În perioada 28-30 iulie 2017, Muzeul Maramureșean în parteneriat cu Grupul „Creativ de Sighet” organizează cea de-a doua ediție a Târgului CREATIV.

Prima ediție a Târgului Creativ a reunit 17 artizani din zona Sighetului și a fost realizat la inițiativa dlui Mihail Manole. Practic, el a fost cu ideea, iar eu am mobilizat meșterii urbani. Împreună cu dna Barz Mirela din cadrul Muzeului Etnografic Sighet am organizat acest mic eveniment. Eu am dat numele grupului și astfel ne-am adunat sub denumirea „Creativ de Sighet”. Am considerat prima ediție a acestui târg un succes având în vedere că am avut peste 300 de vizitatori și că produsele noastre au avut trecere, începând de la bijuterii și sculpturi, până la lumânări și picturi.

Anul acesta avem noi surprize pentru sighetetnii care ne vor vizita.

Va așteptăm cu drag la Muzeul Etnografic, între orele 09:00 și 18:00! (Ancuța Pop, organizator)

Destinația: Cracovia. De ce? Cracovia este o bijuterie arhitecturală, culturală, istorică şi artistică. Obiectivele turistice sunt vizitate de milioane de oameni anual. După deportările evreilor din Cracovia, polonezii au păstrat toate activităţile pe care evreii le conduceau înainte de a fi deportaţi, ca simbol al memoriei lor.

Primul obiectiv: „Fabrica lui Schindler” devenită muzeu în anul 2010. Muzeul este situat pe strada Lipova nr.4. Fabrica unde s-a alcătuit cea mai cunoscută listă din lume, „Lista lui Schindler”, listă ce cuprinde numele a peste 1000 de evrei ce au scăpat de „soluţia finală”.

La începutul turului, într-o sala de cinema este prezentat un filmuleţ cu mărturii ale evreilor care au supravieţuit şi alte câteva informaţii interesante cu privire la funcţionarea uzinei şi a vieţii de atunci. Partea administrativă a clădirii a rămas intactă – aici este amplasată Arca Supravieţuitorilor executată din mii de vase metalice emailate, în interior fiind scrise numele celor peste 1000 de evrei pe care Schindler i-a salvat. Este necesar un tur de cel puţin 3 ore ca să poţi trece prin toate cele 45 de încăperi pentru a urmări cu atenţie oferta muzeului ce constă în prezentări multimedia, ziare, obiecte personale ale localnicilor şi naziştilor, documente personale şi oficiale care au portretizat perioada tragică din perioada războiului. Fiecare camera are o tematică. Poţi umbla pe „străzile pietruite din Cracovia”, poţi intra într-un „apartament evreiesc” şi vizita o parte a ghetoului reconstituit în muzeu.

Trecerea dintr-o încăpere în altă îţi dă anumite stări ce greu le poţi rosti, aerul parcă este şi el aparte. Încărcătura istorică, dovezile păstrate, obiectele ce pot nu doar să fie privite ci şi atinse… o haină aruncată peste o bancă, o pălărie prin care poţi să vezi gaura glonţului ce a curmat viaţa celui ce a purtat-o, jucăriile pe care le aveau copiii în ghetou, frizeria, farmacia… toate au avut rostul lor… temporar pentru unii, salvator pentru alţii.

De asemenea, este prezentată viaţa polonezilor în timpul ocupaţiei naziste din perioada 1939-1945, viaţa oraşului şi soarta evreilor din Cracovia în timpul celui de al doilea război mondial, mărturiile supravieţuitorilor, ilustrarea prin obiecte, înregistrări audio şi video ale perioadei de la începutul războiului până la eliberarea Poloniei în 1945.

Dacă am rămas impresionată? Unii dintre noi asta văd în vizita unui muzeu… nu, nu am fost impresionată, m-am simţit vinovată, vinovată pentru noi, specia umană şi ceea ce suntem capabili să facem, să gândim. Ai impresia că toate traumele omenirii nu ne-au învăţat destul, am simţit ruşine, ruşine faţă de modul nostru de a percepe şi expune anumite lucruri. Indiferenţa şi superficialitatea fac rău oamenilor, acţiunile nostre în scopul unei ideologii ne determină la fapte pe care cu greu le poţi digera în conştiinţă, pentru cei ce avem.

Mă întreb care a fost factorul declanşator al conştiinţei lui Oskar Schindler. Mirosul morţii? Sau există şi alte lucruri ce determină trezirea?

Nu ştiu de ce şi în zilele de azi se întâmplă fapte împotriva omului… Acţionăm tot conştient? Ce este conştiinţa?! Rămân la această întrebare.

