întreabă:
– Da’ tăt bine mă duc?
– Bine, Ioane, bine…
Dintr-odată, Ion se burzuluieşte:
– Da’ cum, doamne, mă duc bine, că toată lumea zine, numa’ io mă duc?!
*
Altădată, ajuns responsabil de club, Ionu’ nost’ îşi dădu spargere la instrumentele muzicale şi staţie. Înscenarea eşuă, dovedindu-se că fereastra de la balcon, pe care, chipurile, intrase hoţul, fusese deschisă pe dinăuntru. Îl anchetau însuşi comandantul Miliţiei şi un tânăr locotenent – de fapt, îl loveau şi consemnau, cu schimbul. La un moment dat, comandantul este chemat la telefon. Ion:
– Da’ bine bateţi, tovarăşu’ locotenent!
– Cum, Ioane, la maşină?
– Şî-şe, şî-şe! Mai bine şi ca tovarăşu’ comandant!

Marin Slujeru (din culegerea în manuscris „CAPTURI DE MARAMUREŞ”)

sursă foto: Ion Mariș




Viața noastră pentru libertate (autor, Denisa Dunca)

Anul 1945 –  România nu mai dorește să fie agrară, puterea dorește industrializarea, noi, țăranii, ce ne câștigăm mâncarea prin muncă și trudă grea, trebuie sa fim colectivizați. Ne-au luat pământul, definiția noastră, au zis că-i al lor, ne-au pus să-l muncim și ne-au confiscat produsele, ne-am împotrivit și am fost închiși.

În momentele acelea copiii noștri s-au pierdut, valorile noastre au murit și cu ele s-au dus și șansele noastre la o țară dreaptă. Da, asta era situația României sub puterea sovietică. Ne-au cerut cote, eram obligați să predăm statului o mare parte din produsele noastre pentru că nu erau alimente la oraș și pentru că trebuia să despăgubim plata de război, ne lăsau doar cu grâul de sămânță pentru anul următor, câteodată nici cu atât. Ca țăran simplu și patriot de pe pământul Maramureșului, îmi prețuiesc țara, îmi cresc copiii și îmi iubesc familia, dar mă gândesc adeseori că toate lucrurile la care țin atât de mult vor fi pierdute.

Din ’49 au început să colectivizeze, noi ne-am opus și am fost arestați și deportați, a fost în zadar, nu valoram nimic în fața puterii comuniste. Ne-au confiscat pământul, animalele, casele și ne-am trezit peste noapte, mutați forțat și ilegal, în alte localități. Din pricina faptului că la noi au apărut mișcări de rezistență anticomunistă, Maramureșul a fost colectivizat în primă fază, doar pentru a face represiune, desigur.

Au venit direct la noi în Ieud prin luna martie a anului 1950, ne ziceau că localitatea avea un trecut reacționar și au vrut să dea un exemplu celorlalte comune ce par a fi autonome, au vrut să bage frica în noi, să ne arate că nu este nicio cale de scăpare dacă nu ne supunem. Au făcut G.A.C.-urile, ne-am conformat, iar soția mea a mers la G.A.C.-Văleni. S-a dus, ce era să facă, a mers de frică după ce a aflat că la noi în sat o mamă văduvă cu patru copii a refuzat sa meargă în colectiv și a fost bătută până și-a dat duhul, așa că nevasta mea nu s-a mai gândit, s-a dus să muncească.

Au mai fost și revolte, am participat la vreo două, la noi în sat și în Rozavlea, ne-am opus, n-am vrut să ne confiște pământul, n-am vrut să renunțăm la agoniseala noastră de-o viață. Și apoi ce am făcut? Ne-am răsculat… Am hotărât să mă alătur unui grup de rezistență alături de câțiva consăteni și am luat calea munților. Eram un grup de partizani formați din studenți, preoți, țărani, femei și bărbați. Eram înarmați și speram că vor veni să ne salveze americanii. Sătenii ne ajutau, ne ofereau adăpost și hrană.