Autor, Ştefania Adela POP, artist plastic

Marți, 18 iulie 2017, a avut loc Cupa Presei la Tir, concurs organizat de Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Sighet.

Reprezentanții presei au lăsat pentru câteva zeci de minute reportofonul, pixul și carnetul de luat notițe și au învățat să tragă la țintă cu pistolul. După un instructaj atent realizat și o simulare a tragerii la cele două ținte, concursul a debutat cu un foc de 12 gloanțe de calibru mic, îndreptate spre ținte.

Din cei 12 oameni de presă prezenți, locul întâi a fost obținut de Radu Ona, cameraman la TV. Sighet, urmat de regizorul tehnic Sergiu Șerban. Nu doar bărbații s-au descurcat bine la acest concurs, mențiunea fiind luată de Ioana Popovici, reporter Radio România Sighet. Diplomele au fost înmânate de chestorul de poliție Liviu Bute, șeful ITPF Sighet, și purtătorul de cuvânt Radu Lungu.

„Cupa Presei la Tir face parte dintr-un șir de evenimente organizate cu ocazia sărbătoririi Zilei Poliției de Frontieră Române care va avea loc pe data de 24 iulie”, a precizat chestorul de poliție Liviu Bute.

Autor, Diana Mariana APOPI

Cel mai periculos lucru este să consideri o persoană mai mult decât o persoană. Acum mult timp m-am simțit blocată. Pierdută în propriul corp și propria minte. M-am simțit pierdută în timp. Am fost disperată să scap… să ies.

Am vrut să vină epoca mea lipsă, pe care să nu o parcurg și să nu o trăiesc la fel cum fac restul oamenilor. Am vrut să mor.

Dar ceva s-a întâmplat… am simțit că această condamnare la viață e de fapt o binecuvântare. Viața e un joc care merită jucat. Deși sunt într-un ocean uman plin de nepăsare în care indiferența pare un colac de salvare, eu am ales să fiu eu. Ofer ceea ce aș vrea să primesc. În acel moment m-am înecat în misterul divinității și mi-am creat propriul mit.

Acum mă comport ca atunci când eram doar o copilă, în lumea mea, senină și pură. Simt viața și o trăiesc în toată perfecțiunea ei defectă. Observ totul cu admirație, mă descompun în universul meu și renasc din praful viselor mele și esența de flori. Distrug iluzii și vindec durerea din ochii oamenilor.

Facultate, slujbă, soț… Ispita vieții adevărate. Eu nu-s aşa. Nu am nici un plan pentru viitor… încă. Îmi trăiesc prezentul. Nu sunt un miracol. Nu sunt o aventurieră. Nu sunt un lucru prețios. Sunt doar o fată. Sunt fata care are un mit ce e doar o iluzie pentru oameni. Fata pe care oamenii mereu au privit-o și au văzut ceea ce au vrut ei să vadă.

Tu ai simțit vreodată că ești pe cale să cazi în brațele morții și totul să se ducă într-un loc care aparent nu există? Nu fii un simplu muribund pierdut în neant și plăcerile vieții. Pare așa greu să scapi din mintea ta, să-ți părăsești idealurile și toate gândurile negative pe care le-ai acumulat până în acest moment. Pare așa greu să renunți la oameni, pare așa greu să pleci de lângă ceea ce nu te face fericit, dar la un moment dat o să ai curajul să evadezi.
O să ai curajul de a gândi într-un alt mod. Până la urmă omul devine ceea ce gândește. Credința înseamnă să ai încredere în puterea binelui. Teama echivalează cu credință în puterea răului. Înțelepciunea oamenilor nu există, oamenii sunt doar suma informațiilor pe care le-au primit. Oamenii se feresc să devină ceea ce deja sunt: DIVINI! Se desconsideră și se distrug.

Le mulțumesc tuturor oamenilor doar prin simplul fapt că au existat şi există în viața mea. Ştiu că nu am fost vreodată fiica ideală, cea mai bună elevă, cea mai înțelegătoare prietenă şi o iubită perfectă. Îmi pare rău dacă la un moment dat am fost cuprinsă de orgoliu şi furie, manifestările mele nu sunt exemplare şi nici nu ar trebui să fie comparate având în vedere că toți suntem diferiți. Chiar dacă suntem diferiți aveam fiecare în parte ceva special.