Eram numiți ,,bandiți” și ,,haiduci” și am fost vânați unul câte unul, împușcați și spânzurați, iar cei rămași în viață am fost arestați, judecați și condamnați de către Tribunalul Militar din Oradea. Simțeam curajul și hotărârea cum ne curgea prin vene atunci când ne opuneam regimului, însă citeam și frica pe fețele noastre când am ajuns să fim închiși la Sighet. Mi-am privit copiii în lacrimi și am aflat cum e să suferi pentru patrie, ne-am ridicat și am luptat pentru drepturile noastre crezând că împreună nu vom putea fi doborâți, ne-am promis nouă că ne vom face auziți și, cu timpul, oamenii vor ști că am fost acolo și am apărat țara.

Poate ar fi trebuit să mă consolez cu faptul că nu e nicio scăpare din fața comunismului, însă nu am acceptat acest regim ce ne-a suprimat drepturile și ne-a făcut mașinării de lucru. Consemnarea și umilința erau primii pași spre decăderea țării, dar, răzvrătinde-ne  și alegând calea mai grea și mai chinuitoare, am renunțat la viețile noastre și am ajuns să fim torturați.

După ce ne-au colectivizat și ne-au distrus familiile nu găseam nicio urmă de resemnare și de supunere. Noi am luptat contra regimului, am fost închiși, dar știam că am murit cu demnitate și cu gândul că prin jertfa noastră am salvat țara. Am trăit istoria pe viu, am schimbat-o și am lăsat-o ca moștenire celor care doresc sa învețe din ea. Am dat viața noastră pentru libertate și dacă nu ar fi fost dragostea de patrie nu aveam pentru ce lupta.

Autor, Denisa Dunca,
clasa a X-a B, C.N. Dragoș Vodă
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.




Sighet – Biserica Reformată (III)

În data de 11 august 1859, un puternic incendiu pornit din strada Bastionului (azi Dr. Ioan Mihalyi de Apşa), care a mistuit o mare parte dintre clădirile din oraş, a provocat bisericii reformate distrugeri aşa de grave încât presbiteriul ia decizia demolării.

Proiectul noii biserici este realizat de Mozer József, un inginer din Sighet, iar reconstrucţia s-a bazat doar pe voluntariatul enoriaşilor sub coordonarea inginerului proiectant. Zidurile sunt demolate în totalitate, rămânând doar jumătatea turnului cu clopotniţă, care a fost întărit cu două contraforturi: a rămas neatinsă biserica de la subsol şi cripta, locul de veci al oamenilor de vază ai oraşului.

Punerea pietrei de temelie a avut loc în cadru festiv la 15 iunie 1862.

Anul 1867 marchează terminarea acoperişului, iar anul următor se finalizează tavanul în boltă al navelor. Prima slujbă a fost celebrată la 21 august 1870, an în care au fost terminate lucrările interioare.

Imaginea prezintă partea de sud-est a bisericii, construită în stil gotic anglo-saxon, specific gustului epocii. Scările în spirală, ce se termină în turnuleţe octogonale, duc spre balcoanele interioare. Pentru construcţie a fost folosită piatra sedimentară, adusă de pe dealul Solovan din cariera de piatră a familiei Várady.

 

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

 

 




Nopți de vis la… Sighet!

După o zi obositoare
Omul caută odihnă:
Câteodată somnul doare
Și n-aduce pace, tihnă.

Fericiți cei ce nu strigă,
Nu vorbesc și nu reclamă,
Iar pe noi nu ne obligă
Să-nțelegem nicio dramă!

Sigheteanul care doarme
E un cetățean onest,
Trece noaptea fără spaime,
E om liber, nu-n arest!

E o „noapte” chiar senină
Ce ne-arată-n plină vară
Destinația creștină:
Prea turistică și-amară.