Autor, Mădălina DANCI
clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”

E singură în camera de zi, de fapt e singură în tot apartamentul. Iar dacă e să fie sinceră până la capăt, apartament e mult spus pentru cei 24 de metri pătraţi care înghesuie o cameră, o bucătărie şi o baie în care niciodată nu ar fi încăput mai mult de o persoană. Ai fi zis că se simte părăsită dar nu, nici vorbă. Nu prea are cum, cu toate zgomotele care intră de afară prin fereastra larg deschisă, acoperită cu perdea, ca o adolescentă pudică ce mai păstrează un colţ de cămaşă care să-i ascundă goliciunea. Lumea de afară, vie, vorbitoare, e la un pas de ea, răzbate prin perdea, îşi face simţită prezenţa. Adolescenţii din cartierul cu renume îndoielnic se ceartă de la nişte bani ori de la o fată, nu poate să descifreze prea bine, franceza e o limbă imposibilă, prea muzicală să fie vorbită. O motocicletă trece în viteză oprind pentru câteva secunde discuţiile. Din blocul din faţă, aşezat atât de aproape încât intimitatea fără draperii e nulă, se aude o voce piţigăiată de femeie care strigă „N’y va pas! Léon! M’entends-tu?” Vecinul de la doi încearcă să deschidă uşa de la apartament care nu vrea să se deschidă, rămâne blocată undeva, într-un colţ şi sunt necesare multiple smucituri destul de gălăgioase însoţite de câte un „merde” sonor.

Mara încerca să se sustragă tuturor zgomotelor pentru a se putea în sfârşit concentra la ceea ce o interesa mai mult. După toată ziua lungă în care se întâmplaseră lucruri cât într-un an, nu-şi dorea decât să fie singură şi să se gândească, încercând să atribuie fiecărui eveniment un sens. Dar toate acele zgomote erau prea aproape, nu le putea îndepărta, le auzea cu ecou şi repetitiv, asemenea picăturii chinezeşti. Se ridică şi  închise fereastra cu toate că era cald şi avea senzaţia că se sufocă. Toate zgomotele şi mai ales glasurile oamenilor, răsunând aproape şi spart, pătrunzând în intimitatea ei şi răzuindu-i carapacea, o iritau  mai mult decât căldura. În scurt timp începu să transpire dar nu dădu importanţă acestui lucru. Merse la bucătărie, deschise frigiderul bucurându-se sincer de răcoarea ce o dădea şi îşi luă o sticlă de pepsi. Când închise uşa, imaginea câinelui care dădea din coadă şi care apăruse brusc în raza ei vizuală o făcu să rămână încremenită vreo 20 de secunde. Era un maidanez de mărime medie, negru ca smoala, cu urechi ascuţite şi o coadă ce părea să fi fost cândva ciuntită pentru a-l face să arate mai de rasă. Mara îl privi încercând să-i găsească şi lui un loc în toată povestea asta.

Când i-a spus Sandu că vor pleca împreună, nu l-a crezut. Apoi a văzut că era serios şi a zis de ce nu, în ţară nu o aştepta la vie en rose ca în cântecul acela cu multe r-uri. A trebuit să facă faţă lamentărilor alor ei dar nimic nu putea să-i schimbe hotărârea, aceea de a pleca cu Sandu la Paris. Erau tineri, tocmai terminaseră liceul, credeau că se iubesc iar anii 2000 nu erau tocmai o perioadă în care să-ţi facă plăcere să trăieşti în România. Dacă prindeai ocazia să pleci, plecai fără să te uiţi înapoi, aşa gândea atunci iar acum, după 16 ani, nimic nu s-a schimbat din punctul acesta de vedere.

A pus câteva felii de salam pe un şerveţel, oferindu-le câinelui care continua să dea din coadă şi a completat festinul cu un bol de lapte.

– Hai, mănâncă, măcar tu, eu nu pot, simt că mi-ar bloca traheea dacă aş încerca, a spus neîndrăznind să-l mângâie.

L-a găsit în acea după-amiază şi nu a mai putut scăpa de el, s-a ţinut scai de ea, oricât l-a alungat, oricât a alergat sau  a încercat să-l păcălească într-un fel sau altul. Când a văzut-o plângând, nu s-a mai dezlipit de ea. Doctorul acela drăguţ cu mustaţă i-a spus „trebuie să facem analize complete, mai multe investigaţii, e o tumoare anormal de mare, de ce aţi aşteptat până acum”, normal că plângea, ce altceva poţi să faci atunci când te gândeşti că te aşteaptă o perioadă cu multe chinuri care se poate sfârşi cu nimic, mori şi gata.  Ce poţi face, plângi şi te gândeşti că nu-i drept, că la 30 şi ceva de ani e nepotrivit să mori mai ales când tot ce ai făcut până atunci a fost să munceşti printre străini, singură, pentru că Sandu a părăsit-o după vreo două luni, insensibil la toate protestele ei şi ridicând din umeri la vestea că e însărcinată.

Lăsă câinele în bucătărie şi se îndreptă din nou spre camera care plutea într-un soi de gelatină vâscoasă, imposibil de respirat. Auzi câteva tunete şi deschise fereastra, expunându-se resemnată zgomotelor care făceau atmosfera de seară a acelui cartier parizian îndepărtat de tot ceea ce ştie turistul, cu miros de ploaie, urină şi asfalt încins. Poate că în sinea ei îşi dorise să o urmeze câinele, poate printre lacrimi îi spunea hai cu mine, sunt complet singură şi voi muri într-un an, poate mai puţin.  Îl întrebase pe doctorul care în alte condiţii i s-ar fi părut drăguţ:

– Je vais mourir, monsieur le docteur? cu un accent care nu se prea îmbunătăţise cu timpul.
– Pas de panique, madame, on va voir, on va voir.

Dar ea ştia ce înseamnă asta. Ştia că speranţe sunt puţine, că asigurarea medicală nu-i acoperă toate costurile pentru investigaţiile plănuite de doctor, că nu va face faţă efortului de a munci în fiecare zi pentru a putea trimite bani în ţară şi pentru a plăti tot. Iar doctorul avea o privire în care se putea citi foarte clar mila. Nu putea suporta mila, orice suporta dar nu mila, aşa că a avut ca de obicei în aceste situaţii un acces de furie în care a înjurat româneşte şi a trântit scaunul de podea astfel încât doctorul a poftit-o scurt afară să se calmeze. Nu s-a mai întors în cabinet.

Oftă la gândul că va trebui să caute alt doctor sau să se scuze cu puţinele mijloace lingvistice pe care le avea. Nimeni nu aşteptase de la ea să gândească, poate doar profesorul de matematică din liceu pe care oricum îl dezamăgise neprezentându-se la bacalaureat, totdeauna îi spunea Mara, tu ai o minte brici dar trebuie să o foloseşti, dacă nu faci asta va amorţi şi nu te vei mai putea folosi de ea. Cu timpul amorţise, într-adevăr, mai mult sau mai puţin confortabil, era o piesă pe care o ascultase demult, nu mai contează, nimeni nu a aşteptat de la ea să vorbească, să gândească mai mult decât strictul necesar: să nu fie scame, să pui mâncarea în cuptorul cu microunde, să iei copiii de la şcoală, să cumperi portocale, să calci cămăşile, nu cine a luat premiul Nobel, nu ce a mai scris Michel Houellebecq, nu ultimul film de la Cannes. Nu era plătită pentru asta, nu interesa pe nimeni ce crede despre asta şi nu câştiga nimic gândindu-se ba mai mult, gândurile îi dădeau tot felul de suferinţe, o făceau să-şi pună întrebări şi mai tot timpul sfârşea plângând. Aşa că nu, nu gândise. Dar acum… Acum nu i se lasă alternativă. Acum nu mai poate spune mâine, luna viitoare, vara viitoare, este un mare semn de întrebare dacă mai ajunge până acolo, trebuie să gândească în prezent, să facă planuri de scurtă durată şi asta de câteva ore. Ore în care primise vestea, fugise din cabinetul doctorului, nu se prezentase la familia Corbin pentru curăţenie ba mai mult, nici nu luase copiii de la şcoală şi cireaşa de pe tort, avea un câine. Mătuşa ei tot aşa murise: cancer la sân. Şi o verişoară îndepărtată de-a mamei ei.  Şi acum venise rândul ei. Ce altceva putea fi tumoarea pe care o simţea de fiecare dată când făcea duş? Şi privirea plină de milă a doctorului?

Privi în jur. Camera era atât de mică încât nu încăpea mare lucru, de fapt nici nu ar fi avut ce să pună în ea dacă ar fi fost mai mare. Patul, o masă la care mânca pentru că în bucătărie, de când îşi cumpărase frigiderul nu mai era spaţiu decât pentru gătit, un dulap şi un ghiveci cu un trandafir japonez care înflorea cu regularitate etalând o floare superbă timp de 24 de ore. Aici căuta, întoarsă înspre interior, locul perfect pentru discuţii cu ea însăşi. Pentru că trebuia să-şi stăpânească lacrimile, să nu se lase dărâmată, întotdeauna a fost o luptătoare, nu putea să se lase în ultimul an din viaţă. Asta dacă mai rezista atât de mult. Ezita între o sală de balet cu oglinzi de jur împrejur şi cu toate neoanele aprinse şi un luminiş în plină zi de vară unde nu exista picior de om, doar animalele care o cunoşteau şi veneau să socializeze cu ea, mişcându-şi abia perceptibil botul umed. Avusese cândva prin liceu un loc al ei dar îl uitase repede. Îi explicase mamei ei când o dusese pe fetiţă în ţară, după un an de chin, răceli, otite, plâns şi nopţi nedormite.