Ars Publica




Blestemul spulberat (autor, Rada Pavel)

Căutam, pentru un proiect, școli abandonate. Prin județul Satu Mare. Ajungem și în satul Hotoan, ceva așa, antonimul lui „idilic”, pustiu în stânga, pustiu în dreapta, în spate o aspră și foarte distrusă șosea, din peisaj nu lipsea nici fântâna cu ciutura grea. În față, satul. Aparent, uitat de Dumnezeu (însă avea să ni se demonstreze, în curând, contrariul).

Ne îndreptăm țintit spre turla bisericii, căci școala pe-acolo ar trebui să fie și ea. Am deja ochiul format pentru clădirile de școli părăsite, e imposibil să nu le remarc, fără bâjbâieli. Însă uite că cea din Hotoan întârzie să se arate, așa că oprim în dreptul unor oameni adunați într-o mică reuniune lângă biserică și îi întreb:
„Îmi spuneți, vă rog, unde e școala veche?”
„Nu știm, nu suntem de aici”, îmi răspunde unul dintre ei.
Câțiva metri mai încolo, alt pâlc de oameni așteptând ceva, nu știu ce, oricum ulița era suspect de populată, trecusem înainte prin sate fără suflare și fără țipenie de om.
„Caut școala veche, mai există clădirea?”
„Noi nu știm, nu suntem de aici”, primesc iar răspuns.
Încep să răsuflu greu, de la căldură și de la nedumerire, să tot fi fost vreo 30 de grade și vreo 7-8 oameni care nu erau de acolo.
„Uite, crâșma”, spune Dani, „la crâșmă sigur sunt localnici.” Oprim, așadar, în dreptul crâșmei, cu vreo două mese ocupate pe o terasă improvizată.
„Pe unde o luăm ca să ajungem la școala veche?”
„Nu suntem de aici!”
Nu se poaaaateeee! Ăștia s-au înțeles, își bat joc, asta e distracția satului.
Peste câțiva metri, gata satul. Gata. Tufe.
„Mă duc la femeia aia în curte. Uite, acum a ieșit din casă în papuci, nu se poate să nu fie de aici.”, îi zic lui Dani…
„Doamnă, știți să fie o școală abandonată pe aici?” Femeia îmi spune că da, am trecut pe lângă ea. De la „monument”, o iau în dreapta.
„Dar cu oamenii ăștia care nu-s de aici, ce-i cu ei? De unde sunt, dacă nu de aici?”
„Așteaptă să intre la părintele la dezlegare. Știe să dezlege blesteme.”, îmi răspunde unica localnică a Hotoanului.
Tăcere.
„Dani, dacă tot am venit până aici, ne băgăm la o dezlegare?”
„Nu, că trebuie să ajung la 5 în Satu Mare”.

În fine, ce să vă mai zic. Am găsit școala, vai de ea. Una dintre încăperi avea un perete prăbușit, cealaltă avea ușa închisă cu lacăt. Nu am dezlegat lacătul, nici blestemele, dar măcar fusese dezlegat misterul satului cu cei mai mulți oameni care nu sunt din el.

Autor, Rada PAVEL




Tabăra de vară: animator zâmbete pentru cei mici

Asociația „Frați Minori Capucini” anunţã cã a obţinut sprijin financiar în valoare de 9.000 de lei de la Consiliul Judeţean Maramureş prin programul de finanţare nerambursabilã, domeniul tineret.

Asociația va asigura din contribuție proprie suma de 1.000 de lei pentru implementarea proiectului „Tabãra de varã animator zâmbete pentru cei mici” derulat în Poienile de Sub Munte în parteneriat cu Şcoala Gimnazialã Nr. 4.

Sursa: echipa de implementare a proiectului




Tabita (autor, Ileana Pisuc)

Mi-a trebuit o viață ca să am parte de o așa experiență, cum poate mulți nici n-ar visa-o vreodată. Cum ați reacționa când ați intra în curte și v-ar întâmpina la poartă un pui de căprioară în carne și oase?

Deloc speriată, dimpotrivă, bucuroasă că în sfârșit ai venit acasă, adulmecându-te cu botișorul umed și fin, și zburdând în jurul tău, de parcă te-ar ști de când lumea.