– Nu mai pot să am grijă de ea, ia-o tu, m-ai crescut pe mine şi pe Doru, o vei creşte şi pe ea. Voi veni cât de des voi putea şi îţi voi trimite bani în fiecare lună.
– Nu te mai duce, draga mamii, îi spuse mama ei, de ce să mai pleci, rămâi şi tu, vei găsi aici ceva de lucru.
– Şi să murim toţi de foame? Pensiile voastre abia vă ajung vouă, eu cât aş putea câştiga, nici măcar bacalaureatul nu-l am!

A plecat din nou fără să stea prea mult pe gânduri. A muncit fără să se menajeze, când la o familie când la alta. Trimitea bani mamei ei, vorbea din când în când cu fetiţa, Maria, care devenise între timp o adolescentă deşirată, cu părul lung şi faţa plină de coşuri. Petrecuseră câteva sărbători împreună dar nu o cunoştea deloc, nu ştia ce-i place, era o străină care semăna cu Sandu şi avea mersul ei. Era interiorizată, tristă, nu vorbea decât monosilabic cu ea, parcă ar fi vrut să-i îngreuneze şi mai mult conştiinţa.

O bătaie scurtă în uşa urmată de un lătrat o smulse din locul în care putea să gândească şi unde nu mai fusese de ani buni. Îşi descoperi obrazul ud de lacrimi. Se şterse repede încercând în acelaşi timp să-şi aducă aminte ce caută un câine în casa ei şi îndreptându-se spre uşă se întreba cine putea fi. Aruncă o privire în oglinda mică de pe hol şi văzându-şi cearcănele mari, părul murdar dar încă negru, fără nici un fir alb, puţin prea lung pentru că de obicei îl purta scurt de tot, ridurile care săpau şănţuleţe, i se păru că totul e o farsă, era mult prea bătrână la cei 34 de ani ai ei, mult prea slabă, mult prea tristă.  Deschise uşa, împingând câinele care i se tot încurca printre picioare. Era Dana din scara vecină, româncă şi ea, venită acum 2 ani, mai tânără decât ea dar tot cu cearcăne, tot tristă.

– Dana, e vreo problemă?
– Bonsoir, ar fi una mică de tot. Dar ce-i cu tine, zise, dând cu ochii de câine şi zărind-o cum îşi mai şterge o lacrimă.
– Nimic deosebit, mă gândeam ce să fac mai departe, cred că e timpul pentru o schimbare.
– Aha, şi eu m-aş gândi dacă nu ar fi atâtea de plătit şi atâtea guri de hrănit. Cât suntem sănătoşi le facem pe toate, nu?
– Da, suspină Mara făcându-i loc să intre.
– Nu intru. Ştii, voiam să-ţi spun ceva dar să nu te îngrijorezi prea tare.
– Hai înăuntru doar n-o să-mi spui pe scară!
– Doar 2 minute intru. Nu aş fi venit în seara asta dar mi s-a părut important.
– Hai, intră, mergem în cameră, în bucătărie nu am loc de stat. Iartă-mă, spuse, eliberând un scaun de haine, nu prea primesc vizite.
– Stai liniştită, şi la mine e la fel, cine are timp de aşa ceva?
– Suntem ca cizmarii fără cizme… ştii … facem curat în alte case iar la noi e dezastru, spuse Mara uitându-se la dezordinea din jur. Îngrijim alţi copii… Nu mai continuă, simţind că începe să-i tremure vocea. Câinele se ghemui la picioarele ei.
– Da… se prefăcu Dana că nu-i observă tulburarea. Uite, în seara asta am vorbit acasă. Tu ai apucat?
– Nu, nu încă, poate sun doar mâine, nu vorbim în fiecare zi.
– Cred că ar trebui să suni azi, spuse grav Dana încercând să culeagă câteva scame invizibile de pe genunchi.
– De ce?
– Fata mea o ştie pe a ta, ţi-am spus, sunt la aceeaşi şcoală.
– Da, mi-ai spus. S-a întâmplat ceva?
– Cred că da. Mi-a spus azi că nu a mai fost la şcoală de aproape o săptămână iar atunci când cineva o sună mama ta îi spune că fata a plecat la tine în Franţa.
– Cum?  Am vorbit acum două zile cu mama, totul părea în regulă.
– Poate n-ar strica să verifici, eu ţi-am spus ce am aflat de la fiică-mea, şi eu aş vrea să ştiu dacă ar fi vorba despre copilul meu, de aia ţi-am spus.
– Da, merci, spuse melancolică Mara, simţind că toată presiunea clipei e pe umerii ei. O să sun, precis e vreo neînţelegere.
– Poate, spuse Dana şi se ridică brusc, mişcarea făcându-l pe câine să se ridice şi el. Şi scapă de câinele ăsta , e ciudat şi apoi ce să faci cu el? Noi ne permitem doar să muncim, adaugă cu un strop de invidie faţă de Mara care nu era complet singură, avea un câine.
– O să scap, repetă mecanic, cu privirea rătăcită şi nefiind în stare să lege două gânduri unul de altul, de fapt era ca şi cum mintea s-ar fi apărat, forţând-o să se gândească la blugii Danei uzaţi de la atâta spălat, la tricoul ei cu două numere mai mari care presupunea că e al bărbatului care mai vine pe la ea seara târziu şi pleacă dimineaţa devreme, la părul ros de la folosirea în exces a unui acaju demodat. Care o îmbătrânea deşi era lung până la umeri şi ar fi fost frumos cu o culoare mai normală.

Rămasă din nou singură, îşi apăsă fruntea de uşa de la intrare, tare de tot, până când simţi că-i dau lacrimile. Câinele scheuna încetişor. Intră calmă în camera pe care în acele momente o ura din tot sufletul, de parcă ar fi găsit-o vinovată pentru toată disperarea şi neputinţa ei. Mecanic, îşi luă o geantă de umăr mică în care îşi îngrămădi vreo două lucruri, poşeta, se îmbrăcă cu singura fustă pe care o avea, îşi luă şi pantofii cu toc mic cu care aproape uitase să meargă, un tricou din bumbac si un jerseu. S-a spălat pe faţă şi abia după a fost în stare să gândească ceea ce până atunci făcuse automat. Va pleca pur şi simplu, nimeni nu-i va duce dorul, nimeni nu o iubea, nimeni nu avea cu adevărat nevoie de ea. Câinele se agita şi el, bănuind că se  întâmplă ceva.

– Cu tine ce să fac? Vedem pe drum, rămâi şi tu pe undeva, oricum în avion nu te lasă, aşa că, poate vrei să pleci de acum, spuse deschizându-i uşa.

Dar câinele se uita la ea, nemişcat, dând doar din coadă.

– Bine, condu-mă până la taxi dacă vrei aşa. Eu plec.

O pufni iar plânsul. Mai aruncă o ultimă privire în jur, închise uşa, lăsă cheia sub prag şi coborî scările în goană, tropăind un pic cam tare cu pantofii de care se dezobişnuise purtând toată ziua tenişi. Câinele lătra din când în când,  bucuros că are parte de acţiune şi sărind în jurul ei. Îndepărtându-se de cartier, Mara traversă în goană piaţa ce risca dintr-un moment într-altul să-şi piardă lumina slabă care o scălda după ploaie, gândindu-se ce ciudat că nu se simţise niciodată mai liberă ca în acel moment când alerga să-şi reîntâlnească viaţa uitată, însoţită de un câine străin care poate o iubea pentru că se bucura pentru ea şi lătra din când în când ca şi cum i-ar fi spus  „În sfârşit! De-acum înainte e doar o chestiune de timp.”

Autor, Crina VOINAGHI

Cu ocazia aniversării a 30 de ani de activitate, Corul „Nostalgia” din Haifa – Israel îi invită pe toți sighetenii la spectacolul de marți, 25 iulie 2017, de la ora 17.00, la Sinagoga Evreiască (str. Basarabiei, nr. 10).

Corul „Nostalgia”, înființat în anul 1987, a prezentat spectacole în Spania, Germania și în alte țări de pe Continentul European.
Dirijor: Uzi Essner.

Corul „Vocile Hebronului” este alcătuit din membri din localitățile Zichron Yakov (Amintirea lui Yakov -localitate înființată din donația baronului Yakov de Rothchild în anii 1882-1888) și Ghivat Ada (Dealul lui Ada). Prezintă spectacole în localitățile din Israel.
Dirijor: Haim Essner.

Sâmbătă, 15 iulie 2017, Ion Bledea și-a invitat și întâlnit prietenii – artiști, iubitori de artă, cunoscuți – pentru a-i delecta cu lucrările sale într-o ambianță familială oferită de galeria personală de… acasă. Evenimentul „Dialogul artistului cu prietenii”, demarat împreună cu Editura „Valea Verde”, a ajuns la ediția a III-a.

Douăzeci de lucrări recent create au fost amplasate pe simezele imaginare ale curții tapetate cu un covor verde, în ton cu natura, acolo unde se naște materia primă a artistului: lemnul.