Pe moment, mi-am înăbușit un strigăt de uimire, zicând-mi că așa ceva e de domeniul irealului. E adevărat că în urmă cu o seară, până noaptea târziu s-au auzit în dealul din vecinătate niște urlete ciudate, ce răsunau până în apropierea casei mele. Le-am asociat unui animal rănit sau încolțit și, la gândul că proprietatea mea este protejată de un gard destul de înalt, m-am liniștit și, în cele din urmă am adormit.

N-am bănuit niciodată ce semnificau acele urlete. Numai după ce m-am trezit cu puiul de căprioară în față am realizat și am refăcut filmul întâmplării.

Pe undeva, m-am simțit și vinovată, deoarece am contribuit fără voia mea la „escapada” acestei mici sălbăticiuni în curtea mea. Curte pe care am amenajat-o ca pe o oază de verdeață, cu pitici, ciupercuțe, cu flori de toate culorile, cu straturi cu toate soiurile de legume și zarzavaturi. Degeaba mama capră a încercat s-o tempereze pe zvăpăiata cornută prin toate mijlocele (chiar și sonore), curiozitatea a fost mai mare și cred că dintr-o săritură mai înaltă de pe deal, a săltat gardul și s-a trezit în „grădina mea minunată”.

Pentru ea, fiecare floare, fiecare ciupercuță era ceva inedit, cu atâta curiozitate o atingea pe fiecare în parte, iar dacă îi plăcea și cum miroase, ele sfârșeau în botișorul delicat. Cel mai mult i-au plăcut crinii, îi mirosea, iar apoi, petală cu petală, dispăreau în gura fremătândă după alte delicii.

Tot ce era roșu o atrăgea, begoniile de pe straturi în mod deosebit erau atracția principală. Asta până când a descoperit straturile cu zarzavat. Lujerii de castraveți cu florile lor galbene erau un adevărat festin. Ba o crenguță de mărar, ba un fir de ceapă, de pătrunjel… n-a rămas nimic neexperimentat. Nu avea nici o reținere. I-am pus apă să bea, după atâta osteneală. Pe toate le primea fără nici o frică.

Din când în când, avea însă așa, ca o tresărire, își îndrepta urechiușele în direcția dealului pândind parcă un semnal. Dădea înconjur gardului viu din fundul curții, apoi se apropia de mine, mă lăsa s-o cuprind pe după gât și să-mi lipesc capul de al ei.

Îmi treceau prin gând o mulțime de gânduri, ce să fac cu ea, cum s-o protejez, pe cine să anunț, până ce nepoata care studiază Zootehnia, mi-a explicat că acele urlete (behăituri) ciudate din noapte, erau plânsetele mamei capre care o aștepta, și că ar trebui s-o eliberez dincolo de gard. Pericolul era că s-ar putea ca mama să-și piardă răbdarea s-o mai aștepte și să plece fără ea. Am desfăcut o bucată din gard –  frică mi-a fost ca nu cumva odată eliberată s-o apuce către case unde putea fi rănită de vreun câine.

Am condus-o încet, încet spre deal, se uita parcă cu părere de rău după mine, iar se întorcea, asta până când un foșnet venit din hățișurile din spatele ei i-a atras atenția și, din câteva sărituri, s-a făcut nevăzută. Cred că mama o aștepta și bucuria revederii celor două, mi-a compensat umbra de tristețe ce m-a cuprins că visul frumos se terminase.

A fost ca în viață. Câteodată, prețul curiozității îți poate pune viața în pericol, dar frumusețea experienței merită câteodată riscul. Cred că pe viitor va învăța și acest pui de căprioară că nu tot ce e roșu e și bun de mâncat, și că nu tot ce-ți ia ochii îți e și de folos. Tot secretul e să se găsească omul care să te ghideze, să-ți arate calea, să te ajute să scapi din capcane.

Îmi doresc o lume din care să dispară sintagma „vânător-vânat”, iar glonțul să nu fie soluția finală nici măcar pentru dobitoace!

Ileana Pisuc,
29 iunie 2017