Întâlnirea a fost „moderată” de prietenii lui Ion Bledea care au subliniat valoarea artistului și au prezentat publicului din grădină repere din biografia sculptorului. Ioan Dorel Todea, Ion Mariș, Mihai Dăncuș, Gheorghe Iancu, Valentin Rozsnyai, Ioan Tivadar și Adela Ștefania Pop au punctat, în mod personalizat, traiectoria artistului și rezultatele remarcabile pe care le-a obținut Ion Bleadea de-a lungul parcursului artistic.

Un moment aparte, sincer și sensibil a fost intervenția nepoatei artistului, Antonia  Ilaria Ștețiu, care și-a „elogiat” artistul-bunic-sculptor, menționând, printre altele, că din mâinile bunicului ei s-au născut peste 1.200 de lucrări.

Partea „oficială” a fost încheiată cu un frumos cântec de dragoste interpretat de cunoscuta culegătoare de folclor autentic și de păstrătoare a tradițiilor, Măriuca Verdeș.

Publicul a admirat lucrările expuse, cu o tematică diversificată și incitantă, s-au depănat amintiri, grădina devenind și un studio foto-video ad-hoc, participanții simțindu-se favorizați că intră în grupul de prieteni ai sculptorului Ion Bledea, artist care face cinste Sighetului și României.

La întâlnirea din grădina-galerie – de artă a lui Ion Bledea au participat aproape 70 de persoane.

Ne dorim să participăm la cât mai multe întâlniri în grădina-galerie – de artă a sculptorului sighetean Ion Bledea!

Urmăriți un film documentar (realizat în  2 ianuarie 2017, marca Green Valley Films) dedicat sculptorul Ion Bledea:

Autor, Brîndușa Oanță

Desenul evidenţiază sacristia gotică ataşată părţii de nord a absidei. În secolul al XVII-lea cele două nave laterale sunt dotate cu câte o intrare, astfel că biserica are trei căi de acces. Elementul specific al clădirii este reprezentat de acoperişul turnului relizat în stilul baroc târziu.

În 1524, la Sighet a activat Ramaschi Mátyás din Sibiu, un pastor adept al reformei, care a convins populaţia să treacă la religia protestantă, la început la cea luterană, iar ulterior la cea calvină. Schimbarea religiei majoritare din localitate a dus la modificarea interiorului bisericii: pereţii au fost zugrăviţi în alb. Cu această ocazie, frescele au fost acoperite, ele fiind scoase la lumina zilei de cutremurul din anul 1844.

În 1633 tavanul este casetat pe cheltuiala contelui Bethlen István. În anul 1668 este terminată renovarea turnului cu clopotniţă, sferă şi steaua din vârf fiind montate la 23 iunie.

În anul 1774, la porunca reginei Maria Tereza, acoperişul turnului este coborât pe scripeţi: ocazie cu care o parte din structură se frânge, turnul rămânând nefinalizat până în 1796, când va fi construit un acoperiş nou.

Pagubele suferite de biserică în timpul cutremurului din 1844 vor fi remediate abia în anul 1855.

Frescele descoperite în urma cutremurului din 1844 prezintă momente din viaţa Sfintei Ecaterina de Alexandria şi din legenda Sfântului Gheorghe. Ele acopereau peretele nordic/ sudic al bisericii. În urma cercetărilor, ele au fost datate ca aparţinând secolului al XIII-lea.

În absidă se aflau două portrete, realizate în secolul al XIV – lea, unul reprezentând o femeie şi celălalt un bărbat, probabil ale donatorilor.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Doamna Adina Storin ne povestește, în timpul excursiei domniei sale prin Maramureș, despre Maestrul Aurel Storin alături de care și-a petrecut mai bine de 40 ani din viață.

Avem plăcerea de a o asculta la începutul celei de a II-a părți a interviului și pe d-na profesor universitar, Florentina Ionescu:

N.R. Aurel Storin (12 ianuarie 1937 – 6 noiembrie 2015). Între 1955-1959 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. Aurel Storin a scris textele a peste 400 de melodii, marea majoritate devenite șlagăre, premiate la festivaluri și fredonate de-a lungul timpului și până astăzi de toată lumea.

A colaborat ca textier cu toți marii compozitori de muzică ușoară care, la rândul lor, au încredințat creațiile devenite imediat șlagăre unor nume care nu mai au nevoie de nici o prezentare, precum Luigi Ionescu („Lalele, lalele” de Temistocle Popa), Angela Similea („Să mori din dragoste rănită” de Marcel Dragomir, „Mă gândesc la dumneata” de Edmond Deda), Aura Urziceanu („Mai rămâi și nu pleca” de Marcel Dragomir), Margareta Pâslaru („Cu tine” de V. Veselovski — Premiul Radioteleviziunii 1965, „Liniștea mea” de Gelu Solomonescu), Margareta Pâslaru și Marina Voica („Balada” de Radu Șerban), Dan Spătaru („Prietene” de Temistocle Popa), Aurelian Andreescu („Te-ai schimbat” de Petre Mihăescu), Mădălina Manole („Fără dragostea ta”, „Vino, dragoste”, „Marea, cât dragostea noastră” de Șerban Georgescu), Mirabela Dauer („Să știi că nu e adevărat” de Horia Moculescu, „Dacă nu erai tu” de Jolt Kerestely), Corina Chiriac („Vino, iubire înapoi” de Ion Cristinoiu, „Parfumul străzilor” de Radu Șerban, „Serenadă” de Mircea Chiriac, „Și ieri și azi și mâine” de Horia Moculescu, în duet), Carmen Rădulescu („Nu mai știu ce să cred” de George Grigoriu, „Acasă” de Dan Ardelean).

Din aprilie 1960 până în 2007 a fost secretar literar al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și al UNITER, dar și redactor-șef al revistei „Realitatea evreiască”, publicație a Federației Comunităților Evreiești din România. A scris versuri, proză, piese de teatru, eseuri, în publicații precum „Viața românească”, „România literară”, „Luceafărul”, „Adevărul”, „Realitatea evreiască”, etc.

În 2007 a fost distins cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate.

 (sursa: https://www.agerpres.ro/cultura/2015/11/08/a-murit-textierul-poetul-si-scriitorul-aurel-storin-17-18-04)

Partea I a interviului, publicată pe site-ul „Salut, Sighet!” în data de 22 iunie 2017, o puteți viziona AICI

Autor, Sorin Markus

În organizarea Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj și a Asociației Culturale „Nichita Stănescu” – Desești, în data de 12 iulie 2017, a avut loc decernarea premiilor celei de-a VI – a ediții a Festivalului – concurs pentru tinerii scriitori din Maramureș.

Au fost vizați și „monitorizați” de-a lungul unui an, autori mai puțin cunoscuți (unii cu volume publicate), având certe resurse literare, potențial de creștere și… „stofă”.

Juriul Festivalului – concurs  prezidat de scriitorul și jurnalistul Gheorghe Pârja, din care au făcut parte și poeții sigheteni Echim Vancea și Gheorghe Mihai Bârlea, alături de alți membri ai Uniunii Scriitorilor din România, a chibzuit foarte serios și a decernat premiile ce poartă numele unor mari personalități literare maramureșene, talentaților „norocoși”: Ion Mariș, Sighetu Marmației – Premiul „Gheorghe Chivu” (poezie), Gelu Dragoș, Lucăcești – Premiul „Ion Burnar” (poezie), George M. Nicoară, Baia Mare –  Premiul „Mihai Olos” (poezie), Adela Naghiu, Baia Mare – Premiul „Ion Iuga” (poezie),  Ileana Pop – Nemeș, Sighetu Marmației – Premiul „Ileana Mihai” (poezie), Delia Varga, Baia Mare – Premiul „Alexandru Ivasiuc” (traducere), Adriana Țura, Bontăieni – Premiul „Augustin Cozmuța” (poezie), Maria Diana Cornea, Baia Mare – Premiul „V.R. Ghenceanu” (poezie).

Președintele juriului, Gheorghe Pârja, a reușit și de data aceasta să adune în jurul său, „din reflex”, pe cei care iubesc, îndrăznesc și cred în cuvântul scris.

Decernarea premiilor a fost precedată de evocarea celor două mari voci ale literaturii române, maramureșenii Alexandru Ivasiuc (născut la 12 iulie 1933 la Sighetu Marmației, decedat la cutremurul din 04 martie 1977) și Augustin Buzura (născut la 22 septembrie 1938 la Berința, decedat în urmă cu cîteva zile, în 10 iulie 2017). Au vorbit despre cele două personalități Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Săluc Horvat, Gheorghe Mihai Bârlea, Terezia Filip, Alexa Gavril Bâle.

Finalul întâlnirii – desfășurată într-o plăcută, distinsă și caldă atmosferă – a aparținut premiaților care au recitat din creațiile lor.

Despre premiul care i-a fost acordat, colegul nostru din redacția „Salut, Sighet!”, Ion Mariș, a „comentat”:  Acest premiu a fost o plăcută  și neașteptată surpriză. Se pare că… prietenii știu de ce! E o confirmare în plus că prin poezie suntem mereu tineri! 

Felicitări organizatorilor, felicitări premianților și… non multa, sed multum!

Brîndușa OANȚĂ